SALLY GREEN

HOȚII DE FUM
 SALLY GREEN este o autoare britanică de cărți
dedicate tinerilor. De profesie contabil, Green a început să scrie
cărți în 2010. Romanul ei de debut, Jumătatea rea, a intrat în
Cartea Recordurilor după ce a fost tradus în 45 de limbi înainte
de a fi publicat în Marea Britanie. Acest titlu deschide trilogia
completată de Jumătatea sălbatică și Jumătatea pierdută.
Povestea plină de suspans din Hoții de fum se continuă în
Lumea demonilor.
 SALLY GREEN

HOȚII DE FUM
Traducere din limba engleză
de Oana Dușmănescu

youngart
Redactor: Ioana Tudor
Tehnoredactor: Florin Paraschiv
Corector: Theodor Zamfir
DTP copertă: Alexandru Daș

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

GREEN, SALLY
Hoții de fum / Sally Green; trad. din lb. engleză
de Oana Dușmănescu. – București: Youngart, 2021
ISBN 978-606-9674-23-9
I. Dușmănescu, Oana (trad. )
821. 111

Sally Green
The Smoke Thieves

Text copyright © Half Bad Books Ltd, 2018

Map and chapter illustrations copyright © Alexis Snell, 2018
Cover illustration by Larry Rostant

© youngart, 2021, pentru prezenta ediție

youngart este un imprint al Grupului Editorial Art
Pentru Indy
Este ilegal să cumperi, să schimbi, să
procuri, să obții prin orice mijloace, să
inhalezi, să înghiți sau să folosești în
orice fel fumul ce provine de la demoni.
Legile Pitoriei, V. 1, C. 43. 1
 Tash
PLATOUL DE NORD, PITORIA

— Totul e pregătit?
— Nu. Aceasta e o plăsmuire a imaginației tale, iar eu
am stat toată ziua degeaba mâncând miere.
Tash ajusta frânghia astfel încât capătul înnodat al
acesteia să fie la o lățime de palmă deasupra fundului gropii.
— Puțin mai jos, a zis Gravell.
— Nu am orbul găinilor!
— Trebuie să verifici.
Tash s-a răsucit spre Gravell.
— Știu ce am de făcut!
Gravell devenea întotdeauna serios și cusurgiu la
această etapă și de-abia acum i-a trecut prin minte lui Tash că
asta se întâmpla pentru că era înspăimântat. Și lui Tash îi era
teamă, dar nu o ajuta deloc să știe că nici Gravell nu era departe
de a se scăpa în pantaloni.
— N-ai emoții, nu-i așa? a întrebat ea.
Gravell a mormăit:
— De ce-aș avea emoții? Pe tine te va prinde prima. Până
când termină cu tine, eu voi fi dispărut de multă vreme.
Era adevărat, desigur. Tash era momeala. Ea îl ispitea
pe demon ca să intre în capcană și Gravell îl ucidea.
Tash avea treisprezece ani și fusese momeală pentru
demoni de când Gravell o cumpărase de la familia ei, cu patru
ani în urmă. Apăruse într-o zi cu soare, cel mai mare și mai
păros om pe care-l văzuse vreodată, zicând că auzise că au o
fată care e o alergătoare excelentă, și-i spusese că-i va da cinci
copeici dacă poate ajunge până la copaci înainte ca harponul să
atingă pământul. Tash s-a gândit că e o șmecherie la mijloc –
nimeni n-ar plăti s-o vadă alergând, iar cinci copeici era o sumă
enormă –, dar a făcut-o oricum, în special ca să arate tuturor că
putea. Nu știa sigur ce va face cu banii – nu avusese niciodată
mai mult de o copeică și trebuise s-o ascundă înainte să i-o ia
frații ei. Dar nu era cazul să-și facă griji pentru asta: în acea
după-amiază a plecat cu Gravell. Acesta i-a dat tatălui ei zece
coroane în schimbul ei, după cum i-a mărturisit mai târziu.
— Un pic cam scump, a necăjit-o el.
N-a fost de mirare că tatăl ei zâmbise când Tash plecase.
Gravell era acum familia ei, ceea ce, în mintea lui Tash,
era mult mai bine decât prima sa familie. Gravell nu o bătea,
rareori o ținea înfometată și, deși uneori îi era frig, aceasta era
natura muncii ei. Și încă din prima zi, Gravell îi dăduse cizme.
Da, în comparație cu existența ei anterioară, viața alături de
Gravell era una trăită în lux și prosperitate. Banii obținuți din
vânzarea fumului de demoni erau suficienţi, deși demonii erau
rari și primejdioși. Întregul proces de ucidere a demonilor și de
vânzare a fumului era ilegal, dar oamenii șerifului nu-i
deranjau dacă erau discreţi. Gravell și Tash de obicei reușeau
să prindă patru sau cinci demoni pe sezon, iar banii durau tot
anul; când erau în orașe stăteau la hanuri, dormeau în paturi
adevărate, se îmbăiau și, partea cea mai bună dintre toate,
Tash avea cizme. Două perechi acum!
Tash își iubea cizmele la nebunie. Cizmele ei obișnuite,
de zi cu zi, erau făcute din piele groasă, cu talpă solidă. Erau
bune pentru mers și cățărat și nu o rodeau câtuși de puțin. Nu
avea bășici și mirosul lor i se părea plăcut. Miroseau mai mult
a piele decât a izul de transpirație stătută ce izvora din cizmele
lui Gravell. A doua pereche de cizme a lui Tash, cea pe care o
purta acum, o primise când se aflau în Dornan, cu câteva luni
în urmă. Acestea erau cizmele ei de alergat și i se potriveau
perfect. Aveau țepi ascuțiți de metal pe tălpi ca să se poată
prinde cu putere și să accelereze cât mai tare. Gravell le
inventase designul și chiar plătise pentru ele – două coroane,
un preț imens pentru o pereche de cizme. Când le-a încălțat
pentru prima oară, Gravell a zis:
— Ai grijă de ele și ele vor avea grijă de tine.
Tash a avut grijă de ele și refuza categoric să fie nere-
cunoscătoare, dar ce-și dorea, ce voia mai mult decât orice
altceva în lumea asta erau cizmele acelea până la gleznă pe
care credea că Gravell i le va cumpăra când acesta i-a spus că
îi va face un cadou cu totul și cu totul special. Văzuse acele
cizme înalte până la gleznă în vitrina cizmarului din Dornan și
i-a pomenit de ele lui Gravell de câteva ori. Erau cele mai
frumoase și delicate cizme de piele întoarsă, de culoare gri-
deschis, atât de moi și de fine încât păreau făcute din urechile
unui iepuraș.
Când Gravell i-a arătat cizmele cu țepi și i-a spus cum îi
venise ideea, fetei i s-a părut că se descurcase bine când
trebuise să pară încântată. Tash și-a spus să nu fie dezamăgită.
Totul avea să se rezolve până la final. Cizmele cu țepi îi vor
ajuta la vânătoare și cu banii obținuți de pe urma demonului
ucis va putea să-și cumpere singură cizmele gri de piele
întoarsă.
Și, în scurt timp, aveau să prindă primul lor demon.
Gravell a găsit bârlogul demonului după numai o săp-
tămână. A săpat groapa, deși în prezent Tash instala și verifica
mecanismul de evadare și, de fapt, nu-l lăsa pe Gravell să se
apropie de el.
Gravell o învățase pe Tash să aibă grijă, să verifice și să
răsverifice totul. Fata a făcut acum o alergare de probă: a mers
înapoi o sută de pași de la groapă, apoi a alergat printre copaci,
accelerând acolo unde era puțină zăpadă pe jos, până în micul
luminiș, unde omătul era mai adânc, dar ea îl călcase în
picioare ca să-l uniformizeze, astfel că stratul de zăpadă se
întărise și devenise o crustă. Acum Tash fugea cu viteză
maximă, forțându-și picioarele, aplecându-se înainte, în vreme
ce țepii îi confereau aderența necesară, fără să-i stânjenească
înaintarea, apoi sărea peste marginea gropii, lovind pământul
înghețat cu un scrâșnet, amortizând căderea cu genunchii, dar
ridicându-se imediat și alergând până la capăt. Apoi misiunea
ei era să aștepte.
Să aștepte. Aceasta era cea mai grea parte. Acesta era
momentul când te puteai scăpa în pantaloni, când mintea îți
striga să înșfaci frânghia, dar nu puteai face asta pentru că
trebuia să aștepți ca demonul să coboare. Și doar când acesta se
afla în coborâre, exact când atingea fundul gropii și urla și țipa
și dădea să te apuce, puteai să înșfaci frânghia și să eliberezi
mecanismul cu scripete.
Tash a tras de frânghie, agățându-se de ea cu toată
greutatea. Piciorul ei drept apăsa pe cel mai jos și cel mai gros
dintre noduri. Trapa de lemn a cedat și Tash a zburat în sus, la
fel de firesc și de leneș ca un căscat, atât de echilibrată încât
degetele ei de-abia atingeau frânghia. În punctul maxim al
zborului său s-a oprit, suspendată în aer, s-a înclinat înainte și
și-a întins brațele după brad, ca să îmbrățișeze crengile. A
rămas acolo, apoi a alunecat în jos. Un con i-a zgâriat fața și a
aterizat îngropându-se până la genunchi în troianul de zăpadă
pe care-l adunase acolo.
Tash s-a întors să rearanjeze capcana. În jurul gropii
erau pământ și urme pe picioare; trebuia să-și curețe partea de
jos a cizmelor ca să se asigure că acestea nu se vor îmbiba cu
noroi.
— Sângerezi.
Tash și-a pipăit obrazul și a privit sângele de pe vârful
degetelor ei. Demonii deveneau mai agitați când simțeau
mirosul sângelui. Fata și-a lins degetele și a spus:
— Hai s-o facem și pe asta.
A luat frânghiile și a așezat scripetele la loc, mulțumită
că făcuse totul așa cum trebuie. Scripetele mergea extrem de
bine. Groapa era bine făcută. Gravell o săpase pe durata a trei
zile, făcând-o lungă, îngustă și adâncă, iar noaptea trecută el și
Tash turnaseră apă peste marginile abrupte până când a ajuns
de două palme adâncime pe fund. Apa se prefăcuse într-un strat
tare și neted de gheață. Încă era posibil să ieși cățărându-te din
groapă – demonii erau buni la cățărat –, iar Gravell încercase,
de-a lungul anilor, diferite moduri de a căptuși și pereții gropii
cu gheață, dar niciunul nu avusese un prea mare succes. Așa că
urmau să facă același lucru pe care Gravell îl făcea de fiecare
dată, adică să mânjească pereții gropii cu un amestec de sânge
și măruntaie de animal. Mirosea puternic și dezgustător și era
suficient să distragă și să deruteze demonul, dându-i lui
Gravell timp să-și arunce harpoanele. Avea cinci harpoane
lungi, deși de obicei îi erau suficiente trei ca să ucidă demonul.
Erau special făcute, fiecare cu un vârf de metal și dinți ca să nu
se poată desprinde. Demonul urla și țipa. Zgomotul era oribil și
Tash trebuia să-și reamintească întotdeauna că demonul o va
răni în cele mai urâte feluri posibile dacă va pune gheara pe ea.
 Tash a ridicat privirea; soarele era încă sus pe cer.
Vânătoarea de demoni avea loc la finalul zilei. Își simțea
stomacul strângându-i-se de emoție. Voia pur și simplu să se
termine mai repede. Gravell trebuia să mânjească pereții
gropii, apoi să se ascundă în tufișurile din apropiere și să stea
la pândă. Doar când îl va vedea pe demon sărind în groapă va
ieși din ascunzătoare, cu harpoanele în mână. Sincronizarea
era totul și ei făcuseră deja din asta o artă. Însă Tash era cea
care își risca viața, Tash era cea care ademenea demonul, Tash
era cea care trebuia să știe când să înceapă să alerge ca să
atragă demonul după ea, Tash era cea care trebuia să-l întreacă
pe demon, să sară în groapă și, chiar în ultimul moment, să
înșface frânghia ca să fie trasă afară.
E adevărat, demonul putea ocoli groapa și-l putea ataca
pe Gravell. Asta se întâmplase o singură dată în cei patru ani
de când vânau demoni împreună. Tash nu era sigură ce se
petrecuse în acea zi și Gravell nu vorbea despre asta. Ea sărise
în groapă și așteptase, dar demonul nu venise după ea
înăuntru. Îl auzise pe Gravell strigând; apoi urmase un urlet
pițigăiat de demon, după care tăcere. Nu știuse atunci ce
trebuie să facă. Dacă demonul era mort, de ce nu striga Gravell
după ea să iasă de-acolo? Urletul însemna că demonul fusese
rănit? Sau fusese urletul pe care-l scosese când îl atacase și-l
ucisese pe Gravell? Apoi oare demonul tăcuse pentru că se în-
frupta cu trupul lui Gravell? Oare ar fi trebuit să fugă în timp
ce demonul îi bea sângele lui Gravell? Așteptase și ridicase
privirea la cerul de deasupra pereților gropii și își dăduse
seama că voia să facă pipi. Și să plângă.
Așteptase, ținându-se de frânghie, dar era prea înspăi-
mântată ca să se miște. În cele din urmă a auzit ceva, un foșnet
în zăpadă și pe Gravell strigând:
 — Ai de gând să ieși de-acolo anul ăsta?
Iar Tash încercase să dea drumul scripetelui, dar mâna
îi era atât de înghețată și îi tremura atât de tare, încât i-a luat
ceva timp, iar Gravell deja o înjura. Când a ieșit, a rămas
surprinsă să constate că Gravell nu fusese deloc rănit. Bărbatul
a râs când ea i-a zis:
— N-ai murit.
Gravell a tăcut și apoi a zis:
— Demoni afurisiți.
— De ce n-a intrat în groapă?
— Nu știu. Poate m-a văzut. M-a mirosit. A simțit ceva...
ce-or simți ei.
Demonul zăcea la cincizeci de pași distanță de groapă, cu
un singur harpon înfipt în trup. Fugise Gravell sau demonul
fugise? Întrebase asta și tot ce spusese Gravell fusese:
— Amândoi am fugit, la naiba.
Celelalte harpoane erau înfipte în pământ în diverse
puncte din jurul lor, ca și cum Gravell le aruncase și ratase.
Gravell a clătinat din cap, zicând:
— Ca și cum aș fi încercat să prind cu harponul o viespe
uriașă.
Demonul nu era cu mult mai mare decât Tash. Era foarte
subțire, numai tendoane și piele, fără vreun strop de grăsime;
îi amintea lui Tash de fratele ei mai mare. Pielea lui era mai
închisă ca roșul și portocaliul obișnuit, culorile crepusculare ale
demonilor mai mari. În decursul unei zile urma să putrezească
și să se topească, cu un miros puternic, de pământ. Când
dispărea de tot nu lăsa nici măcar o pată pe locul unde fusese.
Nu era niciun pic de sânge; demonii nu aveau sânge.
— Ai luat fumul? întrebase Tash.
— Nu. Am fost puțin ocupat.
 Fumul a ieșit din demon după ce acesta a murit. Tash s-
a întrebat cu ce fusese ocupat Gravell, dar știa că acesta fusese
cât pe ce să moară și a văzut că încă-i tremurau mâinile. Și-a
imaginat cum Gravell îl ucisese pe demon și cum încercase
pesemne să țină sticla pentru a prinde fumul, dar mâinile îi
tremurau prea tare.
— A fost frumos?
— Foarte. Movuliu. La început a fost puțin roșu cu
portocaliu, apoi violet până la sfârșit.
— Violet!
Tash își dorea să fi văzut asta. Nu aveau ce arăta din
toată munca lor, după săptămâni de filare urmate de zile
întregi de săpături și alte pregătiri. Nu aveau nimic de arătat
în afara vieților lor și a poveștilor despre frumusețea fumului
de demon.
— Povestește-mi mai multe despre fum, Gravell, zisese
Tash.
Iar Gravell i-a povestit cum se revărsase din gura de-
monului – după ce făptura se oprise din țipat.
— De data asta n-a fost mult fum, a adăugat Gravell. Un
demon mic. Tânăr poate.
Tash a dat din cap. Au aprins un foc ca să se încălzească
și dimineața au privit cum trupul demonului se micșorează,
apoi au plecat să găsească altul.
Demonul de astăzi era primul din acest anotimp. Nu
vânau iarna, căci era prea greu, zăpada era prea adâncă și
frigul îngrozitor. Ajunseseră pe Platoul de Nord după ce stratul
gros de omăt începuse să se topească. Primăvara venise, apoi
iarna se întorsese preț de alte câteva săptămâni, așa că prin
unele cotloane umbroase stratul de zăpadă era în continuare
gros. Gravell găsise bârlogul demonului și stabilise cel mai bun
loc pentru groapă. Acum Gravell a lăsat oala cu sânge și
măruntaie în groapă și a coborât pe scară ca să mânjească
pereții. Tash nu era obligată să facă asta; Gravell nu i-o ceruse
niciodată – era treaba lui și se mândrea cu ea. N-avea de gând
să dea cu piciorul la săptămâni întregi de muncă dând-o în bară
cu această ultimă misiune.
Tash s-a așezat pe desaga ei, așteptând. Și-a înfășurat o
blană în jurul corpului și s-a holbat la copacii din depărtare,
încercând să nu se mai gândească la demoni și la groapă. Așa
că se gândea la ce urma după aceea. Urmau să meargă la
Dornan și să vândă acolo fumul de demon. Negoțul cu fum era
ilegal – orice avea legătură cu demonii era ilegal; era ilegal
chiar să pui piciorul pe teritoriul demonilor – dar asta nu
însemna că nu erau câțiva inși, ca ea și Gravell, care îi vânau.
Și cu siguranță nu-i oprea pe oameni din a-și dori să cumpere
fumul de demon.
Și după ce-și va primi partea de bani își va putea cum-
păra cizmele. Dornan se afla la o săptămână de mers pe jos, dar
călătoria era ușoară și se vor bucura de căldură, odihnă și hrană
gustoasă înainte de a se reîntoarce pe platou. Tash l-a întrebat
odinioară pe Gravell de ce nu aduna mai mult fum și de ce nu
ucidea mai mulți demoni, adăugând:
— Southgate a spus că Banyon și Yoden prind de două
ori mai mulți decât noi în fiecare an.
Însă Gravell i-a răspuns:
— Demonii sunt răi, dar la fel e lăcomia. Am adunat
suficient.
Iar viața era destul de bună, atâta timp cât Tash alerga
iute.
În cele din urmă, Gravell a ieșit din groapă, a ridicat
scara și a ascuns restul lucrurilor. Tash și-a mutat desaga
înspre copaci. Acestea fiind făcute, nu mai era nimic altceva de
pregătit. Graved a făcut înconjurul gropii pentru ultima oară,
mormăind ca pentru sine:
— Da. Da. Da.
S-a dus spre Tash și i-a zis:
— Bine atunci.
— Bine atunci.
— Să n-o dai în bară, domnișorică.
— Nici tu.
Și-au lovit pumnii mâinii drepte.
Cuvintele și salutul cu pumnul erau un ritual de-al lor
pentru noroc, deși Tash nu prea credea în noroc și era destul de
convinsă că nici Gravell nu credea, dar nu avea de gând să
pornească la vânătoare de demoni fără tot sprijinul pe care-l
putea primi.
Soarele coborâse pe cer și curând avea să fie la același
nivel cu copacii, cel mai bun moment să ademenești demonul
afară. Tash a alergat spre nord, prin pădurea rară, spre
luminișul pe care ea și Gravell îl găsiseră cu zece zile în urmă.
Mă rog, Gravell îl găsise. Acesta era adevăratul lui talent. Să
sape gropi și să le mânjească cu măruntaie putea oricine;
abilitatea de a ucide demoni cu harpoanele se datora
dimensiunii și forței sale fizice, însă ceea ce-l făcea cu adevărat
special pe Gravell erau răbdarea, abilitatea sa instinctivă de a
găsi locul unde sălășluiau demonii. Acestora le plăceau
scorburile puțin adânci de pe pământ plat, nu foarte aproape de
copaci, unde se aduna ceața. Le plăcea frigul. Le plăcea zăpada.
Nu le plăceau oamenii.
Tash obișnuia să-l întrebe pe Gravell diverse lucruri
despre demoni, dar acum probabil că știa la fel de multe ca
oricine altcineva despre ceva ce provenea dintr-un alt loc. Și ce
mai loc era acesta. „Nu era de pe acest pământ”, și-a spus ea,
„sau poate era prea mult de pe acest pământ, de pe pământul
străvechi.” Tash zărise acolo jos tărâmul demonilor: aceasta era
misiunea ei. Să ademenească demonul și să-l scoată din
adâncuri, să se aventureze înăuntru, unde nu avea voie să
intre, unde oamenii nu se duceau niciodată. Iar demonii puteau
s-o ucidă pentru că îndrăznise să vadă lumea lor, o lume întune-
cată, aflată în grea suferință. Nu era întuneric, de fapt, ci un
alt fel de lumină; lumina era roșie, iar umbrele și mai roșii. Nu
existau copaci sau plante, doar stânci roșietice. Aerul era mai
cald, mai gros și apoi mai erau și acele sunete.
Tash a așteptat până când soarele a coborât pe jumătate
în spatele dealului, iar cerul era roșu-portocaliu doar în acea
zonă. Ceața se aduna în spațiile mici și pustii. Se forma și în
văgăuna demonului ei. Văgăuna era puțin mai adâncă decât
celelalte scorburi și denivelări din jur, dar, spre deosebire de
celelalte, nu avea zăpadă în ea, iar de data aceasta ceața
căpătase o nuanță roșiatică, datorată poate apusului. Însă Tash
știa adevărul.
Fata s-a apropiat încet, pe furiș, și a îngenuncheat la
buza văgăunii. S-a aplecat în spate să-și curețe cu degetele țepii
de pe tălpile cizmelor, scoțând de-acolo mici cocoloașe de
pământ. Și-a așezat mâinile pe sol și și-a răsfirat degetele,
pipăind pământul, care nu era cald, dar nici înghețat bocnă –
acesta era hotarul tărâmului demonului.
Și-a încordat degetele picioarelor și a tras o gură de aer
ca și cum s-ar fi pregătit să se scufunde, ceea ce, într-un fel, era
adevărat. Tash și-a lăsat capul în jos și, cu ochii deschiși, și-a
împins capul înainte, măturând solul cu pieptul, de parcă ar fi
adulmecat în văgăună, pe sub o perdea, în lumea demonului.
Uneori reușea din două sau trei încercări, dar azi i-a ieșit
din prima.
Tărâmul demonilor s-a întins în fața ochilor ei, văgăuna
transformându-se abrupt într-un tunel, dar acesta nu a fost
singurul lucru diferit de lumea oamenilor. Aici, în lumea
demonilor, culorile, sunetele și temperatura erau diferite, ca și
cum s-ar fi uitat într-un cuptor printr-o bucată de sticlă
colorată. Era greu să descrii culorile, dar era de-a dreptul
imposibil să descrii sunetele.
Tash s-a uitat de cealaltă parte a văgăunii roșii, la gura
tunelului, iar acolo, în punctul cel mai de jos, era ceva violet.
Un picior?
Apoi a înțeles ce vedea și a observat că el – demonul –
era întins pe burtă, cu un picior în afară. Tash i-a deslușit
trunchiul, un braț și capul. Avea formă umană, dar nu era om.
Avea pielea fină și mușchi frumos definiți, violeți și roșii, cu
dungi portocalii, înguste și lungi. Părea tânăr. Ca un adolescent
slăbănog. Stomacul i se mișca lent cu fiecare răsuflare. Dormea.
Tash își ținuse respirația în tot acest timp și acum a
expirat tot aerul dinăuntrul ei. Uneori era tot ce trebuia să facă:
răsuflarea ei, mirosul ei puteau atrage atenția demonului.
Acest demon nu se mișca.
Tash a tras aer în piept, simțind aerul fierbinte și uscat.
A rostit strigătul ei obișnuit:
— Sunt aici, demone! Te văd!
Dar vocea ei nu suna la fel aici. Aici, cuvintele nu erau
cuvinte, ci un zăngănit de cinele și de gonguri.
Capul demonului s-a înălțat și s-a răsucit lent spre Tash.
Un picior s-a mișcat, îndoindu-se de la genunchi, cu talpa
ridicându-se în aer, total relaxat în ciuda faptului că fusese
invadat. Ochii demonului erau violeți. S-a uitat la Tash și a
clipit. Avea piciorul tot în aer și era în continuare nemișcat.
Apoi și-a aruncat capul pe spate, și-a lăsat piciorul în jos, și-a
deschis gura și și-a întins gâtul urlând.
Un zăngănit i-a umplut urechile lui Tash când demonul
a țâșnit înainte, cu gura violet deschisă, dar Tash țâșnise și ea,
înfigându-și țepii în pământ și răsucindu-se în aer într-o
săritură care a ajutat-o să iasă din lumea demonului și să
ajungă iar pe buza văgăunii, înapoi în lumea oamenilor.
Apoi a luat-o la goană.
 Catherine
BRIGANE, BRIGANT

Nu există nelegiuire mai mare decât cea

înfăptuită de un trădător. Toți trădătorii
trebuie căutaţi, demascaţi și pedepsiți.
Legile și edictele Brigantului

— Prințul Boris și-a trimis o gardă să ne escorteze acolo,

Înălțimea Voastră.
Jane, noua fată în casă, părea înspăimântată.
— Nu-ți face griji. Nu ești obligată să privești.
Prințesa Catherine și-a netezit fusta și a inspirat adânc.
Era pregătită.
Au pornit; garda înainte, Catherine la mijloc și Jane în
urma lor. Coridoarele erau mute și pustii în partea de castel ce-
i aparținea reginei; chiar și pașii greoi ai gărzii amuțeau pe
covoarele groase. Dar dacă intrai în holul principal era ca și
cum ai fi fost transportat într-o altă lume: o lume plină de
oameni, culoare și zgomot. Catherine venea atât de rar în
această lume încât voia să absoarbă totul. Aici nu existau alte
femei. Lorzii erau înveșmântați în platoșe, aveau săbii și
pumnale, ca și cum n-ar fi îndrăznit să apară la curte dacă nu
arătau puternici și amenințători. Numeroși servitori stăteau în
jur și toată lumea părea să discute, să privească, să se miște.
Catherine n-a recunoscut pe nimeni, dar bărbații au
recunoscut-o pe ea și s-au dat înapoi ca s-o lase să treacă,
înclinându-se. Glasurile au amuțit, apoi au renăscut în urma
ei.
Apoi a ajuns în fața altei uși, pe care gardianul i-a
deschis-o.
— Prințul Boris a cerut să-l așteptați aici, Înălțimea
Voastră.
Catherine a intrat în anticameră, indicând cu un gest al
mâinii că Jane trebuie să aștepte la ușa care se închidea deja.
Era liniște, dar Catherine își auzea propria inimă bătând
iute. A inspirat profund, apoi a expirat lent.
Și-a spus: „Stai calmă. Păstrează-ți demnitatea. Poartă-
te ca o prințesă.”
Și-a îndreptat spinarea și a inspirat din nou. Apoi s-a
îndreptat încet spre celălalt capăt al camerei.
„Va fi urât. Va fi sângeros. Dar nu voi tresări. Nu voi
leșina. Și cu siguranță nu voi țipa.“
Și înapoi.
„Îmi voi păstra controlul. Nu-mi voi da în vileag nicio
emoție. Dacă va fi rău de tot, mă voi gândi la altceva. Dar la ce
anume? La ceva frumos? Asta ar fi ceva foarte greșit.“
Și din nou în celălalt capăt al camerei.
„La ce anume te gândești când cuiva i se taie capul? Și
nu oricui, ci lui Amb...“
Catherine s-a răsucit și a dat cu ochii de Noyes, aflat
oarecum în colțul încăperii, sprijinit de perete.
Rareori îl întâlnise pe Noyes, dar de câte ori îi ieșise în
cale fusese nevoită să-și stăpânească un tremurat. Noyes era
subțire și atletic, probabil de aceeași vârstă cu tatăl ei. Azi era
îmbrăcat la modă, în haine de piele, cu catarame, cu chipul lui
ascuțit și cu părul lui aproape alb, lung până la umăr, legat la
spate în codițe subțiri și un nod simplu. Dar, în ciuda acestor
lucruri, avea ceva neplăcut. Poate că era vorba despre reputația
lui. Noyes, maestrul inchizitor, avea misiunea de a căuta și de
a vâna trădătorii. De obicei nu-i omora pe prizonieri cu mâna
lui; asta era treaba torționarilor și călăilor. În cei șapte ani care
trecuseră de la războiul cu Calidorul, Noyes și cei de teapa lui
prosperaseră, spre deosebire de cele mai multe afaceri din
Brigant. Nimeni nu era la adăpost de privirea lui scrutătoare:
de la grăjdari la stăpâni, de la servitoare la doamne nobile, ba
chiar la prințese.
Noyes și-a desprins umărul de zid, a făcut un pas leneș
spre ea, s-a înclinat în fața ei și a spus:
— Bună dimineața, Înălțimea Voastră. Nu-i așa că e o zi
minunată?
— Pentru tine, sunt convinsă.
El a zâmbit pe jumătate și a rămas nemișcat, privind-o.
Catherine a întrebat:
— Îl aștepți pe Boris?
— Doar aștept, Înălțimea Voastră.
Au rămas tăcuți. Catherine a ridicat privirea spre fe-
restrele înalte și spre cerul albastru de dincolo de acestea. Ochii
lui Noyes nu se desprindeau de ea, iar Catherine s-a simțit ca o
oaie la târg... nu, mai degrabă ca un gândac urât care-i ieșise în
cale. Simțea dorința copleșitoare de a urla c-ar trebui să-i arate
un strop de respect.
S-a răsucit iute cu spatele la el și și-a spus: „Păstrează-ți
calmul. Păstrează-ți calmul.” Se pricepea să-și ascundă emoțiile
după aproape șaptesprezece ani de exercițiu, dar în ultima
vreme îi era din ce în ce mai greu. În ultima vreme, emoțiile ei
amenințau să-i absoarbă toată vlaga.
 — Ah, aici erai, surioară, a strigat Boris dând buzna pe
uși, cu prințul Harold în urma sa.
Pentru prima oară, Catherine s-a bucurat să-și vadă
frații. A făcut o reverență. Boris a străbătut camera, ignorându-
l pe Noyes și fără ca măcar să se încline în fața lui Catherine.
Nu s-a oprit deloc, ci a continuat spunând:
— Servitoarea ta rămâne aici. Tu vii cu mine.
A deschis ușile duble care dădeau spre piața palatului și
a zis:
— Haide, prințesă. Nu mai tândăli.
Catherine l-a urmat grăbită pe Boris, deși ușile i s-au
închis în față. Le-a deschis și s-a simțit ușurată că Boris se
oprise; eșafodul din fața lor aproape că le bloca drumul, înalt ca
zidul grădinii de trandafiri.
Boris a pufnit în râs.
— Tata le-a spus să se asigure că toată lumea va vedea
așa cum trebuie, dar jur că au tăiat un acru de pădure ca să
construiască asta.
— Mă rog, nu știu de ce trebuie să vadă ea. Asta nu e
ceva pentru fete, a zis Harold, cu mâinile în șolduri, cu
picioarele depărtate, holbându-se la Catherine.
— Totuși copiii au voie să asiste, a răspuns Catherine,
imitându-i postura.
— Am paisprezece ani, surioară.
Catherine a trecut pe lângă el, șoptind:
— Peste două luni, frățioare. Dar n-o să spun nimănui.
Harold a mormăit:
— În curând o să fiu mai mare decât tine.
Apoi a trecut pe lângă ea, urmându-l apăsat pe Boris.
Părea extrem de mic și de slab așa cum mergea în urma siluetei
masive a lui Boris. Erau evident frați, cu părul lor blond-
roșiatic de exact aceeași nuanță, însă al lui Harold avea o
împletitură mai complicată. Catherine și-a zis că probabil cei
care îi împleteau părul alocau mai mult timp pentru asta decât
alocau servitoarele pentru coafura ei.
Cu toate acestea, opinia lui Harold despre prezența lui
Catherine conta la fel de mult ca opinia lui Catherine. Tatăl ei
îi ordonase să asiste la execuție, la povața lui Noyes. Catherine
trebuia să le dovedească vrednicia sa. Trebuia să-și dovedească
puterea și loialitatea și, mai important decât orice, trebuia să
dovedească faptul că nu era trădătoare, cu simțirea, gândul sau
fapta.
Boris tocmai dispăruse după colțul eșafodului. Catherine
s-a grăbit să-l prindă din urmă, ridicându-și rochia lungă ca să
nu se împiedice. Deși încă nu vedea mulțimea, îi auzea
freamătul vibrant. Era ciudat cum poți simți o mulțime, cum îi
poți simți dispoziția. Oamenii din salon fuseseră politicoși doar
de formă, dar acolo exista o dorință cu greu ascunsă: de putere,
de... orice. Aici era o mulțime mare și o dispoziție surprinzător
de bună. S-au auzit câțiva oameni strigând „Boris“, dar țipetele
s-au stins repede. Aceasta nu era ziua lui Boris.
Boris s-a întors și s-a uitat fix la Catherine, care i s-a
alăturat.
— Vrei să-ți arăți picioarele mulțimii, surioară?
Catherine și-a lăsat rochia în jos și a netezit pânza,
spunând cât a putut de dezgustată:
— Pavajul nu e curat. Mătasea s-ar putea strica.
— Mai bine mătasea decât reputația ta.
Boris i-a înfruntat privirea.
— Mă gândesc doar la binele tău, surioară.
Și-a fluturat mâna în partea stângă, la platforma înăl-
țată și îmbrăcată într-o covor de un roșu regal, și a zis:
 — Asta e pentru noi.
Ca și cum Catherine nu și-ar fi dat seama și de una
singură.
Boris a urcat primul cele trei trepte. Incinta regală era
rudimentară, cu un singur șir de scaune late și sculptate, pe
care Catherine le-a recunoscut a fi din salonul de consilii. O
frânghie roșie și groasă era legată lejer de câțiva stâlpi roșu cu
negru care delimitau platforma. Mulțimea era dincolo de
platformă și era ținută la distanță tot de frânghii (nu roșii, dar
groase, aspre și maronii) și de un șir de soldați din Garda
Regală (îmbrăcați în roșu, negru și auriu, dar la fel de aspri și
de greu de trecut, a presupus Catherine).
Boris a arătat spre scaunul cel mai apropiat de marginea
platformei.
— Pentru tine, surioară.
El s-a așezat pe scaunul lat de lângă ea, cu picioarele
desfăcute. Una dintre coapsele musculoase îi invada locul lui
Catherine. Ea s-a așezat, atentă să-și aranjeze fusta ca să nu se
mototolească și ca mătasea roz-deschis să cadă peste
genunchiul lui Boris. El și-a mutat piciorul.
Harold a rămas în picioare lângă scaunul aflat de cea-
laltă parte a lui Boris.
— Dar Catherine are cea mai bună priveliște.
— Asta e și ideea, mucosule, a replicat Boris.
— Dar eu am întâietate în fața lui Catherine și vreau să
stau acolo.
— Ei bine, eu i-am oferit locul acela lui Catherine. Așa
că așază-te pe cel de aici și nu te mai văicări.
Harold a șovăit preț de o clipă. A deschis gura să se
plângă din nou, dar s-a uitat spre Catherine. Aceasta a zâmbit
și i-a făcut un semn elegant să-și țină gura. Harold s-a uitat la
Boris și a trebuit să-și pecetluiască buzele înfigându-și dinții în
ele. Însă a tăcut mâlc.
Catherine a cercetat din priviri piața. De partea cealaltă
mai era o platformă, dincolo de eșafod, iar acolo stăteau câțiva
nobili. A recunoscut părul lung și blond al lui Ambrose și și-a
desprins iute privirea, întrebându-se dacă roșise. De ce simpla
lui vedere o făcea să se simtă înfierbântată și confuză? Și azi,
din toate zilele posibile! Trebuia să se gândească la cu totul
altceva. Uneori i se părea că întreaga ei viață se rezuma la a
trebui să se gândească la altceva.
Zona din fața eșafodului era împănată cu oameni
obișnuiţi . Catherine s-a uitat fix la mulțime, forțându-se să se
concentreze asupra acesteia. Erau muncitori îmbrăcați
neglijent, niște negustori puțin mai răsăriți, grupuri de tineri,
câțiva băieți, puține femei. Acestea erau în mare parte
îmbrăcate în haine cenușii, unele aproape în zdrențe, cu părul
lăsat liber sau legat simplu la spate. Lângă ea, oamenii vorbeau
despre vreme. Era deja cald, cea mai caldă zi a anului de până
acum, iar cerul era de un albastru pal și pur. Era o zi care
trebuia savurată, totuși sute de oameni erau aici ca să vadă pe
cineva murind.
— Ce crezi, frate, că-i face pe oameni să vină să vadă
asta? a întrebat Catherine, străduindu-se să pară cât mai
autentic interesată.
— Nu știi?
— Luminează-mă puțin. Ești mult mai experimentat în
aceste privințe.
Boris a răspuns cu un ton extrem de sincer.
— Ei bine, surioară. Există o sfântă treime care călă-
uzește masele și le aduce aici. Plictiseala, curiozitatea și setea
de sânge. Și cea mai importantă dintre acestea e setea de sânge.
 — Și crezi că setea de sânge sporește când capul unui
nobil e pe cale de a fi tăiat de pe trupul lui nobil?
— Ei își doresc doar sângele, a răspuns Boris. Nu con-
tează al cui este.
— Cu toate acestea, oamenii ăștia par mai interesați să
discute despre vreme decât despre aspectele subtile ale tăierii
în două a unui om.
— Nu trebuie să vorbească despre asta. Trebuie doar să
vadă. În scurt timp vor înceta să mai discute despre vreme. O
să înțelegi ce vreau să spun când va fi adus prizonierul.
Prostimea vrea sânge și azi îl va căpăta. Iar tu vei primi o lecție
despre ce se întâmplă cuiva care-l trădează pe rege. Una pe care
nu o poți învăța din cărți.
Catherine și-a întors chipul de la satisfacția din glasul
lui Boris. Așa învăța ea despre viață – din cărți. Deși nu prea
era vina ei că nu avea voie să întâlnească oameni, să
călătorească, să învețe despre lume direct de la aceasta. Dar lui
Catherine îi plăceau mult cărțile și în ultimele câteva zile
cutreierase biblioteca în căutarea oricăror informații legate de
execuții: studiase legea, metodele, istoria și numeroasele
exemple. Ilustrațiile, cele mai multe înfățișând călăi care țineau
ridicate capetele tăiate, erau destul de rele, dar a alege să fii
martor la așa ceva, a alege să iei parte la așa ceva, la dorința
poporului de a vedea vărsare de sânge, acestea erau lucruri pe
care Catherine nu le putea înțelege.
— Eu tot nu pricep de ce Catherine trebuie să fie aici, s-
a plâns Harold.
— Nu ți-am spus să taci? a zis Boris, fără ca măcar să se
întoarcă spre Harold.
— Dar de obicei doamnele nu vin să vadă asta.
De data asta, Boris n-a mai rezistat și a răspuns:
 — Nu, de obicei nu, dar Catherine are nevoie de o lecție
despre loialitate. Trebuie să înțeleagă consecințele care vor
apărea dacă nu ne urmează planurile pe care le avem pentru
ea.
S-a întors spre Catherine adăugând:
— În toate privințele. Până la cel mai mic detaliu.
Harold s-a încruntat.
— Ce planuri?
Boris l-a ignorat.
Harold și-a dat ochii peste cap și s-a aplecat spre
Catherine, întrebând:
— E vorba despre căsătoria ta?
Catherine a zâmbit vag.
— Aceasta este o execuție, așa că nu-mi pot imagina de
ce o legi de cununia mea.
Boris s-a uitat urât la ea, iar Catherine a adăugat:
— Vreau să spun că sunt onorată să mă mărit cu prințul
Tzsayn din Pitoria și mă voi asigura că toate detaliile nunții vor
merge conform planului, indiferent dacă văd sau nu cum i se
taie capul unui om.
Harold a tăcut preț de câteva clipe, apoi a întrebat:
— Dar de ce n-ar merge totul conform planului?
— Va merge, a răspuns Boris. Tata n-ar permite ca acest
lucru să nu se întâmple.
Asta era adevărat, iar din partea lui Catherine se cerea
supunere totală față de orice detaliu al planului și acesta era
motivul pentru care ea era aici. În urmă cu o săptămână,
Catherine făcuse greșeala de a-i spune cameristei ei, Diana, că
aceasta putea, probabil, să caute un mariaj bazat pe dragoste.
Aceasta o întrebase pe Catherine cu cine s-ar mărita dacă ar
putea să aleagă, iar Catherine glumise:
 — Cu cineva cu care am vorbit măcar o dată. Cu cineva
inteligent, grijuliu și bun.
Când a spus asta s-a gândit la ultima ei discuție cu
Ambrose, când acesta o însoțise la plimbarea călare. Glumise
despre calitatea hranei din barăci, apoi devenise serios și
descrisese sărăcia de pe străzile ferite din Brigane. Diana a
părut să-i citească gândurile și a zis:
— Ai vorbit foarte mult cu Sir Ambrose în dimineața
aceasta.
A doua zi după conversația cu Diana, Catherine a fost
chemată la Boris și atunci și-a dat seama că servitoarea ei nu
era servitoarea ei, ci mai degrabă spioana lui Noyes. Catherine
a suportat o predică îndelungată și o serie de întrebări din
partea lui Boris, dar Noyes a ascultat cel mai atent
răspunsurile ei, deși s-a prefăcut că se sprijină de pereți și cască
din când în când. Noyes nu era nici măcar nobil, darămite un
domn, dar zâmbetul lui vag o înfiora pe Catherine. Iar ei îi era
teamă de Noyes de două ori mai mult decât îi era de fratele ei.
Noyes însemna prezența tatălui ei, spionul lui, ochii și urechile
lui. Și Boris era, desigur, la fel, dar Boris era întotdeauna
îngrozitor de evident.
La acel interogatoriu, Boris repetase replicile obișnuite
despre loialitatea și supunerea necondiționată, iar Catherine
fusese încântată de calmul pe care și-l păstrase.
— Am și eu emoții, ca orice fată care va fi mireasă îna-
intea nunții. Nu l-am cunoscut pe prințul Tzsayn. Așa cum
încerc să fiu o fiică bună pentru tata, sper să fiu o soție bună
pentru Tzsayn și, ca să fiu asta, de-abia aștept să vorbesc cu el,
să-l cunosc, să-i descopăr pasiunile.
— Pasiunile lui nu te privesc pe tine. Pe mine însă mă
privește ca tu să nu-ți exprimi părerile care se opun celor ale
regelui.
— Nu mi-am exprimat niciodată vreo părere care să
contravină părerilor tatei.
— Ai insinuat în fața servitoarei tale că mariajul poate fi
îmbunătățit și că nu dorești să te cununi cu prințul Tzsayn.
— Nu, am spus doar că mariajul Dianei ar putea avea
succes într-un fel cu totul diferit.
— E inacceptabil să dezaprobi planurile pe care regele
le-a făcut pentru tine.
— Te dezaprob pe tine, nicidecum planurile regelui.
— Deseori mă întreb, a intervenit Noyes, în ce moment
devine trădătorul trădător. Când, mai exact, este încălcată
granița dintre loialitate și trădare.
Catherine și-a îndreptat spinarea.
— N-am încălcat nicio graniță.
Și chiar nu încălcase: nu făcuse nimic, în afară de a se
gândi la Ambrose.
— După experiența mea... și, prințesă Catherine, cred că
experiența mea în acest domeniu este considerabilă, a
murmurat Noyes, după experiența mea, un trădător cu inima
și mintea va fi în scurt timp trădător cu fapta.
Și, după cum s-a uitat la Catherine, părea că-i poate citi
gândurile. Dar ea s-a uitat prelung la el și i-a zis:
— Nu sunt trădătoare. Mă voi mărita cu prințul Tzsayn.
Catherine știa că ăsta era adevărul. În curând se va
mărita cu un om pe care nu-l întâlnise niciodată, dar mintea și
inima îi erau în altă parte. Nu se putea abține să se gândească
la Ambrose în mod constant, adora discuțiile pe care le purta cu
el, tânjea să fie aproape de el și, da, îi atinsese odată brațul.
Desigur, dacă Ambrose ar fi atins-o pe ea, ar fi fost executat,
dar nu vedea de ce nu-l poate atinge ea pe el. Dar aceste
gânduri și o singură atingere erau oare cu adevărat niște acte
de trădare?
— E mai bine să fie limpede unde este această graniță,
prințesă Catherine, a spus Noyes liniștit.
— E limpede, mulțumesc, Noyes.
— Și ca să fie totul clar și în privința consecințelor.
 A fluturat lejer din mână, aproape disprețuitor.
— Și pentru asta ți se cere să asiști la execuția trădă-
torului din Norwend și să vezi cu ochii tăi ce li se întâmplă celor
ce-l trădează pe rege.
— O pedeapsă, un avertisment și o lecție, toate împa-
chetate într-una singură.
Catherine a imitat gestul lui Noyes.
Chipul acestuia era lipsit de orice expresie când a răs-
puns:
— E porunca regelui, Înălțimea Voastră!
Din nefericire, Diana se împiedicase și căzuse pe niște
trepte de piatră chiar imediat după interogatoriul lui Catherine
și nu-și putuse relua îndatoririle din cauza unei mâini rupte.
Celelalte slujnice ale lui Catherine, Sarah și Tanya, fuseseră cu
Diana în acel moment, dar cumva nu putuseră preveni
accidentul.
— Suntem de acord cu Noyes, Înălțimea Voastră, a spus
zâmbind Tanya. Trădătorii trebuie pedepsiți...
Catherine a revenit la realitate odată cu strigătele
mulțimii:
— Bradwell! Bradwell!
Doi bărbați urcaseră pe treptele ce duceau la eșafod,
ambii îmbrăcați în negru. Cel mai în vârstă a ridicat mâna spre
mulțime. Asistentul său mai tânăr și surprinzător de angelic
căra uneltele meșteșugului lor: o sabie și o glugă simplă neagră.
— E Bradwell, a spus Harold aiurea, aplecându-se spre
Catherine, peste Boris. A dus la bun sfârșit peste o sută de
execuții. O sută patruzeci și una, cred, mai precis. Și nu lovește
niciodată de două ori.
— O sută patruzeci și una, a repetat Catherine.
S-a întrebat la câte dintre ele o fi luat parte Harold.
 Bradwell străbătea eșafodul, legănându-și brațul cu
sabia pentru a-și încălzi mușchii umărului și rotindu-și capul,
apoi mișcându-l dintr-o parte în cealaltă. Harold și-a dat ochii
peste cap.
— La naiba, arată caraghios. Gateacre ar fi trebuit să
primească slujba aceasta.
— Cred că marchizul de Norwend l-a cerut pe Bradwell
și regele i-a îndeplinit dorința, a spus Boris. Norwend a vrut o
treabă bine făcută și părea să creadă că Bradwell e cel mai
potrivit pentru aceasta. Dar nu există nicio garanție.
— Și lovitura lui Gateacre e una precisă, a zis Harold.
— De acord. El ar fi fost și alegerea mea. Bradwell e
puțin demodat. Totuși poate face lucrurile mai interesante dacă
o dă în bară.
Când a fost pomenit marchizul de Norwend, privirea lui
Catherine se mutase asupra celeilalte părți a eșafodului, la
cealaltă platformă ridicată acolo. I se păruse că ar fi prea
riscant să discute neîntrebată despre oamenii aflaţi acolo, dar
acum, când Boris deschisese subiectul, a simțit că poate
întreba:
— Acela în haină verde de pe cealaltă platformă e mar-
chizul de Norwend?
— Într-adevăr. Și întreg clanul Norwend e cu el, a răs-
puns Boris.
Deși Catherine a observat că erau doar membrii de gen
masculin ai clanului.
— Tot neamul trădătorului trebuie să asiste la execuție;
trebuie să ceară moartea trădătorului sau își vor pierde titlurile
și pământurile.
Catherine cunoștea destul de bine legea.
— Și onoarea?
 Boris a pufnit în râs.
— Încearcă să se agațe de asta, dar dacă nu sunt în stare
să-l controleze pe unul de-al lor, cum își vor menține poziția la
curte?
— Onoarea și poziția la curte fiind unul și același lucru,
a replicat Catherine.
Boris s-a uitat la ea.
— După cum spuneam, ei de-abia se mai agață de
amândouă.
S-a întors spre cealaltă platformă, adăugând:
— Văd că garda ta e cu ei, deși din fericire nu e îmbrăcat
în uniformă.
Catherine nu a îndrăznit să comenteze. Oare Ambrose
nu purta uniforma Gărzii Regale în semn de respect față de
regalitate sau din lipsă de respect? Știa că el are propriile opinii
despre onoare. Vorbea despre cum trebuie să faci ceea ce e
corect, despre cum trebuie să vrei să aperi Brigantul și despre
cum trebuie să ajuți din nou la propășirea țării, nu pentru
câștigul propriu, ci pentru a-i sprijini pe toți cei din țară care
sufereau în sărăcie.
îl remarcase pe Ambrose când se așezase și se forțase să
se uite în altă parte, dar cum Boris îi pomenise numele își
permitea să-i arunce o privire mai lungă. Părul lui, alb-auriu
în lumina soarelui, era liber și i se revărsa în valuri moi în jurul
feței și pe umeri. Purta o haină neagră de piele, cu curele de
piele și catarame de argint, pantaloni negri și cizme. Avea
chipul solemn și palid. Se uita fix la călău și nu-și aruncase
privirea spre Catherine de când aceasta apăruse.
Catherine s-a uitat la Ambrose ca la un om obișnuit, apoi
s-a întors. Însă imaginea lui i-a rămas în minte: părul, umerii,
buzele...
 O sumedenie de curteni au apărut din spatele eșafodului.
Din felul în care făceau un pas în spate și se înclinau, era
evident că se apropia tatăl ei. Inima lui Catherine a început să
bată disperată. Dusese o viață liniștită în aripa din castel
rezervată reginei, cu mama sa și cu servitoarele, și trecuseră
săptămâni sau chiar luni întregi fără să-și vadă tatăl. Pentru
ea, singura lui fiică, prezența lui încă era o ocazie rară.
Regele și-a făcut apariția, mergând iute, cu haina lui
roșu cu negru care-i sublinia umerii lați. Pălăria lui lunguiață
îl făcea să pară și mai înalt. Catherine s-a ridicat repede în
picioare și s-a înclinat, făcând o reverență adâncă. Era pe
aceeași platformă cu regele, dar capul ei trebuia să fie mai jos
decât al lui. Deși tatăl ei era înalt, tot însemna un efort.
Catherine și-a încordat abdomenul și și-a flexat coapsele.
Corsetul îi pătrundea adânc în talie. S-a concentrat asupra
disconfortului pe care-l simțea, știind că-l va putea depăși. Cu
coada ochiului încă îl privea pe rege. Acesta a sărit pe platforma
regală, a mers înainte, iar când mulțimea l-a zărit limpede, a
început să-l ovaționeze și să strige prelung:
— Aloysius! Aloysius!
Boris s-a ridicat din reverență și Catherine a așteptat
cele două fracțiuni de secundă necesare înainte de a-și ridica și
ea capul. Regele stătea neclintit, uitându-se la mulțime, și nici
n-a băgat-o în seamă pe Catherine. Apoi s-a așezat pe scaunul
de lângă Harold, unde niște perne roșii apăruseră chiar înainte
să-și pună el augustul șezut. Catherine stătea în picioare,
simțind cum corsetul își slăbește din strânsoare. Harold se
îndreptase și el și stătea țeapăn, ezitând înainte de a se așeza,
deși Catherine era convinsă că era încântat că stă lângă rege.
Ea l-a așteptat pe Boris să ia loc, apoi și-a netezit rochia și s-a
așezat.
 Lucrurile se mișcau repede acum. Regele nu era re-
marcabil pentru răbdarea sa, la urma urmelor. Mai mulți
bărbați au urcat pe eșafod. Erau patru oameni îmbrăcați în
negru și patru în uniforma gărzilor. Și, de-abia vizibilă printre
ei, sfrijită, mică și fragilă, era prizoniera.
Mulțimea a huiduit-o, strigând:
— Trădătoarea!
Apoi:
— Târfă! Curvă!
Și alte lucruri mult, mult mai rele.
Erau vorbe pe care Catherine le știa și pe care le în-
tâlnise ocazional în cărți, dar pe care nu le auzise rostite
niciodată, nici măcar din gura lui Boris. Acum însă zburau în
aerul din jurul ei. Erau mai puternice decât și-ar fi imaginat
vreodată că pot fi cuvintele și nu erau deloc frumoase, poetice
sau inteligente, ci rudimentare și vulgare, ca o palmă peste
față.
Catherine l-a zărit în trecere pe Ambrose, țeapăn și
neclintit, chiar în fața ei, cu chipul contorsionat în timp ce
mulțimea huiduia și-i insulta sora. Catherine a închis ochii.
Boris i-a șuierat la ureche:
— Nu te uiți, surioară. Ești aici ca să vezi ce li se în-
tâmplă trădătorilor. E pentru binele tău. Așadar, dacă nu-ți
întorci privirea spre eșafod, o să te oblig chiar eu să ții ochii
deschiși.
Catherine nu se îndoia de faptul că Boris vorbea cât se
poate de serios. A deschis ochii și s-a răsucit spre eșafod.
Lady Anne Norwend era îmbrăcată într-o rochie de
mătase albastră cu dantelă argintie. Bijuteriile îi scânteiau în
razele soarelui, iar părul ei blond, strâns în vârful capului,
strălucea în nuanțe aurii. În vremuri normale, Lady Anne era
considerată frumoasă, dar azi nu era deloc o zi obișnuită. Acum
era dureros de slabă, tenul îi era palid și era susținută de două
gărzi. Dar cea mai remarcabilă dintre toate era gura sa: două
linii negre și groase de sfoară i se întindeau de la buza de sus
la cea de jos, acolo unde gura îi fusese cusută și sângele uscat îi
acoperea bărbia și gâtul. Limba îi fusese deja tăiată. Catherine
voia să se uite la Ambrose, dar nu îndrăznea să se răsucească
spre el, nu putea suporta să-l vadă din nou. Cum se simțea el
când își vedea sora în halul acesta? Catherine s-a uitat fix în
direcția lui Lady Anne și și-a dat seama că poate face asta
concentrându-se la garda care o susținea, la degetele grase ale
acestuia și la Strânsoarea lui aprigă.
Mesagerul regelui a ieșit în față ca să se adreseze
mulțimii, cerându-i tăcere. Când vacarmul s-a potolit a început
să citească un pergament, enumerând crimele înfăptuite de
Lady Anne. „A ispitit un bărbat căsătorit" se referea la relația
ei cu Sir Oswald Pence. „Nu l-a luat în seamă pe rege când i s-
a cerut" însemna că fugise cu Sir Oswald când Noyes și oamenii
lui îi confruntaseră. „Uciderea oamenilor regelui" însemna
exact asta și, oricât de dificil părea lucrul acesta dacă te uitai
acum la Lady Anne, ea însăși îl înjunghiase pe unul dintre
soldaţii regelui în lupta în urma căreia muriseră trei oameni,
inclusiv Sir Oswald. Crima era motivul-cheie pentru care urma
să fie executată; uciderea unuia dintre oamenii regelui era
aproape echivalentă cu uciderea regelui însuși – era înaltă
trădare. Pentru a-și încheia rotund discursul, mesagerul a
spus:
— Și pentru că ai trădat Brigantul și pe gloriosul nostru
rege.
Mulțimea s-a dezlănțuit.
— Trădătoarea, criminala și târfa va fi deposedată de
toate bunurile, care vor reveni regelui.
Unul dintre oamenii înveșmântați în negru s-a apropiat
de Lady Anne și a început să-i scoată bijuteriile, una câte una.
De câte ori îi mai scotea câte una – o broșă, un inel, o brățară –
dinspre mulțime se auzeau încurajări și strigăte. Fiecare
bijuterie era așezată într-o casetă ținută de celălalt bărbat.
Când toate bijuteriile au fost scoase, acel bărbat a luat un cuțit
și i-a despicat spatele rochiei. Noi urale au izbucnit din partea
oamenilor când rochia i-a fost sfâșiată de pe umeri. Lady Anne
a fost aproape dărâmată de pe picioare, dar garda a tras-o la loc
și a susținut-o. Mulțimea a urlat din nou ca o haită de ogari și
a început să scandeze:
— Dezbrăcați-o! Dezbrăcați-o! Dezbrăcați-o!
Lady Anne rămăsese doar în lenjerie, strângând la piept
materialul subțire. Mâinile îi tremurau, iar Catherine a
observat că degetele îi erau deformate și rupte. La început, nu
a înțeles de ce, apoi a priceput că aceasta era o parte a ritualului
execuției unui trădător. Cei condamnați pentru trădare nu
aveau voie să comunice cu oamenii loiali regelui, așa că li se
tăia limba și li se coseau buzele. Dar pentru că toate doamnele
de la curtea din Brigant foloseau limbajul semnelor pentru a
vorbi între ele când nu aveau voie să folosească vorbele, lui
Lady Anne i se rupseseră și mâinile.
Unul dintre bărbați i-a desfăcut părul lung, frumos,
blond-deschis. I-a prins pletele în mână și i le-a tăiat de la baza
gâtului. A ridicat părul, apoi l-a pus tot în casetă. În cele din
urmă, femeia a fost lăsată aproape în pielea goală, tremurând
în ciuda soarelui verii, cu rochia zdrențuită aproape
transparentă și lipită de picioare acolo unde Lady Anne se
stropise cu propria urină. Se părea că și demnitatea ei i se
cuvenea tot regelui.
 Întorcându-se cu spatele la Lady Anne, mesagerul a
strigat spre platforma de vizavi:
— Ce aveți de spus acestei trădătoare?
Tatăl ei, marchizul, un bărbat înalt și cărunt, a ieșit în
față. Și-a îndreptat spinarea și și-a dres glasul.
— Ai trădat țara noastră și pe gloriosul nostru rege. Mi-
ai trădat familia și pe mine însumi, pe toți supușii loiali care te-
au crescut și au avut încredere în tine. Mi-ai înșelat încrederea
și ai trădat numele familiei noastre. Ar fi fost mai bine dacă nu
te-ai fi născut. Te reneg și cer execuția ta ca trădătoare.
Catherine s-a uitat să vadă reacția lui Lady Anne.
Aceasta se uita fix la tatăl ei și părea să stea mai dreaptă. Pe
rând, alte cinci rude de-ale sale de sex masculin – cei doi unchi
ai ei, doi veri și fratele ei mai mare, Tarquin, care-i semăna
foarte bine la înfățișare lui Ambrose, cu același păr blond – au
ieșit în față și și-au strigat denunțurile într-un fel similar și, la
final, au cerut execuția femeii. După fiecare discurs, mulțimea
ovaționa și apoi făcea liniște, pentru următorul. Și, după fiecare
discurs, Lady Anne părea să fie mai puternică și mai dreaptă.
La început, Catherine a fost puțin surprinsă de acest fapt, dar
și ea însăși a început să stea mai dreaptă. Cu cât o umileau mai
tare pe Lady Anne, cu atât aceasta voia să le arate mai abitir
cât era de puternică.
Ultimul care a pășit în față a fost Ambrose. A deschis
gura, dar niciun cuvânt nu a ieșit de-acolo. Fratele lui s-a
înclinat spre el și i-a zis ceva. Catherine a citit buzele lui
Tarquin când acesta a zis:
— Te rog, Ambrose, trebuie s-o faci.
Ambrose a inspirat profund, apoi a rostit cu un glas clar,
dar abia auzit:
— Ești o trădătoare față de Brigant și față de rege. Cer
execuția ta.
Fratele lui Ambrose i-a așezat o mână pe umăr. Ambrose
se uita fix la Lady Anne, în timp ce lacrimile îi curgeau pe
obraji. Mulțimea nu a ovaționat.
Boris a zis:
— Mi se pare că bocește. E slab ca o femeie.
Cu toate acestea, Lady Anne nu plângea. În schimb, a
făcut un gest: și-a dus mâna la inimă, un simplu semn de
dragoste pentru Ambrose. Apoi s-a întors și s-a uitat în ochii lui
Catherine. Lady Anne a ridicat mâna ca și cum ar fi voit să-și
șteargă o lacrimă, iar mâna ei stângă s-a dus spre piept. A fost
o mișcare atât de subtilă, de ascunsă, încât era greu de
observat. Dar Catherine știa să deslușească limbajul semnelor
încă din copilărie și acesta fusese unul dintre primele semne pe
care le învățase. Însemna: „Fii atentă la mine.“ Apoi Lady Anne
s-a prefăcut că trimite un sărut cu mâna dreaptă, în timp ce a
lăsat mâna stângă jos, încercând parcă s-o strângă în pumn.
Catherine s-a încruntat. Pumnul strâns în fața vintrelor era
semn de furie, ură – o amenințare. Era ciudat să-l împerechezi
cu un sărut. Apoi un alt semn: „băiat“. Lady Anne s-a răsucit
uitându-se fix la rege și a dat să facă un alt semn, dar bărbatul
care o ținea de braț se pusese în calea ei.
Catherine nu o cunoștea pe Lady Anne; nu vorbise ni-
ciodată cu ea, o zărise la curte o singură dată. Catherine fusese
închisă în apartamentele sale pentru o perioadă atât de lungă
din viața ei, încât nici întâlnirile cu femeile nu erau cu mult mai
numeroase decât cele cu bărbații. Oare i se păruse că vede acele
semne?
Lady Anne a fost adusă în față și forțată să îngenuncheze
pe un bloc mic de lemn. A privit în jos, apoi s-a întors și s-a mai
uitat o dată în ochii lui Catherine, iar intensitatea privirii sale
nu avea cum să nu fie clară. Ce încerca să spună, chiar în clipa
morții sale?
Bradwell, călăul, avea gluga trasă pe cap, dar gura i se
vedea și a spus:
— Privirea înainte sau nu-ți garantez că tăietura va fi
una curată.
Lady Anne s-a întors cu fața spre mulțime.
Bradwell și-a ridicat sabia deasupra capului și soarele i-
a reflectat scânteierea în ochii lui Catherine. Mulțimea a
amuțit. Bradwell a făcut un pas în față, apoi un pas într-o parte,
probabil ca să evalueze unghiul loviturii, apoi a mers în spatele
lui Lady Anne, a rotit sabia în aer deasupra capului o dată, a
mai făcut jumătate de pas înainte, a rotit din nou sabia în aer
și, cu o mișcare neîntreruptă, a executat o tăietură laterală.
Preț de o clipă a părut că nimic nu s-a întâmplat.
Capul lui Lady Anne a căzut primul, lovind podeaua de
lemn cu o bufnitură, apoi s-a rostogolit spre marginea
eșafodului. În urma lui, sângele se scurgea din gâtul trupului
care cădea lent. Uralele mulțimii au fost ca o izbitură fizică, iar
Catherine s-a dat în spate pe scaunul ei.
Bradwell s-a apropiat, a luat capul și l-a ridicat ținându-
l de păr. Oamenii au început să strige: „Străpunge-o! “ Ajutorul
lui Bradwell a apărut cu o lance, iar frenezia mulțimii a sporit.
Cumva, peste eșafod și peste vuietul mulțimii, ochii lui
Catherine au întâlnit ochii lui Ambrose. Ea i-a susținut
privirea, dorind să-l aline, să-i transmită cât îi pare de rău.
Avea nevoie ca el să știe că ea nu era ca tatăl ei sau ca fratele
ei, că nu ea alesese să fie aici, că îi păsa, în ciuda acestei
distanțe imposibile dintre ei.
Boris i-a șuierat în ureche:
— Nu te uiți la Lady Anne, surioară.
 Catherine s-a răsucit. Capul lui Lady Anne era înfipt
într-o lance, iar Noyes stătea la baza eșafodului, cu un zâmbet
vag pe buze când și-a întors privirea de la ea spre Ambrose. Iar
Catherine și-a dat seama că fusese o proastă: aceasta nu era o
pedeapsă, un avertisment sau o lecție.
Era o capcană.
 Ambrose
BRIGANE, BRIGANT

— Nu poți să faci măcar o dată cum îți poruncesc?

Era ca în vremurile de odinioară. Când Ambrose locuia
acasă, era deseori chemat în cabinetul tatălui său ca să fie
certat pentru o neascultare sau alta. Iar acum, la doi ani după
ce plecase, Ambrose era în același loc, stând în fața biroului
tatălui său. Dar lucrurile erau diferite. Casa pe care tatăl său
o închiriase pentru vizita în capitală nu era conacul elegant de
altădată, ci o vilă răpănoasă. Și tatăl lui părea uzat, terminat.
Fața i se lăsase ușor și în jurul ochilor avea și mai multe riduri
și, în ciuda agitației sale, părea mai mic. Și, desigur, mai exista
o diferență semnificativă – sora lui era acum moartă, iar capul
ei stătea înfipt într-un vârf de lance pe podul orașului.
— Poți să ai bunul-simț să-mi răspunzi, domnule?
— La care poruncă te refereai în mod special, tată?
— Știi bine despre ce anume vorbesc. Ți-am spus ce
trebuie rostit în denunț și ți-am spus că trebuie să vorbești
convingător.
— Ei bine, așa cum s-a dovedit, nu, n-am fost în stare să-
ți ascult porunca în acest caz.
— Ce e cu tine, Ambrose?
Tatăl lui s-a îndepărtat puțin de birou, clătinând din cap.
— Adică de ce n-am fost în stare să-mi reneg sora? Nu
știu, domnule. Poate pentru că sunt convins să era un om bun.
O soră bună și o fiică bună. Cea mai mare întrebare din mintea
mea este cum ai putut tu să faci așa ceva, și încă atât de bine.
Tatăl lui Ambrose încremenise.
— Ești tot atât de impertinent pe cât ești de naiv, Am-
brose. Ești fiul meu și am pretenții mai mari de la tine.
— Iar Anne era fiica ta. Aveam pretenții mai mari de la
tine. Ar fi trebuit s-o protejezi cu prețul vieții tale.
— Tu, băiete, nu-mi spui mie ce trebuie să fac.
Tatăl lui Ambrose și-a coborât glasul.
— L-a omorât pe unul dintre oamenii regelui. Avem
noroc că nu am fost toți acolo sus, pe eșafod. Regele caută orice
ocazie să-și sporească veniturile. Am fi putut pierde totul.
Ambrose a rânjit.
— Mă rog, mă bucur că ți-am aflat prioritățile. Cred că e
o mare ușurare că ți-ai păstrat pământurile, deși ți-ai pierdut
fiica.
— Îmi pui nervii la grea încercare de data asta, Ambrose.
Te avertizez să te oprești imediat.
Dar Ambrose nu se putea opri.
— Și nu mi-aș face griji că ai putea dispărea din grațiile
regelui. Ai renegat-o pe Anne atât de frumos. Sunt sigur că
regele, Noyes și întreaga curte au fost impresionați de cuvintele
tale, de manierele tale, de loialitatea ta. Și, la urma urmelor, ce
mai contează asta pe lângă adevăr, pe lângă virtutea și onoarea
ta?
Tatăl lui Ambrose a țâșnit în picioare.
— Ieși! Ieși de-aici până nu pun să te dea afară cu biciul.
Ambrose plecase deja, trântind ușa după el și pășind
apăsat pe coridor. Tarquin alerga spre el.
— Am auzit cearta din celălalt capăt al curții.
 Ambrose a trecut pe lângă fratele lui. Afară, neavând
unde să se ducă, s-a oprit și a urlat de furie, lovind un zid cu
mâinile și picioarele.
Tarquin a ieșit după el. L-a privit și s-a cutremurat.
Și a așteptat ca Ambrose să se liniștească.
În cele din urmă, Ambrose s-a oprit și și-a îndepărtat
sângele și pielea julită de pe încheieturile degetelor.
— Care-i treaba cu omul ăla? Un schimb de vorbe cu el
și încep să lovesc pereții cu pumnii.
— Îi e dor de tine și ține la tine. Recunosc că are un fel
ciudat de a arăta asta. Bănuiesc că și ție ți-e dor de el – și ai și
tu un fel ciudat de a arăta asta.
Ambrose a râs scurt.
— Mă bucur că te văd zâmbind.
Ambrose și-a sprijinit capul de zidul de piatră.
— Au fost foarte puține motive de zâmbit în ultima
vreme.
— Pentru toată lumea.
Tarquin și-a așezat mâna pe umărul lui Ambrose.
— Știi bine că tata o iubea pe Anne. Încă o iubește.
Povestea asta l-a rănit profund.
— Și cu toate astea, a renegat-o.
— Ce altceva putea să facă, Ambrose? Fusese găsită
vinovată. Dacă n-ar fi renegat-o, regele ne-ar fi luat pă-
mânturile. Toți oamenii din Norwend care depind de el ar fi
pierdut și ei. Regele ar fi câștigat mai mult. Tata a trebuit să
fie convingător.
Ambrose nu putea răspunde. Și-a trecut fruntea peste
piatra dură.
— Anne a înțeles, Ambrose. Știa legile la fel de bine ca
oricine altcineva. Știa că tata o iubește. Nu e corect ce s-a
întâmplat, dar nu-l învinovăți.
— Dar ce i-au făcut lui Anne...
Ambrose se gândise de multe ori cum oamenii lui Noyes
îi torturaseră sora, durerea și insultele pe care trebuie să le fi
îndurat aceasta. Și totuși ea rămăsese dreaptă și demnă la final.
Era foarte mândru de ea. Inteligența și independența ei l-au
inspirat, deși cei mai mulți dintre lorzi nu vedeau cu ochi buni
lucrurile astea. Anne fusese extraordinară printre femeile din
Brigant – și dacă ar fi fost bărbat, tot neobișnuită ar fi fost.
Călătorise mult, în Pitoria și dincolo de granițele acesteia.
Vorbea câteva limbi și-i ajutase pe Ambrose și pe Tarquin să
învețe pitoriana. Ambrose și-a amintit cu drag lecțiile, felul în
care ea îl încuraja, spunându-i:
— Nu, scoate sunetele mai gutural, din fundul gâtului.
Iar lui Tarquin:
— Nu mai sta așa bățos. Mâinile și trupul tău vorbesc și
ele.
Și mâinile ei, care făceau semne atât de rapide și atât de
clare, îi fuseseră rupte la sfârșit, limba ascuțită îi fusese tăiată,
buzele zâmbitoare îi fuseseră cusute pentru vecie. Oare ce
gândise ea când îi făceau toate astea? Oare și-a dorit să moară
cât mai repede cu putință? Probabil. Fusese ținută în
captivitate timp de trei săptămâni înaintea execuției. Au
torturat-o în fiecare zi. Era atât de slabă la execuție. Și el nu
putuse să facă altceva decât s-o privească – și s-o renege.
Ambrose a simțit îmbrățișarea lui Tarquin și doar atunci
și-a dat seama că plângea din nou. A vorbit repede, cu fața încă
la zid:
— Nu cred că era vinovată. Adică, pot să cred că l-a omo-
rât pe soldat, dar a făcut-o doar ca să se apere. Dar nu cred că
ea și Sir Oswald erau amanți. Erau prieteni din copilărie; el a
încurajat-o să învețe. L-a admirat și l-a prețuit ca prieten. Și,
oricum, de când e deranjat regele de cine are sau nu amant?
Dacă ar fi așa, jumătate dintre curteni ar fi deja întemnițați.
Deși habar nu am ce făceau ei doi, departe, în vest. Lucrul
acesta nu a fost niciodată explicat cum se cuvine. Altceva se
petrecea acolo, sunt convins de asta.
Tarquin a replicat aproape în șoaptă:
— Cred că nici noi nu știm adevărata poveste, Ambrose,
dar nu sunt destul de nebun ca să spun asta altcuiva în afară
de tine.
— Eu sunt nebun, așa crezi?
— Ești onorabil și loial, Ambrose. Și te admir pentru
virtuțile tale.
Ambrose a surâs printre lacrimi.
— O să consider că răspunsul tău a fost da.
Cu toate astea, Tarquin era serios.
— Niciunul dintre noi nu știe de fapt ce s-a întâmplat cu
Anne sau cu Sir Oswald, dar, orice ar fi fost, a fost împotriva
regelui. Tocmai mi-am pierdut sora; nu vreau să-mi pierd și
fratele. Știu că ție ți-a fost aproape imposibil s-o renegi pe Anne,
dar a fost evident că nu erai pătruns de ceea ce spuneai. Micile
amănunte ca acesta pot doborî un om atunci când sunt
împotriva regelui. Loialitatea e singurul lucru pe care-l dorește
și pe care-l pretinde. Loialitate totală.
— Și loialitatea față de sora mea? Asta nu înseamnă
nimic?
— Aloysius crede că el e pe primul loc, știi bine.
— Deci crezi că sunt condamnat?
Tarquin a clătinat din cap.
— Nu, dar cred că e periculos pentru tine să rămâi în
Brigane acum.
 — E periculos oriunde.
— Nu e adevărat. Dar aici nu suntem bine-veniți. La
curte oamenii cu greu se mai uită în ochii tatei și nu prea mai
vorbesc cu el. N-a fost invitat să cineze la nimeni de când am
sosit și nimeni nu ne-a acceptat invitațiile; brusc, s-au declarat
ocupați cu alte întâlniri.
— Tata ar trebui să se considere norocos. Toți sunt niște
șobolani cu două fețe. N-aș avea încredere în niciunul dintre ei.
— Să fii ostracizat nu e un lucru bun, Ambrose. Fără
aliați la curte, suntem slabi. Acasă, printre oamenii noștri, vom
fi în siguranță.
Tarquin a inspirat profund.
— Tata și cu mine ne întoarcem mâine în Norwend. De
ce nu vii cu noi? Acasă vei fi departe de Garda Regală, de curte
și de rege.
— Lucrez alături de Garda Regală. Am depus un ju-
rământ de a o proteja pe prințesă. N-am de gând să fug.
Tarquin a oftat.
— Munca ta e un alt lucru primejdios, frate. Am văzut
cum ai privit-o pe prințesă în timpul execuției. Ți se văd
sentimentele pe față prea ușor, Ambrose. Noyes și prințul Boris
au observat și ei. Noyes observă totul.
— Deci acum nici nu mă mai pot uita la cineva fără să
fie o crimă?
Nu făcuse altceva decât să se uite la prințesa Catherine.
Trebuia să se uite la ea. Tatăl ei și Boris păreau triumfători,
dar Catherine era diferită. Părea calmă și tristă în același timp.
Se uitase la ea pentru că asta îl ajutase să suporte durerea și
tristețea.
Ambrose o vedea pe Catherine în majoritatea zilelor
când stătea de pază la intrarea în încăperile acesteia, călărea
alături de ea, ocazional vorbea cu ea. Ambrose adora felul în
care ea zâmbea și râdea. Îi plăcea la nebunie cum prințesa îi
răspundea lui Boris, cu înțelepciune, curaj și inteligență. Îi
plăcea la nebunie cum putea să fie în mai multe feluri, devenind
scandaloasă și provocându-l astfel pe Boris, dar numai cu
Ambrose era mereu dulce, blândă și grijulie. Din câte știa el cel
puțin, doar cu el – și era oare greșit că-l râcâia gândul că
prințesa ar fi putut fi dulce și blândă și cu alți bărbați? îi plăcea
la nebunie felul în care își strecura piciorul subțire în scara
harnașamentului și felul în care stătea dreaptă și puternică în
șa. Și mai ales felul în care, în acea zi fierbinte din vara trecută,
intrase cu calul în mare cu un aer de libertate și de dezlănțuire
și sărise din spinarea lui râzând și înotase în jurul calului lui.
Ambrose disperase când Boris auzise despre isprava aceasta și,
preț de două săptămâni, Catherine nu avusese voie să
călărească deloc și nu mai înotase niciodată. Disperase,
temându-se că într-un fel o vor doborî pe Catherine așa cum o
doborâseră pe Anne. Și totuși cumva, deocamdată, nu era
doborâtă; era la fel de puternică, la fel de dură ca ei.
Tarquin l-a înghiontit.
— Cum spuneam, îți dai în vileag sentimentele pe chip și
aș spune că asta se numește „dragoste“.
— Ceea ce vezi tu pe fața mea sunt admirație, respect și
un anumit grad de afecțiune.
Ambrose l-a înghiontit și el pe Tarquin, deși nu-și putea
înfrâna zâmbetul.
— Mă rog, asigură-te că nu le mai vede nimeni altcineva.
Și fa ca acel grad de afecțiune să fie cât mai scăzut.
— Stai liniștit, frate. Afecțiunea va fi înlocuită de plic-
tiseală pură: prințesa Catherine pleacă în Pitoria peste o
săptămână să se mărite cu un prinț, iar eu voi rămâne aici, un
soldat și o gardă de rând.
— Totuși, Ambrose, trebuie să ai mare grijă. Noyes te
privea cu mare atenție.
— Nu-ți mai face griji! Nici măcar Noyes nu mă poate
persecuta pentru o simplă privire.
 March
CALIA, CALIDOR

March stătea neclintit și mut lângă masa cu băuturi.

Trebuia să se uite drept la zidul din față, dar dacă înclina puțin
capul la dreapta vedea cât trebuia să vadă.
Lord Regan stătea alături de prințul Thelonius în
bovindoul din capătul îndepărtat al camerei. Prințul se înclina
spre Regan, aproape ridicându-și privirea spre el, mai degrabă
rugându-l decât poruncindu-i. Regan și-a frecat fața cu o mână
și a dat scurt din cap. Prințul s-a lăsat pe spate și a spus în gura
mare:
— Bravo. Mulțumirile mele.
March și-a mutat capul la loc ca să se uite la perete, în
timp ce prințul a strigat:
— Să vină aperitivele!
March a ridicat carafa cu vin și platoul de argint cu
struguri și s-a îndreptat spre cei doi bărbați. Le simțea
schimbarea de dispoziție. Prințul încă părea obosit; îm-
bătrânise zece ani în ultimele câteva săptămâni, de când soția
și fiii îi muriseră. Totuși acum ochii nu-i mai păreau atât de
pustii; aproape zâmbea. Prințul Thelonius primise puțini
oaspeți și chiar Regan fusese ținut la distanță de la întâlnirea
lor furtunoasă de după funeralii, dar în ultimele câteva zile
lucrurile se schimbaseră. Prințul se trezise devreme, se
îmbrăcase, se îmbăiase, vorbise lucid, iar seara trecută
trimisese după Regan.
March a turnat vinul. De când îi murise soția, prințul
începuse să bea în timpul zilei. Nu mult, dar zilnic, iar asta nu
părea că se va schimba curând.
— Pentru mine apă, a zis Regan.
March a lăsat strugurii jos și s-a întors iute la locul lui.
A luat carafa cu apă și a ales castronul de lemn cu alune în locul
farfuriei cu mere uscate, care păreau destul de neapetisante. A
revenit lent, studiindu-i din nou pe cei doi bărbați pe măsură ce
se apropia.
În vreme ce comportamentul prințului se îmbunătățise,
cel al lui Regan nu se îmbunătățise deloc. Regan, cel mai de
încredere prieten al prințului, cel mai apropiat și cel mai vechi
prieten, era tipic lorzilor din Calidor: atrăgător așa cum sunt
cei bogați, puternici și sănătoși. Acum era încruntat. I se
potrivea, așa cum i se potrivea și zâmbetul. Dar lui i se potrivea
totul. Azi purta o haină de catifea aurie care sclipea când
întâlnea razele soarelui și îi scotea în evidență lățimea
șoldurilor, la fel cum făceau și curelele împletite de piele
maronie care i se încheiau în zigzag peste piept, până la șolduri
– curelele care-i țineau cuțitele. Regan era singurul om care
avea voie să stea înarmat în prezența prințului; singurul om
capabil să se încrunte când prințul zâmbea.
March a pus castronul jos cu grijă, a mutat platoul cu
struguri într-o parte și a aranjat frumos alunele.
— Băiatul tău barbar ține cu tot dinadinsul să se miște
azi ca un melc, a mârâit Regan.
— Dezlănțuie-ți furia pe mine, nu pe el, prietene, a
răspuns cu blândețe prințul.
March a turnat apa încet. I-ar fi plăcut la nebunie să i-o
arunce în față lui Regan, dar a preferat să se concentreze
asupra șuvoiului lent și constant, lăsând vorbele lui Regan să
treacă pe lângă el.
March era obișnuit ca uneori să fie insultat, însă se
întâmpla rar ca un lord să se coboare într-atât încât să
comenteze la adresa unui servitor. De obicei insultele pe care le
primea erau blânde: „glume“ despre faptul că prințul fusese
nevoit să-l civilizeze sau că i se spunea „ultimul dintre abasci“.
Uneori exista un interes autentic, mai ales în privința ochilor
lui, căci oamenii se holbau și-și spuneau opinia, împărțită de
obicei între „uluitori" și „înspăimântători". Luna trecută, un
tânăr lord îi ceruse lui March să stea mai în lumină ca să vadă
mai bine și remarcase:
— Auzisem că abascii au ochi de gheață, dar pe lângă alb
mai sunt acolo și nuanțe de albastru și argintiu.
Încheiase prin a spune:
— Foarte neplăcut.
Uneori oamenii comentau, zicând că ei crezuseră că toți
abascii fuseseră omorâți. March crezuse și el asta, până când îl
cunoscuse pe Holywell.
— Nu sunt furios, a zis Lord Regan. Pot să nu fiu de
acord, nu-i așa?
Părea că mânia îl face să-și ridice vocea, a remarcat
March când s-a întors în ritm de melc la locul lui de lângă masă.
— Ești prietenul meu. Am nevoie de ajutorul tău. Te-am
rugat ca pe un prieten.
Și glasul prințului era destul de ridicat acum, astfel că
March îl auzea clar.
— Și apoi? Ce crezi că se va întâmpla? Ești respectat, dar
asta nu e ca atunci când ai adus un puști abasc să servească la
mese.
 March a ratat replica prințului, gândind: „Du-te în mă-
ta! Du-te în mă-ta! “
Regan avea dreptate, desigur; prințul Thelonius era
respectat și March nu era decât un servitor, un posibil sclav.
Prințul reprezenta tot ce era civilizat și rafinat; March – tot ce
era primitiv și necultivat. Prințul avea reputația unui om
înțelept, onorabil și corect; abascii aveau reputația unor troli
care locuiau în creierii munților.
March muncea de opt ani în slujba prințului – jumătate
din viața lui – și învățase despre patria sa natală și despre
poporul său de la calidorieni. Nu mai avea de la cine să învețe,
căci Abaskul fusese distrus în războiul dintre Calidor și
Brigant. Thelonius primise titlul de prinț de Calidor de la tatăl
său și refuzase să i-l cedeze fratelui său, regele Aloysius din
Brigant, la moartea părintelui lor. Apoi se luptaseră, așa cum
numai frații o pot face, cu mult mai multă ură și patimă, pentru
că împărțeau același sânge, și așa cum numai conducătorii o pot
face – cu ajutorul armatelor.
Fusese o luptă inegală. Brigantul era mai mare și mai
puternic și Aloysius un lider mai experimentat, dar prințul
Thelonius avea ceva ce Aloysius nu putea pretinde niciodată:
iubirea poporului său. Îi trata bine pe cetățenii din Calidor,
punea biruri corecte și se asigura că legile erau aplicate cu
înțelepciune. Aloysius domnea în Brigant prin teroare și
violență. Calidorienii se temeau de Aloysius și îl adorau pe
Thelonius.
Abask, mica și splendida regiune muntoasă care era
locul nașterii lui March, se întindea la granița dintre regate,
dar dintotdeauna fusese considerată parte a Calidorului. Când
Aloysius a invadat Calidorul, armatele acestuia pârjoliseră
totul în calea lor spre Abask, țintind capitala calidoriană, Calia.
Trupele lui Thelonius au fost aproape copleșite. Punându-și
toate forțele în apărarea cetății, Thelonius a reușit să păstreze
Calia pentru încă un an înainte de a contraataca și de a trimite
armata lui Aloysius înapoi peste hotar, în Brigant. Apoi a fost
declarat armistițiu.
Brigantul era la marginea disperării, cu vistieria goală
și cu armata epuizată. Calidorul era epuizat, dar jubila pentru
că-și învinsese cel mai teribil invadator, cu o apărare glorioasă
și onorabilă, chiar dacă șansele unei victorii fuseseră foarte
mici. Legăturile cu savaanți din sud s-au îmbunătățit și mai
mult, negoțul s-a dezvoltat în anii următori, fermele și
podgoriile calidoriene au prosperat și orașele au fost
reconstruite. Prea puțini calidorieni s-au sinchisit de ce se
întâmplase cu locuitorii din Abask. Și rămăseseră foarte puțini
abasci de care să se sinchisească; luptătorii abasci fuseseră
șterși de pe fața pământului în primele bătălii ale războiului și
Abaskul fusese cucerit, iar supraviețuitorii fuseseră lăsaţi să
moară de foame sau fuseseră luaţi sclavi de către brigantini.
March avea doar șapte ani când începuse războiul și
amintirile lui erau vagi. Își amintea că îi spusese cineva că tatăl
lui fusese ucis, iar mama și surorile lui au murit și ele la un
moment dat, dar nu știa cu siguranță când. Cel mai mult și-l
amintea pe fratele lui, Julien, care-l ținea de mână în timp ce
căutau de mâncare. De fapt nu-și amintea senzația de foame,
dar știa că trebuie s-o fi cunoscut pentru că își amintea, cu
siguranță, că mânca iarbă. Dar mai ales își amintea că-l ținea
de mână pe Julien și mergeau zi după zi, până când Julien s-a
prăbușit. Câțiva soldați calidorieni s-au întors de la graniță și
au luat trupul fratelui său, iar pe el l-au dus în tabăra prințului,
în siguranță, la căldură.
March se gândea că fusese norocos: avusese noroc că nu
murise de foame; avusese noroc că fusese salvat de calidorieni,
nu de brigantini; avusese noroc că prințul îl luase sub aripa lui
și-l pregătise pentru a fi servitorul lui personal; avusese noroc
că avea destulă hrană în fiecare zi.
Așa credea, până când l-a întâlnit pe Holywell.
March revenise pe pământurile care odinioară fuseseră
Abaskul, călătorind alături de prinț. Se desprinsese de
anturajul regal și se suise pe crestele zimțate. Sperase să-și
amintească locurile sau să recunoască vreo caracteristică a
peisajului, dar, sincer vorbind, toate i se păreau străine: mai
denivelate și mai neospitaliere decât și le închipuise. După trei
zile s-a întors la prinț, spunându-i o parte a adevărului.
— Trebuia să văd cu ochii mei, sire.
— Și ce anume ai descoperit?
— Munții au rămas și câteva ruine, dar vegetația și
lemnul au năpădit întregul loc. Nu mai trăiește nimeni acolo.
Prințul zâmbise cu tristețe.
— Întotdeauna traiul în munți a însemnat o existență
dură. Poporul tău era puternic și inventiv.
„Și tu l-ai lăsat să moară de foame sau să cadă în sclavie”,
ar fi voit March să-i urle în față prințului.
— Ei bine, mă bucur că te-ai întors la mine, March. Eram
pierdut fără tine.
Și March luase o gură de aer și se forțase să răspundă:
— E corect să mă întorc la tine, sire. După tot ce ai făcut
pentru mine.
Desigur, March n-a pomenit că se întâlnise cu Holywell.
Se ochiseră unul pe celălalt peste valea de lângă ruinele satului
său. Holywell îi făcuse cu mâna și se apropiase, iar inima lui
March sărise din piept când văzuse că ochii lui Holywell erau
la fel de străvezii și de înghețați ca ai lui.
 Nici nu i-a pomenit prințului că petrecuse două zile
alături de Holywell, care-i spusese o poveste total diferită a
războiului.
Holywell cunoscuse familia lui March și-i povestise cum
tatăl acestuia a fost ucis în primul atac de la pod, la Riel; cum
unchii lui au murit în bătălia următoare, de la Teem, unde
trupele abasce au fost masacrate în timp ce purtau un asalt pe
care trupele calidoriene nu l-au sprijinit. Cum, după acea
bătălie, Aloysius a ocupat Abaskul și a început să distrugă
sistematic tot ceea ce se afla aici. Cum conducătorii abasci i-au
trimis lui Thelonius o jalbă, implorându-l să le vină în ajutor,
însă prințul, hotărât să-și apere capitala, a refuzat. Cum
abascii au suferit preț de doi ani grei, ascunzându-se în munți
dacă puteau, în vreme ce armata lui Aloysius le distrugea
casele, recoltele și animalele și le transforma frumosul ținut
într-un pustiu cu sate incendiate și morminte pline cu trupurile
copiilor abasci morți de foame.
March avea amintiri vagi despre tatăl și unchii lui, iar
Holywell vorbea ca ei limba abască, înjura ca ei, ba chiar râdea
la fel cum credea March că râsese și tatăl lui. Holywell aproape
că murise în război – îi arătase lui March cicatricile de pe trupul
său, spunând:
— Brigantinii m-au spintecat în bucăți, dar eu n-am
murit. I-am rugat să mă ucidă, dar ei au râs. În ciuda tuturor
încercărilor grele, m-am vindecat. Am muncit pentru ei, la
început ca sclav, toate muncile îngrozitoare, dar cu timpul mi-
am dat seama că nu mai voiam să mor; voiam să mă răzbun.
A zâmbit.
— Și mă voi răzbuna. Brigantinii mi-au ucis familia, la
fel și ție. Dar au fost niște inamici onorabili și încă lucrez pentru
ei. Adevăratul meu dușman este prințul Thelonius. Jurase să
protejeze acest tărâm. Spunea că e fratele nostru. Dar ne-a
trădat. Pentru asta nu există iertare. Pentru asta nu poate fi
decât răzbunare.
Holywell spusese toate astea în limba abască și lui
March i se păruse cel mai bun discurs pe care-l auzise vreodată.
De ani întregi nu mai simțise acest sentiment de înfrățire.
De asemenea, se simțise ca un prost fiindcă crezuse toate
minciunile care i se turnaseră. Prințul nu era un câștigător
eroic de războaie aproape imposibil de câștigat, ci un monstru
care-și sacrificase un neam întreg pentru ca negustorii grași din
Calia să poată trăi mai departe în siguranță și ca el însuși să
poată rămâne pe tron.
Holywell îi arătase adevărul – acela că nimănui din
Calidor nu-i păsase câtuși de puțin de Abask. Holywell a
scuipat pe calidorieni și pe metodele lor „civilizate" și acum așa
făcea și March. Holywell era abasc și era mândru de asta, și la
fel era și March.
March a întrebat:
— Dar cum putem fi abasci dacă Abaskul nu mai există?
Holywell l-a lovit pe March în piept.
— Acolo este Abaskul. Acolo. În sufletul, în spiritul tău.
Thelonius va distruge asta dacă-i permiți. Va încerca să te
civilizeze și să te prefacă într-unul de-ai lor. Nu-l lăsa.
Amintește-ți de tatăl tău, de unchii tăi, de fratele tău. Au fost
mândri că au fost abasci, așa cum trebuie și tu să fii.
Holywell l-a încurajat pe March să se întoarcă la slujba
sa alături de prinț și i-a spus să stea acolo răbdător, să aștepte
și să asculte – și să-l informeze pe Holywell de orice lucru care
s-ar fi putut dovedi util pentru a-i răzbuna pe abasci.
Acum, cu coada ochiului, March îl privea pe prinț cum își
scoate de pe deget inelul de aur cu emblema sa pe el: un vultur
cu un smarald drept ochi. Regan a luat inelul și l-a vârât în
haina sa, iar March era convins că zilele sale de așteptare
răbdătoare și de ascultare atentă se apropiau de sfârșit.
 Tash
PLATOUL DE NORD, PITORIA

Tash încă alerga. Forța cât putea de mult. Și tot auzea

răsuflarea demonului în urma ei. Era ceva greșit. Demonul era
prea aproape. Cumva trebuia să alerge și mai repede.
O pantă la dreapta. Asta o să-i dea și mai multă viteză.
Dar la stânga era groapa.
Respirația demonului se auzea din ce în ce mai zgomotos.
La naiba! Tash a virat la dreapta pe pantă, sub niște
crengi lăsate. Le-a auzit trosnind în urma ei, dar nu mai auzea
răsuflarea demonului.
Fata mărise distanța dintre ei, dar nu mai putea păstra
ritmul. Și se abătuse de la drumul către groapă, trecuse prin
dreapta unui copac și apoi fusese obligată să mai ocolească
unul, tot prin dreapta. Ar fi trebuit să meargă spre stânga și nu
făcuse așa, dar trebuia să se întoarcă înspre groapă.
În față era un copac mare și, în stânga lui, un bolovan
imens. Se putea folosi de ei. N-avea încotro.
Tash a alergat spre copac cu toată viteza și în ultimul
moment și-a întins brațele, împingând în trunchi și folosind
acel impuls pentru a schimba direcția, a virat în spatele
bolovanului și a început să urce panta. Aici crengile erau joase,
se putea strecura pe sub ele, folosindu-și și mâinile, și picioarele
ca să urce panta, împingând din răsputeri. În spatele ei auzea
demonul șuierând, apoi a auzit un urlet de enervare.
În vârful pantei s-a oprit ca să se uite înapoi, dar vedea
doar crengile, nu și demonul. Nu avea timp să se uite mai atent.
Trebuia să meargă mai departe. Acum cobora și pământul era
mai ferm. Tash a început să facă pași din ce în ce mai mari. În
curând avea să ajungă la groapă. Mergea gâfâind, aproape
ajunsese, aproape ajunsese... și apoi s-a trezit în luminiș.
Groapa era în fața ei, dar nu se afla în unghiul potrivit
pentru a sări în capătul acesteia. Și demonul unde era? Nu-l
auzea. S-a uitat în urma ei, încetinind puțin. Nu era niciun
demon acolo.
Și-a încetinit pașii. Gâfâia tare. S-a încordat ca să audă
demonul. S-a oprit și s-a uitat în urma ei.
Nimic.
S-a oprit de tot și s-a uitat în jur, așteptând o mișcare
dinspre copaci, o nuanță de violet sau de roșu, orice.
Nimic.
La naiba. Unde era?
S-a uitat spre Gravell, care stătea ascuns în spatele unui
copac. Bărbatul nu se mișca.
Tash a privit din nou în jurul ei și în spate, în direcția
din care venise.
Nicio mișcare. Niciun zgomot.
Niciun demon.
La naiba!
N-ar renunța la urmărire așa, pur și simplu, nu?
Asta nu i se mai întâmplase până atunci. Ce trebuia să
facă? Nu voia să se întoarcă printre copaci. Asta ar fi fost curată
nebunie.
S-a uitat spre Gravell și a întins brațele, de parcă ar fi
voit să întrebe: „Acum ce fac? “
 Gravell a făcut un pas într-o parte și i-a imitat gestul.
S-au holbat unul la celălalt preț de o clipă, apoi Gravell
a aruncat o privirea în stânga lui Tash și a sărit spre ea, urlând:
— Fugi!
Tash s-a răsucit. Demonul venea spre ea în plină viteză.
Ieșise deja dintre copaci. Silueta lui înaltă și subțire, umană, se
apropia iute de ea. Pe pământ plat el era în avantaj. Acum nu-
l putea întrece.
Gravell a strigat:
— Groapa! Sari în groapă!
Demonul l-a privit pe Gravell și asta i-a permis lui Tash
să se miște din loc. Cizmele ei s-au înfipt în zăpada întărită, iar
fata s-a avântat înainte și a sărit în groapă. Demonul a sărit și
el, aterizând într-un capăt al gropii și alunecând spre Tash,
care se zgâlțâise puternic pe gheața de pe fundul gropii
ajungând pe la jumătate și prinzându-se cu mâinile de peretele
însângerat. Cizmele i se agățau de gheață, apoi ea s-a întors și
a pornit iute înainte, a prins sfoara și a început să urce. Apoi
ceva i s-a încolăcit în jurul gleznei, iar mâinile fetei au alunecat
în jos pe funie până când s-au oprit la capătul înnodat.
Demonul o înhățase de picior!
Tash a țipat și s-a cățărat pe frânghie dând frenetic din
picioare, lovind ceva. A tot lovit și a tot lovit și apoi s-a eliberat
și a zburat prin aer, fluturând din mâini și din picioare, făcând
roata. Apoi s-a agățat de ce a putut în copac, încă încurcată în
frânghie, și a rămas atârnată acolo. A stat așa așteptând și iar
așteptând.
Demonul o atinsese. Nu mai fusese niciodată atinsă de
un demon până atunci.
Acum creatura urla și Tash s-a agățat și mai tare de
copac.
 Un alt urlet și Tash s-a uitat în jur. Gravell aruncase cel
de-al doilea harpon. Fata vedea doar peste marginea gropii.
Primul harpon străpunsese coastele demonului; cel de-al doilea
îi intrase în stomac. Gravell ținea cea de-a treia lance ridicată.
Aștepta. Demonul a căzut la loc, lovindu-se de pereții gropii, și
a dispărut din vedere.
Gravell a ridicat scurt privirea spre Tash, apoi a sărit în
groapă.
Tash nu voia să dea drumul crengii de care se prinsese,
dar s-a forțat să se desprindă și a căzut destul de inconfortabil
din copac. S-a izbit de pământ cu putere, căzând pe gleznă. A
simțit omătul rece pe picior. De-abia acum și-a dat seama că îi
dispăruse cizma.
A șchiopătat până la groapă.
Demonul zăcea pe fundul acesteia. Cizma ei cu țepi era
în mâna lui.
Gravell era aplecat peste demon, ținându-i o sticlă lângă
gură.
Tash a sărit în groapă și a țipat, întrucât glezna a durut-
o din nou. Gravell nu a băgat-o în seamă, pentru că atenția lui
era îndreptată numai asupra fumului. Demonul era de un
violet-aprins, cu pete roșcate și câteva dungi portocalii. Era
dezgolit. Avea un chip frumos, umeri înguști, talie îngustă,
brațe lungi. Nu era de mirare că fusese greu de depășit la
alergare; avea picioarele de două ori mai lungi decât ale lui
Tash. Fata s-a uitat la părțile lui intime. Credea că i se vor
părea ciudate, dar de unde stătea ea erau la fel ca ale oricărui
alt bărbat. Văzuse zonele intime ale lui Gravell când acesta se
îmbăia în lacuri sau râulețe, dar nu se aflase niciodată atât de
aproape de Gravell și în mare parte îi văzuse doar părul.
Acest demon, ca toți demonii, nu avea păr. Pielea lui era
netedă. Ochii îi erau pe jumătate închiși și Tash a îngenuncheat
să-i vadă culoarea ochilor. În lumea demonilor ar fi părut
violeți, dar acum, în lumina lunii, aveau o culoare mai moale,
lila. Erau minunați. Fața lui era atât de frumoasă. Părea tânăr,
ca un băiat puțin mai mare decât ea. Tash a trebuit să-și alunge
acest gând. Nu era un om; era un demon.
Prima spirală de fum s-a ridicat din gura demonului și
Gravell a întors sticla cu fundul în sus, prinzând înăuntru
vârful spiralei. Fumul era sângele demonilor, dar Tash credea
că era în același timp ultima lor suflare, spiritul lor. Fumul a
părăsit trupul demonului și s-a ridicat în sticlă, fără ca nimic
să scape afară. Dacă primul rotocol apuca să intre în sticlă,
restul îl urma, ca și cum fumul n-ar fi voit să se împrăștie. La
început era de un roșu-aprins, dar restul era violet, la fel ca
fumul celuilalt demon pe care abia putuseră să-l prindă.
Culoarea din sticlă era intensă și se întuneca pe măsură
ce intra și mai mult fum și-și făcea loc perfect în sticlă. Apoi
fluxul s-a subțiat, a devenit lila și s-a oprit. Sticla conținea o
masă învârtejită și violetă. Gravell a luat dopul pe care-l ținea
în gură și l-a pus la sticla pe care o ținea în continuare cu fundul
în sus. După ce a făcut asta, a sărutat sticla și a zis, așa cum
zicea întotdeauna:
— Perfect.
Apoi s-a întors spre Tash.
— Ce mama dracului făceai acolo?
— Aăăă...
— Aproape te-a prins. Ba nu, chiar te-a prins.
— Era rapid. N-ai văzut ce picioare lungi avea?
— Ai venit din direcția greșită!
— Mi-a tăiat calea. A trebuit să cotesc. Ți-am spus că era
rapid.
 — Deci așa se explică de ce te-ai oprit?
— Credeam că a renunțat.
Gravell a scuturat din cap.
— Ești bătută-n cap? Nu renunță. Niciodată.
— Uite, l-am adus pe demon aici, nu-i așa? Am sărit în
groapă. Demonul a sărit după mine. L-ai omorât. Mie mi se
pare că a mers bine.
Gravell a înjurat în sinea lui, apoi s-a ridicat.
— Dacă asta a mers bine...
— Și ai luat fumul.
Tash s-a uitat spre sticlă, apoi la demonul mort.
— Pare mai tânăr decât în mod obișnuit. Poate că de-aia
s-a purtat puțin diferit. Bine că mi-ai cumpărat cizmele astea
cu țepi. Încă un pas și...
— Încă o jumătate de pas și n-ai mai fi scăpat din
Strânsoarea lui.
— Ți-ai făcut griji pentru mine?
— Ha. Mai degrabă mi-am făcut griji pentru cele două
coroane irosite pe cizme.
Tash a surâs și a bătut cu degetul în sticlă.
— E o grămadă de fum acolo. Putem cumpăra o mulțime
de cizme.
Apoi și-a smuls cizma din Strânsoarea demonului mort.
— Numai la cizme îți stă mintea. Ar trebui să te gândești
la slujba ta înainte să te gândești la cizme. Și ai uitat să aduci
scara. Acum va trebui să ne cățărăm ca să ieșim de-aici.
Tash și-a încălțat cizma, apoi s-a uitat la pereții gropii
mânjiți cu sânge și măruntaie și a oftat.
— Ajută-mă să mă ridic.
Gravell s-a aplecat, și-a împreunat mâinile, iar fata și-a
pus piciorul acolo, atentă să nu-i străpungă mâna cu țepii de pe
cizme. Trebuia să se echilibreze. Pereții gropii erau mânjiți cu
sânge, dar cel puțin demonul era mort; cine știe ce chestii
nasoale bântuiau prin părul lui Gravell! Și-a sprijinit o mână
de peretele gropii.
Gravell a spus:
— Hai sus.
Apoi a aruncat-o pe Tash peste gura gropii. Fata s-a
rostogolit pe o parte și s-a ridicat în picioare. A mers
șchiopătând până la tufe și a luat scara, pe care a coborât-o în
groapă pentru Gravell. Apoi și-a recuperat desaga și s-a așezat
ca să-și pună zăpadă peste glezna umflată. Gravell a venit la
ea și i-a întins fumul de demon.
— Data viitoare nu te opri din alergat.
Fata a luat sticla, care era caldă în partea de sus și
fierbinte la bază. O va folosi să-i țină cald până când Gravell
făcea focul.
Acesta a plecat să caute vreascuri, mormăind încontinuu
și clătinând din cap.
— Nu te oprești așa, pur și simplu, când te fugărește un
demon. Nu te oprești. Cine face asta? Cine?
Dar Tash știa că Gravell se va calma pe măsură ce reve-
nea la rutina post-vânătoare. Tash s-a așezat și Gravell a
aprins focul, lucru care, în oricare altă zi, ar fi fost treaba lui
Tash. Apoi Gravell a făcut tocana, lucru care nu fusese
niciodată treaba lui Tash, întrucât Gravell o gătea mereu așa
cum îi plăcea lui și se plângea că Tash o strică ori de câte ori își
băga nasul. Prinseseră niște iepuri și aveau și niște legume.
Urmau să aibă parte de un ospăț pe cinste.
Era o noapte întunecată. Era lună plină, dar ascunsă în
nori. Nu se distingea nicio culoare, cu excepția fumului violet
care se mișca lent în sticlă. Strălucirea sa părea mai puternică
decât a oricărui alt fum pe care fata îl văzuse vreodată.
Tash s-a uitat la glezna ei umflată. O să dureze câteva
zile până când se va vindeca, dar va supraviețui. Și-a mângâiat
umflătura și a închis ochii, încercând să-și reamintească
atingerea demonului. Fusese caldă, nu fierbinte; nu fusese o
strânsoare violentă, ci fermă. Umflătura i se trăgea de la
căzătura din copac. Demonul nu-i făcuse niciun rău.
Graved îi spusese întotdeauna lui Tash să nu cumva să
fie prinsă vreodată de un demon, deși nu-i spusese și ce i s-ar fi
putut întâmpla. Se mulțumise să zică:
— Mă rog, n-o să fie bine, ai înțeles?
Fata s-a cutremurat. Aerul nopții era rece, iar ea își ținea
sticla lipită de burtă, iar căldura acesteia i se răspândea în tot
trupul. Îi plăcea căldura fumului. Nu l-ar fi inhalat niciodată.
Măcar atât o învățase Gravell.
— Te distruge, îți răpește toată voința și te înnebunește.
O nebună veselă preț de o noapte și pentru asta plătesc
oamenii, dar sunt nebuni dacă fac asta.
Tash și-a așezat sticla între labele picioarelor, ca să și le
încălzească, și și-a reamintit atingerea demonului, și-a amintit
cum alerga spre ea. Nu mai văzuse niciodată un demon
alergând, nu așa cum trebuie. Văzuse demoni dormind,
trezindu-se, începând urmărirea și îi văzuse cum erau uciși, dar
până azi nu-i mai văzuse alergând decât ca niște sclipiri printre
copaci, furate cu coada ochiului; întotdeauna fusese preocupată
să fugă de ei. Dar demonul care alergase spre ea era... special.
Dar nu acesta era cuvântul potrivit; nu găsea cuvântul potrivit.
Printre copaci s-a auzit cântecul lui Gravell. Bărbatul a
lăsat jos lemnele de foc.
— Tocana de iepure vine imediat, a zis el. Mă rog, așa,
cam pe la miezul nopții.
 Și a râs și a dansat puțin pe loc.
— O să rămânem aici la noapte și o să plecăm mâine spre
Dornan.
— În Dornan sunt cizmele mele.
— Ai deja cizmele astea. Nu ai nevoie de alte cizme.
— Nu am nevoie de ele, dar mi le doresc. Sunt cele mai
frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată. Și vor fi ale
mele.
Cu tot acest fum își permitea cele mai bune cizme din
întreaga lume.
Doar după ce și-a mâncat porția de tocană, Tash și-a
reamintit de glezna sucită și s-a dus să-și pună zăpadă pe ea.
Dar când și-a scos cizma a observat că umflătura îi dispăruse.
Și-a rotit piciorul. Nu era deloc dureros. S-a ridicat și a făcut
câțiva pași. Glezna părea stabilă. Era evident că n-o mai durea,
la urma urmelor, atât de tare.
 Catherine
BRIGANE, BRIGANT

Tunelul Armelor este un joc de luptă modern,

care a devenit din ce în ce mai popular de la
războiul cu Calidorul încoace, și este folosit ca
dovadă a onoarei bărbătești. Unul sau mai
mulți cavaleri pun stăpânire pe un punct de
acces, cum ar fi un pod, și-i provoacă pe alți
nobili care vor să treacă pe-acolo. Dacă
provocarea este acceptată, urmează un turnir
sau un duel pentru a se stabili care este cel mai
puternic om, însă ambele părți combatante își
păstrează onoarea. Dacă provocarea este
refuzată, nobilul provocat trebuie să-și cedeze
pintenii și onoarea pentru a fi lăsat să treacă.
Duelurile din Tunelul Armelor se încheie de
obicei la prima urmă de sânge, dar uneori poate
rezulta în răniri grave sau chiar moarte.
Cavalerismul în Timpurile Moderne, Crispin
Hayrood

Catherine nu-l mai văzuse pe Ambrose de la execuția lui

Lady Anne cu o zi înainte. Teama pentru Ambrose o ținuse
trează toată noaptea. Doar se uitaseră unul la celălalt, dar știa
că asta nu l-ar fi oprit pe Boris sau pe Noyes să ia măsuri
împotriva ei sau poate împotriva lui Ambrose. Teama îi era
amestecată cu șocul încă prezent al execuției. Catherine ar fi
voit s-o uite, dar îi era imposibil. Și-a amintit și semnele pe care
le făcuse Lady Anne, și cu cât Catherine se gândea mai mult la
asta, cu atât era mai convinsă că nu se putea înșela. Lady Anne
încercase să-i comunice ceva lui Catherine în ultimele clipe ale
vieții sale; un sărut cu mâna dreaptă, un pumn cu stânga, apoi
„băiat“, apoi altceva ce nu reușise să vadă, însoțit de privirea
aruncată tatălui ei. Asta însemna că totul avea legătură cu
regele?
În timp ce își punea veșmintele, Catherine a întrebat-o
pe Sarah dacă știa ce înseamnă semnul cu sărutul și pumnul.
Sarah, dintotdeauna cea mai rațională și mai pragmatică
dintre slujnice, i-a răspuns:
— Când împerechezi sărutul cu un alt semn i se schimbă
semnificația, dar, în mod obișnuit, sărutul nu se împerechează
niciodată cu un pumn. Dar dacă avea mâinile rupte probabil că
nu a putut face semnul așa cum trebuie.
— Dar, chiar și așa, putea să însemne doar că încerca să
spună „răsuflare" sau „aer".
— Poate că voia să transmită două mesaje diferite, a
spus Sarah.
— Da, s-a băgat și Tanya. Un sărut pentru Ambrose și
pentru Tarquin și un pumn în vintre pentru voi, restul. Mie mi
se pare corect.
Lui Catherine nu i se părea corect deloc. Dar nu mai avea
timp să se gândească la asta. Era disperată să-l vadă pe
Ambrose. Nu îndrăznise să-i trimită niciun mesaj, de teamă că
ar fi putut fi interceptat, dar trebuia să-l avertizeze în privința
lui Noyes și a lui Boris. Totuși trebuia să se poarte cât mai
normal cu putință și să-și desfășoare rutina obișnuită. S-a dus
la micul dejun, a ciugulit grăbită ceva mâncare, apoi s-a dus la
grajduri. A mărit pasul când a dat colțul, dincolo de ochii oricui
din castel. Sarah și Tanya o însoțeau, dar dacă ar fi ajuns la
grajduri înaintea lor, ar fi avut poate timp să discute între
patru ochi cu Ambrose.
Catherine s-a uitat înapoi. Slujitoarele ei nu cotiseră
încă și i s-a năzărit că acestea mergeau lent în mod intenționat.
Știau că-l admiră pe Ambrose, deși probabil nu cunoșteau exact
măsura adicției sale. Asta credea ea despre sentimentele sale.
Nu putea fi dragoste. De-abia îl cunoștea, deși făcea parte din
garda ei personală de doi ani, dar scurtul timp pe care-l
petrecuseră împreună însemna că ea își dorea mai mult. Asta
era cu siguranță o adicție, nu-i așa? Citise despre astfel de
lucruri – unii oameni aveau astfel de sentimente față de vin.
Dar oricum s-ar fi numit lucrul acesta – iubire, adicție, obsesie
– nu-și putea lua gândul de la Ambrose. Și noaptea trecută se
gândise la el, și-a amintit de lacrimile de pe chipul lui și și-a dat
seama că i-ar plăcea la nebunie să-i sărute obrajii și să-i alunge
lacrimile. Slujitoarele ei cu siguranță nu știau asta.
Catherine a intrat în curtea pietruită. Ambrose stătea
singur, lângă calul ei, Saffron, și s-a întors spre ea când s-a
apropiat. El s-a uitat fix la ea, aproape că s-a încruntat, înainte
de a se înclina. De ce făcuse asta? Avea de-a face cu ea? Cu
execuția? Cu toate cele întâmplate?
— Înălțimea Ta, a murmurat el.
Ambrose a luat frâiele, l-a mângâiat pe Saffron pe gât și
s-a înclinat ca să țină scara nemișcată pentru piciorul lui
Catherine. Mâna de pe scăriță îi era bronzată, curată și netedă,
însă încheieturile îi erau julite și acoperite de coji. Prințesa nu-
și pusese intenționat mănușile de călărie. Acum și-a coborât cu
blândețe vârful degetelor mâinii stângi peste mâna lui
Ambrose, atingându-i ușor rănile și apoi dosul palmei, acolo
unde Catherine a apăsat mai ferm. Fata a rămas cu răsuflarea
întretăiată. Pielea ei atingea acum pielea lui Ambrose. Acest
lucru nu era permis. Nu era decent. Nu se făcea.
Ambrose încremenise ca o stâncă, dar pielea părea că-i
arde.
Catherine s-a înclinat aproape de capul lui plecat și a zis:
— Mi-e imposibil să spun ce simt față de Lady Anne, Sir
Ambrose, în afara faptului că-mi pare rău pentru suferința ei –
și pentru a ta. Dar mi-e teamă că Noyes vrea să te doboare și
pe tine. Și aș înnebuni dacă ai avea aceeași soartă ca a surorii
tale.
Ambrose și-a ridicat privirea către ochii lui Catherine.
— Mulțumesc, Înălțimea Ta, a răspuns el pe un glas
coborât. Îți apreciez bunătatea și grija. Totuși, eu sunt mai
degrabă îngrijorat în privința fratelui tău decât în privința lui
Noyes în acest moment. Te rog, pune-ți piciorul pe scăriță și
străduiește-te să pari nespus de fericită că te duci să călărești.
Prințul Boris e aici.
Catherine s-a uitat iute și l-a văzut pe Boris ieșind din
grajd, cu ochii pe ea.
— Ești singură cu acest bărbat, surioară?
Catherine a zâmbit forțat.
— Nu, sigur că nu. Slujitoarele mele sunt cu mine; au
tândălit puțin. Vezi?
Spre marea ușurare a lui Catherine, Sarah și Tanya au
apărut de după colț, aproape alergând către Catherine.
Aceasta a încălecat pe Saffron și a zis:
— Doar că ele nu sunt atât de nerăbdătoare să călă-
rească așa cum sunt eu.
— Ei bine, te voi însoți la călărie în această dimineață.
Dacă nu ai de obiectat.
Boris a strigat să-i fie adus calul. Catherine avea multe
obiecții, însă a spus:
— Sunt onorată ca fratele meu să mi se alăture la
plimbarea de dimineață. Compania ta e cu atât mai prețioasă
pentru mine cu cât știu că după ce mă voi mărita nu mă voi mai
putea bucura de această plăcere.
Boris a râs.
— Prețioasă, într-adevăr!
Și apoi a încălecat.
Peter, una dintre gărzile sale, a scos cai pentru Sarah și
Tanya.
— Servitoarele tale nu sunt obligate să ni se alăture, a
spus Boris.
— Dar ele mă însoțesc întotdeauna.
— Astăzi nu. Sunt aici ca să te însoțesc. Eu și acești doi
cavaleri curajoși, a zis el, făcând semn spre Ambrose și Peter.
Nu se mai auzise ca prințesa să nu fie însoțită de ser-
vitoarele ei în plimbările sale călare, deși dacă era cu fratele ei,
nu se putea plânge nimeni de lipsă de bună-cuviință . Cu toate
acestea, era sigură că Boris punea ceva la cale. A spus:
— Servitoarele mă pot amuza când te plictisești de
compania mea.
— Să mă satur de tine? Asta nu se poate întâmpla ni-
ciodată. Ești infinit de fascinantă. Și nu stau să le aștept; cum
tu singură ai spus, tândălesc. Oamenii tăi să stea în ariergardă.
Și Boris a deschis drumul, ieșind din curte.
Catherine l-a urmat. Boris o prinsese cu garda jos, dar
din fericire era numai el; Noyes nu era prin preajmă. Prințesa
nu prea putea face nimic, dar când a ieșit din curte s-a răsucit
și le-a făcut semn servitoarelor sale: Urmați-mă.
 Amândouă au răspuns prin semne: Imediat. Catherine a
surâs. Servitoarele sale îi dădeau curaj, dar ea tocmai comisese
o altă eroare în fața fratelui ei. Fuseseră foarte multe în ultima
vreme; discuțiile sale despre mariaj avute cu Diana, privirile
prelungi pe care i le aruncase lui Ambrose în timpul execuției,
iar acum faptul că fusese găsită alături de Ambrose, în absența
servitoarelor. Totuși, probabil cea mai bună formă de apărare
era atacul. L-a îmboldit pe Saffron ca să-l ajungă din urmă pe
Boris.
— E o încântare să mă aflu în compania ta în această
dimineață, frate drag. În toată viața mea nu te-am văzut atât
de mult cât te-am văzut de la logodna mea încoace. Mă întreb
dacă nu cumva și ție îți zboară mintea la căsătorie?
Boris a râs și a scuipat pe jos.
— Ți-ar plăcea să ai copii, firește?
— Aș vrea să călăresc în liniște.
Catherine a oftat.
— Te-am avertizat că te vei sătura de mine și am avut
dreptate – și de-abia am plecat de la castel. Dar fără
servitoarele mele ție îți revine responsabilitatea să mă distrezi
tot drumul.
— Ah, asta intenționez să fac, surioară.
Catherine i-a aruncat o privire lui Boris.
— Ce vrei să spui?
Boris a ignorat-o și și-a înfipt pintenii în cal. Catherine a
ținut pasul cu el, spunând:
— Deci? Poți să-mi dai un răspuns?
— Toate activitățile mele din ultimele șase luni și mai
ales pentru azi se învârt în jurul nunții tale cu prințul Tzsayn,
surioară. Asta e misiunea pe care tata mi-a încredințat-o și
intenționez să mă asigur că nimic nu va pune bețe în roate
acestei nunți. În curând vei avea un soț.
Boris s-a întors spre ea și a zâmbit.
— Sau, mai bine zis, el te va avea pe tine. Și rolul meu e
să mă asigur că nu te are altcineva mai întâi.
Catherine s-a uitat lung la el. Oare fratele ei chiar
spusese ceva atât de grosolan?
Dar el a continuat ca și cum nu spusese nimic ieșit din
comun.
— Mă asigur pur și simplu că faci ce trebuie înainte și
după nuntă. După asta devii problema soțului tău.
Catherine era încă șocată de primul comentariu al fra-
telui ei și a insistat:
— Nu intenționez să fiu o problemă pentru nimeni.
Boris a pufnit în râs și a clătinat din cap.
— Ești femeie. Femeile reprezintă întotdeauna o pro-
blemă. E în natura voastră să nu dați ascultare, e în natura
voastră să dați uitării onoarea, e în natura voastră să mințiți în
privința asta.
— Eu ascult în toate privințele.
Deși Catherine știa că e ispitită de Ambrose, mai știa și
că n-ar fi dat curs niciodată aceastei ispite.
— Și e în natura voastră să vă contraziceți.
— Nu e în natura oricărei ființe inteligente să se
contrapună oricărui lucru greșit?
— Eu nu greșesc.
Boris și-a îmboldit calul, strigând:
— Acum lasă trăncăneala și călărește mai departe.
Catherine s-a uitat în urmă. Servitoarele ei nu se zăreau
și nu avea altceva de făcut decât să țină pasul cu Boris. Au
coborât pe cărarea ce ducea la plajă, traversând nisipul și
ajungând la apă. Boris era puțin mai în față. Plaja era lungă și
îngustă, iar ei mergeau spre capătul îndepărtat al acesteia. Apa
și nisipul umed săreau în toate părțile. Trecuseră ani buni de
când ea și Boris călăriseră împreună. Era un călăreț mai bun
decât ea, așa fusese mereu, dar acum se transformase într-un
bărbat, iar Catherine cu greu și-l mai putea aduce aminte pe
băiatul de odinioară.
Boris a pornit pe poteca dintre dune, care ducea înapoi
la castel, printr-un petic de tufișuri mărăcinoase și iarbă.
Catherine, Ambrose și Peter l-au urmat până la un pârâiaș și
un pod șubred de lemn unde, spre mirarea lui Catherine,
așteptau trei călăreți, undeva, în celălalt capăt. Purtau
uniforma Gărzii Regale, așadar Catherine nu-și făcea griji
pentru siguranța ei, dar ceva părea greșit; bărbații aceia nu se
aflau acolo din întâmplare.
— Cine sunt oamenii aceia? l-a întrebat Catherine pe
Boris, cu glas coborât, în timp ce traversau podul.
Boris s-a oprit în dreptul lor, zicând:
— Acesta este vicontele Lang. Iar acesta este Dirk
Hodgson, al doilea fiu al ducelui de Vergen. Cel tânăr de acolo
e Sir Evan Walcott.
Catherine le-a recunoscut numele, însă nu și chipurile.
Întrunirea aceasta a lor emana un aer copleșitor de
masculinitate și agresivitate.
Boris a spus:
— Tu îl provoci primul, Lang. Podul e al nostru. Ai grijă
să rămână la fel.
— Plăcerea mea, Înălțimea Ta.
Vicontele Lang s-a mutat pe pod, blocându-le calea lui
Ambrose și lui Peter.
— Ce se petrece? a întrebat Catherine.
— Ai întrebat mai devreme despre ce e vorba.
 Boris s-a răsucit spre ea.
— Despre respectul față de rege, despre asta e vorba.
Nemernicul ăla de Norwend se holbează la tine de parcă ai fi a
lui. La execuție nu-ți puteai lua ochii de la el. Iar azi ai lăsat
servitoarele în urmă, creându-ți o situație în care să rămâi
singură cu el. Ai fost avertizată. Nu vei fi executată ca
trădătoare – orice s-ar întâmpla, te vei mărita cu prințul
Tzsayn, dar rahatul ăla trădător va plăti, iar tu vei privi.
Ambrose și Peter se opriseră la zece pași depărtare de
pod.
Lang a arătat spre Peter.
— Dacă vrei să treci podul, domnule, ești liber s-o faci.
Apoi a arătat spre Ambrose, spunând:
— Tu, domnule, nu poți trece podul fără să-ți dovedești
onoarea.
— Nu! a spus Catherine. Ambrose este garda mea.
— Ambrose nu e potrivit pentru a-ți fi gardă, a rânjit
Boris. A renegat-o cu greu pe trădătoarea de soră-sa. A plâns
ca o femeie la moartea ei. Lui Noyes nimic nu i-ar face o plăcere
mai mare decât să pună laba pe Ambrose, dar îl scutesc eu de
această bătaie de cap. O să-i pun la punct chiar eu pe lașii și
trădătorii din Garda Regală. Loialitate nu e doar în vorbe și
fapte, dar e și în spirit. Iar în el nu văd loialitate față de rege.
— Ai de gând să rămâi acolo și să te smiorcăi ca un laș,
Norwend? a strigat Lang.
Ambrose și-a îndreptat umerii.
— Sunt aici ca gardă de corp a înălțimii Sale pentru a o
proteja, așa cum am jurat, și n-ar trebui să-mi zădărnicești
misiunea.
— Atunci trebuie să traversezi podul ca să-ți faci treaba.
— E corect să-i oferi și cealaltă variantă, Lang, a strigat
Boris. Poate să-ți dea pintenii lui.
— M-ar scârbi să-i ating, dar i-aș accepta ca variantă,
Înălțimea Ta, a spus Lang, apoi a strigat spre Ambrose: Predă-
mi pintenii și poți trece peste podul meu, apoi te poți întoarce
acasă să plângi lângă foc. Am auzit că bocești ca o femeie.
— Nu-ți predau nimic.
— Atunci ne luptăm, a zis Lang, scoțându-și sabia.
Catherine a spus:
— Boris, te rog, oprește-i. Nu e nimic între mine și Sir
Ambrose.
Fără îndoială, dacă Ambrose n-ar fi luptat, ar fi fost dus
de Noyes în vreo temniță, dar Boris își alegea doar cei mai buni
dintre războinici, iar Catherine habar n-avea cât de bine se
descurca Ambrose cu sabia.
Cu toate astea, Boris avea ochii ațintiți asupra lui Am-
brose și nu a răspuns.
În cele din urmă, Ambrose și-a scos sabia din teacă și i-a
spus lui Peter:
— Datoria ta e s-o aperi pe înălțimea Sa, nu să stai cu
mine. Fă-ți datoria.
— Ambrose, eu...
— Du-te.
Peter și-a îmboldit cu reticență calul și a traversat podul,
în timp ce Lang s-a îndreptat călare spre Ambrose.
Acesta și-a dat calul îndărăt, privind în jur agitat.
Apoi Lang a atacat.
Cu un strigăt, Ambrose și-a lovit calul cu forță și a pornit
înainte. Au trecut unul pe lângă altul cu o încleștare a săbiilor,
apoi s-au întors și au plecat din nou unul spre celălalt. Însă de
data aceasta calul lui Ambrose s-a ridicat pe picioarele din
spate, lovind cu copitele în aer. Calul lui Lang a dat înapoi și
dintr-odată Ambrose a devenit cel care ataca, fluturându-și
sabia. Săbiile nu s-au atins, dar calul lui Lang a nechezat
strident și s-a înălțat pe picioarele din spate. Frâiele îi erau
tăiate într-o parte. La fel și gâtul.
Lang a descălecat cu ușurință, folosindu-și calul pentru
a se apăra de sabia lui Ambrose, apoi a eliberat animalul
speriat, care deja devenea mai degrabă primejdie decât
protecție. Calul a luat-o la goană, iar Ambrose a pornit atacul
asupra lui Lang. Săbiile s-au ciocnit și Lang s-a dat în spate,
împleticindu-se.
— Descălecă și luptă onorabil, a strigat Lang.
— Nu e vina mea că nu ești în stare să-ți protejezi calul
sau pe tine însuți, a răspuns Ambrose, trecând pe lângă Lang
și lovind cu sabia.
Armele au zăngănit din nou, dar Lang s-a împiedicat și
s-a întors prea lent. Ambrose a lovit și i-a tăiat încheietura,
aproape desprinzându-i mâna de braț. Lang a urlat și a căzut
în genunchi. Sângele i-a împroșcat fața, iar mâna despicată
atingea nisipul, în timp ce Lang se uita la ea nevenindu-i să
creadă.
Ambrose a descălecat și s-a dus către Lang.
— Ești de acord, domnule, că mi-am dovedit onoarea?
Lang a mormăit ceva ce Catherine nu a putut auzi.
Ambrose a clătinat din cap.
— Te-am întrecut. Spune că am câștigat și te las să
trăiești. Poți învăța să lupți cu cealaltă mână.
Lang a ridicat capul și a zis:
— Naiba să te ia. Și pe tine, și pe curva aia trădătoare de
soră-ta.
Lui Ambrose îi tremurau mâinile în timp ce se ducea în
spatele lui Lang. A ridicat sabia.
 — Nu!
Catherine habar nu avea de ce țipase. Dar la auzul vocii
ei, Ambrose a șovăit. Apoi și-a coborât cu o zvâcnire mânerul
sabiei peste capul lui Lang. Acesta s-a prăbușit inconștient la
pământ.
Boris a spus:
— Nu cred că a dovedit altceva decât că luptă ca un
ticălos. Descotorosește-te de el, Hodgson.
— Poftim? Nu, Boris! Ambrose a câștigat.
— Hodgson! Fă-o!
— Tu ești ticălosul, Boris, a șuierat Catherine. Ambrose
l-a înfrânt pe Lang. E o lipsă de onoare să-i trimiți alt adversar,
fără să-i dai timp să se refacă.
Dar nimeni nu o asculta. Hodgson a înaintat călare,
scoțându-și lent sabia din teacă.
— Bagă-l în pământ! a urlat Boris.
Hodgson a pornit în galop spre Ambrose, cu arma
ridicată, dar Ambrose a plonjat și s-a rostogolit în față înainte
ca Hodgson să apuce să lovească. Calul speriat a sărit peste
Ambrose, care s-a ridicat în picioare în timp ce Hodgson se
străduia să rămână în șa. Ambrose l-a lovit în spinare.
Cavalerul a țipat, dar și-a întors calul și i-a dat pinteni ca să
avanseze. Ambrose s-a ferit încă o dată, apoi s-a întins să-l
împungă pe Hodgson în picior. Ca și înainte, acesta a mârâit și
a dat să-l lovească pe Ambrose, care s-a aruncat la pământ și s-
a rostogolit pe sub cal.
Hodgson și-a îndemnat calul să-l calce pe Ambrose în
picioare, dar animalul s-a dat în spate. Ambrose s-a ridicat
înainte ca Hodgson să-l atace din nou, dar de data aceasta calul
l-a lovit și l-a trântit înapoi la pământ.
Ambrose s-a ridicat cu încăpățânare în picioare.
 — Calul tău luptă mai bine decât tine, a rânjit el, dar
părea zdruncinat și obosit.
— Așa să fie? a răspuns Hodgson.
A descălecat și s-a apropiat de Ambrose, cu arma ridi-
cată, iar diferența dintre cei doi bărbați a devenit și mai
evidentă pentru Catherine. Hodgson era mai înalt, mai lat în
umeri și mai musculos. Sângera, dar nu părea să observe că e
rănit la picior și la spate.
— Hodgson mi-a câștigat turnirul anul trecut, a zis
Boris. E cel mai bun spadasin din trupele mele și e foarte dur.
Ambrose s-a dat îndărăt. Hodgson a avansat. Au început
să se miște în cerc. Hodgson a atacat cu o combinație de lovituri
puternice și dure, de fiecare dată evitate. Însă Ambrose dădea
cu spatele la nesfârșit.
Catherine știa că Ambrose nu mai avea nicio speranță.
— Încetează, Boris. Oprește-i.
— Tot ce are de făcut e să renunțe și să cedeze pintenii.
— Ambrose l-a învins pe Lang și l-a rănit primul pe
Hodgson; Hodgson ar trebui să-i predea pintenii.
— Mie mi se pare că omul meu vrea să continue.
Și Hodgson a înaintat, fluturându-și sabia. Ambrose a
parat, dar întregul trup i s-a zguduit din cauza loviturii lui
Hodgson. Acesta s-a apropiat și mai mult și Ambrose s-a retras,
dar acum s-a împiedicat de un smoc de iarbă și s-a
dezechilibrat, iar Hodgson l-a încolțit, Coborându-și sabia în
direcția lui Ambrose, care a reușit să evite lovitura înainte să
cadă pe o parte. Hodgson a avansat, ridicându-și sabia ca să dea
izbitura fatală.
— Nu!
Catherine știa că Ambrose era pierdut.
Apoi sabia lui Ambrose s-a înfipt în pieptul lui Hodgson.
 Acesta părea la fel de șocat ca și Catherine. Apoi prințesa
și-a dat seama că toată scena fusese bine gândită. Căzătura
fusese intenționată; Ambrose se prefăcuse că și-a pierdut
echilibrul ca să se mute sub garda lui Hodgson, și astfel pieptul
adversarului său a rămas neprotejat. Ambrose a reușit, așadar,
să-și ridice sabia, înfigând-o prin veșminte, piele și oase.
Hodgson se chinuia în continuare să lovească, dar Am-
brose a anticipat și acest lucru și s-a rostogolit într-o parte,
lăsându-și arma înfiptă în pieptul lui Hodgson. Masivul cavaler
a căzut ca un copac, cu fața drept în noroi. Ambrose a luat sabia
lui Hodgson, i-a aruncat o privire lui Lang și, în cele din urmă,
s-a întors spre Boris.
Pieptul îi zvâcnea, însă a strigat:
— Podul e al meu. Poate să-l treacă oricine.
A ridicat sabia către Boris și a vorbit cu un glas pe care
Catherine l-a recunoscut cu greu; era plin de furie.
— Chiar și tu, Înălțimea Ta, ești bine-venit să treci în
partea aceasta dacă te simți suficient de curajos.
Chipul lui Boris era schimonosit de furie și, preț de o
clipă, Catherine a crezut că urmează să-l atace pe Ambrose.
Dar chiar atunci și-au făcut apariția Sarah și Tanya, venind
călare, în viteză, spre pod.
— Ia-ți servitoarele și întoarce-te acum la castel, a mâ-
râit Boris.
Catherine era sigură că, dacă va face asta, Boris îl va
ataca pe Ambrose. Ar fi fost un lucru lipsit de onoare și, cumva,
nu putea face asta cu Catherine și însoțitoarele ei de față.
— Nu plec fără oamenii mei.
— Fă cum îți spun!
— Nu fără oamenii mei!
— Îmi nesocotești poruncile?
 — Mi s-a poruncit să rămân mereu alături de gărzile
mele. Iar oamenii tăi, frate, mi-au provocat omul și au pierdut.
Acceptă înfrângerea bărbătește. Sau îți vei pierde în întregime
onoarea.
— Nu onoarea mea e pusă la îndoială. Ce ți-am spus? Să
nu cumva să cauți o cale să fii cu omul acesta.
— Tu ai născocit toată povestea asta, nu eu! În fiecare zi
vin aici călare, în siguranță, cu servitoarele mele și cu gărzile.
Astăzi, din cauza ta, un om a murit și altul a fost mutilat.
Boris a arătat spre Catherine.
— Nu, din cauza ta. Rămâi atunci cu servitoarele tale și
cu iubitul tău. Dar Noyes nu va fi atât de milos cu el cum am
fost eu.
Apoi Boris și-a îmboldit calul și a pornit în galop spre
castel, strigând:
— Evan, ai grijă de Lang.
Sarah și Tanya și-au oprit caii, holbându-se îngrozite la
oamenii întinși pe jos.
Catherine a privit în jurul ei. Peter era călare, în spatele
ei. Sir Evan alerga să-l sprijine pe Lang. Ambrose a căzut,
epuizat, în genunchi. Și în mijlocul acestei scene era cadavrul
lui Hodgson. Dar Catherine trebuia să se gândească: Boris îl
numise pe Ambrose iubitul ei. Era irelevant dacă avea dovezi
sau nu; Noyes va veni după el. Dacă îl prindea pe Ambrose,
avea să-l omoare.
Catherine a descălecat și a fugit spre Ambrose. El a ri-
dicat privirea spre ea. Obrazul și fruntea bărbatului erau
împroșcate cu stropi de sânge. Părea pierdut.
— Nu aveam cum să le înmânez pintenii mei.
— Înțeleg, Ambrose. Ți-ai dovedit onoarea și fratele meu
a dovedit că nu are așa ceva, dar acum Boris îl va trimite pe
Noyes cu oamenii lui.
I-a întins mâna lui Ambrose, dorind să-l ajute să se
ridice, în schimb el i-a luat-o și s-a aplecat să i-o sărute.
Piele pe piele. Buzele lui moi, răsuflarea lui caldă pe
pielea ei. Atât de blând, atât de puternic și totuși atât de
vulnerabil. Catherine s-a cutremurat, dorind să îngenuncheze
alături de el, să-l susțină, dar era conștientă de privirile atente
pe care i le arunca Sir Peter. S-a forțat să se ridice și a spus:
— Te rog, Ambrose. E imposibil.
Ambrose a închis ochii.
— Da, Înălțimea Ta.
Auzindu-l vorbind astfel, cu atâta emoție în numai trei
cuvinte, Catherine a fost nevoită să se aplece din nou spre el.
— Te rog, Ambrose. Noyes va sosi aici în timp foarte
scurt. Trebuie să pleci.
— Sunt garda ta, Înălțimea Ta. Nu pot fugi.
— Îți poruncesc să pleci. Nu eu sunt acum în primejdie.
Tu ești, iar eu îți ordon să pleci. Să nu fii prins niciodată.
Aceasta e porunca mea. Du-te!
Ambrose a ridicat privirea spre ea, iar Catherine a re-
marcat că ochii lui erau de culoarea alunei, amestecată cu verde
și auriu. Voia să-i țină minte, însă Ambrose nu s-a clintit din
loc.
— Te implor, Ambrose. Dacă rămâi, vei sfârși în temnița
lui Noyes. N-aș putea îndura asta. Dacă pleci acum nu
înseamnă că ai renunțat la onoare. Vreau să pleci. Vreau să
scapi de Noyes. Fă-le în ciudă rămânând liber. Nu te lăsa prins,
așa cum a făcut sora ta.
Ultima replică a părut să-l trezească pe Ambrose, care s-
a ridicat în picioare.
— Voi pleca, dar să știi că dacă mi-ai cere să rămân aș
face-o necondiționat.
Acum lacrimile au izvorât din ochii lui Catherine și una
i s-a prelins pe obraz. Ambrose i-a alungat-o ușor cu vârful
degetelor.
— Vei fi, într-o zi, o regină minunată și o să fac tot ce-mi
stă în putință să supraviețuiesc ca să aflu asta, Înălțimea Ta.
Ambrose i-a luat mâna din nou și i-a sărutat-o. O altă
atingere, dar acum era ultima oară când îi va simți răsuflarea
și căldura pielii...
A închis ochii și a savurat această senzație. Apoi mâna a
dispărut; a rămas în loc doar aerul răcoros. Ambrose a
încălecat, uitându-se în urmă la ea, apoi a plecat, dispărând
iute printre copaci.
Sarah a venit la Catherine și a întrebat-o dacă vrea apă.
Catherine i-a făcut semn s-o lase în pace. Nu voia apă; voia să
știe că Ambrose va fi în siguranță, dar nu prea avea ce face în
privința asta. S-a dus la Lang, care zăcea inconștient, și l-a
întrebat pe Evan:
— Va supraviețui?
Evan s-a ridicat și s-a înclinat ceremonios.
— Da, Înălțimea Ta. Am oprit sângerarea. Prințul va
trimite un chirurg. Voi rămâne aici până când sosește acesta.
Iar Catherine s-a trezit spunând:
— Ne vom întoarce la castel și mă voi asigura că acesta
va fi trimis cât de curând.
„Și poate că astfel vom întârzia urmărirea lui Ambrose...”
Catherine s-a întors la Saffron, iar fiecare pas pe care-l
făcea părea ireal. Știa că nu ar fi putut avea o viață alături de
Ambrose, că va trebui să trăiască alături de Tzsayn. O înfuria
însă faptul că toate aceste lupte nu își aveau sensul. Dacă tatăl
sau fratele ei ar fi cunoscut-o câtuși de puțin, dacă ar fi înțeles-
o, ar fi știut că se va mărita cu Tzsayn. Erau oare atât de
îngrijorați să prințul Tzsayn va renunța pentru că un bărbat se
uitase la ea? Sau era doar un alt pretext de a persecuta familia
Norwend?
Acum Peter, nu Ambrose, îi ținea scărița, iar Catherine
a încălecat, fără ca mintea să-i fie în același loc cu trupul. Sarah
și Tanya mergeau lângă ea, însă nu prea vorbeau. Catherine se
temea să dea ochii cu Noyes și oamenii lui. Urmau să-l vâneze
pe Ambrose fără vreun strop de milă. Dar cu cât avea mai mult
timp la dispoziție să se îndepărteze, cu atât avea mai multe
șanse de supraviețuire.
În drum spre castel, inima lui Catherine s-a oprit. Noyes
și cinci dintre oamenii lui plecaseră deja. Catherine le-a făcut
semn să se oprească, să facă orice pentru a le zădărnici
plecarea, chiar și pentru un timp foarte scurt. Noyes s-a
apropiat și și-a înclinat capul, echivalentul celei mai mici dintre
reverențe.
Catherine nu știa ce să spună, însă a întrebat:
— Unde te duci, Noyes?
— Nu pot dezvălui treburile regelui, Înălțimea Ta. Dar
sunt încrezător că-l voi prinde curând pe trădătorul pe care-l
urmăresc. Întotdeauna se întâmplă așa. Și te pot asigura că îl
voi pune la punct în cel mai aspru fel cu putință.
„Așa cum se întâmplă întotdeauna", și-a zis Catherine.
 March
LÂNGĂ CALIA, CALIDOR

March stătea pe iarbă și privea pârâul care curgea în

apropiere. Aștepta din nou. Dar de data aceasta nu-l aștepta pe
prinț, ci pe Holywell.
De la moartea soției și fiilor prințului, Holywell insistase
să-l vadă pe March o dată pe săptămână și întreba mereu de
prinț, cu cine s-a întâlnit și dacă se va recăsători. Toată lumea
se aștepta la asta: o nouă mireasă pentru prinț și, nouă luni mai
târziu, un nou moștenitor. La numai câteva săptămâni după
funeralii, March îl auzise pe sfetnic spunându-i prințului:
— Cu toții deplângem teribila voastră pierdere, sire, dar
nu e deloc prea devreme să te gândești la o nouă căsătorie. Fără
un urmaș, Calidorul poate cădea sub stăpânirea lui Aloysius.
Nimeni nu vrea asta. Lorzii deja se întreabă când se va sfârși
acest doliu.
Dar March simțise reticența din glasul prințului când
răspunsese:
— Cum să nu jelesc? Soția mi-a murit. Fiii mi-au murit.
Și eu îmi doresc un urmaș, dar cine-mi garantează că odraslele
mele nu vor muri?
Prințul mersese la război împotriva fratelui său, dar
pierderea familiei lăsase urme și mai adânci asupra lui.
Pierduse trei fete înaintea fiilor, din cauza diverselor boli, în
fragedă pruncie. Cei doi băieți fuseseră îngrijiți cu mare atenție,
ca niște bijuterii prețioase, și tot fuseseră loviți de febră. Iar
prințul fusese privat și de timpul petrecut alături de soția lui.
Ba chiar se învinovățise, într-o conversație cu lordul
Regan, cu câteva zile în urmă.
— E vina mea? Sunt eu pedepsit?
— Nu e pedeapsă. E boală. Doctorii sunt inutili.
— Dar toată familia mea? Toată lumea a murit, în afară
de mine. Trebuie să fie din cauza sângelui meu, Regan.
— Boala poate ataca sângele, dar tu ești puternic și
trebuie să rămâi puternic, sire.
— Nu vorbesc despre boală sau doctori. Vorbesc despre
sângele meu.
— Ești obosit. Doctorii au...
— Nu auzi ce spun? Nu la asta mă refer. Vorbesc despre
adevăratul meu sânge. Despre f...
— Afară! urlase Regan la March. Lasă-ne!
March șovăise și se uitase spre prinț.
— Am zis să ieși! Acum!
Regan îl trăsese pe March înspre ușă și-l împinsese afară
din încăpere, trântind ușa în urma lui.
March rămăsese acolo, cu gândurile învălmășite.
„Sângele meu“ înseamnă familia, familia reală, prin
naștere, nu prin căsătorie. Așadar „adevăratul meu sânge"
trebuie să însemne o altă rudă de sânge. „Adevărat pentru că
erau... cum? Sinceri? Cei dintâi? Și, înainte ca Lord Regan să-l
întrerupă, prințul voise să spună „fiul meu". Ceea ce însemna
că... prințul Thelonius, nobilul lider al civilizatului Calidor,
omul care plânsese zile în șir pentru moartea soției sale,
avusese un alt fiu. Un copil ilegitim!
March nu se putea opri din zâmbit. Nu era de mirare că
Regan voise să-l dea afară. Într-adevăr, chiar înainte de a
apuca să-i transmită suspiciunile sale lui Holywell, întâlnirea
de ieri i le confirmase. Prințul îi dăduse inelul său Lordului
Regan, alături de instrucțiunile care lui Regan îi displăceau.
March avea o vagă idee care erau acestea: să-l găsească pe fiul
prințului și să-l aducă acasă. Legiuitorii vor face restul, îl vor
legitima pe bastard. Prințul nu va mai fi nevoit să se
recăsătorească și să devină tatăl altor copii care urmau să
moară; bastardul va ocupa tronul. Inelul, sigiliul prințului, era
un semn al autenticității mesajului.
Era prea greu de imaginat? Putea fi oare adevărat?
— Frate, mă bucur să te văd. Deși e cazul să fii puțin mai
rapid.
Holywell ajunsese lângă el cât timp March se adâncise
în gânduri.
— Ai vreo veste pentru mine?
March încerca să pară serios și nu foarte entuziasmat. —
Am, a zis el. Multe vești.
A durat ceva să-i povestească și, la sfârșit, Holywell s-a
așezat pe iarbă și a reflectat câteva clipe înainte de a vorbi.
— Te-ai descurcat bine, March. Foarte bine. Teoria ta
pare corectă. Chiar dacă nu există niciun fiu, Regan pune la
cale ceva important, veste valoroasă pentru stăpânul meu din
Brigant. Dar unde este Regan acum?
March a zâmbit în sinea lui, bucuros că-și poate dovedi
utilitatea.
— L-am urmărit pe Regan când a plecat de la castel, azi
de dimineață. Era devreme, nici măcar nu dăduseră zorii. S-a
dus la docuri. De unul singur. S-a îmbarcat pe un vas cu
destinația Pitoria.
— Pitoria? Crezi că acolo e prințul bastard?
 — Prințul Thelonius s-a dus acolo în tinerețe. A vorbit
despre asta odată.
Holywell a râs ușor, surprins.
— Știi multe, prietene. A pomenit cumva de faptul că a
avut un copil? a adăugat el, cu viclenie.
— Nu. A vorbit despre politică. A admirat țara. Bogăția
și liniștea ei. A fost dezamăgit că nu i s-a alăturat în mod
deschis în lupta împotriva lui Aloysius, dar a spus că a ajutat
Calidorul trimițând provizii pe mare. Mi-a spus că acolo soldații
își colorează părul pentru a arăta cărui lord îi sunt loiali.
— A, da, le-am văzut părul colorat.
— Ai fost în Pitoria?
— Și se pare că trebuie să mai merg o dată.
Holywell se ridicase deja în picioare, ca și cum ar fi fost
gata să plece chiar atunci.
— Ce ai de gând să faci?
— Să-l găsesc pe fiul prințului, dacă pot. Regele Aloysius
va plăti frumușel pentru el. Îl voi găsi și-mi voi – Holywell a
zâmbit – folosi talentele ca să-l împiedic pe Regan să-l aducă
aici. În schimb, voi descoperi o cale prin care să-l duc stăpânului
meu din Brigant.
March nu era mirat de răspuns. De fapt, asta sperase să
audă.
— Vreau să vin cu tine.
Holywell a surâs și a clătinat din cap.
— Nu prea cred.
— Vreau să te ajut.
— Chiar mă ajuți, prietene. Doar tu ai acces special la
prinț. Mi-ai oferit informații prețioase.
— Au un preț, și acesta e să mă lași să vin cu tine.
Holywell a scuturat iarăși din cap.
 March a strâns pumnii.
— Nu mai pot sta aici. O să-mi pierd mințile. Știi cum e
să fii sclav. Ei bine, asta sunt acum, sclavul unui om pe care-l
urăsc, dușmanul meu, omul care a adus moartea familiei și țării
mele.
Holywell nu a râs așa cum March și-a închipuit c-o va
face, dar și-a pus mâna pe umărul acestuia.
— March. Ca să lucrezi cel mai bine împotriva duș-
manului tău, dușmanului nostru, trebuie să rămâi aici. Nimeni
n-ar fi putut face ce ai făcut tu.
March i-a îndepărtat mâna lui Holywell.
— Și acum am făcut-o. Dar n-o s-o mai fac. Ori vin cu
tine, ori mă duc altundeva. Acolo nu mă mai întorc, să torn
nenorocitul ăla de vin în pahare.
— Devii foarte abasc când te înfurii.
— Să te ia naiba.
Holywell a chicotit.
— Îmi închipui că torni vinul foarte frumos.
— Îl torn perfect tot timpul, să-l ia naiba de vin, dar nu
mai vreau s-o fac.
— Să lucrezi cu mine e un pic mai greu decât să torni vin
sau să cari un platou cu fructe.
March nu știa ce să mai spună.
— Eu acolo nu mă mai întorc. O să te urmăresc de unul
singur, dacă asta va trebui să fac.
— March, frate. Calmează-te. Iei lucrurile prea în serios,
așa că probabil putem cădea la un acord. Nu sunt obișnuit să
lucrez cu cineva, dar recunosc că din când în când îmi trece prin
cap că mi-ar fi de folos un ucenic. Să urmărești și să
supraveghezi e o muncă obositoare. Doi se pot descurca mai
bine decât unul singur. Dar doar dacă cea de-a doua persoană
e cuminte și acționează cu iuțeală și nu vorbește prea mult.
March s-a uitat la el și n-a îndrăznit să-i spună nimic. Se
pricepea să tacă.
Holywell a râs.
— N-o să-ți stau în cale. Te voi ajuta.
Acum a fost rândul lui Holywell să tacă.
— O să fac tot ce trebuie făcut. Orice este nevoie ca să-l
distrug.
— Expresia aceea din ochii tăi e primejdioasă, March. Și
trebuie să recunosc că mă intrigă. N-aș lucra cu niciun
calidorian încrezut și cu niciun brigantin nebun, dar tu ești
abasc. Ești abasc până în măduva oaselor. Suntem frați.
— Deci pot să vin cu tine?
— Poți să vii. Deși te avertizez, March – oi fi tu abasc,
dar și eu sunt. Nu sunt stăpânul tău și nu mă aștept să-mi torni
vinul în pahar, dar, îți spun, va fi greu să lucrezi cu mine. Nu
va fi o treabă curată. Mă aștept să riști totul ca să mă ajuți, iar
eu voi face același lucru pentru tine. Cum spuneam, suntem
frați. E posibil să fii rănit sau chiar ucis, dar dacă o dai în bară,
o să te omor cu mâna mea.
 Tash
PLATOUL DE NORD, PITORIA

— În ritmul ăsta, o să ajungem în Dornan înainte să se

închidă târgul.
Gravell mergea înainte, folosind două dintre harpoane
pe post de bastoane. Celelalte trei îi erau legate în spinare,
peste desaga lui enormă, cu frânghii și piei de animal. Tash
venea în urma lui.
Porniseră la drum dimineața devreme, după uciderea
demonului. Glezna lui Tash era puternică și fata se simțea bine,
foarte bine. Însă se tot gândea la demon. Era frumos, cât de
frumos putea fi un animal. Era și rapid, dar ea îl întrecuse. Ea,
Tash, îl întrecuse, nu doar pe distanță scurtă, dar și pe distanțe
lungi, prin pădure. Era cea mai rapidă și mai îndelungată
alergare a ei în condițiile în care era urmărită de un demon. Era
un vânător experimentat de demoni acum și se simțea mai iute
și mai puternică decât înainte, Poate că, în sfârșit, crescuse.
Avea treisprezece ani – cel puțin așa credea –, ceea ce însemna
că era deja aproape adult, dar toată lumea o privea ca pe un
copil. Unii oameni din orașe chiar o tratau ca pe un copil. Doar
pentru că era mică. Data trecută când fuseseră în Dornan, un
bărbat o mângâiase pe cap. Îl pocnise în fluierul piciorului, îl
lovise între picioare și acum, când se gândea la asta, a mormăit:
— A doua oară n-o să mai îndrăznească.
 — Ce anume? a întrebat Gravell.
— Nimic... mă gândeam și eu.
— Te-am mai avertizat în privința asta, a spus Gravell,
adăugând: Sper că nu tot la cizmele alea nenorocite.
Tash a șovăit, dar trebuia să întrebe.
— Crezi că am crescut?
— Dacă ai crescut?
— Da. Am crescut?
— Dacă ești mai înaltă, adică?
— Da, mai înaltă. Cum altcumva să cresc?
Desaga lui Gravell a urcat și a coborât odată cu umerii
acestuia.
— Eu cred că am crescut, a zis Tash.
Gravell s-a întors spre ea, mergând cu spatele.
— Ciudat, aș spune, știi ce m-a șocat de dimineață, când
m-am uitat la tine? înălțimea. Serios. Am observat o schimbare
și – bărbatul a întins mâna de parcă ar fi studiat-o ca pe o
clădire – da, sunt sigur de ea. E remarcabil. Uimitor. Aș spune
că te-ai micșorat cu lungimea unei mâini.
— Nici măcar nu ești haios.
— Și simțul umorului ți se micșorează, a replicat Gravell,
privind înainte.
— Du-te naibii.
— Și nici vocabularul nu ți se îmbunătățește.
— Nu mai fi atât de bine dispus. Nu ți se potrivește.
— Noi, oamenii înalți, suntem renumiți pentru buna
noastră dispoziție.
— Hmm, mai degrabă vă bucurați la băutură și femei.
— Noi, oamenii înalți, atragem privirile doamnelor,
trebuie să recunoaștem.
— Ha! Nu te-am văzut niciodată în compania unei
doamne.
— Om mic, minte mică.
— Ești atât de enervant, probabil pentru că ești atât de
înalt. Am observat asta la oamenii înalți. Cred că sunt deasupra
noastră, a celorlalți.
— Păi eu chiar sunt.
— Și nu le pasă decât de ei înșiși.
Gravell s-a oprit și s-a răsucit din nou spre Tash.
— Bine atunci, mica mea prietenă. Stai lângă asta. Dă-
mi voie să te măsor.
A înfipt harponul în pământ. Tash s-a postat lângă el.
Gravell și-a pus mâna în creștetul fetei, care îi venea până la
subraț.
— Ajungi până aici. Deci, da, ai crescut.
Tash a zâmbit.
— Când te-am cumpărat erai până aici, a arătat Gravell
până la jumătatea harponului.
— Păi, știu că am crescut de-atunci! Adică nu-i așa că am
crescut în ultimele câteva săptămâni?
Gravell a tras-o mai aproape de el. Încă îi ajungea, clar,
tot până la subraț.
— Adevărul adevărat? Nu. Și nu te supăra că-ți spun, dar
nici părinții tăi nu erau chiar niște uriași. Cred că ai atins
înălțimea maximă la care vei ajunge vreodată.
Tash s-a zbârlit pe dinăuntru.
— Dar mă simt mai înaltă.
— Cum te poți simți mai înaltă? Vezi lucrurile mai de sus
acum?
Tash s-a gândit la asta.
— Poate că doar mă simt mai puternică. Mult mai pu-
ternică. Mă simt atât de bine azi!
 Gravell a zâmbit.
— E bine să fii mai puternic. E datorită hranei pe care
ți-o dau. Tocana de aseară a fost excelentă, dacă-mi permiți să
spun. Trebuie să fii puternică și rapidă. Nu vreau să te mai
prindă vreun demon.
— Dar mi-ar plăcea să cresc și eu puțin.
— Neah, vreau ca încălțările alea cu țepi pe care ți le-am
cumpărat să dureze câțiva ani buni.
— Aici ai dreptate. Cizmele din Dornan erau mici. Vreau
să mi se potrivească.
Gravell a clătinat din cap și i-a dat drumul fetei.
— Numai la cizmele alea te gândești.
— Și cu ce greșesc? Sunt cele mai frumoase cizme din
întreaga lume. Și vor fi ale mele. Au fost probabil făcute cu
gândul la o persoană minionă.
— Minionă? Ce înseamnă asta?
— Minionă. Înseamnă delicată, micuță.
— Scundă, vrei să zici.
— Mai bine nu aduceam vorba despre asta.
— Atunci nu mai vorbi și mergi înainte. Trebuie să ții
pasul, ca să ajungem la Dornan înainte să cumpere altcineva
cizmele alea. La târg vor veni o mulțime de cumpărători.
Persoanele scunde se vor călca în picioare pe-acolo. Se știe că
Dornan e un magnet pentru oamenii mici de statură.
 Catherine
BRIGANE, BRIGANT

Se cunoaște de obicei că în femei nu poți avea

încredere, pentru că sunt viclene, secretoase și
enervante. În vreme ce bărbații formează între
ei relații puternice și oneste, femeile formează
relații slabe, de scurtă durată cu aceștia.
Bărbații care au relații puternice cu femeile
sunt mai slabi din cauza acestora. Dacă soția
este neascultătoare în orice fel, se cer imediat
măsuri disciplinare. Între trei și cinci lovituri cu
un baston scurt la palmă ajung, de obicei. Poate
fi de ajutor și dacă este scufundată cu capul
într-un butoi cu apă. În cazul neascultării
repetate, se recomandă închiderea femeii în
spații mici. Unele femei se bucură însă că stau
închise o zi întreagă, așadar achiziționarea unei
cutii de dimensiunile unui coșciug poate avea
efecte atât de puternice, încât e posibil să nu fie
nevoie să o folosiți. (Dacă totuși o folosiți,
asigurați-vă că are găuri de ventilație).
Căsnicia: Un ghid pentru domnii brigantini,
 James Daly

Catherine stătea în biblioteca din castel, uitându-se în

gol pe fereastră și gândindu-se la Ambrose. Trecuseră trei zile
de când acesta fugise și ea nu aflase nimic. Și-a spus că era
semn bun, semn că nu fusese prins, pentru că era convinsă că
Boris i-ar fi spus dacă s-ar fi întâmplat asta. Lui Boris i-ar fi
făcut mare plăcere să-i spună așa ceva. Catherine s-a
cutremurat.
— Te simți bine, Catherine? Să nu răcești la fereastră.
Catherine i-a aruncat o privire mamei sale.
— Nu mi-e frig. Mă gândeam la... prințul Tzsayn.
Catherine nu-l întâlnise niciodată pe Tzsayn, nu-l vă-
zuse niciodată, nici nu vorbise cu el, dar peste două săptămâni
avea să se mărite cu el.
— Îmi poți spune mai multe despre el?
Mama ei a surâs.
— Este unicul fiu al regelui Arell din Pitoria. Regina a
murit la nașterea fratelui său mai mic, care a murit și el la scurt
timp după aceea.
— Da, asta știu.
— În Pitoria e pace și bogăție. E o țară mare, uneori greu
de condus, deși lorzii de acolo, din câte mi-am dat seama, sunt
loiali. Și prin mariajul tău vom îmbunătăți relațiile dificile
dintre țările noastre. În timpul războiului, corăbiile pitoriene
au dus provizii în Calidor, pentru Thelonius. Tatălui tău i-au
trebuit mulți ani și cununia ta mult așteptată ca să ierte una
ca asta.
Catherine mai auzise toate lucrurile acestea. Știa că
tatăl ei nu i-ar fi dat voie să se mărite cu un pitorian până anul
trecut. Fusese destul de surprinzător că se răzgândise (cu greu
s-ar fi putut folosi cuvântul „îmblânzise" pentru a-l descrie pe
rege) și-i permisese unui pitorian să se înscrie pe lista
pețitorilor fiicei sale, însă acum se punea problema sănătății
mirelui. Toată lumea din Brigant știa că prințul Tzsayn era
diform: era surd de-o ureche și avea cicatrici hidoase. Tatăl ei
nu fusese niciodată tolerant față de vreo boală sau dizabilitate,
dar, deși mai existau și alți pretendenţi eligibili, prințul Tzsayn
trecuse în fruntea listei preferințelor sale. Și, la scurt timp după
ce-i auzise pentru prima oară numele, Catherine fusese
anunțată că erau deja promiși unul altuia.
— Da, am citit despre țara lui și știu amănunte despre
familia sa, dar aș vrea să aflu mai multe lucruri despre prințul
Tzsayn.
— Despre omul însuși, vrei să zici?
— Da, despre el.
— Un bărbat de rang înalt nu poate fi privit separat de
rolul său. Tzsayn deține cel mai înalt rang posibil. Este
moștenitorul tronului din Pitoria.
— Da, știu asta, dar ce-mi poți spune despre el?
— Habar n-am ce-aș mai putea să-ți spun.
Catherine era convinsă că mama ei o tachina acum și că
mai știa multe alte lucruri, dar avea de gând, în mod evident,
s-o facă să transpire până le afla. Era aproape ca un joc al lor.
Catherine a început cu cel mai important detaliu.
— Câți ani are?
— Chiar e relevant?
— E vital pentru aducerea pe lume a copiilor și pentru
maturitatea rolului său ca moștenitor.
Regina și-a ascuns un zâmbet.
— Sunt sigură că acesta e singurul motiv pentru care
întrebi. Are douăzeci și trei de ani.
 Adică nu era prea bătrân. Ar fi putut fi un babalâc, așa
cum fuseseră ceilalți pretendenţi la mâna sa.
Regina a continuat:
— Tzsayn s-a născut în decembrie. De lună nouă. Unii
spun că asta înseamnă că are o personalitate rece.
— S-a purtat cu răceală când l-ai întâlnit?
— Nu se poate spune că nu are farmec sau inteligență.
— Asta înseamnă că da.
— E distant, nu neapărat rece. Am sesizat că dincolo de
înfățișarea rece mai era ceva, dar, dacă acel ceva există, prințul
nu a fost doritor să-mi arate.
— Orgolios, atunci.
Regina a ridicat din umeri.
— E bărbat.
— Am auzit că e surd de-o ureche.
— Probabil ai auzit greșit. Cred că aude la fel de bine ca
tine și ca mine, deși se poate preface că nu.
— Deci e înșelător.
— Mi-a făcut impresia că mai degrabă se plictisește
repede.
Asta părea ceva îngrijorător. Oare și pe Catherine o va
considera plictisitoare?
— Și atitudinea lui față de căsnicie? Față de mine?
— Atitudinea?
— Crezi că va fi blând și bun? Că-mi va lua nevoile în
considerare?
— Asta îți dorești?
— Mai bine decât să fie crud.
— Blândețea și bunătatea nu prea sunt calități ale unor
conducători măreți.
— Vreau un soț pentru mine și un conducător pentru
regat.
— E greu să le ai pe amândouă. Dar cred că vă veți
potrivi, iubita mea. Pitorienii sunt altfel decât brigantinii. Sunt
tot mai mult influențați de Est. Au vederi mai liberale în
privința rolului femeilor, de exemplu.
— Liberale?
— Tzsayn mi-a spus că a călătorit în Illast și a fost
impresionat de faptul că femeile de acolo aveau afaceri și-și
țineau și propriile gospodării, ba chiar erau proprietărese.
„Interesant”, și-a spus Catherine, „dar irelevant pentru
mine.“ Șansele ei de a conduce propria afacere tindeau spre
zero. Urma să trăiască în castelul prințului și va fi proprietatea
lui, ca mai toate obiectele de-acolo.
I-a întins mamei sale pliantul care recomanda ca femeile
să fie bătute cu bastonul pentru neascultare.
— Am citit asta. Mă-ntreb dacă în Pitoria sunt de acord
cu așa ceva.
Regina s-a uitat peste pliant.
— N-ar trebui să-ți pierzi vremea cu asta. Nimeni n-ar
trebui.
L-a lăsat pe masă ca și cum ar fi fost ceva murdar.
— Îți trebuie ceva nou, pentru o țară nouă. Ceva plin de
inspirație. Uite o biografie a reginei Valeria din Illast pe care
ar trebui s-o citești. A fost o femeie ieșită din comun și a avut o
viață interesantă și un mariaj pe măsură. Cred că de asta ai
nevoie, draga mea.
— De carte sau de mariaj?
Regina a zâmbit, îndreptându-se spre rafturile înalte.
— Îți voi găsi eu cartea. Dar tu trebuie să-ți construiești
căsnicia.
Catherine nu îndrăznea să spună că nu voia deloc o
căsnicie ca a mamei ei – rece, lipsită de iubire și din interes. Și,
preferabil, nu cu Tzsayn. Dar de asta urma să aibă parte. Nu
exista nicio altă opțiune. Trebuia să vadă părțile bune ale
situației.
Dar oare putea exista iubire în căsnicia ei? Își va iubi
soțul? El oare o va putea iubi? Conta lucrul acesta? Ea avea
sentimente pentru Ambrose, sentimente puternice, și deși
înainte le respinsese, acum când știa că nu-l va mai vedea
niciodată, putea să admită că era dragoste. Dar asta e tot ce
avusese vreodată, sentimentele și amintirile despre el. Și
învățase din asta, deși nu era sigură ce învățase – în primul
rând, că nu toți bărbații erau ca tatăl și ca fratele ei. Și era
hotărâtă să nu-l uite pe Ambrose: vulnerabilitatea și forța lui,
felul în care părul îi flutura în bătaia vântului, felul în care
stătea, mergea, își înclina capul, felul în care arăta din profil,
umerii săi, coapsele sale atunci când era călare. Îl zărise odată
antrenându-se în curte. Transpirația i se prelingea pe gât, iar
cămașa îi era în neorânduială și i se lipea de sudoarea de pe
spinare... Dar acestea erau oare gânduri de dragoste sau de
dorință? Și oare îl putea ea iubi pe Tzsayn?
Regina s-a întors și i-a adus lui Catherine un volum
subțire, legat în piele; cartea despre regina Valeria.
— Voiai să mă mai întrebi ceva?
— Ăăă. Da. Dar... dragostea? s-a aventurat Catherine,
roșind în timp ce rostea cuvântul.
— Dragostea?
— Am citit că poate crește între doi oameni.
— Tzsayn te poate iubi și tu-l poți iubi pe el. Arată-i
bunătate și blândețe, arată-i un strop din inteligența ta,
cultivă-ți farmecul și vei străluci în Pitoria.
— Nu-mi pot imagina deloc cum pot străluci acolo. Sau
oriunde altundeva. Unde pot străluci femeile?
— Pitoria nu e Brigantul și nici Tzsayn nu e Aloysius.
Regina a venit lângă Catherine și a mângâiat-o pe obraz. — Iar
tu nu ești ca mine. Găsește-ți propriul drum în viață, Catherine.
Va fi ceva foarte diferit de ceea ce trăiești aici. Știu că tu crezi
că viața mea e gâtuită, dar am făcut tot posibilul să mi se
potrivească. Sfatul e să încerci să-ți faci viața să ți se
potrivească încă de la început. În Pitoria vei avea multe
libertăți de care aici nu te bucuri, pe care eu nu le voi avea în
veci. Vei putea călători, vei putea ieși din castel, te vei putea
întâlni cu alți oameni.
— Ești sigură de asta?
— Așa este Pitoria.
— Te voi mai vedea vreodată după ce mă voi mărita?
— Știi bine că tatăl tău nu-mi va permite niciodată să
părăsesc castelul. M-am străduit din răsputeri să-l conving să
te lase să ieși călare dincolo de porțile palatului. Locul meu e
aici, accept lucrul acesta, iar al tău va fi în Pitoria. Îți voi duce
dorul, Catherine.
Rareori auzeai emoția străbătând din glasul reginei, dar
Catherine a deslușit-o atunci. Mama ei își controla emoțiile, așa
cum Aloysius îi controla existența. Catherine tânjea după
libertate și-și dorea ca mama ei să poată experimenta și ea
această senzație. Dorința era una; a o pune în practică era alta.
— Dar cum pot să-mi șlefuiesc viața astfel încât să mi se
potrivească? Voi avea câteva slujitoare și câteva rochii și nimic
mai mult. Nicio putere. Nicio influență.
— Ești prințesă, fiica lui Aloysius din Brigant și vei
deveni soția viitorului rege al Pitoriei. Înseamnă mult. E
adevărat, nu vei avea bani, pământuri, dar regina Valeria a
început cu la fel de puțin. A folosit singurul lucru pe care-l
putea influența. Poate cel mai important lucru.
— Da? Și o să-mi spui care este acel lucru?
— Oamenii.
Catherine s-a dezumflat puțin. Și-a amintit urâțenia
mulțimii de la execuția lui Lady Anne, urlând după sânge și
strigând numele lui Aloysius.
— Valeria a cucerit oamenii de partea sa. Oamenii o iu-
beau, îi trimiteau daruri, îi jurau credință veșnică. Oamenii
doreau s-o vadă, voiau să-i savureze prezența. O iubeau.
Acest lucru suna cu siguranță mai bine decât mulțimea
care de-abia aștepta execuția.
— Crezi că pot face asta?
— Poți realiza multe, Catherine. Depinde cât de mult îți
dorești asta. Cât de mult te vei strădui pentru asta.
— Prefer lucrul acesta decât să rămân încuiată într-un
castel pentru tot restul vieții.
Catherine s-a simțit imediat vinovată pentru că a gândit
cu voce tare, însă mama ei a zâmbit.
— Atunci ar trebui să-ți faci un plan. Și să începi să-l
aplici din ziua în care ajungi în Pitoria. O să fac tot ce pot ca să
te ajut să te pregătești.
Bătând ușor la ușă, o servitoare a intrat în încăpere,
purtând un pergament pentru regină.
— Din partea prințului Boris, Majestate.
Lui Catherine i s-a făcut rău. Era oare despre Ambrose?
Fusese oare prins? Se întreba acest lucru la nesfârșit.
— Mă privește?
— Te privește.
Regina a ridicat privirea spre ea.
— E ordinul tău de plecare.
— Ordin de plecare?
 — Boris plănuiește nunta ta ca pe o campanie militară.
A trimis detaliile călătoriei.
Catherine a respirat ușurată pentru că era vorba despre
ceva relativ minor, deși Boris își lua rolul în serios și îi organiza
cununia cu o asiduitate remarcabilă.
— Și am voie să aflu care este acest plan?
Regina a încuviințat din cap.
— Vei pleca peste șase zile și vei călători pe apă până în
Pitoria, sub protecția fratelui tău. Odată ajunsă în Pitoria vei
merge la castelul regal din Tornia și vei fi prezentată celor mai
importante familii. Vei acționa tot timpul sub îndrumarea
fratelui tău. Și pe 23 mai, ziua dinaintea aniversării tale de
șaptesprezece ani, te vei căsători cu prințul Tzsayn.
Regina i-a întins pergamentul lui Catherine, spunând:
— Boris a stabilit cu precizie toate detaliile festivității,
specificând clar cine va participa la nuntă și cine sunt cei cărora
le vei fi prezentată. A făcut mari eforturi pentru asta.
Catherine a cercetat din priviri scrisoarea. Printre
numeroase alte detalii stătea scris: „Potrivit tradiției, regele
cere ca toți nobilii din Pitoria să-i fie prezentați lui Catherine
la nunta ei și ca prințesa să primească tot respectul care i se
cuvine ca fiică a regelui Aloysius și viitoare regină a Pitoriei.“
Catherine era surprinsă. Fusese închisă toată viața în
castel, neputându-se întâlni cu aproape nimeni, în afara
câtorva oameni de la curte și de gărzile ei. Nu fusese niciodată
prezentată pretendenților ei.
Dar tatăl ei era un om pragmatic. O încuia pe Catherine
ca să fie „în siguranță" până la cununie și, după aceasta, tatăl
ei dorea ca ea să îndeplinească rolul de liant între Brigant și
Pitoria.
Scopul regelui era unul despre care mama ei o informase
foarte devreme: tatăl ei voia Calidorul; voia să-și răzbune
înfrângerea și să-i ia regatul fratelui său, regat pe care-l
considera dreptul său. Și tot ce făcea era condus de acest scop,
inclusiv căsătoria fiicei lui. Iar Catherine putea fi cel mai bine
de folos dacă se mărita cu prințul Pitoriei, astfel ca relațiile și,
mai important decât atât, negoțul să se îmbunătățească și ca
gaura neagră din vistieria regelui să fie umplută, pentru ca
războiul împotriva Calidorului să poată fi reluat.
Catherine i-a zâmbit mamei sale.
— Se pare că măcar nu voi fi închisă înaintea nunții
mele.
— Bucură-te cât poți de această perioadă, Catherine, și
bucură-te cât poți de căsnicia ta.
Catherine putea profita la maximum de toate acestea;
putea impulsiona negoțul, putea promova alte lucruri, deși nu
știa exact care vor fi acestea, dar putea avea o existență în care
să nu fie închisă în turn, așa, ca mama ei. Își putea ajuta tatăl,
regatul și pe ea însăși. Știa că nu va putea fi niciodată cu
Ambrose – știuse asta dintotdeauna –, dar poate că acesta va
continua să-i scape lui Noyes, iar ea își va găsi propria libertate
în Pitoria.
 March
MAREA PITORIANĂ

Linia de pământ subțire și verde a Pitoriei se vedea în

față, la orizont. March stătea cu Holywell la prova, bucurându-
se de tangajul lin și văzând cum pământul din fața sa prindea
formă, ca și cum ar fi călătorit drept către viitorul său. Acesta
era un viitor pe care și-l făcea cu mâna lui. Viața lui de abasc
fusese răpită și primise în loc o existență de servitor, dar acum
era pe cale să-și schimbe destinul și să se răzbune pe prințul
Thelonius. Planul lui Holywell era unul simplu: voiau să-l
urmărească pe Regan pentru a-l găsi pe fiul lui Thelonius, pe
care voiau să-l răpească și să-l ducă în Brigant regelui Aloysius
însuși.
— L-ai întâlnit pe Aloysius? l-a întrebat March pe
Holywell.
— De câteva ori. Nu numai tu ești apropiat de familia
regală.
— Este la fel de nemilos pe cât se povestește?
— I se spune Aloysius cel Rău și i se potrivește mănușă.
— Ce va face cu fiul lui Thelonius?
— Habar nu am și nici nu-mi pasă. În afara faptului că
ne va plăti gras pentru el.
— Eu nu fac asta pentru bani.
— Ei bine, fratele meu mai tânăr, îmi închipui că Aloy-
sius se va bucura enorm când se va asigura că prințul va afla
că fiul lui nu stă în puf, ci într-o temniță brigantină.
Holywell s-a uitat la March.
— S-ar putea să-l ucidă, deși mă îndoiesc; e mult mai
valoros viu. Nu-ți e de ajuns să-l știi torturat?
March s-a gândit și, de fapt, nu voia decât să-și ima-
gineze chipul prințului când va descoperi nu doar că a pierdut
un fiu, sânge din sângele său, primul și ultimul dintre copiii lui,
dar și că-l pierduse din cauza lui March, din cauza felului în
care se purtase cu oamenii din Abask și pentru că-i trădase.
— Vreau să știe că e plata pentru ce ne-a făcut tuturor.
— Ei bine, furiosul meu tânăr prieten, va trebui să-i spui.
March nu era sigur cum va face asta, dar îi plăcea ideea.
— Poate că-i voi spune într-o zi.
— Păstrează-ți încrederea, a spus Holywell. O să fii
surprins de ce putem realiza, noi, anonimii abasci.
L-a lovit apoi pe March peste braț.
Și March era încrezător, pentru că așa era Holywell.
Acesta știa atât de multe lucruri, mult mai multe decât s-ar fi
așteptat March. Vorbea patru limbi, știa cum trebuie să
manevrezi velele și cârma ca să pui o corabie în mișcare și-i
explica toate aceste lucruri lui March cu o răbdare
surprinzătoare. Holywell vorbea cu March în limba pitoriană,
îl învăța și-l testa. Holywell îl învăța trucuri cu cărți de joc și
zaruri și uneori se băga la jocuri de noroc alături de marinari,
dar numai ca să-și facă niscaiva prieteni și să piardă suficient
bănet ca să-și păstreze respectivii prieteni. Simplul fapt că era
împreună cu Holywell era destul să-l facă să creadă că totul era
posibil.
March a privit înapoi spre Calidor. Dispăruse de sub
ochii lor în după-amiaza primei zile, dar March se bucura știind
că prințul și masa lui cu băuturi erau încă acolo, mici,
neînsemnați și departe, departe, în urma lui.
March i-a zis lui Holywell:
— M-am întors la castel înainte să plecăm.
Holywell a ridicat din sprâncene.
— Când?
— Devreme, înainte ca vasul nostru să ridice ancora.
Voiam să-i spun prințului că plec.
Stătuse treaz întreaga noapte imaginându-și ce va
spune, toate vorbele de ocară pe care le va folosi pentru a-i
spune prințului că-l urăște și cât de mult îi disprețuiește
metodele așa-zis civilizate. Că manierele și hainele elegante ale
lui Thelonius nu ascundeau ceea ce el era cu adevărat: un om
care-și încălcase promisiunile, își nesocotise jurămintele, un om
în care nimeni n-ar trebui să aibă încredere și că el, March, îl
vedea în prinț pe trădătorul care era de fapt.
— Și ce i-ai spus?
— Plecase să călărească în zori. Unul dintre vechile sale
obiceiuri, dar încetase să mai meargă de când i-a murit soția.
— Se pare că prințul se vindecă. Așadar, ce ai făcut?
— Mi-am turnat un pahar cu vin – l-am turnat frumos,
vei fi încântat să auzi asta –, apoi m-am așezat în jilțul prințului
din bovindou și m-am uitat de-acolo la castel, la zidurile
orașului și la marea cea mare.
— Un mic dejun încântător.
March a scuturat din cap.
— M-am gândit la fratele meu. La clipele când eram atât
de înfometați încât trebuia să mâncăm iarbă și viermi. Am
scuipat tot vinul.
— O să te răzbuni în curând, frate.
Holywell l-a lovit cu mâna pe March peste spinare.
— Și după aceea vinul ți se va părea mult mai dulce.
 Ambrose
FIELDING, BRIGANT

Ambrose dormea la marginea unui luminiș când a fost

atacat. Soldatul s-a năpustit asupra lui dintre copacii de dincolo
de luminiș, cu sabia ridicată și cu pașii bufnind pe pământul
tare, trezindu-l violent din somn. Ambrose dormea cu sabia în
mână și s-a rostogolit într-o parte. S-a ridicat drept în picioare
când atacatorul a ajuns la el și, cu o mișcare sigură, și-a înfipt
sabia în pieptul soldatului la fel de ușor ca în pieptul lui
Hodgson. Apoi Ambrose și-a dat seama că soldatul chiar era
Hodgson. Muribundul l-a blestemat, cu sângele curgându-i din
piept, lăsându-și sabia în jos cu o mișcare care urma să-i reteze
capul lui Ambrose. Trebuia să se miște, să pareze, dar nu putea.
Era paralizat. Atunci însă s-a trezit.
Cu ochii larg deschiși, Ambrose s-a ridicat în capul oa-
selor, plin de sudoare pe spate. Gâfâind, și-a dus mâinile la
beregată, acolo unde l-ar fi lovit sabia. Pădurea din jurul lui era
neclintită. Nu erau atacatori. Nu era nimeni altcineva în afară
de el. Singurul zgomot era răsuflarea lui panicată.
A înjurat și și-a calmat respirația. Apoi a ascultat cu
atenție: visase atacul, dar asta nu însemna că oamenii lui
Noyes nu erau pe undeva prin apropiere.
Aerul era nemișcat și tăcut.
Ambrose s-a ridicat și s-a plimbat prin luminiș,
spunându-și: „Niciodată nu poți fi prea precaut.“ Dar știa că
asta se întâmpla și pentru că se temea.
Hodgson îl atacase pe Ambrose în fiecare noapte de când
acesta din urmă fugise din Brigane și de fiecare dată lucrul
acesta îl umpluse pe Ambrose de o teamă paralizantă.
De la o vârstă fragedă, Ambrose își închipuise că va lua
parte la bătălii și că va ucide inamici; acesta era singurul lucru
la care sperau băieții brigantini, prin educație. Ambrose își
imaginase de nenumărate ori cum își înfige sabia într-un soldat
calidorian, ba chiar într-un lord calidorian. Dar Hodgson era
brigantin. Membru al Gărzii Regale. Un camarad de arme.
Ambrose și-a spus că el nu greșise cu nimic. Fusese provocat și
se apărase. Hodgson a fost arogant și se lăsase păcălit de fenta
sa, iar Ambrose avusese noroc, căci altminteri el ar fi fost cel cu
sabia înfiptă în piept.
Ambrose a sorbit un strop de apă din ploscă și s-a întins
la loc. Avea nevoie de somn. Călărise trei zile la rând, cu puțină
hrană și odihnă și mai puțină. A închis ochii, încercând să-și
golească mintea și, în cele din urmă, a ațipit din nou. A visat că
e întins într-un pat alături de Catherine, cu draperii vișinii în
jurul lor. El îi dezgolea umerii și o săruta pe gât. Ea îi mângâia
ușor mâna cu vârful degetelor, acea atingere pe care el o adora.
Apoi ea a ridicat privirea spre el, s-a transformat în tatăl ei și
a zis:
— Această mână a ucis un soldat brigantin. Aceasta este
mâna unui trădător.
Ambrose s-a trezit speriat. Se lumina de ziuă. Era aco-
perit din nou de sudoare și s-a dus drept la pârâu ca să se spele,
tăind hățișul cu sabia și spunându-și în sinea lui: „Nu sunt
trădător. Catherine știe asta. Și tatăl meu știe. Era care pe care.
Ei sau eu.“
 Voia să acționeze cu onoare. Era singurul lucru pe care
și-l dorise toată viața. Să lupte bine, să se comporte corect, să
susțină numele familiei sale. Făcuse toate astea, însă lucrurile
merseseră dezastruos. Din cauza lui Boris, din cauza lui
Noyes... din cauza regelui. O omorâseră pe Anne și acum voiau
să-l omoare și pe el.
Și oare Boris chiar îl provocase din cauza unei singure
priviri pe care i-o aruncase lui Catherine?
Nu era convins.
Dar se purtase onorabil cu ea?
Nici măcar nu avea voie să se gândească la Catherine,
însă nu se putea abține. Numai la ea voia să se gândească. Era
promisă unui alt bărbat și totuși visase că prințesa se afla în
patul lui, dormind cu el, iubindu-l. Dar nu acesta era viitorul
lui; nu fusese niciodată și nu putea fi. Viitorul lui ar fi trebuit
să fie armata, dar acum nu se mai punea problema. Trebuia să-
și găsească un alt viitor, dar mai întâi voia să-și înțeleagă
trecutul. Voia să înțeleagă ce i se întâmplase surorii lui.
Se îndrepta spre nord-vest ca să scape de Noyes și de
oamenii acestuia în această parte liniștită a Brigantului, dar
scopul lui era să ajungă la Fielding, locul de pe coasta
îndepărtată de vest, unde fusese capturată Anne și unde fusese
ucis Sir Oswald. Ambrose nu știa de ce mersese sora lui la
Fielding, dar bănuia că acolo există un indiciu care-i va spune
de ce fusese Anne executată de fapt. Sora lui fusese acuzată că
are o aventură cu Sir Oswald, dar Ambrose nu credea asta nici
măcar pentru o clipă. Știa că avuseseră un mic flirt cu mulți ani
în urmă, dar nu merseseră mai departe și rămăseseră ceea ce
preferaseră amândoi, adică prieteni apropiați și confrați de
călătorie. Fuseseră împreună în numeroase locuri, stând
departe perioade îndelungate și întorcându-se întotdeauna cu
povești despre țări exotice și îndepărtate. Deci de ce erau într-
un sătuc de pe coasta de apus a Brigantului? Ce putea fi atât
de interesant acolo pentru sora lui? Ambrose voia să ajungă în
Fielding și să afle. Chiar dacă nu găsea răspunsul, voia să știe
că încercase, că nu acceptase, pur și simplu, minciunile care i
se serviseră despre sora lui.
S-a întors la tabăra sa sărăcăcioasă și a scos ultimele
fărâme de brânză și șuncă pe care le cumpărase de la o fermă,
cu o zi înainte. Și-a numărat banii care-i rămăseseră. Opt
șilingi. Nu era cine știe ce. Însă nu putea spune că nu mai are
resurse. Avea cele mai valoroase bunuri: calul, șaua, sabia și
cuțitele. Cumpărase o haină veche de la un bărbat dintr-un sat
prin care trecuse. Pielea din care era făcută aceasta era uzată
și crăpată, dar era mai bine decât nimic. Își păstrase uniforma
gărzii, adică mantia și jiletca, pe care le purta noaptea ca să-i
țină de cald. Nu a înnoptat la hanuri, atât pentru că exista
riscul ca Noyes să îi dea de urmă, cât și pentru că avea nevoie
de bani pentru mâncare, nu de un pat.
A mâncat ultima bucată de brânză, și-a înșeuat calul și
a pornit la drum.
Pe la prânz, ieșise din pădure și ajunsese pe o pășune
unde pășteau oile. A trecut printr-un cătun de unde și-a
cumpărat niște lapte, niște șuncă și niște brânză și a întrebat
cum se ajunge la Fielding. Drumurile erau înguste, pietroase și
pline de gropi, dar pe la jumătatea după-amiezii a ajuns pe
coastă. Nu era nicio urmă de oraș sau de sat și singurul indiciu
că acolo se afla o fermă era prezența câtorva oi slabe și murdare.
Cu toate acestea, era un loc foarte frumos. Marea era întinsă și
albastră-cenușie, iar plaja lată și cu nisip. Și acolo, pe plajă, în
depărtare, Ambrose a zărit o siluetă. Și-a îndemnat calul să
străbată nisipul, iar bătrânul care stătea aplecat și săpa după
melci de mare s-a ridicat și l-a privit cum se apropia.
— Bună să-ți fie ziua, a spus Ambrose.
Bărbatul s-a uitat la el și a dat din cap, în semn de
răspuns.
— Caut un sat numit Fielding.
Bătrânul a scos un râset ca un șuierat.
— Ești puțin întârziat, nu-i așa?
— Întârziat? Cum adică?
Omul a clătinat din cap și a făcut semn spre stânga.
— Încolo. Spre nord. Tabăra e pe dune. E de rău în tot
satul; a fost abandonat cu mai mulți ani în urmă.
Ambrose nu era sigur ce-ar putea să replice, dar omul își
luase oricum găleata cu melci și plecase de-acolo.
A mers călare spre nord, de-a lungul coastei. Îi revenise
acea senzație tensionată în stomac. Era improbabil ca Noyes și
oamenii lui să fie aici. Dar ceva-ceva tot era. Ceva care avea
legătură cu Anne. Ceva care condusese la moartea acesteia.
Se însera în acea zi, când a zărit dunele de nisip în fața
lui. Erau înalte și late, ca niște dealuri mai mici, iar Ambrose
putea vedea câteva siluete în depărtare, pe plajă. A ocolit
malul, ca să nu fie observat, apoi s-a întors din nou spre nord,
mergând călare printre câmpurile nisipoase, unde câteva oi
pășteau iarba rară. Se întuneca atunci când a trecut printre
niște copaci subțiri, înspre locul unde crezuse că zărise siluetele
de pe plajă. Și-a condus calul pe o cărare, printre dune. A auzit,
din fața sa, câteva strigăte și un hohot de râs. Ambrose a
recunoscut zgomotele familiare și primitoare ale unei tabere
militare.
Pe o întindere considerabilă a pământului mărăcinos din
apropierea dunelor erau numeroase corturi și câteva focuri
mici. Părea o tabără militară obișnuită, cu excepția unui singur
detaliu: toți soldații erau băieți. Unii dintre ei păreau să aibă
cincisprezece, șaisprezece ani, însă alții arătau mult mai mici,
nu mai copți de doisprezece sau treisprezece ani.
Ambrose știa că mulți tineri deveneau soldați ca să scape
de sărăcie, dar niciunul nu avea voie să jure credință vreunui
lord până la vârsta majoratului, așa cum făcuse și Ambrose.
Când era băietan dorise să lupte pentru Brigant. Se juca de-a
războiul cu Tarquin, luând urma și organizând ambuscade,
făcând tabere zile în șir, antrenându-se în luptă dreaptă și în
aptitudini de călărie. Pregătirea sa militară, camaraderia cu
ceilalți membri ai gărzii – acelea erau zile pe care și le amintea
cu o reală fericire. Dar ca să dobândești toate acele calități aveai
nevoie să le înveți de la niște soldați mai vârstnici. Aici însă
păreau a fi numai copii.
Asta probabil văzuse sora lui și cu siguranță era ceva
neobișnuit, dar părea de importanță minoră: băieții care se
antrenau pentru a deveni soldați nu erau o noutate în Brigant.
Atunci de ce o fi persecutat-o regele pe Anne pentru că venise
aici?
Ambrose s-a apropiat și mai mult în întuneric. Lângă cel
mai apropiat foc era un grup de băieți. Cu toții purtau vestoane,
care păreau a fi uniforma lor. Cei doi băieți din mijloc mânuiau
niște săbii de lemn, pentru antrenament, iar cei din jurul lor îi
priveau, scoțând din când în când strigăte de admirație și de
încurajare. Cei care se duelau erau impresionanți în ciuda
staturii lor mici, se mișcau iute, iar săbiile se izbeau strașnic
una de cealaltă. Și păreau neobosiți. Ambrose știa prea bine cât
de ostenitoare pot fi antrenamentele cu sabia.
— Ai văzut suficient?
Ambrose a simțit o împunsătură tăioasă în spinare.
Erau doi dintre băieți, de vreo treisprezece sau pai-
sprezece ani, zdraveni și musculoși, îmbrăcați în vestoane
militare, iar unde ar fi trebuit în mod normal să fie însemnul
de identificare a lordului lor era un pătrat de pânză roșie.
Amândoi aveau sulițe de antrenament, făcute din lemn.
Ambrose s-a uitat în jurul său. Ar fi fost ușor să-i doboare
pe cei doi puștani, însă voia să afle ce se întâmplă acolo. Era
mai bine să încerce mai întâi să discute cu ei.
— Cine e comandantul vostru, băiete?
— Dar al tău cine e?
Ambrose a zâmbit.
— Prințul Boris. Fac parte din Garda Regală. Voi?
Băiatul a bătut cu pumnul în peticul roșu de pe veston.
— Noi suntem Roșiii. Cei mai puternici și cei mai buni.
Apoi a devenit puțin bănuitor.
— Nu ești îmbrăcat în uniformă, domnule. Ai venit să-l
vezi pe căpitan?
— Desigur.
Ambrose nu voia să-l vadă pe căpitan, pentru că acesta
ar fi știut că Ambrose nu fusese trimis de Boris.
— Uite, Rashford. Avem un oaspete.
Cei doi băieți cu săbii de lemn s-au apropiat și lui Am-
brose i s-a părut că aceștia n-ar fi fost atât de simplu de doborât
într-o luptă. Aroganța cu care veneau înspre el părea să indice
faptul că și ei știau asta. Unul dintre ei a strigat:
— Ce-ai mai prins acolo, Frank? Alți spioni?
— Spune că de la Garda Regală. Mai zice că a venit să-l
vadă pe căpitan.
Ambrose a sărit în picioare, și-a scuturat nisipul de pe
coapse și a spus pe un ton cât de relaxat și de prietenos cu
putință:
— Nu sunt spion, deși recunosc că voiam să vă urmăresc
fără să vă dați seama că sunt aici. Voiam să văd cât sunteți de
pricepuți. V-am văzut cum vă antrenați cu săbiile. A fost de-a
dreptul impresionant. Tu ești Rashford, nu-i așa?
— Da, conducătorul Roșiilor.
Ambrose avea acum idee cum putea scăpa de-acolo.
— Cum te descurci cu sulița, Rashford?
Băiatul a zâmbit.
— Nu prea rău.
— E punctul meu slab, a spus Ambrose cu un zâmbet
jalnic. N-am stăpânit niciodată aruncarea. Vrei să-mi arăți și
mie tehnica?
— Frank, dă-mi sulița ta. Și tu, Luke, dă-i-o pe a ta
oaspetelui nostru.
Frank a răsucit sulița cu o mână, apoi i-a aruncat-o lui
Rashford, care a prins-o și a rotit-o, apoi a înfipt-o în pământ.
Luke i-a aruncat sulița lui Ambrose. Era bine echilibrată, iar
capătul său de lemn era ascuțit. Nu era decât o armă de
pregătire, dar putea provoca răni grave.
Rashford a zis:
— Tu arunci primul, domnule. O să văd dacă pot arunca
atât cât tine.
Ambrose a cântărit sulița în mână și și-a îndoit umărul.
Apoi a făcut câțiva pași înapoi și a aruncat sulița.
— Nu-i prea rău, domnule. Frumos stil.
— Ești foarte generos.
— Mă rog, nu am comentat distanța, care, să fiu sincer,
domnule, e cam dezamăgitoare.
Ambrose a fost nevoit să-și înăbușe un hohot de râs.
— Să te vedem atunci pe tine.
Rashford a ridicat sulița în dreptul umărului. Era mic și
fibros, cu umeri înguști – nu era deloc clădit ca să fie sulițaș. A
făcut și el câțiva pași în spate, a aruncat, iar Ambrose s-a întors
și a luat-o la goană.
A ajuns la cal din câțiva pași și s-a aruncat în șa. În timp
ce calul întorcea, Ambrose a văzut că sulița lui Rashford bătuse
aproape de două ori distanța suliței lui. Era o distanță uriașă
pentru un băiat subțirel și, preț de o clipă, a încremenit de
uimire. Apoi a luat frâiele și și-a îmboldit calul.
Băieții alergau după el, strigându-i să se oprească. Și ei
erau rapizi: aproape că-l ajunseseră din urmă și-l apucau de
picioare, apoi Ambrose a dat din nou pinteni calului și s-a
îndepărtat în galop.
Lovitura de la cap l-a doborât într-o parte, peste gâtul
calului. A pierdut o scăriță și, înainte de a-și da seama ce se
petrece, s-a trezit sub trupul calului, tras spre pământ. O copită
l-a izbit în spate, eliberându-l, și Ambrose s-a rostogolit înainte
prin nisip. A încercat să se ridice, dar totul se învârtea în jurul
lui. Apoi a leșinat.
 Catherine
BRIGANE, BRIGANT

Oamenii disprețuiesc, minimalizează sau

ignoră femeile. Dar când îmi reprezint țara, eu
nu sunt femeie: sunt un regat, un popor, o
regină.
Regina Valeria din Illast

Era mai puțin de o săptămână până la plecarea lui

Catherine spre Pitoria și aranjamentele călătoriei îi acaparau
fiecare clipă a existenței. Încă se gândea la Ambrose, în fiecare
zi, dar trebuia să se gândească și la Tzsayn, la căsnicia ei, la
călătorie și acum la veșmintele sale. Mama ei în comandase
numeroase rochii în stil pitorian și acestea, într-un final,
ajunseseră. Rochiile de zi erau fiecare în câte o culoare a
steagului pitorian: verde, roșu și negru. Mama ei zisese:
— Trebuie să le arăți pitorienilor că ești una de-a lor.
Arată-le că ești mândră să fii pitoriană și așa vor fi și ei și îți
vor mulțumi că le reamintești asta.
Cu toate acestea, Catherine pufnise în râs când văzuse
rochiile așezate una lângă alta în budoarul său. Erau ridicol de
îndrăznețe. Chiar și cele negre aveau panglici lucioase și pene
cusute pe corset, la mâneci și la tiv.
— Par complicate.
 Catherine a luat o mânecă în mâna ei.
— Atât cât sunt.
— Femeile pitoriene sunt mult mai relaxate când vine
vorba de a-și expune pielea, a fost de acord mama ei. Mă crezi
sau nu, acestea sunt niște rochii destul de conservatoare.
Catherine a probat una dintre cele roșii, dar nu părea să-
i vină bine și se simțea dezgolită; partea stângă a rochiei era
despicată de la subraț la șold.
— Parcă aș fi în zdrențe... zdrențe pătate de sânge.
— Hmmm... nu poți face ceva cu brațele?
— Cum ar fi?
Catherine și-a pus mâinile în șold. Coatele îi ieșeau prin
despicăturile mânecilor.
— Nu, nu face asta! Ține-le drepte!
Mama lui Catherine a tresărit când și-a văzut fiica fă-
când una ca asta.
— O, Doamne, nici așa nu pare bine. Poate dacă ai duce
ceva. Recuzită. Da, asta ar fi de folos. Ceva care să te ajute să-
ți spui povestea.
— Un strop de disperare?
Mama ei s-a încruntat.
— Să nu arăți niciodată asta, Catherine. Amintește-ți de
regina Valeria. Și-a câștigat oamenii de partea ei. Dar ca să
cucerești oamenii trebuie ca aceștia să te vadă ca pe o
învingătoare. Nu vrei să te asocieze cu disperarea, ci cu
speranța. Cu un viitor mai strălucitor. Cu succesul.
Lui Catherine nu-i venea în minte nimic care s-o asocieze
cu succesul. Nu simțise niciodată că ar avea succes și nici măcar
că ar avea ocazia să-l dobândească. Iar cât privea speranța, în
veșmintele astea nu putea să spere decât că oamenii nu vor
râde de ea.
 În acel moment cineva a ciocănit la ușa apartamentelor
sale și apoi Sarah aproape a dat buzna în budoar, a făcut o
reverență în fața reginei și s-a întors spre Catherine.
— Înălțimea Ta, a spus ea gâfâind. A venit un sol din
partea regelui. Majestatea Sa îți poruncește să te prezinți
înaintea lui.
Catherine a simțit că inima i-o ia la goană. Nu mai fusese
niciodată chemată în fața regelui. Era oare vorba despre
căsătoria ei? Posibil. Probabil. Dar exista și șansa dă fie ceva
legat de Ambrose...
Regina s-a ridicat, o imagine a calmului.
— Spune-i solului că prințesa se îmbracă. Va sosi în fața
regelui de îndată ce va isprăvi.
După ce Sarah s-a retras, regina a spus:
— Ai pălit, Catherine. Știi despre ce anume e vorba?
— Poate despre aranjamentele pentru nuntă? a răspuns
Catherine.
— Ar putea fi și altceva?
Catherine știa că mama ei aflase probabil ceva de lupta
dintre Ambrose și oamenii lui Boris, dar nu îndrăznise să
vorbească despre asta. Acum se părea că nu avea de ales.
— A fost... un incident cu câteva zile în urmă, când mă
plimbam călare pe plajă.
— O probă a onoarei, cred. Am auzit că Boris a pierdut
un om. Iar trădătorul a fugit.
— Nu e trădător. Și nu a fugit.
— Îți arăți emoțiile prea limpede, Catherine.
— Dar acesta e adevărul. Sir Ambrose nu e trădător; e o
gardă loială.
— Sir Ambrose Norwend? Cel cu părul?
— Toți au păr.
 — Știi ce vreau să spun. Păr blond. Atrăgător.
— E inteligent și grijuliu. Este...
— Este o problemă. O problemă pe care nu ți-o poți
permite. Înțeleg de ce Boris își face griji.
— Înțelegi? Un om a murit. Ambrose nu a făcut altceva
decât să se apere.
— Vorbești despre acesta ca și cum ai ține la el. Ca și cum
ar fi important pentru tine. Te aștepți ca viitorul tău soț să
accepte asta?
— Ai zis că are vederi mai liberale.
— Cred că va deveni mai puțin liberal când va auzi des-
pre Sir Ambrose și despre inteligența sa și grija pe care ți-o
poartă. Ai multe de învățat despre bărbați, Catherine. Prințul
Tzsayn se așteaptă ca mireasa lui să fie fecioară și să nu existe
nicio îndoială în această privință.
Catherine s-a făcut purpurie. Nu-și auzise niciodată
mama rostind acest cuvânt.
— Poate că Tzsayn e diferit de tatăl tău, dar niciunui
bărbat nu-i place să fie luat de prost.
„Însă nouă, femeilor, ne place", și-a zis Catherine și, în
același timp, s-a privit în oglindă, îmbrăcată în rochia aceea
roșie și absurdă. A zis:
— Mă voi asigura cât de poate de des că devotamentul
meu față de prințul Tzsayn e limpede, a spus ea rece. Dar
pesemne că nici nu contează. Noyes probabil că l-a prins deja
pe Ambrose, iar regele mă cheamă ca să-mi ceară să mai asist
la o execuție.
Regina a luat-o prin surprindere pe Catherine, apro-
piindu-se repede de ea și sărutând-o pe obraz.
— N-am auzit să fi fost prins. Liniștește-te. Du-te în fața
regelui ca o prințesă ce ești. Dar ai grijă de propria ta onoare,
Catherine. Asigură-te că nu există niciun dubiu în privința
aceasta, fiindcă fără ea ești pierdută.
Catherine a privit în jos spre rochia ei roșie și despicată.
— Nu pot merge așa.
— Sigur că poți. Nu ai timp să te schimbi; nu trebuie să-
l facem pe rege să aștepte. În plus, rochia e uluitoare. E de un
roșu regal desăvârșit. Îndreaptă-ți umerii și fii încrezătoare.
Catherine era convinsă că mama ei nu ar spune așa ceva
dacă n-ar vorbi serios și asta o ajuta mult. A străbătut mai
multe încăperi și a urmat membrii Gărzii Regale până în Sala
Tronului. Oare era vorba doar despre nunta ei sau mama ei se
înșela? Oare Ambrose era mort sau zăcea în temnița castelului,
cu limba tăiată și cu buzele cusute? Ei bine, oricum ar fi fost,
avea de gând să se descurce. Și-a tras umerii înapoi, spunându-
și: „Nu voi tresări. Nu voi leșina. Și, cu siguranța, nu voi țipa.“
Catherine nu intrase în Sala Tronului decât de foarte
puține ori – proclamații regale sau vizite din partea vreunui
ambasador sau vreo ocazie rară când regele voia să
impresioneze sau să intimideze vreun lord. De fiecare dată
făcuse parte dintr-o mulțime numeroasă. Astăzi era singură.
Prințesa a ajuns în fața ușilor care s-au deschis. Regele,
tatăl ei, stătea pe tron, în capătul îndepărtat al încăperii lungi
și elaborat decorate. Boris stătea la dreapta lui, Noyes în
stânga, mai în spate. Câțiva curteni și soldați străjuiau pereții.
Ambrose nu era acolo.
Catherine nu era sigură dacă trebuia să aștepte să-i fie
anunțată venirea sau să intre, pur și simplu. Glasul mamei sale
părea să-i sune în șoaptă la ureche: Prințesele nu așteaptă. Nici
reginele.
Catherine și-a îndreptat umerii.
— Nu mi-e teamă, a murmurat și a descoperit, cu uimire,
că era adevărat.
Totuși, pe măsură pe înainta în sala imensă, se simțea la
fel de ostentativă ca o furnică roșie pe o lespede cenușie din
pavaj.
A mers cât a putut de lent, trecând de cancelar, de clucer
și de castelan, până când a ajuns la podium și s-a oprit drept în
fața tatălui ei. Acesta avea părul cenușiu pe la tâmple, dar
părea la fel de puternic ca întotdeauna. Stătea drept pe tronul
lui lat și masiv, iar Catherine s-a gândit că regelui nu-i stătuse
niciodată bine stând jos – mersul în sus și în jos i se potrivea
mai bine. O privea fix cu ochii lui gri și i-a întâlnit căutătura.
Prințesa a lăsat imediat ochii în jos și s-a înclinat cât de mult îi
permitea ținuta.
— Majestatea Ta.
— Îndreaptă-te. Să te vedem.
— Nu avem cum să n-o vedem, a spus Boris cu glas tare,
iar unul dintre curteni a râs scurt.
Noyes a înclinat din cap într-o parte, dar nu a zâmbit
câtuși de puțin.
Catherine s-a îndreptat de umeri cât a putut de mult.
— În curând vei pleca. Pentru a te mărita.
— Da, Majestatea Ta.
Regele a bătut în brațul tronului cu o unghie învinețită.
— E un aranjament bun pe care l-am făcut pentru tine
cu regele Arell.
Oare doar pentru asta o chemase? Pentru o conversație
despre cununia ei?
— Da, îți mulțumesc, tată. Însă deși aștept cu nerăbdare
să mă mărit, mă îndurerează mai mult decât pot spune în
cuvinte că trebuie să-mi părăsesc căminul și familia. Îți sunt
recunoscătoare că m-ai chemat să mă vezi înainte să plec.
 — Te-am chemat să-ți dau câteva instrucțiuni, nu ca să
ne luăm adio cu lacrimi în ochi.
Catherine a văzut cum regele bate cu degetul în tron,
apoi se oprește.
— I-ai ordonat unui membru al Gărzii Regale să fugă din
Brigane.
Nu avea nimic de câștigat dacă ar fi negat.
— Da, tată. Camaradul lui Boris, vicontele Lang, l-a
provocat pe unul dintre păzitorii mei, Sir Ambrose Norwend, la
o probă a onoarei. Sir Ambrose l-a învins, apoi i-a oferit în mod
generos supraviețuirea. Apoi Boris i-a ordonat lui Dirk
Hodgson să-l provoace încă o dată. Acesta a fost omorât. M-am
gândit că ar fi mai bine ca Sir Ambrose să plece înainte ca și
alți nobili să-i facă vreun rău.
Catherine s-a uitat cu subînțeles la Boris. S-a auzit un
scurt hohot de râs din partea unuia dintre privitori, repede
înăbușit.
Boris s-a înroșit furios.
— A luptat ca un nemernic ce este.
— Tu ești nemernicul în povestea asta, frate.
— Tăcere! a strigat regele, lovind în tron.
Catherine a încremenit. Se pierduse cu firea.
— Crezi că Tzsayn îți va suporta purtarea? a mârâit
regele.
— Îmi cer scuze, Majestate. Nu înțeleg. Despre ce pur-
tare e vorba?
— Nu ai urmat instrucțiunile fratelui tău de a te întoarce
cu el la castel. Și chiar acum te contrazici cu el.
— Am urmat instrucțiunile tale, Majestate. Cele despre
care mi s-a spus că sunt esențiale pentru siguranța mea: să stau
întotdeauna alături de servitoarele și de gărzile mele. Oamenii
lui Boris i-au urmat ordinele și, drept consecință, unul și-a
pierdut o mână, altul viața. Nu eram foarte sigură că
instrucțiunile lui Boris sunt corecte.
— Nu e locul tău să le judeci, ci să le asculți, a șuierat
Boris.
— Nu sunt de acord. Când vine vorba despre siguranța
și despre onoarea mea, trebuie să aleg de cine să ascult. Și, în
cazul acesta, am decis să nu ascult de tine.
Regele s-a dat puțin în spate pe tron și a privit-o pe
Catherine ca și cum n-ar mai fi văzut-o niciodată.
Catherine habar nu avea dacă mersese prea departe, dar
știa că aceasta ar fi trebuit să fie limita sa.
— Ești fiica mea și ești prințesă. Dar ești și femeie și
trebuie să asculți de bărbații care vor să te protejeze. Să fiu mai
clar: din acest moment până în clipa în care Tzsayn îți așază
inelul pe deget, vei urma ordinele lui Boris până în cel mai mic
detaliu. Nu-mi vei aduce dezonoare mie sau Brigantului. Nu-
mi vei păta numele în niciun fel. Nu vei face nimic care să-ți
pună mariajul în primejdie. E limpede?
— Da, Majestate.
— Tzsayn n-are decât să-ți tolereze purtarea. Poate chiar
o va găsi stranie și fermecătoare – la urma urmelor, e străin și
are idei ciudate dar dacă aș fi în locul lui ți-aș scoate fumurile
astea din cap o dată pentru totdeauna.
Catherine a înghițit în sec.
— Voi încerca să fiu o soție bună pentru Tzsayn și sunt
și voi rămâne mereu loiala ta fiică.
— Văd asta. Acum Noyes are niște vești pentru tine.
Catherine s-a simțit cuprinsă de groază. A inspirat și s-a
uitat spre Noyes. El i-a susținut privirea o veșnicie înainte de a
spune:
 — L-am prins ieri pe trădător.
Fata a amețit.
— L-ați prins?
— Oamenii mei l-au descoperit călărind spre nord. Se
pare că i-au venit de hac lui Sir Ambrose. Dar din nefericire nu
vom savura plăcerea unei alte execuții a unui membru al
familiei Norwend pe această săptămână. Trădătorul a murit
din cauza rănilor în temniță azi-noapte.
Zâmbetul acela vag se întorsese pe chipul lui Noyes, iar
Catherine voia să se năpustească asupra lui și să-l sfâșie.
— Te-ai albit la față, surioară, a zis Boris.
Catherine nu avea lacrimi de plâns, cel puțin deocam-
dată. Și-a amintit de Lady Anne, și-a îndreptat umerii și s-a
forțat să scoată câteva cuvinte, deși nu știa exact ce va spune.
— Mă întristează să aud că a mai murit un om. Poate că
voi găsi un trai mai pașnic în Pitoria.
Boris a pufnit în râs, apoi s-a calmat.
— Dacă vrei un trai pașnic, a mormăit regele, ai grijă să-
mi urmezi ordinele. Acum ieși de-aici.
 March
WESTMOUTH, PITORIA

March și Holywell ajunseseră în portul agitat West-

mouth și începuseră imediat să întrebe în dreapta și-n stânga
despre Lord Regan. Nu fusese greu de găsit. Corabia cu care
călătorise Regan era ancorată în port și căpitanul le-a oferit
informații în schimbul unei sume mici de bani. Grajdul de unde
Regan cumpărase un cal nu fusese nici el greu de găsit, dar nici
căpitanul de vas, nici grăjdarul nu știau în ce direcție plecase
lordul.
— Când a plecat? a întrebat March, într-o pitoriană
șovăielnică.
Grăjdarul a răspuns:
— Acum două zile, de dimineață.
March i-a zis lui Holywell:
— Așadar, Regan și-a petrecut noaptea aici. Poate că i-a
spus hangiului încotro se duce.
Holywell a clătinat nerăbdător din cap.
— Regan e inteligent și precaut. N-o să se dea de gol în
vreun fel. Vom lua și noi cai de la grajd și o vom apuca spre sud.
Dacă nu aflăm nimic, încercăm drumul spre răsărit și apoi pe
cel care duce spre nord.
Lui March i se părea un plan slab – erau deja la două zile
în urma lui Regan însă nu avea unul mai bun. Nu știa câte
drumuri există sau cum pot da acestea în altele. L-a întrebat
pe Holywell:
— Ai o hartă a Pitoriei?
Apoi, exact când a spus asta, i-a venit o idee cu totul
nouă:
— Oare Regan are o hartă a Pitoriei?
Holywell a zâmbit.
— Inteligent, frate. Hai să-l găsim pe cel mai apropiat
cartograf.
În curând au ajuns într-o prăvălioară de pe o străduță
îngustă și acoperită cu pietriș, din apropierea portului.
— Da, domnul pe care l-ați descris a trecut pe-aici, a spus
proprietarul. Dar nu voia o hartă. Voia altceva.
Au fost nevoiți să cumpere o hartă pentru ca omul să le
spună ce dorise Regan.
— Ah, da, domnul a cumpărat programul târgurilor de
vară. Un program complet costă două coroane. Sunt niște opere
de artă, nu vă mint.
— Sunt scumpe ca naiba, a mormăit March, dar Holywell
i-a zâmbit cartografului și a spus:
— Sunt convins.
— Prietenul nostru a spus încotro se duce?
— Nu, dar dacă vă uitați la program, puteți vedea ce târg
se desfășoară în prezent.
— Pot să văd programul?
— Pot să văd și eu două coroane?
Holywell a trântit banii pe tejghea.
Programul era simplu. Din aprilie până în septembrie
târgul se muta o dată la trei săptămâni într-un oraș nou din
nordul Pitoriei. Acum era în Dornan, unde avea să rămână încă
două săptămâni.
 Holywell și March au pornit spre grajduri.
— Acum știm unde se îndreaptă omul nostru. Va trebui
să călărim o grămadă, dar îl putem prinde din urmă.
Holywell s-a uitat spre March.
— Cum stai cu călăria?
Ca toți oamenii din Abask, March crescuse călărind
ponei mici și îndesați, din zona montană. Dar asta fusese cu
mult timp în urmă.
— Servitorii nu prea apucă să călărească.
— Nu prea sau deloc?
— Nu-ți face griji. Dacă o să cad, mă ridic la loc în șa.
— Ah, de asta sunt convins, hotărâtul meu prieten. Dar
viitorul nostru împreună nu depinde doar de abilitatea ta de a
sui din nou în șa. Trebuie să fii capabil să înveți repede și să
acționezi cu determinare.
Holywell a rânjit.
— E momentul să-ți pui la încercare pregătirea.
— Adică pitoriana? a întrebat March.
Își petrecuse fiecare clipă liberă repetând cuvintele și
expresiile pe care le învățase și îl ruga neîncetat pe Holywell
să-l învețe altele noi.
— M-am descurcat destul de bine cu grăjdarul. Și am
înțeles aproape tot ce ai discutat cu cartograful.
— Nu, nu la asta mă refeream. Te-am învățat cum să furi
o desagă, nu-i așa?
Holywell îl învățase pe March să fure din buzunare
pentru că „e un talent folositor să poți deposeda pe cineva de un
bun valoros". Era mult mai greu decât să înveți o limbă străină.
— Știi bine că încă nu mă pricep destul de bine, a obiectat
March. De ce pierdem vremea acum cu asta? Dacă voi fi prins,
vom întârzia și Regan va ajunge la fiul prințului înaintea
noastră.
— Dacă vei fi prins, va fi mult mai grav decât că vei
întârzia: vei fi biciuit și băgat la închisoare. Iar eu îl voi urmări
pe Regan de unul singur.
Holywell era acum cât se poate de serios.
— Avem nevoie de bani, frățioare. Am plătit să fim luați
amândoi la bordul corabiei și hărțile alea nu au fost deloc
ieftine. Îmi place de tine, March, dar tu ai ținut morțiș să vii cu
mine. Acum trebuie să contribui bănește.
— Dar tu te pricepi să furi din buzunare mai bine decât
mine.
— Adevărat. Și o voi face dacă va fi nevoie. Dar trebuie
să știu că și tu o vei face dacă va fi nevoie. Ești destul de atent,
am văzut asta, dar vreau să-ți văd voința. Am venit în Pitoria
să răpim un om. Ca să facem asta, ai nevoie de determinare.
Nu vei servi vin și nici nu vei spiona conversațiile altor oameni;
îți vei exercita voința asupra altor oameni. Și trebuie să mă
asigur că poți face asta, altfel, îmi irosești și timpul, și banii.
Iar March știa că Holywell l-ar lăsa acolo și ar merge mai
departe de unul singur dacă nu își dovedea calitățile.
— La naiba atunci. Îmi voi exercita voința.
March a cercetat din priviri piața, uitându-se după o
țintă.
— Pe omul ăla de-acolo.
— Ce, pe bătrânul ăla? O să-i cedeze inima când o să-și
dea seama că i-au dispărut banii. Nu vrem să avem pe
conștiință moartea unui bătrânel.
March s-a încruntat și a zis, arătând spre un domn gras
îmbrăcat cu o pelerină de lână verde:
— Atunci pe el.
— Nu, a replicat Holywell. Ia-te de cineva de dimen-
siunea ta. El.
Tânărul spre care arătase Holywell era probabil cu
câțiva ani mai mare decât March. Înalt, puternic. Și purta și un
pumnal.
— În țara asta sunt foarte puțini oameni înarmați și tu
alegi un om cu cuțit! s-a răstit March. Credeam că nu vrei să
moară nimeni.
— Și bărbatul cu pelerină era înarmat. Avea un pumnal
ascuns.
Acum March era de-a dreptul iritat, zicând:
— Bine. Tânărul cu pumnal.
Fără să-i mai adreseze nicio vorbă lui Holywell s-a pus
în mișcare, urmărindu-și ținta de-a lungul pieței. March s-a
apropiat și a observat unde anume în interiorul hainei își ținea
tânărul ascunsă punga cu bani. Trebuia să se lovească de el sau
să-i distragă atenția, vârându-i apoi mâna în haină. Dar erau
prea mulți oameni aici; știa că va da greș. March a simțit cum i
se strânge pieptul. „Cum să fac asta fără să fiu prins? “
Tânărul a plecat din piață, așa că March l-a urmat pe o
stradă dosnică, sperând să-i iasă în față. Tocmai accelerase
când, spre marea lui surprindere, bărbatul i-a apărut înainte,
apucând-o, fără îndoială, pe scurtătură.
March a profitat de ocazie, năpustindu-se spre tânăr și
împingându-l într-un zid. În pitoriana lui stricată, a reușit
totuși să spună:
— Vreau banii.
— Poftim?
— Dă-mi banii. Acum!
March și-a strecurat mâna în haina tânărului, dar vic-
tima sa l-a prins de palmă cu mâna stângă, în timp ce și-a dus
dreapta la pumnal.
 Dar pumnalul a rămas în teacă.
March i-a zâmbit bărbatului.
— De ce nu-l scoți?
Nu era sigur că a vorbit corect, dar tânărul arăta în-
grozit, cu mâna pe cuțit, însă părea că-l împinge mai adânc în
teacă. Iar fiorul era încântător. Pentru prima oară în viața lui,
March a simțit că are putere.
March a șuierat spre tânăr:
— Dă-mi banii. Acum. Sau... tai...
Pitoriana lui March s-a evaporat, așa că a făcut un gest
cu mâna în dreptul gâtului. Nu avea armă, dar tânărul nu știa
asta. Nu trebuia decât să scoată pumnalul din teacă și să-l
străpungă pe March, dar părea să fi încremenit.
— Vrei să mori?
March l-a împins pe bărbat lângă perete. Acesta a scu-
turat din cap.
— Atunci dă-mi banii. Imediat.
— Ia-i, a mârâit bărbatul, apoi și-a dus mâna în inte-
riorul hainei și i-a întins punga.
Nu era prea grea.
— Acum fugi, a mârâit March și l-a împins pe tânăr cât
colo.
Victima lui a luat-o la goană, trecând împleticit pe lângă
Holywell, care se îndrepta spre ei.
Acesta a surâs și a bătut lent din palme.
— N-a prea fost tehnica pe care ți-am predat-o eu, dar
fiecare cu metodele lui.
A rostit asta în limba calidoriană, apoi a vorbit în abască.
— Ești de-a dreptul special, March. Știi asta, nu-i așa?
March s-a holbat la Holywell. Se simțea euforic. Fusese
înălțător să-și exercite voința, să facă pe cineva să-l asculte.
 — Arăți de parcă vrei să omori pe cineva; n-am nicio
îndoială în privința asta. Sclipirea aceea din ochii tăi.
Holywell l-a strâns de umăr pe March.
— Bun avut, această privire. Dar să nu ucizi pe nimeni
deocamdată. E destul timp pentru asta, frate.
 Edyon
DORNAN, PITORIA

Edyon a intrat în cortul slab luminat și și-a lăsat ochii să

se obișnuiască, preț de o clipă. În cealaltă parte a măsuței
octogonale de lemn stătea Madame Eruth. Trupul ei era
acoperit – căci „îmbrăcat" părea un termen greșit – de mai
multe eșarfe jerpelite cu model, care se confundau atât de bine
cu covoarele, încât nu prea știai niciodată unde se termina
cortul și unde începea femeia.
— De data asta ai adus oasele.
Madame Eruth a vorbit cu încredere, așa cum făcea
totul. Remarca ei nu era o previziune, ci o afirmare a unui lucru
evident.
Edyon a pus o coroană pe masă, alături de oase.
— Spune-mi viitorul.
Coroana și rugămintea erau aceleași lucruri pe care
Edyon le oferea când el și Madame Eruth se întâlneau – adică
de cel puțin trei ori pe an –, dar oasele erau o noutate în
încercările lui Edyon de a-și lărgi cunoștințele. Madame Eruth
avea un glob de cristal, variantă pe care ea o prefera. Totuși, în
cazul lui Edyon folosea și frunze de ceai, ghicitul în palmă și în
cărți de joc. Lui Edyon i se prezisese și i se răsprezisese viitorul
de-a lungul anilor pe baza acestor unelte, dar ultima oară când
se întâlniseră, în Gorgant, la târgul de toamnă, Madame Eruth
spusese că trebuia să omoare un animal și data viitoare să vină
cu oasele acestuia.
Și într-o întâmplare norocoasă, cel puțin pentru Edyon,
un pui ajunsese în mâinile lui cu câteva zile în urmă. Reușise
să-l omoare, deși nu-i rupsese gâtul cum trebuie și creatura
rănită chirăise, bătuse din aripi și-l zgâriase pe Edyon până
când bărbatul o decapitase, cerându-i iertare în același timp.
După ce puiul murise, Edyon îi fiersese corpul până ce carnea
se desprinsese de pe schelet. Apoi a lăsat oasele să se usuce la
soare. Împrăștiase carnea prin pădure ca s-o găsească vulpile,
sperând că acest dar făcut naturii îl va ajuta în privința
previziunii. Nu prea credea în puterea naturii și-și petrecea
jumătate din timp spunându-și că Madame Eruth era o
impostoare, și totuși se întorcea întotdeauna. Era ceva aici, în
acest cort, cu ea, departe de cărți și învățătură și logică, ceva
mai profund, care spera să-l ajute.
Madame Eruth s-a înclinat înainte și a întins o mână
ridată dintre eșarfe, ca să împingă oasele de pui.
— Mută masa. Aruncă oasele pe podea, a zis ea.
Apoi și-a retras mâna printre eșarfe, luând cu ea și
moneda lui Edyon.
Edyon a mutat masa într-o parte și Madame Eruth și-a
depărtat picioarele. Eșarfele s-au dat puțin la o parte și Edyon
a zărit preț de o clipă coapsa femeii, albă, plină de vene albastre
și fără niciun pic de păr, aducându-i amintea de pielea de găină.
A luat oasele și, ținându-le în mâinile făcute căuș, cu dreapta
acoperind-o pe stânga, le-a zgâlțâit, simțindu-le ușurimea și
auzindu-le zornăitul surd. Apoi și-a schimbat mâinile și le-a
scuturat de același număr de ori, având mâna dreaptă
acoperită cu stânga. În acest timp își tot repeta în minte:
„Viitorul meu... Viitorul meu...“
 — Nu trebuie să te gândești la nimic, a zis Madame
Eruth. E mai bine să nu gândești.
Edyon a zgâlțâit oasele mai departe. Madame Eruth în-
cepea să vorbească exact ca mama lui, cu toate instrucțiunile
pe care i le dădea. Și chiar nu voia să se gândească în acest
moment la mama lui; voia să se gândească la viitor. La viitorul
lui. Nu la planurile și ambițiile pe care mama lui le avea pentru
el. Nu la studiile sale juridice eșuate – sau, mai bine zis, la
reușita acelor studii, dar la refuzul a două universități de a-i
oferi un loc. Nu la faptul că nu avea prieteni. Nu la respingerea
din partea lui Xavier din Ruen, pe care-l cunoscuse la târgul
din mijlocul iernii și pe care-l abordase cu toată curtoazia și
poezia celor mai legitimi dintre amanți, doar ca să fie refuzat
cu dispreț la primul dintre târgurile de primăvară și numit în
public „nemernic de rând“. Toate erau lucruri pe care, într-un
fel sau altul, Madame Eruth le prezisese, deși, adevărul fie
spus, orice om cu un strop de simț al observației le putea
prezice. Orice om cu excepția mamei sale, care insista că era
suficient de talentat pentru a face tot ce-și dorește sau, mai bine
zis, ce-și dorea ea. Dar deși avea bani destui să-i plătească
educația, iar el avea creierul necesar să ia cele mai bune note,
mama lui Edyon uitase să se mărite cu tatăl lui, așa că toți banii
și inteligența ei nu însemnau nimic în fața faptului că a fi copil
nelegitim era echivalent cu faptul că nu puteai fi acceptat la
nicio universitate. Așa că Edyon va putea munci ca scrib al unui
avocat, trudind ca un sclav pentru un om pe care-l putea întrece
în gândire și argumentare. Va rămâne pentru totdeauna un la-
cheu, mâzgălind notițe, făcând comisioane și...
— Să știi că la un moment dat trebuie să arunci oasele,
i-a reamintit Madame Eruth.
El le-a mai clătinat o dată și le-a aruncat.
 Apoi a așteptat. Știa că nu trebuie să pună întrebări, să
n-o întrerupă în ruptul capului. Totuși, după o perioadă lungă
de tăcere, Edyon a ridicat privirea de la oase spre Madame
Eruth.
Aceasta închisese ochii, însă a arătat spre Edyon.
— Tu nu ești cinstit, dar oasele sunt. Ele nu mint. Și nici
nu fură.
Edyon și-a încleștat maxilarul. Dacă voia o altă predică,
putea să rămână cu maică-sa la micul dejun.
S-a uitat în jos la oase, dorindu-și ca acestea să dezvăluie
ceva optimist, ceva cu totul diferit.
Madame Eruth și-a trecut mâna peste ele, spunând:
— Vorbiți-mi. Spuneți-mi. Arătați-mi.
Edyon s-a pomenit și el gândindu-se: „Spuneți-mi.
Arătați-mi.“
Madame Eruth a încremenit și a deschis ochii. A arătat
spre un os cu degetul ei strâmb.
— Viitorul tău... are multe cărări. Trebuie să faci o ale-
gere. Și, a râs ea puțin, hoția nu e întotdeauna cea greșită.
Și-a ridicat privirea către Edyon.
— Dar tu trebuie să fii cinstit.
Edyon a dat din cap resemnat, simțind deja că aruncase
banii pe fereastră. Prezicerea fusese mai vagă decât de obicei.
Și cine, în toată țara asta mare, mai era cinstit?
— Odată cu luna nouă, un bărbat nou va intra în viața
ta.
Edyon se așteptase la asta. În viața lui intra tot timpul
un bărbat nou.
— Un străin. Arătos.
Bărbații noi din prezicerile lui Madame Eruth erau
întotdeauna arătoși, deși nu foarte des străini, dar asta nu prea
se putea numi o dezvăluire dramatică.
Madame Eruth și-a îndreptat privirea spre oase din nou,
aplecându-și capul ca și cum le-ar fi mirosit. A închis ochii,
mișcându-se cu unduiri circulare deasupra oaselor, o dată... de
două ori... apoi s-a ridicat în capul oaselor și s-a cutremurat.
— Așa ceva n-am mai văzut niciodată. Ai ucis pasărea cu
mâna ta? N-ai găsit-o moartă pe undeva?
— Eu am omorât-o. Și am pregătit oasele.
— Nu cumva minți?
— Nu te-aș minți niciodată.
Madame Eruth s-a încruntat, dar s-a întors din nou spre
oase și s-a aplecat asupra lor.
După o lungă tăcere, ea s-a uitat la Edyon și a spus:
— E o nouă influență asupra ta. Una pe care n-am mai
simțit-o până acum.
Edyon nu s-a putut abține și a întrebat:
— O influență pozitivă?
— Prezența lui a schimbat totul.
Și cumva Edyon a știut ce urma să spună ea.
— Tatăl tău.
Madame Eruth îi spusese întotdeauna lui Edyon că
putea simți doar prezența mamei lui, niciodată a tatălui.
— Prezența tatălui meu? Este...? Îl voi întâlni?
Madame Eruth nu a răspuns.
— Așadar... influența lui? Vrea să mă ajute? Cu uni-
versitatea?
— Nu e nicio universitate.
— Atunci?
Madame Eruth și-a întors fața de la el și și-a trecut din
nou mâinile peste oase. Un spasm asemănător fricii i-a
străbătut chipul ridat.
 — Străinul e în suferință. Nu pot vedea dacă moare sau
trăiește.
Madam Eruth s-a uitat în ochii lui Edyon, încruntându-
se de parcă ar fi fost vina lui.
— L-ai putea ajuta. Dar ai grijă: și el minte.
A arătat spre iadeș.
— Aceasta este o răscruce. Viitorul tău se bifurcă aici.
Aici e locul unde trebuie să-ți alegi drumul. E o călătorie, una
grea, spre ținuturi îndepărtate și bogate sau – și aici a arătat
spre osul crăpat al pulpei – spre durere, suferință și moarte.
Edyon trebuia să întrebe:
— Moartea mea?
Madame Eruth a scuturat din cap.
— Văd numai moarte în jurul tău.
 March
DORNAN, PITORIA

Lordul Regan mersese călare spre nord-est, ajungând în

Dornan, urmând calea principală și rămânând la hanurile de
pe drum. March și Holywell i-au luat urma pur și simplu
întrebând despre un lord străin de locurile acelea. Dacă întreba
cineva de ce îl căutau, Holywell avea un răspuns simplu:
— E o cunoștință de-a noastră. Genul de cunoștință care
ne datorează bani.
March era surprins de iuțimea cu care oamenii le luau
partea după ce auzeau această remarcă. Holywell râdea și
spunea:
— Regan pare bogat. Oamenii nu au încredere în bo-
gătași; vor să creadă ce e mai rău despre aceștia și speră să-i
scuture zdravăn cineva din când în când, indiferent dacă merită
sau nu.
Călătoria spre Dornan îi luase lui Regan cinci zile, însă
March și Holywell o făcuseră în jumătate din acest timp.
Așadar, se părea că Regan nu era într-o grabă disperată să dea
mai departe sigiliul prințului. Pitoria era mai verde decât
Calidorul și mai rece, dar și mai întinsă. Drumurile păreau mai
late, râurile mai adânci, orașele mai mari și mai prospere.
Holywell spusese că oamenilor nu le plac bogătașii, dar acolo
toată lumea părea bine hrănită și mulțumită.
 Au ajuns în Dornan pe înserate. Lui March i se păruse
aglomerat Westmouthul, dar nu mai rău decât Calia într-o zi
de târg. Însă străzile din Dornan erau atât de pline de tarabe,
că de-abia te puteai mișca. Trotuarele gemeau de oameni cu
părul colorat – unii roșu-aprins (aceia erau oamenii șerifului) și
mulți cu părul albastru-verzui, arătând că juraseră credință
vreunui lord local.
March și Holywell au fost îndrumați spre un câmp și spre
un grajd temporar, unde au plătit mai mult pentru a-și adăposti
caii decât pentru o noapte la hanul de pe marginea drumului.
Însă nu exista nicio altă variantă și acesta era finalul călătoriei
lor. În curând îl vor găsi pe Regan. Holywell a întrebat care e
cel mai bun han din oraș și au mers într-acolo. March asculta
conversațiile, exersând în minte noua limbă învățată.
La han, Holywell a spus că-și caută un prieten din
Calidor, care ajunsese chiar astăzi.
— Și voi sunteți din Calidor? a întrebat hangiul, hol-
bându-se la ochii lui Holywell și apoi la ochii lui March.
— Într-adevăr, a răspuns Holywell, adăugând: însă
prietenul nostru are ochi căprui.
— Orice fel de ochi ar avea, nu e aici. Camerele sunt
ocupate și așa au fost toată săptămâna trecută. De fapt, sunt
mai mult decât ocupate. În unele camere stau și câte patru-
cinci. Și nu cred că la alte hanuri situația e diferită.
Au mers la următorul han. Însă după alte două hanuri
era clar că toate erau supraaglomerate și nu conta cât era
Regan de nobil și de bogat – nu mai erau camere libere. Au aflat
că mai existau paturi disponibile pe la casele oamenilor sau în
corturi, la marginea orașului.
— E greu să dăm de el dacă stă în casa cuiva, a zis
Holywell.
 — Nu va face asta, a răspuns March. Marele Lord Regan
să tragă în casa unui om de rând? Niciodată. Mai bine încercăm
la corturi.
Corturile de dormit aveau înăuntru șiruri înguste de
paturi de campanie, despărțite cu draperii. La capătul fiecărui
pat era un cufăr greu de metal, unde să fie depozitate
veșmintele și alte bunuri.
Holywell le-a privit cu îndoială.
— O cazare sărăcăcioasă pentru un lord.
March a clătinat din cap.
— Regan e soldat. O să-și imagineze că e din nou pe front.
Uite – chiar acolo!
March îl zărise pe Regan ieșind dintr-unul dintre spațiile
compartimentate ale cortului. Și-a lăsat capul în jos și s-a
răsucit cât a putut de relaxat, plecând, cu Holywell cu tot, din
calea lui Regan. Acesta ar fi putut să nu-l recunoască pe March,
dar ochii băiatului erau prea neobișnuiţi. Regan a trecut pe
lângă ei fără să le arunce vreo privire, iar Holywell și March l-
au urmat prin mulțime.
Regan a mers prin târg, ca și cum ar fi analizat întregul
loc. A mâncat într-un cort unde se serveau alimente, dar nu s-
a întâlnit cu nimeni și nici nu părea grăbit să-și găsească omul.
Când s-a lăsat întunericul s-a întors la cortul lui. Holywell și-a
luat pat în același cort, dar March nu a dorit să riște să fie
recunoscut de Regan, așa că i-a spus tovarășului său de drum:
— O să-mi găsesc loc în altă parte.
— Să nu te duci prea departe. Omul nostru poate că se
trezește devreme. Dacă băiatul prințului e aici, trebuie să fim
pregătiți să acționăm degrabă. Nu-l putem lăsa să plece cu
Regan.
— Înțeleg.
 March simțea că ar trebui să fie mai convingător, așa că
a adăugat:
— O să fac ce trebuie făcut.
— Și dacă trebuie să elimini pe cineva? Pe Regan, de
pildă? Conștiința ta nu se va trezi dintr-odată ca să te oprească?
March a simțit cum i se pune un nod în stomac. Pe
jumătate știuse că aceasta va fi o parte din planul lui Holywell.
Se prea putea ca Lordul Regan să nu fie entuziasmat de
misiunea care i se dăduse, dar urma s-o ducă la îndeplinire și
să ucidă pe oricine ar fi încercat să-l împiedice. Era un lord din
Calidor, prieten de-al prințului Thelonius și un soldat onorabil.
Era un oponent excepțional, iar March și Holywell ar fi trebuit
să folosească forța pentru a-l opri.
— Regan l-a susținut pe prințul Thelonius când acesta a
sacrificat Abaskul și toți oamenii noștri au fost uciși. Conștiința
mea va fi nepătată. Conștiința mea spune: „De ce ai așteptat
atât ca să te răzbuni?”
Holywell a surâs.
— Te vei răzbuna, frate.
March l-a lăsat pe Holywell și a hoinărit prin târg. Era
foarte entuziasmat că, într-un final, avea să facă un lucru, avea
să acționeze în sfârșit în loc să stea degeaba. Holywell îl va
ucide pe Regan, iar el, March, îl va ajuta. Și acesta era lucrul
care trebuia făcut. Era un luptător, un abasc. De ce nu i-ar
pedepsi pe cei care-i trădaseră compatrioţii? Regan nu merita
niciun favor din partea lui. Avusese o existență lungă și
privilegiată. Julien, fratele lui March, nu avusese așa ceva.
March a privit cum alți oameni vorbesc și râd. Holywell
era acum prietenul lui, unicul lui prieten. Îl ajuta să-și aducă
aminte că Lord Regan era un prieten apropiat de-al prințului
Thelonius. Moartea lui Regan l-ar fi lovit cumplit pe prinț. Asta,
adăugată pierderii fiului său, ar fi însemnat o dublă tragedie.
March a încercat să și-i amintească pe prietenii alături de care
crescuse în Abask. Devenea din ce în ce mai greu să le țină
minte fețele, dar le-a rememorat numele: Delit, Hedge, Anara,
Amark, Granus, Tarin, Wanar. Cu toții morți. Regan va plăti
pentru ei și pentru întregul popor abasc.
March a privit la plăcintele, cărnurile și brânzeturile
apetisante scoase la vânzare, dar nu-i era foame. S-a uitat la
acrobați și la circarii ce umblau pe picioroange și a intrat într-
un cort unde oamenii dansau. Însă nu a găsit nimic care să-l
poate distrage de la gândurile sale. Atunci însă a trecut pe
lângă cortul unui bărbier, unde un grup de bărbați își vopseau
părul în purpuriu. S-a oprit și s-a tuns și el în stil pitorian, mai
lung în creștet și ras în apropierea gâtului. Rezultatul l-a făcut
să arate mai puțin ostentativ. Apoi s-a dus în pădurea din
nordul târgului, și-a desfăcut așternuturile și s-a gândit din nou
la fratele lui, la familia lui și la toți prietenii pe care-i avusese
în Abask. Apoi și-a spus: „E corect ce fac. O fac pentru ei.“
Chiar și așa, somnul a zăbovit mult până când i-a venit
pe la gene.

March s-a trezit în zori și s-a dus direct la cortul de

dormit, așteptând la o oarecare distanță de intrare. Când a
apărut Holywell, a venit direct la March și i-a dat gluga jos.
March credea c-o să râdă de el, dar Holywell a spus:
— Aproape că poți trece drept pitorian.
Și-au cumpărat terci de la o tarabă din apropiere și au
mâncat în vreme ce târgul începea încet-încet să se trezească la
viață.
— Ce facem acum? a întrebat March.
— Nu-l scăpăm din ochi pe Regan și vedem încotro se
duce, a rânjit Holywell. Și uite-l că vine. Să înceapă distracția.
Regan a ieșit din cort, ignorând corturile cu mâncare și
Îndreptându-se iute spre o parte a târgului pe care March nu o
vizitase seara trecută. Era o altă atmosferă. Aici corturile erau
mari și frumoase, decorate cu steaguri și fanioane. Unele aveau
chiar decorațiuni aurii și argintii, în vreme ce altele erau
împodobite cu cristale. Clopoțeii de vânt cântau și gărzile
stăteau prin preajmă.
Și clientela de aici era cu totul alta: oameni mai bătrâni
și categoric mai bogați. Era și mult mai liniște, lucru care le
îngreuna lui March și lui Holywell încercarea de a rămâne
nevăzuți. S-au tras deoparte și au privit cum Regan se duce la
o mică tarabă cu mâncare. A mâncat o plăcintă și apoi a rămas
acolo, în picioare.
— Așteaptă pe cineva? l-a întrebat March pe Holywell.
Acesta a scuturat din cap.
— Supraveghează cortul, cel cu fanioane roșu cu auriu.
Ce-ar fi să te duci și să afli al cui este?
March s-a dus la o altă tarabă cu mâncare și și-a cum-
părat și el o plăcintă.
— Bună dimineața, domnule.
Vânzătorul de plăcinte se holba la el.
— Ești din Abask, nu-i așa, cu ochii ăia?
March a dat din cap.
— N-am mai văzut asemenea ochi de multă vreme. Și
lasă-mă să ghicesc: e prima oară când ești aici, la târgul din
Dornan?
— Da, și e fascinant. Scuzați-mi pitoriana – încă învăț.
Mă uitam și eu la cortul acesta de-aici. E cel mai frumos cort pe
care l-am văzut vreodată.
— Impresionant, nu-i așa? Aparține unei femei.
 — Unei femei! Cui anume?
— O negustoreasă. Prea bătrână pentru tine, prietene.
— Ah, nu se știe niciodată!
— Mă rog, Erin are reputația de a mânca bărbații de vii
și de a-i scuipa imediat afară.
Bărbatul l-a măsurat pe March din cap până-n picioare.
— N-ai rezista nici măcar o zi.
March a râs, deși nu era convins că pricepuse ce zisese
omul.
— Ce anume vinde?
— Mobilă – mobilă de lux din sud, de peste hotare.
Călătorește acolo ca s-o cumpere și vine aici ca s-o vândă.
— Face toate astea de una singură? Nu are bărbat?
— Are un fiu, dar n-o ajută cu nimic. E răsfățat. Moale
ca untul. Vrea să fie avocat, dar nimeni nu-l acceptă.
— Nu e inteligent?
— Ba da, e destul de isteț. Dar s-a născut de partea
nepotrivită a așternuturilor.
— E un bastard, asta vrei să spui? Mama lui nu s-a
măritat niciodată cu tatăl?
— Exact asta vreau să spun, domnule. Mare păcat
pentru tânărul Edyon; înseamnă că nu are niciun viitor.
— Tatăl lui nu-l poate ajuta? Știi cine e?
Omul a ridicat din umeri.
— Nu-s eu, frate. Asta e tot ce știu.
March s-a răsucit ca să se întoarcă la Holywell exact
atunci când un tânăr bine îmbrăcat a ieșit din cortul roșu cu
auriu. Purta cizme fine și pantaloni strâmți și o haină moale de
piele, strânsă de corp. Părul lui șaten-deschis îi intra în ochi,
iar el și l-a dat după urechi.
March aproape că a izbucnit în râs.
 — El e, i-a zis lui Holywell. Ca o versiune mai tânără a
prințului. Același păr, aceeași constituție. Așa trebuie să fi
arătat Thelonius acum douăzeci de ani. Are vârsta potrivită și
omul de la taraba cu mâncare mi-a zis că e copil ilegitim.
Holywell s-a uitat la Regan, ai cărui ochi păreau fixați
asupra tânărului.
— Se pare că și Regan știe asta.
Și, într-adevăr, Regan îl urmărea pe Edyon prin târg.
— Haide, a zis Holywell dintr-odată. Nu trebuie să-i
lăsăm să vorbească.
S-au grăbit de-a lungul următorului câmp plin cu cor-
turi, apropiindu-se din ce în ce mai mult de Regan, dar lordul
calidorian nu părea deloc zorit să discute cu tânărul, ci prefera
să păstreze distanța. În cele din urmă, tânărul a dispărut într-
un cort cu semnul unei ghicitoare atârnat deasupra. Regan s-a
oprit preț de o clipă și apoi s-a întors pe drumul pe care venise.
Holywell s-a ferit într-o parte, spunând:
— Eu o să-l urmăresc pe Regan; tu rămâi cu tânărul
prinț.
— Poftim? De ce?
— Vreau să aflu ce pune Regan la cale. Poate că are
prieteni pe-aici. Prieteni care nu vrem să ne ia mai târziu prin
surprindere.
Lui Holywell i-au sclipit ochii.
— Ne-am găsit ținta, frate. Acum trebuie să ne asigurăm
că nu o pierdem.
 Edyon
DORNAN, PITORIA

Edyon a mers pe iarba roasă spre rulota mamei sale. Se

dusese la cortul lui Madame Eruth ca să ceară mai multe
explicații pentru prezicerea înfiorătoare de ieri, din oase, însă
asistenta ei îi interzisese intrarea.
— Nu vrea să te vadă. Spune că ai moarte în jurul tău.
Nu vrea să te mai vadă niciodată.
— Prostii, a mormăit Edyon, îndepărtându-se. Ea e
hoața, nu eu. Ia banii oamenilor și încearcă să-i sperie. Le
spune povești și apoi refuză să le explice semnificațiile lor.
Edyon s-a oprit.
— E o escroacă. O mincinoasă.
Un negustor care trecea pe-acolo a ridicat din umeri.
— Femeie, cum ar veni, amice.
Edyon nu l-a băgat în seamă și a mers mai departe.
— Ar trebui să insist să-mi dea banii înapoi. S-o ia naiba
cu prostiile ei de gen „simt prezența tatălui tău, moartea e
pretutindeni în jurul tău“.
S-a oprit, gata să se întoarcă din drum, dar ceva i-a atras
atenția. În dreapta lui erau rulotele pe care negustorii le
foloseau ca să-și transporte mărfurile între orașe.
Edyon a simțit cum zâmbește vag.
Cea mai apropiată rulotă îi aparținea lui Stone, un alt
negustor, un rival de-al mamei sale. Ca toți negustorii
ambulanți, Stone călătorea între orașe cu o rulotă personală
excesiv decorată; era luxoasă, confortabilă, cu multe perne și
mătăsuri. Dar marfa valoroasă – lucrările de artă, covoarele
prețioase și podoabele – era ținută în rulotele mai mari și mai
grele, pentru transport. Și aceste caravane erau întotdeauna
păzite. De fapt, toate rulotele, de la simplele transporturi de
bucătărie până la cele de lux, personale, erau păzite, căci
târgurile erau pline mereu de oameni care doreau să profite de
ocazie ca să fure mâncare, o oală sau o casetă prețioasă.
Edyon știa asta pentru că, la vremea lui, și el furase câte
ceva.
Rulota lui Stone era una tipică de transport, simplă, de
lemn, putând fi încărcată, pe laterale, cu diverse alte lucruri.
La spate avea o mică ușă de lemn, care era întotdeauna
încuiată pentru ca proprietarul să se asigure că obiectele de
acolo erau în siguranță. Numai că ușa rulotei lui Stone nu era
încuiată. Nici măcar nu era închisă cum se cuvine. Edyon
aproape că vedea înăuntru. Adică vedea, dar numai o bucată de
covor vișiniu, plină cu mătase, lână și materiale moi din
tărâmuri îndepărtate.
„Trebuie să faci o alegere. Și hoția nu e întotdeauna o
alegere greșită...“
Să lași o rulotă deschisă nepăzită era o greșeală de ne-
trecut cu vederea. Dar poate că era un paznic înăuntru.
Edyon s-a încruntat. Trebuia să verifice. S-a apropiat de
rulotă, a tras cu ochiul ca să vadă dacă e cineva înăuntru și,
fără să se gândească prea mult, a intrat pe ușă, închizând-o în
urma lui.
Simplu ca bună ziua.
Înăuntru era cald și întuneric. Acoperișul avea stinghii,
cu pânze ce acopereau grinzile de lemn astfel că razele soarelui
aruncau pretutindeni fâșii de umbre. Zgomotele târgului erau
înăbușite, părând niște sunete dintr-o altă lume, și Edyon și-a
permis să se bucure preț de câteva clipe de acest loc, înconjurat
de atâtea posibilități. Apoi a început să se uite în jur. Nu era
niciodată sigur ce căuta, dar își va da seama când va vedea
obiectul cu pricina.
Edyon era metodic, rapid și atent în căutările sale.
Crescuse în preajma unor astfel de obiecte, fiind capabil să
desfacă și să înfășoare la loc o statuie cât ai clipi din ochi. Îi
putea stabili valoarea dintr-o singură privire, dar nu asta îl
interesa. Obiectul potrivit urma să-i vorbească atunci când îl
va ține în mâini și atunci îi va fi imposibil să-l mai lase jos. Va
fi ceva de care va avea nevoie, un lucru pe care va trebui să-l ia,
deși nevoia aceasta nu dura niciodată și, după câteva zile,
obiectul își pierdea farmecul; din clipa în care devenea al lui,
nu-l mai dorea, ba chiar se simțea dezgustat de obiect și de sine.
Mereu se descotorosea de lucrurile pe care le fura: pe unele le
dădea de pomană, pe altele le arunca pe alei ferite sau în
pădure. Nu vânduse decât de două ori lucrurile pe care le
furase, ceea ce-l făcuse să se simtă rău și vinovat, și, deși
dăduse banii unui cerșetor, asta nu-l făcuse să se simtă mai
bine. Ba chiar odată pusese o pictură la loc în casa din care o
furase, deși tremurase de groază la gândul că poate va fi prins.
Ciudat, căci atunci când furase nu-i fusese niciodată frică, ci
vibra încontinuu, exact ca acum. Dar, chiar și așa, nu era sigur
că fură de dragul furatului; era, pur și simplu, un lucru pe care
trebuia să-l facă. Unii erau bețivi, alții erau afemeiați; el era
hoț.
Edyon căuta prin rulotă, deschizând și închizând cutii,
despachetând și împachetând obiecte și a răvășit jumătate din
loc până când a găsit obiectul.
O micuță corabie de argint.
Stătea în palma lui ca și cum era gata să ridice ancora și
să plece pe mare. Vela era o foiță subțire de argint, iar trapa de
încărcare era deschisă ca să dea la iveală... mă rog, nimic, dar
poate că era făcută să păstreze monede sau – da! – o lumânare
mică: lateralele corabiei și pupa aveau mici hublouri prin care
lumina desena un model. Era un obiect lucrat cu finețe, dar
valora puțin, o decorațiune stupidă, însă Edyon s-a îndrăgostit
de el imediat. A sărutat prora ambarcațiunii și a șoptit:
— Ești a mea.
— Iar tu, amice, ești al meu.
Edyon s-a răsucit și a zărit în spatele său un paznic
masiv și un paznic și mai masiv uitându-se înăuntru din cadrul
ușii.
Băiatul a încremenit. Corabia îi plutea în palmă, prora
indica un loc departe de ușă și de paznicii care îi blocau drumul.
Părea o alegere proastă să-ncerce să fugă, însă nu prea existau
alegeri bune.
— Niciunul dintre voi, domnilor, nu e străin, nu-i așa?
— Ce spui?
— Ce ușurare.
Edyon avea nevoie de o scuză rapidă, așa că s-a trezit
spunând:
— Îl caut pe Stone. Mi s-a părut că l-am văzut intrând.
— Pe naiba.
— Ne cunoaștem, Stone și cu mine.
— Și atunci ce e aia din mâna ta?
Ochii lui Edyon s-au căscat nevinovaţi.
— Asta? Acest bibelou încântător căzuse din ambalaj.
Tocmai îl așezam înapoi. E fermecător. Cred că e din Abask,
judecând după lucrătură. Are probabil vreo cincizeci de ani.
— Vrăjeală.
— Crezi că e mai vechi? Sau poate că e din Savaant?
Edyon a cercetat corabia cu și mai mare atenție.
— S-ar putea să ai dreptate.
A făcut câțiva pași în față și i-a întins corabia primului
paznic, zicând:
— Păi, dacă Stone nu e aici, ar fi mai bine să-mi văd de
drum.
Paznicul l-a apucat pe Edyon de haină, strivind în mod
dureros corabia de argint de pieptul tânărului.
— Trebuie să vii cu noi la domnul Stone. Imediat.
Și apoi l-a aruncat pe Edyon afară din rulotă.
Edyon a aterizat în iarbă cu fața în jos, cu gura plină de
noroi.
— Ridică-te.
Ordinul nu era necesar, căci cel de-al doilea paznic îl
trăgea deja în picioare. Oamenii se holbau în timp ce Edyon era
târât prin mulțime; un băiețel a arătat spre el și a început să
râdă. Edyon și-a recăpătat forța în picioare și a reușit să
meargă. A scuipat noroiul din gură și s-a bucurat să constate că
nu avea falca ruptă.
Au ajuns la cortul lui Stone și lui Edyon i s-a poruncit să-
și șteargă cizmele înainte să intre. Deși simțea că în acest caz
hoția fusese alegerea greșită și deși probabil nu era pe cale să
se îmbogățească, faptul că fusese rugat să-și șteargă tălpile nu
părea deloc genul de lucru care să vină înaintea durerii,
suferinței și morții, așa că a fost mai mult decât fericit să
colaboreze. Apoi a fost zorit să intre în cort și forțat să cadă în
genunchi, de unde a ridicat privirea cât a putut de rugător.
Stone, cretinul ăla cu față umflată, stătea pe unul dintre
cele două scaune pliante foarte valoroase, din mahon și catifea.
Edyon știa că tăcerea era deseori mai puternică decât
cuvântul.
Corabia de argint, stâlcită și deformată după ce fusese
strivită de pieptul lui Edyon, era acum între degetele ca niște
cârnăciori ale lui Stone.
— Edyon, Edyon, Edyon.
Era în continuare mai bine să nu spună nimic. Să aștepte
ca să audă acuzațiile.
— Ce părere o să aibă mama ta despre povestea asta?
— Care poveste?
— Despre faptul că furi... din nou.
— Fur? Nu, cred că oamenii tăi te-au dezinformat. E o
neînțelegere prostească. Mi s-a părut că am văzut pe cineva
intrând la tine în rulotă. Ușa era deschisă, nu era niciun paznic
pe-acolo – o abandonare grosolană a îndatoririlor iar eu am
intrat ca să investighez. Nu era nimeni acolo, dar am observat
acest încântător ornament de argint care căzuse din ambalajul
său.
Stone a oftat profund.
— Te rog, Edyon. Încetează. E stânjenitor.
— Nu sunt sigur că știu ce vrei să spui.
— Cum spuneam și mai devreme, ce o să zică mama ta
când o să afle?
— O să înțeleagă că voiam doar să dau o mână de ajutor.
— Că voiai să furi de pe proprietatea mea, adică? a spus
Stone, încruntându-se. Și să mai și minți, pe deasupra, Edyon.
Nu e bine deloc.
— Ușa ta era deschisă. Paznicii tăi nu erau acolo. Oricine
ar fi putut intra în rulotă. Din fericire eram eu, Edyon, cel care
ți-a salvat corabia ca să nu calce careva pe ea.
 Stone a pus ornamentul de argint lângă el, pe masă.
Aceasta s-a prăbușit.
— Este strivită pentru că paznicii tăi m-au supus unui
tratament brutal. Fața. Falca. Corabia. Toate fără niciun
motiv.
— Azi, o bărcuță de argint. Luna trecută, un inel de aur.
Luna de dinainte, rama unui tablou și înainte de asta un covor
de rugăciune din Illast. Toate, obiecte care-mi lipsesc din
inventar. Pe toate le-ai furat tu, nu-i așa, Edyon?
— Nu! Cu siguranță nu.
Deși, cinstit fie spus, Edyon nu era complet sigur. Nu-și
amintea să fi luat vreo ramă de tablou; în privința inelului era
corect, iar covorul de rugăciune, în niciun caz recent, deși
probabil...
— Următorul om de la care vei încerca să furi nu va mai
fi atât de bun și milos ca mine, Edyon.
Milos? Edyon a ridicat capul, pe jumătate zâmbitor, pe
jumătate plin de speranță.
Stone a mai oftat o dată, din toți rărunchii.
— Nu-i voi spune mamei tale. Știi că țin mult la Erin. Țin
enorm chiar.
Edyon a dat din cap, așteptând continuarea.
— Nu-i voi spune, pentru că îi vei spune tu. Spune-i
mamei tale că ai furat de la mine. Asta e pedeapsa ta.
Lui Edyon nu-i venea să creadă că va scăpa atât de ușor.
Cu siguranță urma o șmecherie.
— Păi, desigur, o să-i spun ce s-a întâmplat azi.
— Ah – și, Edyon, ar fi bine să-i spui că toate obiectele
dispărute o costă 5O de coroane. Nu am adăugat și dobânda și
folosesc o estimare generală pentru cât aș fi putut obține pentru
inelul de aur. O vei convinge să-mi plătească acești bani până
la sfârșitul târgului sau o să-ți fac din nou, doar că mai rău, ce
urmează să ți se întâmple acum.
— Ce?
Stone a dat din cap spre paznici.
— Fără daune permanente. De data asta.
— Stone!
— Luați-l!
Edyon s-a răsucit și apoi s-a lăsat în jos când paznicii s-
au repezit la el cu un soi de ciocan de lemn, atât de aproape,
încât băiatul a simțit cum arma era cât pe ce să-i lovească
obrazul. S-a aplecat spre Stone, gândindu-se că ar putea folosi
masa acestuia drept scut. Dar era prea târziu: paznicii erau
grămadă peste el și, deși s-a dat în spate pentru a se proteja,
tot ce a reușit să facă a fost să se asigure că ciocanul îi lovește
obrazul și nu ochiul.
A simțit gustul sângelui și i-a auzit vag pe paznicii care-
l trăgeau în sus. Apoi a văzut câmpul plin cu rulote și paznicii
erau în copaci și apoi pământul l-a întâmpinat din nou. Apoi a
simțit un bocanc în boașe și s-a chircit. Oamenii s-au pus pe râs.
Edyon a scuipat sânge. Oare era mai bine să-i înjure sau
să-și țină gura? Nu conta – nu putea forma cuvinte, deși boașele
strigau în locul lui. A primit o lovitură de picior în spate și alta
în burtă, apoi în braț și în umăr.
Băiatul a așteptat încă o lovitură, însă aceasta nu a mai
venit.
Auzea că oamenii sunt încă acolo, dar măcar nu-l mai
pocneau. Îi căzuse deja un dinte și avea sânge în gură, dar nu
era prea rău. Boașele îi erau intacte. Dacă l-ar fi lăsat acolo, ar
fi fost bine merci.
— Auzi, frate. Avem ceva pentru tine.
Edyon a ridicat privirea. Bărbații își deschiseseră
prohaburile și au început să râdă când au urinat pe el.
 March
DORNAN, PITORIA

March l-a urmărit pe fiul ilegitim al prințului de la cortul

ghicitoarei până la un câmp cu rulote de lemn așezate una
lângă alta. Tânărul a urcat în spatele unei rulote și March s-a
gândit să meargă și să vadă ce se petrece, când doi oameni
masivi i-au luat-o înainte. Au apărut din spatele rulotei, au
intrat, l-au scos pe tânăr de-acolo și l-au aruncat pe pământ.
Apoi l-au târât într-un cort apropiat de cortul mamei lui. March
se afla acum la douăzeci de pași distanță de Holywell, care a
venit lângă el.
— Va trebui să acționăm curând, a zis Holywell. Regan e
cu mama lui.
— O cheamă Erin. Pe fiul ei îl cheamă Edyon.
— Ei bine, odată cu vizita lui Regan cred că am aflat
amândoi cum îl cheamă pe tăticul. Și chiar acum Regan e acolo,
spunându-i că vrea să-i ducă fiul ca să-l cunoască pe Thelonius.
— Așadar, ce facem?
— Vorbim cu Edyon și-i spunem versiunea noastră,
înainte ca Regan să-l facă să creadă propria lui versiune.
— Și care e versiunea noastră?
— Că noi am fost trimiși de prințul Thelonius ca să-i
găsim fiul de mult pierdut. Că noi îl vom duce înapoi tatălui
său, pentru o revedere veselă în Calidor. Și că ar trebui să vină
cu noi imediat.
— Și unde îl ducem?
— În nord, pe pământ, în Brigant.
— Nu e chiar drumul spre Calidor.
— Nu. Dar îi putem spune că avem o corabie în Rossarb.
Când ajungem acolo, îl vom face prizonierul nostru, dar cu cât
parcurgem mai mult din călătorie fără să fim nevoiți să-l legăm,
cu atât mai ușor va fi pentru noi toți.
— Poate că-l convingem pe Edyon, dar cum rămâne cu
mama lui? Dacă Regan a fost aici, cu Thelonius, acum
optsprezece ani? Dacă-I cunoaște, îl va crede pe el, nu pe noi.
— De-asta trebuie să-l ținem pe Edyon departe de mama
lui și tot departe de Regan. Asta e treaba ta, March. Poți face
asta?
— Da, a spus March, deși nu era sigur cum.
— Și trebuie să-l scoatem pe Regan din joc și să punem
mâna pe inelul regelui. Dacă avem asta, Edyon va crede că
suntem trimișii prințului. Ah, la naiba.
Holywell a dat din cap spre cei doi paznici.
— Sper să nu-l omoare, că altfel nimeni nu mai obține
nimic, a mârâit Holywell. Urmărește-i. Eu voi fi atent la Regan.
Paznicii l-au dus pe Edyon în pădure, chiar în spatele
corturilor, iar March i-a urmărit cât a putut de relaxat. Părea
improbabil ca aceștia să-l rănească prea grav, pentru că nu
făceau niciun efort să ascundă locul în care-l duceau. Dar când
au rămas singuri i-au dat drumul, iar Edyon s-a prăbușit la
pământ ca un sac cu grâu. Apoi au început să-i tragă lovituri cu
piciorul.
March s-a întrebat dacă ar trebui să intervină, dar
bătaia nu era prea rea, iar March nu prea avea chef să-l salveze
pe fiul prințului. Așa că a privit cum oamenii îl înjură de Edyon,
numindu-l hoț, de fapt hoț bastard, iar Edyon a răspuns
ghemuindu-se ca o minge, lucru care a părut să-i irite. March
nu și-a putut stăpâni un zâmbet în timp ce paznicii au început
să râdă, apoi și-au desfăcut pantalonii și au urinat pe tânăr.
Când au isprăvit, s-au întors și au plecat înapoi spre târg.
March a așteptat până când paznicii au dispărut din raza
lui vizuală și a verificat să nu mai fie altcineva prin preajmă,
dar pădurea era pustie. Apoi s-a apropiat de Edyon, care nu se
mișca. Avea sânge pe haină și multă urină. Avea chipul plin de
noroi, dar March a rămas surprins de cât de mult semăna
Edyon cu tatăl lui: același păr șaten-deschis și ondulat, aceeași
gură și același maxilar puternic. Constituția le era
asemănătoare, deși Edyon nu era încărcat cu mușchi – de fapt,
părea să nu aibă mușchi deloc –, dar era înalt, cu picioare lungi
și cu mâini ca ale prințului, cu degete prelungi și subțiri.
Edyon a mârâit.
— Ah, slavă Cerului că ești viu! a spus March, încercând
să pară ușurat.
Edyon a mormăit mai departe, ducându-și mâinile de la
vintre la falcă. Din gură îi curgea sânge. Pleoapele i-au fluturat
și a deschis ochii – aceiași ochi cafenii ca ai tatălui său.
În cele din urmă, Edyon s-a oprit din mârâit și a dat
să se ridice în capul oaselor, iar March a zărit, preț de o
clipă, printr-o gaură a cămășii acestuia, lanțul gros de aur
de la gâtul tânărului.
— Uite, bea, a zis March, întinzându-i sticla cu apă,
dându-și seama imediat că odinioară servise cu apă un
prinț.
S-a cutremurat și a luat și el o sorbitură, apoi i-a
întins din nou plosca lui Edyon, care a băut, a scuipat și a
zis:
 — Mulțumesc.
— Te-au jefuit? a întrebat March.
Edyon părea că nu pricepe.
— Atacatorii tăi, a repetat March. Te-au tâlhărit?
— Nu, a răspuns Edyon, dar încă-și pipăia haina –
căutându-și probabil punga –, dar și mijlocul pieptului.
March și-a înăbușit un zâmbet; obiectul prins de
lanțul de aur era prețios pentru Edyon. Și-a propus să-i
comunice acest lucru lui Holywell.
— Deci, dacă nu-ți voiau banii, pot să te întreb – și-
mi cer scuze, nu vorbesc foarte bine limba ta – de ce te-au
bătut și au urinat pe tine?
— E un vechi obicei pitorian.
March a zâmbit.
— Ești din Calidor? a întrebat Edyon, vorbind în
calidoriană.
— Ce te face să crezi asta? a replicat March, tot în
calidoriană, ceea ce-i venea mult mai ușor.
— Accentul tău.
Edyon s-a uitat la March mai bine și ochii i s-au căscat.
— „Un nou bărbat intră în viața ta“, a murmurat el,
aproape pe mutește. „Un străin. Arătos.“
— Poftim?
Edyon tocmai îi spusese că e arătos?
— Vorbele ghicitoarei mele, a spus Edyon. Nu a pomenit
însă și de ochii uimitori.
Mereu venea vorba despre ochi.
— Sunt din Abask. E o regiune mică între Calidor și
Brigant.
— Știu, a zis Edyon. Acolo se fac covoare bune și ar-
gintărie de calitate.
 — Se făceau, l-a corectat March.
— Desigur. Războiul.
Edyon a tăcut preț de o clipă și March și-a făcut curaj
pentru o replică insensibilă, apoi Edyon l-a întrebat:
— Ai venit aici să vinzi covoare și argintărie fină?
Ochii i-au sclipit cu o urmă de năzdrăvănie. March a
clătinat din cap.
— Sunt aici ca să călătoresc și ca să învăț.
Edyon a dat să zâmbească, dar s-a crispat și și-a pipăit
din nou falca.
— Excelente scopuri. Eu însumi sunt student. Până
acum ce-ai învățat?
— Că Pitoria e o țară destul de primitoare.
— Dacă nu-ți trage careva o bătaie soră cu moartea.
March a surâs.
— Nu mi se pare deloc că ești cu un picior în groapă.
— Ai văzut oameni mai aproape de moarte decât
mine? a întrebat Edyon, arătând spre trupul său murdar.
— Da, dar miroseau mai bine decât tine, deși erau
morți.
Edyon a chicotit și l-a privit în ochi până când March
a înghițit în sec și s-a uitat în altă parte. Apoi s-a ridicat
șovăitor în picioare.
— Aici suntem de acord, prietene. O să mă duc de
îndată la baia publică. Dacă ne vedem la un pahar după
aceea, când o să miros a boboci de trandafir, te pot răsplăti
pentru apă și tu-mi poți spune cum te cheamă.
March și-a dat seama că, glumind, uitase de planul
de a-l ține pe Edyon departe de Regan. Dacă mergea acum
la baie, era probabil în siguranță, dar dacă după aceea se
ducea acasă, exista o șansă destul de mare ca Regan să-l
aștepte acolo. Ar fi fost mai bine să rămână în târg, la băut.
A șovăit, apoi a spus:
— Da, mi-ar plăcea. Pe mine mă cheamă March.
— Edyon, a zis Edyon, făcând o reverență, apoi a
adăugat: în Pitoria ne închinăm respectuos când facem cu-
noștință cu un gentleman. În Abask care e obiceiul?
— Noile cunoștințe se înclină, prietenii dau mâna,
prietenii apropiați și familia se îmbrățișează.
— Ei bine, îmi dau seama că ești ușurat că ne aflăm
doar la stadiul cu închinatul, a zis Edyon, făcându-i cu
ochiul. Te rog să nu crezi că sunt prost educat sau că nu
vreau să discut mai mult cu tine, chiar vreau și voi fi furios
dacă nu te vei întâlni mai târziu cu mine, dar acum trebuie
să scap de hainele astea împuțite.
— Unde ne întâlnim?
— La Rața. Are cel mai bun vin și cea mai bună mâncare.
O să vin direct de la baia publică.
Edyon s-a aplecat în față și s-a uitat din nou la March.
— Nu ești sătul de atâția oameni care-ți spun ce ochi
fenomenali ai?
March nu știa exact ce să spună. A ridicat din umeri.
Edyon a început să se îndepărteze șchiopătând, dar s-a
răsucit să se uite la March.
— Sper să vii. Mă voi transforma pentru tine; nici n-o să
mă mai recunoști.
— O să fiu acolo, a strigat March și a adăugat în sinea
lui: Și te-aș recunoaște oriunde.
 Catherine
BRIGANE, BRIGANT

Catherine, fiica lui Aloysius al II-lea de Brigant

și a Isabellei Birkbeck, s-a născut într-o
duminică, pe 24 mai, la ora două dimineața. A
fost un copil sănătos. Mama s-a simțit ostenită
după naștere, lucru care a continuat toată
noaptea.
Registrul de Familie al Casei Regale

Catherine era în biblioteca palatului, luându-și la re-

vedere de la cărți – obiecte de care era mai apropiată și pe care
le îndrăgea mau mult decât pe mulți oameni din Brigane.
Plânsese și blestemase furioasă când auzise că Ambrose fusese
omorât. Într-un fel știa că este o minciună, dar nu avea de unde
să știe cu siguranță, așa că urma să trăiască cu dilema asta
pentru totdeauna; numai ei știau adevărul. Și felul în care îi
zâmbise Noyes îi spusese că el știa acest lucru. Noyes știa că ea
nu va ști niciodată cu siguranță, n-avea de unde să afle dacă
Ambrose zăcea mort într-un șanț sau scăpase liber. Aceasta era
puterea lui Noyes și abuza de ea, așa cum abuza de orice
altceva.
Bărbații și puterea. O adorau și erau dependenți de ea
mai mult decât putea ea înțelege. Iar dragostea ei pentru
Ambrose, dependența sa de el, ei bine, erau încă acolo. Se
gândea la el în permanență, iar el avea să rămână acolo, viu în
memoria ei.
Și-a trecut vârful degetului peste cuvintele care-i marcau
data de naștere, cuvinte care aveau vârsta ei, și chiar și în acele
rânduri lapidare se simțea influența regelui. Era pretutindeni;
i se părea că o privea și acum, deși era absurd. Însă prințesa s-
a uitat în jurul ei.
Bănuia că nașterea sa fusese prima și ultima oară când
avusese voie să-și țină tatăl în așteptare și probabil că el n-ar fi
așteptat cu atâta răbdare, n-ar fi îndurat deloc așteptarea dacă
ar fi știu că la finalul acesteia îl pândea venirea pe lume a unei
fetițe.
Nașterile lui Boris și Harold fuseseră și ele trecute în
carte, mai amănunțit – bucuria regelui era descrisă în câteva
fraze! – dar era de înțeles: Boris era primul succesor la tron,
Harold al doilea. Teoretic, Catherine era a treia, deși regele ura
atât de tare ideea că o femeie i-ar fi putut conduce regatul, încât
ar fi preferat – după spusele mamei ei – ca Brigantul să fie
condus de fratele său, detestatul prinț Thelonius, decât de ea.
Băieții lui Thelonius muriseră de curând; și decesele lor
fuseseră înscrise în Registrul de Familie, alături de observația
că, după trecerea în neființă a tinerilor prinți, „Calidorul era cu
un pas mai aproape de a reveni sub conducerea regelui său de
drept, Aloysius“.
Era ciudat să te gândești că viitorul unor națiuni de-
pindea atât de mult de sănătatea odraslelor regale, dar și de
succesul în războaie. Moartea copiilor lui Thelonius dovedea cât
de iute se putea schimba norocul. După ce a respins invazia
fratelui său, Thelonius părea să-și fi asigurat dinastia pentru
totdeauna, dar acum viitorul Calidorului era incert. La fel, dacă
Harold s-ar fi îmbolnăvit și Boris ar fi suferit un accident,
Catherine ar fi devenit moștenitoarea de drept a tronului din
Brigant și Calidor deopotrivă.
Desigur că mariajul cu prințul Tzsayn va face această
descendență la tron mai puțin probabilă. După ce se va mărita,
nu va mai fi considerată brigantină. Va fi loială soțului său și
Pitoriei. Părea imposibil ca lorzii din Brigant sau din Calidor
să accepte un străin drept conducător. Probabil că acesta era
un alt motiv pentru care tatăl ei își dorea atât de mult această
căsătorie – pentru că era un mod de a se asigura că ea nu va
ridica niciodată pretenții asupra tronului brigantin, oricât de
mici ar fi fost șansele să se întâmple asta?
Mama lui Catherine îi spusese de multe ori că tatăl ei
era rege, dar și bărbat. Nu înțelegea femeile și le considera
foarte diferite de el însuși.
— Crede că femeile sunt mai slabe, mai neimportante.
Să nu pari niciodată proastă – la urma urmelor, ești fiica lui
dar niciodată să nu arăți că știi mai multe decât el sau decât
frații tăi sau că ești mai deșteaptă.
Un sfat pe care Catherine îl nesocotise la ultima lor
întrevedere, s-a gândit ea cu regret, lăsând paginile să se așeze
la loc în Registrul de Familie. O făcuseră să sufere pentru asta
și totuși... supraviețuise.
A dus cartea la loc în raftul ei și a luat un tom la fel de
stufos: Contabilitatea Casei Regale. Din nou, glasul mamei sale
i-a răsunat în minte:
— Este una dintre îndatoririle unei regine să știe câți
bani intră și ies de la curte.
Lui Catherine contabilitatea i se părea extraordinar de
plictisitoare, dar acolo era o secțiune despre costurile implicate
în aranjamentul căsătoriei sale, iar Catherine fusese atrasă de
acest lucru de prima oară când găsise registrul. Acolo vedea în
lire, șilingi și peni prețul pe care i-l stabilise tatăl său. Și nu era
deloc o sumă nesemnificativă.
De-a lungul ultimului an existaseră multe plăți pentru
vizite, delegații și daruri. Primul dar pentru prințul Tzsayn din
partea tatălui său – Un armăsar negru, de cincisprezece palme
înălțime, în vârstă de patru ani, ținută excelentă – îl costase
puțin, căci animalul fusese crescut în grajdurile regale, dar era
evaluat ca o reducere de treizeci de lire din valoarea de piață.
Catherine s-a întrebat dacă și ea, crescută de asemenea în casa
regelui, va fi înregistrată într-un mod similar. O fată, sfioasă,
micuță, în vârstă de aproape 17 ani, înclinată spre
încăpățânare. Valoare de piață: 5O de lire și 1O șilingi.
Dar calul era o adevărată bagatelă în comparație cu
costurile vizitelor reprezentanților tatălui ei în Pitoria „pentru
a evalua potrivirea dintre cei doi miri“ – sute de lire cheltuite
pe corăbiile închiriate și pe cadourile destinate nobililor
pitorieni. Apoi în Brigant au fost invitați oaspeți și alte sute de
lire au fost irosite pe distracții extravagante, mâncare și vin.
Tatăl ei fusese mână-largă, în ciuda faptului că finanțele din
Brigant erau foarte subțiri.
Catherine a răsfoit înapoi la secțiunea despre venituri și
cheltuieli. Era o lectură sumbră. Venitul lunar din bir era
constant, dar mic, în timp ce profiturile din minele de aur
scăzuseră până aproape de zero. După război, vistieria se
golise, iar tatăl ei ordonase creșterea activității minelor din
nord. Inițial, acestea au generat un venit în plus, dar acum
aurul era epuizat. Între timp, cheltuielile au început să acopere
pagină după pagină: plățile angajaţilor , chitanțele nesfârșite
pentru mâncare, cheltuieli precum Veșminte: 6 peni sau două
butoaie vin roșu: 5 lire și 7 șilingi.
Catherine a închis cartea, lăsând paginile să-i fluture
printre degete. În timp ce făcea asta, a zărit o altă filă cu scris
de mână. Era la sfârșit, la câteva pagini după secțiunea cu
costurile nunții. Se intitula „Fielding". Unde mai auzise numele
acesta?
Erau doar trei notițe, cu prima datare din toamna tre-
cută:
Wexman – Uniforme: 6O de lire
Wright – Corturi, unelte: 32 de lire
Southgate – Fum: 20O de lire
Catherine s-a uitat prelung la acele notițe. Costul uni-
formelor și al corturilor nu era nimic neobișnuit, dar cele 20O
de lire pentru fum erau atât o sumă imensă, cât și o achiziție
stranie. Putea fi oare vorba despre fum de demon?
Când Catherine citise despre Pitoria, încercând să se
pregătească pentru mariajul său, într-una dintre cărțile sale
găsise informații despre fumul de demon, care era rar întâlnit
în Brigant. Cartea spunea că era sângele acelor creaturi bizare
despre care se presupunea că locuiau în platoul pustiu din
nordul Pitoriei. În Tornia, capitala țării, citise prințesa, erau
spelunci ilegale pentru fum, unde oamenii mergeau să inhaleze
fumul și să-și piardă zile bune din viață dedându-se „plăcerii
răsuflării demonului". Însă nu știa de ce tatăl ei și-ar dori acest
fum. Ura chiar și berea și vinul, spunând că-i fac pe oameni
proști și slabi. Catherine nu pricepea cum de fumul poate fi mai
apetisant pentru tatăl său decât băutura. Cât fum puteai
cumpăra cu 20O de lire? Era o sumă enormă. Nu putea fi, nu-i
așa, sângele unor creaturi magice?
Iar acum Catherine și-a reamintit. Fielding era locul în
care fusese ucis Sir Oswald Pence și unde fusese prinsă Lady
Anne. Citise asta în raportul arestării când încercase să afle
mai multe lucruri despre execuții.
Așadar, Lady Anne și Sir Oswald fuseseră acolo. Vă-
zuseră oare corturile, uniformele și fumul?
Exact atunci Catherine și-a amintit altceva. S-a ridicat
agitată și a căutat și mai adânc în rafturile bibliotecii. Știa de
care carte are nevoie: o carte veche, preferata sa, care o învățase
limbajul semnelor. A găsit cartea și a început s-o răsfoiască
repede.
Semnul pe care Lady Anne îl făcuse la execuție era un
sărut cu mâna dreaptă împerecheat cu pumnul stâng strâns,
deși era un pumn imperfect, cu primele două degete întinse,
pentru că-i fuseseră rupte. Ei bine, așa bănuise Catherine, că
erau așa din cauză că-i rupseseră mâinile. Dar dacă nu era așa?
Dacă voia să spună altceva?
Catherine a găsit pagina:

Sărut
Un semn frecvent folosit, acum făcut fie
cu mâna stângă, fie cu mâna dreaptă. Făcut
însă doar cu mâna stângă, înseamnă „sărut",
în vreme ce făcut cu dreapta înseamnă
„răsuflare".
Când „răsuflarea" se împerechează cu
palma întinsă orizontal înseamnă „viață", iar
întinsă vertical înseamnă „aer". Când se
împerechează cu un pumn închis înseamnă
„fum". Împerecheat cu un pumn închis cu unul
sau două degete întinse înseamnă „fum de
demon".
 Ambrose
FIELDING, BRIGANT

Ambrose s-a trezit în zgomotul unei dispute.

— Nu-l putem omorî. Trebuie să-l așteptăm pe căpitan.
El va ști ce să facă.
— Ne va spune să-l omorâm.
— Ar trebui să-i demonstrăm căpitanului că ne putem
organiza și că putem fi disciplinați. Din câte știm, acesta poate
fi un test. Ar fi în stare să ne trimită aici pe cineva.
La auzul acestei replici, ceilalți au amuțit. Apoi unul a
spus:
— Probabil pe unul dintre cei mai buni oameni ai săi.
Un alt băiat a râs.
— Atunci ar fi ciudat să-l omorâm.
— Foarte haios, Frank. Haios de-a binelea.
— Deci ce facem cu el?
— Legați-l. Păziți-l. Așteptați până dimineață, când se
întoarce căpitanul.
Ambrose s-a trezit târât prin nisip. S-a prefăcut a fi in-
conștient în timp ce l-au legat de încheieturi și de glezne. Se
aflau la marginea unui cerc mai mare format din băieți ce
stăteau în jurul unui foc. Ambrose a recunoscut glasul lui
Rashford spunând povestea capturării sale.
— Călărea iute. Își controla bine calul, exact așa cum
spune căpitanul că fac inamicii. Dar, naiba să mă ia, Kellen era
pe urmele lui, l-a văzut că vrea să fugă, și-a răsucit sabia
ținând-o de capătul ascuțit, deși așa cum subliniază Fitz de
fiecare dată...
Și aici toată lumea a strigat: „E lemn; nu-l poți ucide
dacă-l străpungi!“
Au izbucnit cu toții în râs și, când hohotele s-au stins,
Rashford și-a reluat povestea.
— Deci, cum spuneam, Kellen s-a desprins de grup și și-
a aruncat sabia și... a fost o pură poezie în mișcare... Soldatul
mergea în continuare călare, sabia se rotea, producând o
lovitură perfectă... În ceafa. Bang! Prietenul nostru de-aici s-a
rostogolit de pe cal de parcă ar fi adormit.
Aici copiii au izbucnit în ovații și râsete.
— Ce noroc că l-ai avut pe Kellen cu tine! Cei mai mulți
dintre voi, Roșiii, sunteți varză la aruncări.
Ambrose a deschis doar puțin ochii și a zărit un alt băiat,
de cincisprezece sau șaisprezece ani, care intrase în cerc, lângă
foc.
— Nu te mai plânge, Gaskett. Am câștigat ultimele
încercări pe drept.
— Ai trișat, Rashford, așa cum fac întotdeauna Roșiii.
Rashford s-a ridicat în picioare și s-a dus la Gaskett.
Ambrose nu auzea ce se vorbește, dar a văzut cum Gaskett l-a
împins pe Rashford în spate. Rashford a scuturat din cap și a
zis:
— Relaxează-te. După invazie vom avea de toate.
Gaskett l-a împins din nou pe Rashford, a mârâit ceva,
apoi s-a răsucit și a plecat.
Rashford a ridicat un deget înspre silueta care se în-
depărta.
 — Și să vă ia dracu’ pe toți Albaștrii. Boule.
Ambrose a încercat să găsească logica vorbelor lor, dar
capul îi zvâcnea și deocamdată știa doar că trebuie să scape
înainte să vină căpitanul. A închis ochii și s-a concentrat să-și
slăbească frânghia din jurul încheieturilor. Din fericire, băieții
nu se pricepeau atât de bine la noduri pe cât se pricepeau la
aruncatul sabiei și când toți adormiseră el reușise deja să-și
elibereze mâinile și să-și dezlege picioarele.
Ultimii băieți care mai erau treji nu-i dădeau niciun
strop de atenție. S-a strecurat în niște tufe și s-a îndepărtat pe
furiș. Avea armele, însă nu avea cal. A cercetat tabăra din
priviri și a văzut că armăsarul lui era legat alături de alți cai,
dar puștii care păzeau animalele nu dormeau și vorbeau între
ei. Era prea riscant: nu mai voia să capete o sabie în ceafă.
Ambrose s-a întors. Era nevoit să meargă pe jos.
 Tash
DORNAN, PITORIA

Cizmele de piele întoarsă pe care Tash le văzuse cu o

lună mai devreme fuseseră, potrivit cizmarului, „vândute unei
domnițe fermecătoare acum câteva săptămâni". Dezamăgirea
lui Tash a durat însă doar un moment, deoarece cizmarul a zis:
— Dar le am pe acestea. Doar ce le-am isprăvit ieri.
Și a ridicat de pe raftul cel mai de sus o pereche de cizme
delicate, de culoare gri-deschis, aproape argintii, din piele
întoarsă, asemănătoare cu celelalte cizme, dar cu șireturi mai
fine, care se terminau cu niște ciucuri de blană. În loc de
broderie, acestea aveau marginile de blană.
Tash a scos un mic geamăt. Erau cele mai frumoase
cizme pe care le văzuse vreodată.
Cizmarul ținea cizmele gri de piele întoarsă în palmă,
mângâindu-le ca pe niște pui de iepure. Tash a întins mâna ca
să le atingă. Cizmarul s-a răsucit într-o parte, ținând cizmele
la piept și spunând:
— Nu cu alea.
Tash și-a privit mâinile. Și le spălase dis-de-dimineață,
dar acum vedea și ea că probabil nu erau perfect curate. Voia să
probeze cizmele, dar nu era sigură nici de starea ciorapilor ei.
— Cât costă? a întrebat ea.
— Patru coroane.
 — Poftim? Celelalte costau trei.
Și aceasta era deja o sumă destul de exagerată pentru o
pereche de cizme, de vreme ce majoritatea nu costau mai mult
de două coroane.
— La astea am muncit mai mult și au mai multă blană.
Au și căptușeală de blană. Patru coroane, ăsta e prețul lor. Și se
vor vinde în curând, cu toți oamenii ăștia prezenți la târg. Dar
pot să înțeleg dacă nu ți le permiți.
— Ba mi le permit. Doar că nu am banii la mine. Poți să
mi le pui deoparte? Mă-ntorc mai târziu.
— Să ți le pun deoparte? Adică să nu le vând până când
te-ntorci tu să le-ncerci, să le mânjești cu degetele tale murdare
și apoi să spui că nu-ți plac? Sau, cel mai probabil, n-o să te
întorci deloc.
— Dar mă voi întoarce. Le ador!
— Atunci ne vedem mai târziu, când o să ai banii la tine.
Tash și Gravell de-abia ajunseseră în Dornan cu o seară
înainte, dar Gravell își anunțase deja cunoștințele că are ceva
fum de calitate: nu va mai dura mult până va încheia târgul.
Tash și-a împreunat brațele.
— Voi fi plătită astăzi sau mâine și când mă voi întoarce
aștept să-mi faci un preț bun.
— Poți să te aștepți la o palmă peste cap. O să plătești
prețul corect – ăsta-i prețul cel bun. Știi cât m-am spetit să le
fac? Nu prea cred. Voi, tinerii, aveți totul pe tavă prea ușor.
Foarte ușor. Habar n-aveți despre meșteșug sau despre munca
grea.
Cizmarul a așezat cizmele la loc în vitrină, sus, unde
Tash să nu le poată ajunge, și s-a întors cu fața spre ea,
încrucișându-și brațele.
— Altceva mai vrei?
 Tash ar fi voit să-i spună cizmarului unde să-și îndese
cizmele, dar nu-și găsea niciodată cuvintele când era furioasă.
Acum, când chiar nu era momentul, ochii i s-au umplut de
lacrimi de enervare. A ieșit din prăvălie, lăsând ușa să se
trântească în urma ei, apoi s-a dus înapoi să-l găsească pe
Gravell și să-și ceară plata.
Drumurile din Dornan erau pline de praf și uscate și
pretutindeni erau zgomote, oameni și mirosuri. Erau toate
acele lucruri pe care Tash le savura de obicei: să vadă oamenii
adunându-se pentru a-și vinde mărfurile, pentru a se juca,
pentru a râde, a bea, a mânca și a petrece. Era distractiv să
privești toate astea și Tash se simțise întotdeauna invizibilă,
lucru care îi făcea plăcere. Oriunde călătorea cu Gravell,
oamenii se holbau mereu. Gravell era atât de masiv și de păros
încât semăna cu un uriaș, în timp ce oamenii o întrebau
întotdeauna pe Tash dacă îi pot atinge dread-urile. Aici, la târg,
unde lumea venea din toate colțurile Pitoriei și chiar și de mai
departe, fata nu ieșea în evidență.
Cu o zi înainte, Gravell se folosise înțelept de dimen-
siunile lui, dar și de fum. Luase o cameră la cel mai bun han,
cu o cantitate mică de fum vărsată în sticla hangiului – și astfel,
în mod miraculos, o cameră devenise disponibilă înainte ca ea
și Gravell să-și termine cina.
Era devreme. Gravell nu vânduse încă fumul. Dar chiar
și așa sigur avea ceva bani și cu siguranță i-ar fi putut da o
parte din ce-i datora. Banii erau cheia. Cizmarului nu i-ar mai
păsa că era tânără și murdară dacă ar avea bani. Dacă ar avea
bani, cizmarul ar fi dulce ca o plăcintă. Ar fi trebuit să-i ceară
lui Gravell un împrumut pentru cizme și el ar fi putut să-i scadă
apoi din partea ei pentru fumul de demon. Ei bine, o să-i ceară
acum.
 Tash a urcat în fugă treptele hanului și a descuiat ușa
camerei lor. Desaga uriașă a lui Gravell și blănurile lui erau
aici, la fel și harpoanele și bagajele mici ale lui Tash, cu blănuri
și veșminte. Gravell nu era. Tash s-a încruntat. Gravell n-ar fi
lăsat niciodată aici nesupravegheați banii sau fumul de demon.
Le ținea pe toate asupra lui tot timpul.
Tash a întrebat-o pe cameristă:
— L-ai văzut pe Gravell? Un tip înalt. Masiv. Cu păr
negru. Cu barbă... Mare.
Tash a ridicat brațele ca să indice înălțimea lui Gravell,
dar femeia a scuturat din cap.
— Lasă, a zis Tash, ieșind apoi în stradă. Nu poate fi prea
departe. Și, la urma urmelor, e ușor de găsit.
A zâmbit la propria ei glumă și și-a început căutările.
Târgul era situat la marginea orașului, cu rulote și
corturi ordonat aliniate. Corturile erau în mare parte colorate,
deși deseori decolorate din cauza soarelui, iar rulotele erau
vopsite și decorate cu steaguri și pancarte.
Tash nu se prea pricepea la citit, dar știa ce produse sunt
de vânzare pe fiecare panou – mâncare, băutură, bijuterii,
ceramică, fierărie, argintărie și altele. Tash știa că Gravell va
mânca, foarte probabil va bea și apoi va negocia vânzarea
fumului.
Și-a croit drum prin târg. Era unul dintre cele mai mari
târguri la care fusese vreodată, iar orașul Dornan devenise de
zece ori mai mare decât în mod obișnuit. Se apropia ora
prânzului și aromele delicioase au făcut-o în cele din urmă să
cedeze și să mănânce un pateu cu o crustă crocantă, umplut cu
carne picantă și cartofi. L-a întrebat pe vânzător dacă-l văzuse
pe Gravell. Nici acesta nu-l văzuse, însă un alt client a zis:
— Individul ăla mare? Era mai devreme la cârciuma lui
Milton din centrul orașului.
Tash s-a întors în oraș și a găsit cârciuma. Era un loc
sumbru și fumul împânzea toată încăperea, însă acest lucru nu
o afecta pe Tash, care era mai scundă în comparație cu clienţii
obișnuiţi. A cercetat toate cotloanele în căutarea lui Gravell,
dar acesta era de negăsit, așa că fata a întrebat-o pe
cârciumăreasă, care a zis că-l văzuse mai devreme.
— A spus că se duce la baia publică.
Tash s-a întors de unde plecase – baia era în apropierea
prăvăliei cizmarului. A trecut pe lângă vitrină și a văzut că
cizmele cenușii – cizmele ei – erau în continuare sus, pe raftul
lor. În spatele prăvăliei, în capătul unei alei, la marginea
câmpului, era baia publică.
Mai fusese aici și cunoștea locul. Era o clădire mică, la
începuturile sale fiind un hambar, dar acum avea trei încăperi
mari de îmbăiat în ea, toate făcute din lemn. Fiecare baie
semăna cu un butoi mare de vin, la care ajungeai urcând niște
trepte. Apa era încălzită de un foc în curte și cărată până la
vane cu niște carafe imense, de doi băieți sfrijiți, angajați
pentru înălțimea lor și pentru brațele lor lungi.
În fața hambarului era o zonă separată, unde erau
așezate patru fotolii de bărbierit. Ultima oară Tash fusese aici
cu Gravell, iar el fusese singurul client, dar acum era
aglomerat. Scaunele erau toate ocupate și alți bărbați așteptau
la coadă pe niște taburete, în apropiere. Părul era tăiat și
vopsit, bărbile erau tunse și cizmele lustruite în același timp.
Fata l-a întrebat pe unul dintre bărbieri dacă-l văzuse cumva
pe Gravell. Omul s-a uitat la șuvițele ei încâlcite și a zis:
— Nu ți-ar strica un tuns zdravăn, scumpo.
A clămpănit din foarfece spre ea și a râs. Un alt bărbier
s-a băgat în vorbă, spunând:
 — Te putem scăpa de astea. Dar nu va fi ieftin.
Acum toată lumea se uita la ea. Tash a rămas fermă pe
poziții.
— L-ați văzut cumva pe Gravell? Un tip masiv, așa.
Destul de masiv cât să vă tăbăcească fundurile dintr-o singură
lovitură.
Bărbații însă au râs și Tash încerca să se gândească la o
altă replică, încă chiar atunci l-a zărit pe patronul băii publice.
Așa că s-a dus la el și l-a întrebat dacă Gravell se afla înăuntru.
— E un prieten. Șeful meu. E ceva important.
— Discreția e cuvântul nostru de bază.
Tash și-a dat ochii peste cap și a zis:
— Vrăjeala e cuvântul vostru de bază, mai degrabă.
Și s-a simțit încântată de cât de încrezătoare păruse,
chiar dacă vorbele nu prea aveau logică.
Apoi a dat ocol hambarului, sperând să găsească o cale
de intrare. Exista o ușiță pe care băieții o foloseau pentru a căra
apa fierbinte în vane, așa că Tash a așteptat până când unul
dintre ei a dus o carafa înăuntru și s-a strecurat în urma
acestuia. Trei seturi de draperii despărțeau partea din stânga
a hambarului și fata știa că după fiecare draperie se află o vană.
Dar în care era Gravell? Era un singur mod de a afla...
Tash a intrat tiptil în prima zonă protejată de draperii.
În spatele vanei era o pereche de cizme din piele
maroniu-închis cu cusături verzi. Foarte frumoase. Și categoric
nu-i aparțineau lui Gravell. S-a auzit o pleoscăitură când
ocupantul s-a vârât sub apă și Tash a profitat de ocazie ca să se
furișeze în spatele căzii. Însă s-a trezit că drumul îi e blocat de
o scară de care erau agățate mai multe prosoape. A fost nevoită
să se ghemuiască în spatele acesteia și, pe când făcea asta, cu
spatele la perete și cu privirea fixată pe marginea vanei, un
tânăr a ieșit din apă. Stătea cu spatele la ea, scuturându-și apa
de pe părul șaten care-i ajungea până la umeri. Apoi s-a ridicat,
dezvăluindu-și pieptul, mijlocul, șoldurile și fesele. S-a răsucit,
întinzându-se după prosop.
S-a oprit, cu mâna întinsă, holbându-se la Tash.
Tash s-a holbat și ea. Tânărul era despuiat.
Apoi fata a ridicat privirea și și-a dat seama că băiatul
nu era despuiat în totalitate. Purta un lanț de aur cu un
medalion ciudat. La început a crezut că pielea lui era roșie și
iritată de la apa fierbinte, apoi și-a dat seama că era plin de
vânătăi.
— Te-ai zgâit suficient?
Tash și-a întors capul într-o parte, punându-și mâna la
ochi.
— Scuze, am nimerit greșit!
Apoi s-a strecurat printre scara cu prosoape și perete,
trecând în următoare încăpere, dar simțea că tânărul o
urmărește din priviri fără încetare. A tras cu ochiul pe după
draperie. Vana făcută din jumătate de butoi era imensă, însă
Gravell reușea s-o facă să pară neînsemnată.
Fata s-a furișat pe lângă draperie și i-a surâs învin-
gătoare.
Gravell a zis:
— Dacă e vorba despre blestematele alea de cizme, poți
să te cari chiar acum.
 Edyon
DORNAN, PITORIA

Apa din vană nu mai era fierbinte și durerile lui Edyon

nu fuseseră alinate prea mult. Îi plătise pe băieții de la baia
publică să-i spele veșmintele, care puțeau a urină. Le dăduse
câte șase copeici de căciulă și le promisese că dublează suma
dacă hainele aveau să-i fie uscate când ieșea din cadă.
Edyon și-a săpunit trupul cu blândețe, aducându-și
aminte de evenimentele dimineții pe măsură ce-și atingea
fiecare cucui și fiecare vânătaie: refuzul lui Madame Eruth de
a-l primi; capcana lui Stone (ce prost fusese, ce prost! ); bătaia;
și apoi, în mod plăcut și surprinzător, tânărul pe nume March
cu ochii lui frumoși. March îi făcuse ziua mai bună în mod
considerabil și se potrivea de minune cu prezicerea despre
străinul arătos. Va bea cu el diseară, vor mânca, poate mai mult
de-atât.
Edyon s-a lăsat pe spate, gândindu-se la chipul lui
March, la buzele lui pe sticla cu apă. Frumoase buze. Nici prea
gras, nici prea slab, exact cum trebuie. Da, se va întâlni cu
March diseară, dar trebuia să se vadă și cu mama lui. Banii
pentru Stone erau o problemă importantă. Cincizeci de coroane
însemnau o căruță de bani. Mama lui dispunea de această
sumă, dar nu i-ar fi dat-o lui, așa, degeaba. Edyon va trebui să-
i explice de ce îi trebuie acești bani. Și bănuia că dacă și-ar fi
mințit mama, Stone ar fi aflat cumva și l-ar fi urmărit pentru
totdeauna. Cea mai bună cale de a evita acest lucru era să-i
spună mamei lui ce se întâmplase. Adevărul. O mărturisire
completă. Aceasta era calea de urmat.
„Trebuie să fii cinstit...”
Și cu toate acestea, se temea Edyon, uneori mama lui nu
prea se pricepea să pătrundă adevărul. Îl iubea, el știa asta, dar
îi lipsea înțelegerea față de ceea ce era cu adevărat viața reală,
cel puțin în ceea ce-l privea pe el, pe Edyon. Când i-a spus că
regulile universității prevedeau că tatăl trebuia să-și propună
fiul pentru un loc acolo, ea zisese:
— Ești prea pesimist, Edyon. Regulile sunt făcute pentru
a fi încălcate.
La început o crezuse, învățând din greu cu tutorii săi,
mai întâi limbi străine, apoi drept. Oamenii pe care-i cunoștea
la târguri nu se sinchiseau că el nu avea tată, că purta numele
mamei sale. Așa că s-a dus la universitatea din Garya și, în fața
profesorului, și-a mărturisit interesul față de drept, iar
profesorul părea încântat... până când a venit vorba despre
familie, moment în care profesorul sublimase, cu politețe, ba
chiar cu tristețe în glas, că era ceva imposibil. Profesorul de la
Tomia fusese și mai categoric: se uitase la Edyon ca la un rahat
de câine și zisese:
— Noi nu educăm decât gentlemeni.
De atunci, Erin îi sugerase să lucreze ca funcționar la
curte, ceea ce i se părea lui Edyon și mai penibil. Dacă
universitățile îl tratau ca pe un rahat, la curte n-avea cum să-i
fie mai bine.
Erin avea un succes neobișnuit pentru o femeie de
afaceri, iar a fi mamă singură nu era un lucru unic, însă
problema era disprețul ei față de convenții. Avea relații cu
diverși bărbați și nu făcea niciun efort să-i ascundă sau să
pretindă că era interesată de căsnicie. Spusese odinioară că
dacă ar întâlni un bărbat atrăgător, iubitor și inteligent s-ar
mărita cu el – dar că se îndoia că exista o astfel de combinație.
Iar asta îl făcea pe Edyon să se întrebe oare ce credea mama lui
despre el. În sinea lui, Edyon avea senzația că mamei sale nu-i
plăceau foarte mult bărbații și, pe măsură ce Edyon înainta în
vârstă – transformându-se din băiat în bărbat cu atât mai puțin
părea ca mama lui să-l placă și pe el.
Și astfel, acum când trebuia să-i mărturisească poznele
sale, nu era complet sigur că ea va fi empatică. Mai presus de
orice, ura hoții. Era nemiloasă cu cei care furau de la ea, îi preda
tribunalelor locale și cerea cele mai dure pedepse. Orice servitor
care lua și o coajă de pâine din prăvălii fără permisiune era
pedepsit.
Totuși, oare avea de ales? Trebuia să-i mărturisească: să-
i spună adevărul și să jure că nu va mai fura în veci.
Și de asta era sigur. Nu va mai fura niciodată. Aceasta
era răspântia lui. Aceasta era alegerea lui. Gata.
Edyon s-a scufundat, ca și cum ar fi voit să se curețe de
vechile sale cusururi. Apoi s-a ridicat în picioare și s-a răsucit
să ia un prosop și atunci a zărit-o pe fată.
Era mică și sfrijită, ca mulți dintre ștrengarii care ve-
neau la târguri. Dar fata asta era diferită. Pentru început,
părul ei. Avea șuvițe groase, lungi și blonde, legate la spate într-
o coadă dezordonată. Avea pielea cafenie, de culoarea mierii
întunecate din sud, dar ochii îi erau albaștri, de un albastru
sclipitor, ca marea. Desigur, știa cine e fata. Edyon o mai
văzuse la târgurile din Goldminster și Cheamster. Mergea
peste tot însoțită de uriașul acela pe nume Gravell, despre care
se zvonea că e un vânător de demoni.
 — Ai văzut destul? a întrebat el, iar fata și-a ascuns
ochii, a mormăit niște scuze și a fugit dincolo de draperie.
Cu un surâs sec, Edyon și-a înfășurat prosopul aspru în
jurul trupului și a ieșit cu grijă din butoi. Se simțea puțin mai
bine, dar nu mai mult de-atât. Nu suporta nici măcar să-și
treacă prosopul peste corp ca să se șteargă, așa că a rămas
neclintit și a încercat să se relaxeze. Și-a rotit umerii și atunci
i-a devenit imposibil să ignore conversația ce avea loc dincolo
de draperie. Vocea profundă îi aparținea vânătorului de
demoni, Gravell.

Gravell: Ți-am spus, sunt în negocieri.

Fata: Mie nu mi se pare.
Gravell: Nu poți grăbi genul ăsta de lucruri. Încă măsor
interesul. Speram ca Southgate să fie aici, dar e în
Tornia. Flaxman e prin preajmă, dar îl urăsc de moarte
și aș prefera să mor de foame decât să-i vând lui.
Fata: Cât va dura?
Gravell: O să dureze cât o să dureze. Mă lași în pace să fac baie?
Fata: Cât timp?
Gravell: Câteva carafe de apă în plus, apoi mă usuc, apoi mă
duc la cină și apoi...
Fata: Nu, nu cât mai stai în vană! Cât timp mai e până la
negocieri?
Gravell: Te transformi într-o pisăloagă.
Tăcere.
Fata (încet): Bine atunci, n-o să te mai bat la cap. Dar pentru
asta îmi trebuie un mic împrumut.
Gravell: Pentru ce? Nu pentru cizme, nu-i așa?
Fata (smiorcăindu-se): Gravell, pe bune, are o pereche și mai
frumoasă, cu blană și ciucuri. Când o să le vezi o să-ți dai
 seama că sunt cele mai frumoase cizme din lume.
Zgomote de apă împroșcată.
Fata: Deci? Poți să-mi împrumuți patru coroane?
Gravell: PATRU COROANE!
Alte sunete de apă împroșcată.
Fata: Nu-i atât de mult.
Gravell: PATRU COROANE? PENTRU NIȘTE CIZME?
Fata: Sunt banii mei. E treaba mea cum îi cheltui. Tu-i spargi
pe jocuri de noroc și pe femei.
Gravell: Exact, nu pe cizme!
Fata: Am nevoie de împrumut și gata. De fapt, e mai degrabă
un avans decât un împrumut.
Gravell: Nu acord împrumuturi. Și nici avansuri.
Fata: Dar... dacă vinde cizmele, o să dispară pentru totdeauna.
Gravell: Și tu economisești patru coroane.
Fata: Și te voi urî la infinit.
Gravell: Mai sunt câțiva cizmari aici, la târg. Îți poți cumpăra
alte cizme. Cizme frumoase. La un preț decent.
Fata: Dar eu vreau cizmele gri de piele întoarsă.
Gravell: Și la ce ocazii o să porți cizme cu blană și cu ciucuri?
Fata: La ce ocazie am eu chef, dacă sunt ale mele.
Gravell: Atunci va trebui să ți le cumperi cu banii tăi, când îi
vei căpăta.
Fata: Dar mi-am făcut treaba. Mi-am riscat viața. Depinde doar
de tine să vinzi chestia aia. Dacă ți-ai face treaba la fel
de eficient ca mine, nici măcar n-aș mai cere un
împrumut sau un avans. Îmi datorezi banii ăștia.
Gravell: Ți-am spus că nu.
Fata: Ești... ești... Te urăsc!
 Toate acestea au fost urmate de o bufnitură și de un
zgomot de apă împroșcată, de un mârâit din partea lui Gravell,
de un țipăt din partea fetei și apoi de glasul lui Gravell înjurând
și urlând:
— Adu-mi cizmele înapoi!
— Ți le dau înapoi când le primesc și eu pe ale mele.
Acest schimb de replici a fost urmat de și mai multă apă
împroșcată, de blesteme și amenințări din cele mai urâte, apoi
s-a auzit draperia foșnind și Gravell țipând din nou. Edyon a
tras cu ochiul din despărțitura lui și l-a văzut pe Gravell – gol,
imens, păros, ud și furios — în mijlocul hambarului. Băieții care
lucrau acolo se uitau și rânjeau. Gravell a urlat după ei:
— Zece copeici pentru fiecare dacă o prindeți!
Fata a replicat:
— Nu plătește! O să vă facă să așteptați o veșnicie pentru
ce vă datorează!
Asta l-a înfuriat pe Gravell și mai tare.
— Tu! Îmi pătezi numele!
Apoi a mârâit și a luat-o la fugă după fată. Băieții păreau
doritori să câștige niște bani dacă puteau, așa că unul dintre ei
a închis ușița din spatele hambarului și s-a așezat în fața
acesteia, cu brațele încrucișate. Celălalt a înaintat spre fată.
Aceasta însă era incredibil de rapidă. L-a ocolit iute pe băiatul
care se apropia și s-a dus spre Gravell, fluturându-i cizmele
prin față.
Edyon s-a întrebat cum prindeau demoni ea și Gravell.
Pericolul. Aventura. Voia s-o ajute pe fată. Ar trebui să capete
cizmele. Cu siguranță Gravell își ținea punga lângă vană... așa
că Edyon s-a strecurat pe după draperie în spațiul lui Gravell,
în timp ce urletele și înjurăturile continuau.
Hainele lui Gravell zăceau într-un morman pe podea.
Edyon a răscolit repede printre acestea și a simțit ceva cald la
atingere. Și-a tras mâna cât colo. Era un animal acolo?
Mormanul de haine nu s-a mișcat – dar a scânteiat vag, în
nuanțe de violet. Edyon a dat hainele la o parte și printre ele a
văzut o sticlă mare cu un șnur împletit în jurul gâtului.
Recipientul era din sticlă străvezie și groasă, dar înăuntru era
un vârtej de fum violet.
Edyon mai văzuse fum de demon, dar numai în cantități
mici care se vindeau în speluncile pentru fumat. Prima oară
când vizitase așa ceva, la târgul din Cheamster, îl inhalase pe
tot deodată, imitându-l pe un individ care părea experimentat.
Edyon leșinase și se trezise a doua zi de dimineață, pe o alee
lăturalnică, fără punga de bani. Așa învățase că nu e cea mai
înțeleaptă idee să-i copiezi pe dependenții de fum. A doua oară,
a știut să tragă o cantitate mică, inhalând-o pe nas și trimițând-
o în plămâni, și s-o țină înăuntru cât mai mult timp cu putință,
apoi să-i dea drumul. Senzația era extraordinară, cea mai
grozavă relaxare din viața lui. Fumul acela fusese palid și lent,
de-abia se clintea în fiola lui. Fumul din sticla aceasta era
intens și rapid. Și era mult, suficient pentru o sută de inhalări
sau poate mai multe.
Edyon a întins mâna și, când a atins sticla, fumul a părut
să i se încolăcească printre degete, ca și cum ar fi prins viață în
prezența lui. Edyon trebuia să-l aibă. Sticla era în mâinile sale
acum, grea, ca și cum ar fi fost plină cu nisip, nu cu fum. Edyon
a privit fix în norul rotitor și violet. Era ceva aproape hipnotic,
dar Edyon a fost readus la realitate de un strigăt amenințător
din partea lui Gravell:
— Vezi că lovește cu piciorul. Cu piciorul! Nu! Nu o lăsa
să treacă de tine!
Edyon s-a furișat înapoi în despărțitura lui și a înfășurat
sticla într-un prosop, dar scânteierea violetă încă mai putea fi
văzută. Urmărirea se îndrepta spre el. Când draperia lui s-a
dat brusc la o parte, Edyon a aruncat sticla înfășurată în prosop
în vana sa, iar fata, cu cizmele lui Gravell în mâini, s-a ascuns
sub scară, trântind-o peste unul dintre băieții care fugeau după
ea.
— Da, să faci bine să fugi! a strigat Gravell, iar fata i-a
răspuns râzând:
— Mă rog, eu măcar pot să fug, moșule.
Edyon a pus scara cu prosoape la loc și a îndreptat
draperiile. Scânteierea violet din cadă nu putea fi zărită.
Totul părea normal.
Țipetele lui Gravell se auzeau de afară, devenind mai
puternice când bărbatul a intrat din nou în baie, mormăind
ceva despre fată și despre cât de lenți erau băietanii.
Edyon a făcut un pas spre vană, dar s-a oprit la auzul
răgetului lui Gravell, atât de înfiorător, încât draperia a
părut să se cutremure.
— Hoață mică! O s-o omor! O să-i rup picioarele!
Apoi Gravell a început să se îmbrace, în timp ce bles-
tema și mormăia mai mult pentru sine.
— Așa deci, mi-ai furat fumul, nu-i așa? Lasă că pun
eu mâna pe tine și atunci o să afli ce pățesc hoții de fum. O
să mă implori să fii torturată...
Edyon încă stătea lângă vană atunci când Gravell s-
a îndepărtat bufnind. Totul era din nou tăcut. Tânărul s-a
cutremurat. I-a auzit pe băieți intrând și verificând spațiul
lui Gravell, în vreme ce șeful băii publice le dădea ordine
să curețe locul.
Edyon s-a urcat la loc în vana lui.
Apa era mai fierbinte decât și-o amintea, iar el s-a cu-
fundat în ea zâmbind. A pipăit în jur ca să găsească sticla și a
găsit-o pe fundul vanei. A prins-o în mână, s-a întins pe spate
și toate durerile au început să i se ușureze.
 Catherine
MAREA PITORIANĂ

Cojile nucilor ce putrezesc încet, fără miezi,

sicrie deschise pe jos, prin pădure.
„Călătoria vieții", regina Isabella din Brigant

Drumul pe mare către Pitoria a durat trei zile. Catherine

își luase la revedere de la oamenii din Brigant foarte iute. Cel
mai surprinzător adio fusese cel cu tatăl ei, care venise în
camera ei pentru prima oară în viață, în dimineața plecării
fiicei sale. Ceruse să-i vadă bijuteriile, îi luase obiectele mai
mici și mai ieftine și îi dăduse în schimb un colier greu din aur
și diamante.
— A fost al bunicii tale, a mormăit el când Sarah l-a
așezat în jurul gâtului lui Catherine, apoi a adăugat: Tu ești
fiica mea. Acum măcar semeni cu o prințesă.
Și asta a fost tot. Își făcuse apariția pe chei când ea urca
la bordul corăbiei, dar nu vorbise cu ea, păstrându-și cuvintele
pentru Boris.
De la mama ei, Catherine și-a luat adio mai pe îndelete,
dar nici acest moment nu mustise de emoție. Regina a sărutat-
o pe Catherine pe obraz și i-a oferit un volum subțire de poezii
și o carte nouă despre regina Valeria.
— Ce ai decis pentru noua ta viață, Catherine?
 — Să fac tot ce pot mai bine. Valeria e o adevărată
inspirație, deși nu sunt sigură că am personalitatea ei
puternică.
— Nu te aștepta să înfăptuiești ceva peste noapte. Învață
încontinuu. Vei face greșeli, dar nu comite aceeași greșeală de
două ori. Nimeni nu are toate răspunsurile de la bun început.
Chiar și Valeria a avut nevoie de timp ca să câștige oamenii de
partea ei.
— Voi face tot ce-mi stă în putință.
— Foarte bine. Atunci sunt sigură că vei reuși. În plus,
ascultă-l pe Sir Rowland, ambasadorul brigantin. Ai încredere
în el. Îl cunosc bine. El te va ajuta.
Ceva din glasul reginei a făcut-o pe Catherine să se
întrebe cum de-l cunoștea mama ei pe Sir Rowland, dar de mult
timp știa că nu trebuie să pună întrebări. Când corabia s-a
ciocnit de primele valuri, în afara portului, prințesa a fost
copleșită de o senzație de greață. Unul dintre soldații lui Boris
vomita deja peste bord.
— Ești cumva femeie, Webb? l-a certat Boris. Ți se în-
moaie genunchii la primul val?
Catherine și-a dat seama că remarca îi era destinată ei,
nu doar bietului Webb și s-a hotărât să nu-și arate slăbiciunea
în fața fratelui ei, așa că a coborât în cabina sa cât de repede i-
a permis demnitatea și a vomitat într-o găleată pentru tot
restul zilei.
În primele două zile ale voiajului, Catherine a stat mai
mult în patul ei micuț, simțindu-se oribil. Dormea la ore
neobișnuite și nu putea face față conversației cu servitoarele
sale, deși le auzea discutând despre soldații de pe vas, cât de
arătoși erau aceștia și cât de strict era Boris. În cea de-a doua
zi, a răsfoit prima carte pe care i-o dăruise regina și și-a dat
seama că însăși mama ei scrisese poemele. Multe erau despre
singurătate, lipsa iubirii și feminitate. Catherine era surprinsă
de emoția ce răzbătea din ele, dar în loc s-o deprime, o făceau
mai hotărâtă. Nu voia să aibă o viață ca a mamei sale. Nu voia
să sfârșească scriind o carte cu poezii triste. S-a îndreptat apoi
spre cartea despre regina Valeria, dorindu-și ca într-o bună zi
cineva să scrie o carte despre ea însăși.
În cea de-a doua noapte, Catherine s-a simțit mai bine și
s-a trezit că-și dorește cu disperare o gură de aer curat.
Servitoarele ei dormeau buștean, iar Catherine nu avea chef de
corsete sau de împletituri în păr, așa că s-a îmbrăcat singură.
S-a furișat în sus pe scări și și-a amintit că vor fi bărbați de
gardă, probabil marinari. A presupus că velele trebuie
supravegheate și noaptea. A ridicat cu precauție capul
deasupra punții, dar când briza i-a atins fața și-a dat seama că,
orice ar fi fost acolo, ea nu avea de gând să coboare la loc; aerul
proaspăt era minunat.
Puntea era pustie, iar Catherine s-a dus iute la ba-
lustrada vasului. Marea era neagră și calmă, stelele sus pe cer
cu miile. Catherine și-a umplut plămânii cu aerul răcoros și
sărat și a simțit cum ultimele urme de rău de mare se topesc.
Ochii i se obișnuiseră deja cu întunericul și atunci a
văzut că sunt oameni pe greement. Opt – nu, mai mulți, poate
zece sau doisprezece – se mișcau în tăcere și rapid, uluitor de
rapid. Îmbrăcați în negru, coborau iute, alunecând în jos pe
frânghiile întunecate. Catherine era ascunsă privirii lor de
câteva containere de lemn ce erau legate pe punte. Ascunsă
până când unul dintre bărbați a coborât pe punte chiar în fața
ei. Nu doar că omul era îmbrăcat în negru, ci avea pe față o
mască neagră și foarte strâmtă. Bărbatul s-a uitat fix la ea, la
fel de surprins ca prințesa.
 Catherine s-a chinuit să vorbească.
— Bună seara, domnule. Vă pot întreba ce anume faceți?
Omul nu i-a răspuns și nici nu s-a clintit. Catherine era
gata să repete întrebarea, când o voce îngrozitor de cunoscută
s-a auzit din spatele ei.
— Te simți mai bine, Înălțimea Ta?
Catherine s-a răsucit.
— Eu... nu știam că vii și tu în Pitoria, Noyes.
Acesta i-a aruncat obișnuitul lui zâmbet vag, apoi a zis:
— N-aș rata pentru nimic în lume cununia ta.
Catherine nu voia decât să se îndepărteze de Noyes și să
se întoarcă la ea în cabină, însă s-a forțat să-l privească în ochi.
— Sunt oamenii tăi? Ce fac acolo sus?
— Îmi antrenez oamenii pentru multe împrejurări,
Înălțimea Ta, chiar și pentru navigație.
Catherine nu credea nicio clipă că asta făcea Noyes și a
rămas, așteptându-l să plece. Dar, desigur, el nu a făcut altceva
decât s-o privească, iar ei i s-a înfiorat toată pielea, așa că, fără
niciun alt cuvânt, prințesa s-a întors în cabina sa.
Dimineața, Boris a venit s-o vadă, aplecându-și capul ca
să nu se lovească de grinzi.
— Ai fost pe punte azi-noapte.
— Da. Nu mă simțisem bine, dar acum sunt mult mai
bine. Mulțumesc pentru grijă, frate.
— Sunt îngrijorat, însă nu pentru sănătatea ta. Erai
singură. Din nou. Niciuna dintre slujitoarele tale nu era
prezentă. Nu erai îmbrăcată așa cum se cuvine.
— Aveam nevoie de aer curat.
— Ai nevoie de disciplină. Nu-ți pasă de ce vor spune
oamenii? Mai ai puțin și te măriți.
— Răul de mare mi-a golit stomacul, nu memoria.
 — Ar trebui să înveți să te comporți cu demnitate. Până
atunci, nu mai ieși din cabină. La fel și slujitoarele tale. Nu
vreau să vă mai văd pe niciuna pe punte tot restul călătoriei.
Dacă te văd bântuind pe-acolo o să-ți pun lanțuri de fier la
picioare.
Boris a plecat și Catherine a urlat de enervare. Aici, pe
corabie, o corabie brigantină cu echipaj din Brigant, Catherine
știa că nu are de ales, ci trebuie să-i asculte poruncile lui Boris.
În orice caz, era hotărâtă să schimbe aceste lucruri în clipa în
care va pune piciorul pe pământ pitorian.

După-amiaza devreme, în cea de-a treia zi, vasul a intrat

în portul Charron. Imediat ce odgoanele au fost legate,
Catherine a ieșit pe punte și a cercetat mulțimea din priviri.
Boris s-a apropiat de ea și a comentat:
— De-abia așteptai să ieși din cabină, surioară.
— Am fost prizonieră în cutia aceea timp de trei zile. De-
abia aștept să-mi văd noua țară.
— Și pe noul tău soț.
— Într-adevăr.
Catherine a privit toate siluetele de pe țărm. Erau
mulți tineri, cu toții bine îmbrăcați. Câțiva cu pielea închisă
la culoare, alții cu tenul alb. Unul foarte înalt. Unul extrem
de gras.
— Care e el?
Boris și-a trecut privirea dintr-o parte în alta.
— Nu-l văd, nici pe el, nici însemnele sale.
— Dar credeam că trebuie să mă întâmpine aici, a
spus Catherine, fără să se poată abține. E atât de greu să
organizezi o nuntă, nu-i așa, frate? Trebuie să ții minte atât
de multe lucruri și e atât de ușor să uiți diverse chestii...
cum ar fi soțul.
Boris s-a înclinat spre ea și a mârâit:
— N-am uitat nimic și nici nu voi uita.
Dar, deși era amuzant să-și necăjească fratele, Ca-
therine a rămas surprinsă să descopere că era dezamăgită
că viitorul ei soț nu era aici s-o întâmpine.
Pe țărm s-a creat un pasaj printre oameni, iar căpi-
tanul vasului și doi dintre ofițeri au salutat ceremonios
atunci când un bărbat îmbrăcat în veșminte brigantine a
urcat la bord și s-a plecat adânc.
— Sir Rowland Hooper, Înălțimea Ta. Ambasadorul
Majestății Sale în Pitoria, a spus el, zâmbind spre
Catherine. Sper că ai avut o călătorie plăcută.
— Mi-e teamă că nu-mi priesc voiajele pe mare.
— Ei bine, nu cred că vei fi nevoită să faci altă călătorie
de felul acesta. Acum Pitoria este căminul tău.
— Într-adevăr, a spus Catherine, fără a se obosi să
zâmbească.
— Unde e prințul Tzsayn? i-a întrerupt Boris. Trebuia să
fie aici.
— Prințul Tzsayn m-a rugat să vă trimit scuzele sale. Nu
se simte prea bine și a decis să rămână în Tornia, ca să se
însănătoșească în totalitate până la ceremonia nupțială.
— Nu se simte prea bine! a mârâit Boris. Mai degrabă
nu s-a ostenit să meargă călare câteva zile ca să-și întâlnească
soția.
Chipul lui Catherine s-a încordat. Chiar atât de puțin îi
păsa de ea? Nu era un semn bun pentru viitoarea lor existență
împreună.
Sir Rowland a zâmbit în semn de scuze.
— Însă prințul Tzsayn a poruncit ca prințesa Catherine
să avanseze spre Tornia vizitând cele mai frumoase orașe pe
traseu. Pentru că prințul nu se simte bine, aceasta părea cea
mai bună alegere.
Boris fierbea.
— Nu asta am stabilit. Am stabilit să mergem direct la
castel. Am stabilit că-i va trimite acolo pe toți lorzii din Pitoria.
— Și așa se va întâmpla, Înălțimea Ta, a spus Sir
Rowland, pe un ton liniștitor. Lorzii vor fi acolo când vom
ajunge. Te pot asigura că nimeni nu va lipsi de la această zi sau
de la nunta propriu-zisă. Toată lumea e foarte entuziasmată.
Aici, pe țărm sunt niște demnitari cărora aș vrea să te prezint
mai întâi, apoi vom porni la drum spre capitală, prin părțile
rurale ale țării noastre, care sunt foarte frumoase. Este aproape
la fel de frumos ca în Brigant.
Catherine și-a îndreptat spinarea. Oricare ar fi fost
adevăratul motiv pentru absența prințului Tzsayn, voia să
profite de această ocazie. Boris n-o mai putea încuia într-o
cabină. Aceasta era șansa ei de a lăsa o impresie bună. Înainte
de propria nuntă, regina Valeria mersese prin Illast, și astfel
și-a apropiat mulțimile de oameni. Catherine voia să se asigure
că e văzută și că oamenii vorbesc despre ea.
— Va fi o ocazie minunată de a vedea țara. Ar trebui să
organizăm festivități în fiecare seară, a zis Catherine.
Sir Rowland s-a întors spre ea.
— O sugestie excelentă, Înălțimea Ta. Pitorienii adoră
petrecerile. Vor fi bucuroși să-ți sărbătorească sosirea.
Sir Rowland s-a uitat înspre țărm.
— Ah. Dansul a început deja. E o demonstrație, pen-
tru amuzamentul vostru.
Catherine a zărit un grup de bărbați săltând în toate
direcțiile, mai degrabă ca niște acrobați decât ca niște
dansatori. A zâmbit.
— Am auzit că bărbaților din Pitoria le place la nebu-
nie să danseze. Ce schimbare bine-venită față de vânătoare
sau turniruri.
— Prin dans își demonstrează forma fizică și forța. E
o activitate teribil de solicitantă. Pot aranja ca bărbații din
delegația voastră să ia lecții, dacă doresc.
Catherine a zâmbit larg.
— Ce idee încântătoare! Mi-ar plăcea ca fratele meu să
experimenteze așa ceva.
Boris făcea niște schimonoseli ciudate.
— Nu e nevoie.
— Ești deja un dansator talentat, Înălțimea Ta? a în-
trebat Sir Rowland.
— Cât de talentat trebuie să fie un bărbat, adică mai
deloc talentat, domnule.
Sir Rowland și-a înclinat capul, dar Catherine a zărit
cum acesta zâmbea. Când a ridicat din nou privirea, chipul îi
era total inexpresiv.
— Așadar, ar trebui să mergem și noi, a spus, făcând un
gest spre dansatori. Ce-ar fi să-i înfruntăm?
Catherine a zâmbit în colțul gurii. Nu-și imaginase nici-
odată că va savura sosirea sa în Pitoria, dar acum începea să-
și dea seama că poate fi distractivă. I-a urmat pe țărm pe
ambasador și pe Boris, în vreme ce Noyes și servitoarele ei au
rămas în spatele lor. Catherine s-a speriat când a pășit pe țărm
și a simțit ca și cum mergea pe un pod care se clatină. A amețit
și Sarah a prins-o de braț, însă prințesa s-a eliberat cu blândețe.
Noyes îi vedea fiecare mică slăbiciune, iar ea era hotărâtă să
nu-i mai arate niciuna.
Catherine a fost prezentată mai multor oameni, într-o
cascadă de zâmbete, plecăciuni și replici de curtoazie. A șocat-o
cât de diferiți păreau oamenii de-aici. Toți locuitorii din Brigant
aveau tenul palid și părul deschis la culoare, dar aici pielea
oamenilor era neagră, cafenie, aurie sau albă, iar părul lor era
literalmente în toate culorile curcubeului.
A fost capabilă să asocieze diverse chipuri cu multe
dintre numele pe care le aflase înaintea călătoriei: Lord Quarl,
unul dintre sfetnicii regelui Arell, Lord Serrensen, un văr
îndepărtat de-al regelui, și Lord Farrow, magnatul local, care a
condus-o la o trăsură, alături de Sir Rowland și Sarah, pentru
următoarea parte a călătoriei. Boris, Noyes și oamenii lor erau
deja călare, iar caii lor o luaseră deja înainte. Catherine trebuia
să admită că oamenii lui Boris arătau impresionant, cu
armurile lor strălucind puternic în lumina soarelui.
În fața trăsurii sale erau zece oameni călare, fiecare
purtând o suliță lungă, cu vârf scânteietor de argint și cu un
fanion verde atârnat de el. În mod remarcabil, verdele de pe
fanion se potrivea cu părul fiecăruia dintre oameni, tuns scurt
în spate și pe părți, dar lăsat lung în creștet. Catherine citise că
oamenii își arătau devotamentul față de liderii lor prin
intermediul culorii părului, dar una era să știi și alta era să vezi
cu ochii tăi. Verdele era exact același de pe insigna pe care Lord
Farrow o purta pe haină.
— Ai descoperit deja verdele Lordului Farrow, a spus Sir
Rowland.
— E greu să nu-l remarci, domnule. Auzisem de părul
colorat, dar e mult mai spectaculos decât mi-am închipuit.
— Cunoști originea acestei tradiții? a întrebat Sir
Rowland. Vopseaua este pentru a ne asigura că oamenii nu
schimbă taberele în timpul bătăliei, lucru care se întâmpla în
războaiele împotriva regatului Illast, acum un secol și mai bine.
Desigur, nimeni nu se mai luptă acum.
— Deși soldații brigantini aflați pe teritoriul nostru nu
reprezintă deloc o priveliște liniștitoare, a spus scurt Lordul
Farrow.
Catherine s-a foit în locul ei. Se părea că Sir Rowland
exagerase când zisese că toată lumea era încântată s-o vadă...
Ambasadorul i-a observat stânjeneala și a încercat să
îndulcească lucrurile spunând:
— Verdele Lordului Farrow este foarte admirat. Deși
sunt sigur că acesta nu e singurul motiv pentru care oamenii
vor să ți se alăture, nobile domn.
— Suita mea e deja plină și oamenii mei sunt cei mai
buni, a replicat Farrow, uitându-se la Catherine.
— Mai buni decât ai prințului Tzsayn? a întrebat
Catherine cu un ton plăcut.
Lordul Farrow s-a încruntat.
— Desigur, prințul are niște trupe excelente.
— Albastrul său e admirat de toată lumea, a zis încet Sir
Rowland.
Din fericire, tropotitul copitelor cailor pe străzile aco-
perite cu pietriș era destul de zgomotos ca să oprească discuția.
Asta i-a permis lui Catherine să lase deoparte, pentru o vreme,
înțepăturile Lordului Farrow și să admire împrejurimile.
Clădirile erau mai înalte și mai înguste ca în Brigant, iar
oamenii erau îmbrăcați mai viu. Părea un loc curat și îngrijit.
Când a trecut alaiul de soldați și trăsuri, oamenii ieșeau din
casele lor sau priveau pe fereastră ca să vadă ce se petrece.
Mulți fluturau din mâini și zâmbeau, însă câțiva stăteau și se
uitau fix la soldații brigantini.
În curând au ieșit din oraș și au intrat în zona rurală,
unde erau din ce în ce mai puțini oameni, pe măsură ce treceau
pe lângă câmpurile verzi și pe lângă livezile înflorite. Drumul
cu trăsura a durat până după-amiaza târziu. În casa enormă a
Lordului Farrow, Catherine a fost tratată suficient de politicos,
i-au fost oferite încăperi frumoase, o baie și intimitate, dar prea
puțin timp să se bucure de ele, pentru că în acea seară era o
recepție la care prințesa era oaspete de onoare.
Când Sarah i-a adus rochiile pitoriene, Catherine și-
a dat seama că îi displac, la fel ca întotdeauna; erau lălăi și
sumare. Prefera în schimb rochia ei de seară brigantină cu
corset, o rochie gri-argintie cu broderie și perle la mâneci și
gât. A probat colierul pe care i-l dăduse tatăl ei, dar nu se
potrivea cu rochia, așa că nu l-a păstrat la gât. Și-a pus
slujitoarele să-i prindă părul ondulat în stilul ei simplu
dintotdeauna.
Jane a zîmbit, mulțumită de rezultat.
— Foarte nobil, Înălțimea Ta.
Tanya s-a încruntat totuși.
— E o ținută nobilă, dar le-am văzut venind pe celelalte
oaspete, Înălțimea Ta. Sunt uluitoare. O doamnă are pene în
păr, atât de înalte că aproape zgârie tavanul. Cred că una
dintre rochiile pitoriene ar fi mai potrivită.
— Poate mâine. A fost o zi grea și mă simt mai bine în
ținuta aceasta.
Dar imediat ce Catherine a intrat în hol și-a dat seama
de greșeala ei. Toate femeile, ba chiar și bărbații, erau
îmbrăcați mai extravagant decât ea. Femeile aveau părul
ridicat în cocuri înalte, decorate cu panglici, perle, flori, pene și
chiar clopoței. Nu doar că erau niște coafuri mai elaborate și
mai elegante, dar le și făceau pe doamne să pară mai înalte.
Catherine și-a dat seama cât era de scundă în timp ce stătea în
vestibul, incapabilă să vadă mai nimic peste umerii celor mai
mulți dintre invitați. În depărtare l-a remarcat pe Noyes, care
se holba la ea ca întotdeauna. Din fericire, Sir Rowland și-a
făcut apariția lângă ea.
— Înălțimea Ta, scuzele mele pentru că te-am făcut să
aștepți. Dă-mi voie să te prezint.
Și așa a început totul. Conversația superficială și râsul
fals în timpul cărora Catherine era conștientă că e analizată și
la fel de conștientă de faptul că părea mică și tânără. Dar mai
ales conștientă de faptul că era iritată și obosită. În cele din
urmă, cu toții au fost invitați într-o altă sală pentru banchet,
iar acolo Catherine a luat loc între Lordul Farrow și Boris.
Conversația nu a fost deloc stufoasă.
Când cina s-a terminat, Farrow a ținut un discurs de bun
venit, scurt și remarcabil de neprimitor, insistând pe istoria
sângeroasă a Brigantului și pe absența neașteptată a prințului
Tzsayn.
— Și astfel ne vedem nevoiți să acceptăm faptul că
această mică invazie a trupelor brigantine nu este aici pentru
a cuceri Pitoria, a conchis Farrow, ci pentru a se asigura că
aceste două regate se vor uni, într-adevăr, prin cununie. La
urma urmelor, se pare că intervenția soldaţilor e necesară,
pentru că însuși bravul prinț Tzsayn s-a speriat la gândul
iminentului său mariaj.
Un val de amuzament a străbătut întreaga masă.
Catherine era îngrozită. Boris părea furios. Trebuia să
răspundă în numele lui Catherine, însă nu s-a ridicat, ci a
rămas așezat, cu fălcile încleștate de furie. Sir Rowland s-a
uitat la Catherine și a dat să se ridice, iar prințesa a știut că
trebuie să-l lase pe el să repare lucrurile. Însă era iritată de
umorul lipsit de tact al Lordului Farrow și de ocheadele pline
de importanță ale oaspeților.
 Înainte să se gândească de două ori, prințesa s-a ridicat
în picioare. Oamenii vorbeau și, în vreme ce unii s-au oprit să
se uite la ea, majoritatea nu au făcut acest lucru. Era hotărâtă
ca vocea să-i sune fermă, nu tremurată, dar când s-a uitat la
marea de chipuri – toate mai în vârstă, toate mai înțelepte,
majoritatea bărbați, majoritatea din Pitoria – s-a simțit exact
ceea ce era: o fată străină, de numai șaisprezece ani. Cel mai
rău lucru era că simțea din nou privirile lui Noyes ațintite
asupra ei. A regretat imediat faptul că s-a ridicat, dar acum era
prea târziu.
— În Brigant ar fi normal ca fratele meu, prințul Boris,
să răspundă în locul meu. Dar acum sunt într-o țară nouă,
așteptând o viață nouă, cu un mariaj – chiar cu sprijinul
trupelor fratelui meu, dacă e nevoie, deși sper să nu fim nevoiţi
să recurgem la asta.
A făcut o pauză, iar oamenii au râs politicos.
— Cu toate aceste schimbări ce mă așteaptă în viață,
e momentul să vorbesc în numele meu. Desigur, sunt în-
cântată să mă aflu în frumoasa Pitoria, dar sunt tristă că
m-am despărțit de părinții mei și de preaiubitul meu
Brigant.
Catherine s-a uitat în jurul ei și a remarcat că oaspe-
ții erau mai degrabă curioși decât interesați. Erau oare
curioși să vadă spectacolul dat de o femeie care se ridică și
vorbește în nume propriu? însă acum Catherine nici măcar
asta nu mai putea face – mintea i se golise. Două persoane
din spate s-au aplecat una spre cealaltă, șușotind.
Catherine trebuia să le capteze atenția, să câștige oamenii
de partea ei.
Asta era, așa îi putea cuceri pe oameni.
— Vin în fața voastră ca tânără femeie, în vârstă de
numai șaisprezece ani. Și ca prințesă, fiica regelui Aloysius din
Brigant.
Și acum era uimită să-și dea seama că glăsuise cu
mândrie în glas.
— Dar am onoarea de a mă mărita cu prințul vostru și
azi am avut plăcerea de a vedea pentru prima oară regatul
Pitoriei, care este fără îndoială un loc minunat. Însă un regat
înseamnă mai mult decât o țară și un rege. Imaginați-vă o țară
frumoasă ca Pitoria, însă fără oameni în ea. Puneți un om în
această țară. Numiți-l rege. În continuare acest ținut nu are
nimic deosebit. Nu e regat, ci doar un tărâm și un om numit
rege. Dar acum umpleți țara cu oameni care-și iubesc ținutul și
regele și aveți un adevărat regat. Înțeleg că oamenii din Pitoria
își iubesc regele și pe prințul Tzsayn. Am zărit câțiva dintre
acești oameni în timpul călătoriei mele de astăzi și intenționez
să întâlnesc cât de mulți cu putință. Pitoria este noul meu
cămin. Pitorienii sunt noul meu popor. Am părăsit Brigantul ca
un copil al acelei țări, dar îmi continui voiajul ca o pitoriană
care-și iubește noua țară. De-abia aștept să trăiesc aici. Așa că
toastez pentru Pitoria și pentru toți oamenii ei.
Catherine a ridicat paharul. Preț de o clipă a fost tăcere
și apoi, la capătul îndepărtat al mesei, un bărbat s-a ridicat în
picioare, apoi altul și altul, până când toți oaspeții au toastat și
aplauzele lor au răsunat în sala de banchet.
Catherine a luat loc și Boris s-a răsucit spre ea.
— Drăguț discurs, surioară. Deși nu-mi amintesc să-ți fi
sugerat să-l rostești.
— Am gândit cu capul meu, a replicat Catherine rela-
xată. Și nu te mai strâmba, frate. Pare să existe o ușoară
ostilitate în întreaga Pitorie – chiar și în camera aceasta – față
de cununia mea. Cuvintele mele vor fi mai folositoare decât
încruntăturile tale, ca să mă asigur că acești oameni își vor
schimba atitudinea față de mine. Nu vrem să se întâmple ceva
care să împiedice nunta, nu-i așa?
Cu un zâmbet încordat, Boris s-a ridicat și a plecat. După
ieșirea lui, Sir Rowland a venit la Catherine și a însoțit-o în sala
de dans.
— Complimentele mele pentru discurs, Înălțimea Ta.
— Boris nu a fost atât de încântat de cuvintele mele.
— Bănuiesc că e și mai puțin încântat de cuvintele
Lordului Farrow. Boris e soldat, Înălțimea Ta, iar Lordul
Farrow nu e vreun diplomat.
— Însă tu ești un diplomat desăvârșit, Sir Rowland.
Mama mi-a vorbit de tine. A zis că mă pot baza pe ajutorul tău.
Sir Rowland a șovăit pentru prima oară.
— Am avut onoarea de a petrece câtva timp la curtea din
Brigant când regele a lipsit, fiind plecat la războiul cu
Calidorul. Atunci am cunoscut-o pe Majestatea Sa, regina. Ar
fi mândră de tine astăzi.
O prietenie la curte! Ambasadorul trebuie să fi umblat
cu mare grijă, s-a gândit Catherine. Dacă ar fi suspectat cineva
vreun gest neadecvat între el și mama ei, Sir Rowland n-ar mai
fi avut acum o poziție atât de bună. Dacă tatăl ei ar fi bănuit
una ca asta, Sir Rowland n-ar mai fi avut nici cap.
— Cât privește discursul meu, data viitoare mi-ar plăcea
să-l îmbunătățesc. Aș aprecia sfaturile tale.
— Cu siguranță, Înălțimea Ta. Ar fi o onoare.
— Bine. Atunci, mâine-dimineață. Există un loc liniștit
unde ne putem întâlni?
— Biblioteca e o încăpere splendidă. Sunt sigur că va fi
liniște acolo înainte de micul dejun.
— Perfect.
 — Dar acum mi-e teamă că mai avem treabă aici. Mulți
oameni sunt nerăbdători să te cunoască. Te pot însoți?
— Chiar te rog, Sir Rowland.

Mult, mult mai târziu, Catherine s-a prăbușit în pat

epuizată, dar și-a dat seama că zâmbește. Simțea că reușise
ceva important. Îl înfruntase pe Boris, ținuse un discurs și-și
câștigase aplauze din partea publicului. Și le făcuse pe toate
îmbrăcată în rochia greșită.
Mâine acest ultim amănunt va fi corectat.
 Ambrose
NORWEND, NORDUL BRIGANTULUI

Trecuseră două zile de când evadase din mâinile puștilor

din Fielding și Ambrose se simțea aproape acasă. Munții
îndepărtați cu zăpadă pe creste se înălțau dincolo de dealurile
neregulate din Norwend, iar soarele era atât de puternic, încât
Ambrose a trebuit să-și mijească ochii. Un vânt rece din nord
părea să-i pătrundă dincolo de cusăturile jachetei, iar Ambrose
s-a zgribulit. Cucuiul de la ceafă era încă dureros, însă Ambrose
s-a pomenit zâmbind. Se scurseseră doi ani de când părăsise
castelul Tarasenth și până acum nu-și dăduse seama cât de
mult îi lipsea. Își zărea casa și aceasta era o senzație plăcută.
Venea din vest, ceea ce-i oferea cea mai bună priveliște
asupra castelului Tarasenth de la distanță. A găsit un loc
adăpostit și s-a așezat să observe. Nu vedea niciunde vreun om
al lui Noyes sau vreun soldat, dar asta nu însemna că nu erau
acolo. Noyes nu era prost; știa că primul loc pe care-l caută un
fugar este casa familiei sale.
Ambrose nu putea decât să spere că spionul suprem al
regelui îl credea mai inteligent de-atât.
Când s-a întunecat și luna s-a ascuns după un nor,
Ambrose a coborât panta pe tăcute. A ajuns la zidul dinspre
grădina de lângă bucătărie, s-a cocoțat în păr, apoi pe
acoperișul cămării și mai departe, înspre fereastra camerei de
deasupra acesteia. Fereastra avea grilaj, dar una dintre bare
pierduse lupta cu rugina de multă vreme și Ambrose se putea
strecura prin spațiul gol.
A ajuns în camera copiilor și chiar vizavi, pe coridor, era
dormitorul lui. Și-a scos bocancii și a pășit cu mare atenție pe
vechile dușumele scârțâitoare, în timp ce mirosul familiar i-a
umplut dintr-odată nările.
A deschis ușa dormitorului lui Tarquin. În pat se în-
trezărea o siluetă, iar Ambrose s-a temut brusc să nu fie o
capcană, să nu fie unul dintre oamenii lui Noyes. Și-a scos
pumnalul și s-a apropiat de pat.
Dar când a ajuns mai aproape s-a relaxat. Părul lung și
blond de pe pernă era inconfundabil. Chiar atunci Tarquin a
deschis ochii, l-a zărit pe Ambrose și s-a ridicat pe tăcute din
pat, făcându-i semn să păstreze tăcerea. Apoi l-a strivit cu
îmbrățișarea lui.
— Mă bucur să te văd, a zis Tarquin, în șoaptă.
— Vorbim în șoaptă pentru că nu vrem să-i trezim pe
servitori sau avem un motiv mai serios?
— Noyes are doi oameni aici, în Tarasenth. Au ajuns aici
acum trei zile. Tata nu a avut de ales și a trebuit să-i primească.
Dar nu par să se aștepte la venirea ta. Au cercetat
împrejurimile și de-atunci stau pe-aici, plictisiți. E doar o altă
metodă a regelui de a-și exercita puterea – trimite soldați în
casa omului ori de câte ori are chef.
Tarquin încerca să bagatelizeze vestea, însă Ambrose
știa că oamenii care lucrau pentru Noyes nu erau niciodată
prea leneși.
— Știam că-mi asum un risc venind aici, dar trebuia
să te văd.
Tarquin a pus blând mâna pe brațul lui Ambrose.
 — Și mă bucur că ai venit. Am auzit atât de multe
zvonuri. Unele spuneau că ai fost ucis, altele că ai fost capturat.
Și toate astea pentru că l-ai provocat pe unul dintre oamenii lui
Boris.
— Ei m-au provocat pe mine.
Și-a spus repede povestea, cu toate amănuntele – mai
puțin despre sentimentele sale profunde față de prințesa
Catherine, despre starea de rău fizic și de teamă pe care a
simțit-o după ce l-a ucis pe Hodgson. Tarquin a clătinat din
cap.
— Noyes a venit să ne interogheze. Dar, desigur, nu
a spus exact ce se întâmplase. Și se pare că și puținul pe care
ni l-a spus erau minciuni. A zis că ai ucis un membru al
gărzii regale. Acum ești căutat pentru trădare.
— Trădare! Am fost provocat! M-am apărat.
Nu era mai rău decât se așteptase Ambrose, însă simțea
cum se înfurie din nou.
— Cum pot dovedi că sunt nevinovat? E imposibil. Re-
gele, Boris, Noyes, toți fac acest lucru imposibil.
— Calmează-te.
Tarquin și-a pus din nou mâna peste brațul lui Ambrose.
— Cei care te cunoaștem nu avem nevoie de nicio dovadă.
— Și dacă mă sprijiniți sau mă ajutați veți fi tratați și voi
drept trădători. Și tu, și tata.
— Numai dacă află, l-a corectat Tarquin. Și nu vor afla.
În seara în care a plecat, Noyes și patru dintre oamenii lui au
venit la casa pe care am închiriat-o în Brigane. Noyes a întors
locul cu fundul în sus, a luat actele tatei, a interogat pe toată
lumea, inclusiv pe servitori, lăsându-ne la final pe tata și pe
mine. Dar știi că tata se comportă ideal când e încolțit. I-a spus
lui Noyes că te-ai născut rebel; că a încercat să te domesticească
și a eșuat; că ai plecat din Norwend acum doi ani și te-ai înrolat
în Garda Regală împotriva voinței lui – mi-a plăcut în mod
deosebit adevărul acestei afirmații. A spus că te certase cu o zi
înainte pentru că nu ai renegat-o pe Anne, iar tu îl criticaseși
pentru că o renegase atât de categoric. A sfârșit prin a te
dezmoșteni în totalitate și prin a-și oferi propriii oameni să
ajute la prinderea ta, știind că Noyes nu va accepta.
Deci Noyes nu avea nicio putere asupra tatălui său, dar
Ambrose își făcea încă griji pentru Tarquin.
— Și ce anume te-au întrebat?
— La toate întrebările lor am răspuns cu adevărul, frate:
că am ținut la tine enorm, că nu te-am mai văzut din ziua
execuției lui Anne și că părerea mea e că ești un mare prost.
Ambrose a zâmbit.
— Sunt puțin rănit.
Era sigur că interogatoriul fusese mai dificil decât lăsa
Tarquin să se înțeleagă.
— Dar tu nu ești prost, Ambrose. Ești curajos, ono-
rabil și loial. Dar dacă vor pune mâna pe tine, nu-ți vor
arăta îndurare. Trebuie să pleci din Brigant, să te înde-
părtezi de Noyes.
— Așa intenționez. Mă duc în Pitoria și apoi... Nu te
uita așa la mine.
— Așa cum?
— Știu că te gândești c-o voi căuta pe prințesa Ca-
therine.
— Care a insistat să fugi. Care spunea că ține la tine.
Pentru o prințesă să spună asta e... cam... nedemn de o
prințesă.
— Se va mărita peste două săptămâni. Și într-o zi va
fi regina Pitoriei. Eu sunt un fugar dorit de autorități. N-o
să dorească să mă aflu în apropierea ei. Planul meu e să
ajung mai întâi în Pitoria, apoi în Illast. Și cine mai știe
unde după asta. Fac asta pentru mine, dar și pentru Anne.
Mereu a spus că ar trebui să călătoresc, nu să fiu legat de
armată, mărșăluind în jurul zidurilor castelului.
Tarquin a surâs.
— Mi-o amintesc cum spunea asta. Îi spunea
„meseria de a saluta din mers“.
Ambrose a surâs și el, dar amintirea a dispărut iute.
— Că veni vorba despre Anne, trebuie să-ți povestesc
ce am văzut în Fielding. Locul în care a fost prinsă Anne.
Acolo se petrece ceva de-a dreptul straniu.
— Poftim? Ai fost acolo?
— A trebuit să merg. Niciunul dintre noi n-a crezut
că Anne și Sir Oswald erau amanți. Eu încă nu cred asta,
dar ceva se întâmplă în Fielding. Sunt niște băieți-soldați
acolo. Câteva sute. Habar nu am de ce, dar Aloysius pune
ceva la cale, iar eu cred că Anne a aflat ce anume. De-asta
a pus să fie omorâtă.
Tarquin și-a ridicat mâna.
— Taci, frate. Vorbești aiurea.
Ambrose l-a prins pe Tarquin de mână cu putere.
— Promite-mi. Promite-mi că vei cerceta! Aș face-o eu,
dar am făcut tot ce mi-a stat în putință deocamdată, aici, în
Brigant. Promite-mi că vei face asta pentru Anne.
Tarquin l-a strâns și el de mână pe Ambrose.
— Promit.
Ambrose a dat din cap, cu un nod în gât.
— Trebuie să plec în curând, dar ar trebui să vorbesc cu
tata înainte.
— Așteaptă aici. Îl aduc eu.
 înainte ca Ambrose să mai apuce să spună ceva, Tarquin
țâșnise deja afară din cameră. Ambrose s-a dus la ușă ca să
asculte, apoi la geam, ca să verifice dacă era totul în ordine. Ușa
s-a deschis și Ambrose s-a răsucit, văzându-l pe Tarquin
intrând la loc.
— Vine.
Tarquin a venit lângă Ambrose și i-a așezat o mână pe
umăr.
— Nu te-am văzut niciodată atât de neliniștit.
— Cinstit vorbind, frate... sunt îngrozit. Pentru mine și
pentru voi. Pot suporta ceea ce s-a întâmplat doar pentru că tu
și tata sunteți teferi. Dacă mă prind aici, tu și tata veți cădea
odată cu mine. Viața nu e deloc roz; cu toate astea, dacă ajung
în Pitoria, voi supraviețui, dar dacă vă aduc și mai multe
necazuri pe cap, va fi mai mult decât voi putea îndura.
— Vom supraviețui, Ambrose. Și dacă lucrurile se vor
înrăutăți pentru noi, nu va fi vina ta, a oftat Tarquin.
S-a întors și a privit încăperea.
— Mai ții minte când împărțeam camera asta? Îți spu-
neam că ai monștri sub pat. Inventam cele mai înfricoșătoare
povești cu putință, însă tu râdeai. Voiam atât de mult să te
sperii pe atunci, dar n-am reușit niciodată.
— Monștrii nu m-au înspăimântat niciodată. Savuram
ideea că mă pot lupta cu ei. Eram atât de disperat să-mi
dovedesc curajul.
Ambrose a zâmbit gândindu-se la asta.
— Îmi amintesc că erai suficient de înalt cât să vezi
dincolo de fereastra asta și să privești caii de pe câmp. Eu
nu eram destul de mare. Eram gelos pe tine.
Pervazul nu-i mai ajungea acum nici până la brâu.
— Câți ani aveam? Cinci sau șase? Parcă a fost ieri.
 În acel moment s-a deschis ușa. Ambrose s-a răsucit
brusc; în încăpere nu intraseră oamenii lui Noyes. Ambrose
era șocat de cât de bătrân părea tatăl lui: mai mic, mai
bătut de vreme și mai ridat. Nu mai era omul vibrant și
puternic de acum câteva luni. Moartea unui copil și exilul
altuia puteau să-i facă asta unui om, și-a zis Ambrose, care
s-a înclinat.
— Tată.
Părintele său a intrat în cameră, închizând în tăcere ușa
în urma lui.
— Au trecut mulți ani de când m-am furișat ultima oară
pe holurile astea, în puterea nopții, dar încă mă pricep.
S-a apropiat de Ambrose.
— Deci trebuie să intervină regele și oamenii lui Noyes
ca să te aducă înapoi la Tarasenth.
— Nu, tată. Purtarea mea de la ultima noastră întâlnire
m-a adus aici. Voiam să-ți cer iertare pentru ce am spus în
Brigane. A fost absurd și crud și-mi pare rău. Și-mi pare rău
dacă abat primejdia asupra ta și a lui Tarquin și asupra
oricărui locuitor din Norwend.
— Absurd, într-adevăr. Am încercat să te avertizez, dar
nu ai voit să-mi dai ascultare. Necazurile tale recente sunt
consecința purtării tale de la execuția... Iui Anne.
— Și consecința faptului că avem un tiran drept rege.
Norwend s-a zbârlit.
— Cu o atitudine ca asta...
Apoi chipul i s-a îmblânzit.
— Dar hai să nu mai deschidem acest subiect. Fratele
tău îmi spune că te îndrepți spre Pitoria. Poate că idealismul
tău se va potrivi mai bine acolo.
— Probabil. Cel puțin sper să nu-ncerce nimeni să mă
omoare din cauza asta.
Tăcerea s-a lăsat grea. Ambrose nu știa ce să mai spună.
Poate că nu mai era nimic de spus.
— Trebuie să plec. Cu cât stau mai mult, cu atât pri-
mejdia e mai mare.
Tatăl său s-a încruntat.
— Ești un soldat bun, Ambrose, și într-o zi vei fi un
bărbat de nădejde. Amintește-ți, lumea se schimbă. Poate că
într-o bună zi te vei putea întoarce aici, la Tarasenth. Acesta e
căminul tău și, orice s-ar întâmpla, ești fiul meu.
Și, spre surprinderea lui Ambrose, tatăl său și-a deschis
brațele ca să fie strâns la piept. Ambrose s-a dus spre el și l-a
îmbrățișat.
— Adio. Ține minte, fratele tău și cu mine ținem la tine
mult.
Ambrose s-a întors spre Tarquin și l-a îmbrățișat cu toată
forța, însă Tarquin a zâmbit și l-a dat la o parte, spunând:
— Mie n-ai de ce să-mi spui deocamdată la revedere. Vin
cu tine.
 Tash
DORNAN, PITORIA

Tash a intrat în Hanul Liliacul Negru și s-a dus spre

masa din colț unde Gravell stătea de unul singur, mâncând o
friptură enormă. Avea lângă el și o halbă de bere. Tash s-a oprit
la o distanță sigură, ca să-i evalueze reacția. Gravell mesteca,
iar ochii lui scrutau încăperea. Apoi s-a oprit din mestecat. O
fixa cu privirea în timp ce-și înfigea furculița în friptură, apoi o
tăia de parcă ar fi amputat un membru.
Lui Tash i s-a părut că priveliștea era destul de promi-
țătoare: Gravell nu urlase și nici nu-și aruncase cuțitul în
direcția ei.
Se plimbase pe la marginea târgului, dându-i lui Gravell
timp să se calmeze, dar în scurt timp s-a plictisit și și-a dat
seama că șansele ei de a-și cumpăra frumoasele cizme cenușii
erau fix zero dacă nu se ducea să se împace cu Gravell. Așa că
s-a întors să ia cizmele și a reușit s-o recupereze pe cea pe care
o azvârlise într-o latrină îngrozitor de împuțită. Cealaltă, cea
pe care o aruncase pe drum, dispăruse.
Tash s-a apropiat lent de masă, ca și cum s-ar fi apropiat
de un urs rănit. Gravell semăna cu un urs, dar nu părea rănit,
ci furios. Ea stătea în fața lui, la o distanță rezonabilă de el,
dincolo de masă, și cu calea de ieșire din han în spatele ei.
Gravell s-a holbat la ea, strângând cuțitul în pumn, cu lama în
sus.
Tash a ridicat cizma pe care o recuperase din latrină și a
zis:
— Cizma ta.
Fața lui Gravell s-a schimonosit.
— Am căutat-o și pe cealaltă, dar n-am găsit-o.
— La naiba cu cizmele. Unde mi-e sticla?
Gravell a lovit cu mâna în masă, iar farfuria și friptura
i-au sărit în sus.
— Poftim?
— Nu face pe nevinovata cu mine.
— Dar... vrei să spui... sticla de fum?
— Nu mai striga în gura mare! Ce crezi că vreau să spun,
sticla de pruka?
— A dispărut?
Gravell a clătinat din cap.
— Am avut încredere în tine, serios. Am crezut că sun-
tem parteneri. Nu credeam c-o să mă furi.
— Dar nu am furat. N-aș fura de la tine niciodată.
— Nu te credeam mincinoasă sau hoață.
— Nu sunt nici una, nici alta! Nu ți-am luat... sticla –
sticla noastră. Ți-am luat doar cizmele.
— Deci, la urma urmelor, ești hoață.
— Păi... nu sunt... Uite, ți-am luat încălțările pentru
că ai fost incorect, dar n-aș lua niciodată fumul, adică sticla.
Mă cunoști, Gravell. N-aș face asta.
— Credeam că te cunosc.
Tash s-a mai apropiat puțin de Gravell.
— A dispărut când erai la baia publică și mă urmăreai
pe mine?
Gravell n-a zis nici da, nici ba; părea doar mânios. Tash
a continuat:
— Ei bine, cred că știu ce s-a întâmplat. Când ai ieșit din
vana ta după mine, cineva a intrat acolo și a luat fumul.
— Sau l-ai luat tu și ești prea speriată să recunoști asta.
— Sincer, Gravell, n-aș face așa ceva.
— Sinceritatea nu pare a fi una dintre calitățile tale
principale, domnișorică.
— Uite, tu rămâi aici. Eu o să mă duc la baia publică și
o să-i întreb dacă au văzut pe cineva suspect.
Gravell a pufnit în râs.
— De ce nu te duci să-i ceri ajutorul șerifului dacă tot te
ocupi de asta?
— Păi, dacă încearcă să-l vândă careva, toată lumea știe
că noi suntem singurii vânători de demoni de aici, așa că...
— Așa că toți oamenii care cumpără fum sunt niște
cetățeni atât de onești, care respectă legea, încât ar veni direct
la mine, să-mi spună despre asta.
Gravell s-a uitat urât la ea.
— Mă rog, oamenii știu că nu trebuie să te tragă pe
sfoară.
— Cineva a furat de la mine! M-au tras deja pe sfoară!
Nu știu cine, dar când o să pun gheara pe el – sau pe ea – o să...
A înfipt din nou furculița în friptură.
— Uite, o să întreb în stânga și în dreapta. Cineva
trebuie să știe ceva. Dar acum mă crezi că nu am luat eu sticla,
nu-i așa?
— Da, te cred, a mârâit Gravell. Dar sticla aia a dispărut
din cauza poznelor tale, domnișorică. Adu-mi numele persoanei
care a luat sticla și mă mai gândesc dacă să te iert sau nu.
Gravell și-a îndreptat cuțitul spre Tash.
— Sper s-o scoți cumva la capăt, pentru că, altfel,
parteneriatul nostru e terminat pentru totdeauna.
 Edyon
DORNAN, PITORIA

Edyon s-a relaxat în vană după plecarea lui Gravell,

moțăind în apa călduță care nu părea să se mai răcească. Nu se
simțea doar curat, ci de-a dreptul înviorat. Îl durea puțin
dintele și i se clătina, dar trupul nu-l mai durea deloc. Ar fi
putut crede că asta se datora căldurii apei, dar cucuiele și
vânătăile îi dispăruseră complet, iar pielea îi strălucea și era
moale ca a unui copil proaspăt venit pe lume. „Apa caldă nu
poate face asta de una singură", și-a spus el.
Edyon s-a îmbrăcat cu hainele lui curate și uscate, a
înfășurat sticla cu fum într-un prosop proaspăt, apoi l-a
acoperit cu haina lui de piele. A vârât haina sub braț și s-a uitat
ca nu cumva sclipirea violetă a fumului să fie zărită, apoi a ieșit
din baia publică. Dacă oamenii șerifului l-ar fi prins cu fumul
de demon, ar fi fost în mare bucluc. Fumul de demon era ilegal
și costisitor; simpla sa posesie însemna cel puțin douăzeci de
lovituri de bici și un an de muncă grea.
Edyon mergea și-și făcea griji în privința dintelui care i
se clătina. Își spusese că nu va mai fura niciodată. Dar furtul
nu era o decizie; era o... o compulsie. Nevoia de a lua sticla, de
a o poseda pusese stăpânire pe el la fel de simplu și de ferm ca
de fiecare dată. Nu și-o putea explica, așa cum nu-și putea
explica nici nevoia de a fura o ramă de tablou sau o corabie de
argint. Și, deși se simțea bine trupește, mintea lui o apuca acum
pe calea obișnuită după ce fura ceva – o cale tulburată.
Lui Edyon îi plăcea de fată și nu voia să fie învinovățită
pentru ceea ce făcuse el. Nici nu voia să fie prins de oamenii
șerifului și mai ales nu voia să fie prins de monstrul ăla uriaș
de om care era Gravell. Nu va dura mult până când Gravell va
afla că nu fata furase fumul și astfel nu va trece mult până când
își va da seama cine e responsabil de dispariția acestuia.
Știa că e musai să scape de el. Voia să-i dea sticla fetei.
Dacă ar fi zărit-o acum, i-ar da-o imediat sau poate ar scăpa-o
pe jos ca ea s-o vadă când va păși înăuntru... Dar ea nu era aici
și el știa că această idee este o pură fantezie. Pentru o clipă, o
altă idee i-a trecut prin cap: să vândă fumul ca să facă rost de
bani pentru a-l despăgubi pe Stone. Fumul sigur valora
cincizeci de coroane. Dar era marfă ilegală și cumpărătorii erau
de cea mai joasă speță. Știau oricum că era furat de la uriașul
Gravell. L-ar fi dat de gol cu siguranță.
Și acum alte griji au năvălit în creierul lui Edyon. Își
jurase că-i va spune mamei sale despre furtișagurile lui. Dar
cum putea face asta? Ce-ar fi crezut despre el? Băiatul s-a
gândit să-i arate ce-i făcuse Stone. Acesta își pusese oamenii
să-l bată. Nu așa se purtau niște oameni civilizați,
nemaipunând la socoteală faptul că urinaseră pe el. Stone și
oamenii lui erau niște barbari; mama lui va pricepe asta și-i va
lua partea. Doar că acum nu mai avea nicio vânătaie. Nici el nu
prea știa cum se evaporaseră, doar dacă nu cumva fumul de
demon era responsabil pentru asta și atunci cum putea explica
el una ca asta? „Da, mamă, oamenii lui Stone m-au bătut de m-
au învinețit, dar cred că sticla asta foarte ilegală cu fum de
demon m-a vindecat. Ah, și apropo, vezi că am furat-o.“
Nu, n-o putea înfrunta acum pe Erin. Se va gândi mai
târziu cum să-i spună. În plus, avea o întâlnire cu March, un
companion mult mai promițător. Edyon mirosea și arăta mai
bine ca niciodată; nu voia să irosească momentul. Merita o
tovărășie plăcută după ziua îngrozitoare pe care o avusese. Va
lămuri mâine lucrurile cu mama lui și cu Stone.
Trebuia să meargă la Rața și să-l găsească pe March, dar
mai întâi trebuia să ascundă fumul într-un loc sigur. Nu în
cortul lui, unde l-ar fi putut găsi mama sa sau slujitorii. Într-
un loc liniștit... A luat-o spre pădure.
Codrii erau tăcuți, iar zgomotul târgului nu răzbătea
printre copaci. Edyon a mers mai departe, a trecut de locul unde
mâncase bătaie și de un pârâu, lângă care s-a așezat. A dezvelit
sticla și s-a uitat fascinat la fumul rotitor.
Poate că ar fi trebuit să încerce din el? Trecuseră câteva
luni bune de la ultima lui vizită la un loc de fumat și i-ar fi prins
bine niște relaxare. Ce sens mai avea să-și asume riscul de a
deține o sticlă întreagă cu fum dacă nu putea gusta din plăcerea
de a-l inhala? O să ia un singur fum, o să ascundă sticla și apoi
se va duce să se vadă cu March. Un plan perfect.
A scos dopul sticlei și a lăsat să scape un rotocol de fum.
Acesta s-a încolăcit printre copaci, strălucind în culori violete,
și s-a evaporat printre frunze. A mai lăsat afară un rotocol, dar
de data asta s-a înclinat înainte și l-a tras pe nas. Era fierbinte
și uscat și își croia propriul drum spre gâtlejul lui și spre
plămâni și apoi din nou spre gură, unde părea să se rotească în
jurul limbii sale și în jurul dintelui care se clătina și să urce
spre cerul gurii. Apoi i s-a strecurat, cald și violet, spre creier.
Edyon a râs și fumul i-a țâșnit din gură într-un nor violet.
S-a întins pe spate și a plutit deasupra pământului, ca și cum
și el ar fi fost făcut din fum, scânteind în întunericul de sub
umbrarul frunzelor.
 Copacii erau minunați. Frunzele fluturau spre el de
deasupra lui. Le-a zâmbit și le-a făcut cu mâna. Totul era atât
de frumos.
 March
DORNAN, PITORIA

În timp ce March aștepta lângă baia publică să apară

Edyon, a avut suficient timp de gândire. Fusese nesăbuit mai
devreme, flirtase cu fiul prințului, îl lăsase să-i complimenteze
ochii când avea de fapt o treabă de făcut. Data viitoare March
își va aminti ce misiune are. Trebuia să discute cu Edyon
înainte ca acesta să ajungă la mama lui și categoric înainte să
ajungă la Regan. Trebuia să-i spună lui Edyon povestea sa cât
putea de convingător și, pentru asta, povestea trebuia să fie în
mare adevărată. Până la momentul apariției lui Edyon, March
știa ce are de spus.
Fiul prințului a ieșit din baie, mergând iute, cu haina sub
braț. March a luat-o pe o stradă lăturalnică, sperând să-i taie
calea, spunând „sunt surprins, dar încântat să te văd“, și să-l
convingă pe Edyon să meargă cu el într-un loc retras. Dar
Edyon n-a mai apărut pe drumul ce ducea înapoi spre târg.
March a fugit înapoi pe unde venise și a apucat să-l vadă pe
Edyon ieșind din oraș și Îndreptându-se spre pădure. Edyon
părea mai puțin grăbit acum, iar March l-a urmărit de la
distanță. Pădurea putea fi un loc bun, unde să discute în liniște,
netulburați. Edyon mergea la nesfârșit, în adâncuri de codru,
trecând de locul unde oamenii aceia îl snopiseră în bătaie și
urinaseră pe el, dincolo de locul în care March își petrecuse
noaptea, ajungând la un pârâu unde s-a oprit și s-a așezat pe
jos. Din haină a scos o sticlă ce strălucea în nuanțe movulii.
March nu văzuse niciodată ceva asemănător. Edyon a
legănat sticla și s-a uitat la ea, apoi a ținut-o cu fundul în sus și
i-a scos dopul. Un rotocol de fum violet a urcat înspre copaci; nu
s-a dispersat, ci a rămas ferm și scânteietor până când a
dispărut deasupra frunzișului. Edyon a eliberat și mai mult
fum, însă de data asta l-a inhalat, a râs și apoi s-a lăsat din nou
la pământ.
Nu s-a clintit timp îndelungat. În cele din urmă, March
a pășit în față.
— Edyon.
Edyon n-a răspuns. Părea să fi adormit buștean.
— În fine, măcar nu ești cu Regan, a zis March.
S-a așezat lângă Edyon și s-a uitat prelung la chipul
acestuia, atât de asemănător chipului tatălui său, prințul,
și totuși atât de diferit. Oarecum mai blând.
în cele din urmă, s-a lăsat seara, iar Edyon s-a foit,
s-a întins și s-a ridicat în capul oaselor. Zâmbea. Apoi l-a
zărit pe March și zâmbetul i s-a întins pe față.
— Salutare, străinul meu arătos. Ce surpriză
încântătoare să te văd aici. Madame Eruth nu mi-a spus c-
o să mă trezesc lângă tine. Însă poate că știa că voi
interpreta greșit vorbele ei.
March s-a simțit din nou derutat.
— Arăți mai bine, a reușit el să spună.
— Mulțumesc. Însă ultima oară când m-ai văzut eram
bătut măr și plin de urină, așa că nu sunt sigur că „mai bine“
indică vreo îmbunătățire reală.
— Ăăăă, și miroși mai bine.
Edyon a izbucnit în râs.
 — Hmm, complimentele nu sunt punctul tău forte, să-
nțeleg. Dar e în regulă. Știi că ochii tăi arată și mai uluitor în
lumina amurgului?
— Aăă, nu.
— Se pare că ți-e greu să primești complimente, de
asemenea. Mi-e teamă că va trebui să te obișnuiești cu gândul
acesta astă-seară. Intenționez să te amețesc cu ele. De cât timp
ești aici?
— De când ai ajuns. Am avut grijă de tine.
— Ai avut grijă de mine? Asta chiar sună promițător.
March s-a foit, stânjenit. Trebuia să ajungă la subiectul
Regan. A zis:
— Trebuie să fiu sincer cu tine. Mă tem pentru siguranța
ta.
— Ei bine, e un lucru minunat din partea ta, noul meu
străin arătos. Dar nu trebuie să-ți faci griji – gorilele lui Stone
nu mă vor cotonogi din nou. Cel puțin nu până la sfârșitul
săptămânii.
— Nu mă refer la ei. Vorbesc despre cineva mult mai
primejdios.
Edyon a rânjit amar.
— Nu te panica – știu despre el.
— Știi?
Oare Edyon primise cumva vreun mesaj de la Regan sau
de la mama sa cât fusese la baia publică?
— Desigur. Era clar c-o să-și dea seama că eu am
fost, deși credeam c-o să dureze mai mult. Dar dacă a dat
deja sfară în țară, până dimineață voi fi deja mort.
Edyon nu părea foarte preocupat de faptul că va fi
omorât. De fapt, părea total relaxat. Era evident că încă
suferea de efectele acelui lucru din sticlă.
 — Păi, știe că ești tu... și tu ești tu. Dar nu va spune
nimănui altcuiva: e aici ca să te omoare cu mâna lui.
— Aici? a spus Edyon, uitându-se în jur, dintr-odată
puțin mai atent.
— Aici la târg, vreau să spun. De-asta am venit, ca
să te avertizez. Dar de unde știi de existența lui?
— Am furat fumul de la el; deci sigur că știu de exis-
tența lui.
— Fumul? a spus March, arătând spre sticlă.
Chestia asta?
— Da, chestia asta.
Acum Edyon era de-a dreptul derutat. Și-a mijit ochii
spre March.
— Vorbim despre aceeași persoană? Mare. Păros.
Vânător de demoni.
— Nu, Edyon.
Nu mergea deloc conform planului. March s-a apropiat
de Edyon ca să-i poată vorbi în șoaptă.
— E un bărbat din Calidor: Lordul Regan. E aici la târg
și vrea să te ucidă.
Edyon a râs tăios.
— Ei bine, va trebui să se așeze la coadă.
— E un lucru serios, Edyon.
— Mă rog, văd că tu ești serios.
Edyon s-a trântit la loc pe pământ și și-a întors capul
spre March.
— Eu nu mă simt serios deloc. Fumul acesta e uluitor.
Mult mai bine ca data trecută. Trupul mi-a plutit printre
vârfurile copacilor și... cum să-ți spun eu ție?... Trupul meu se
simte fericit. Adică fiecare mușchi și fiecare osișor zâmbesc. Are
vreo noimă ce spun?
 March a clătinat din cap.
— Mai întâi ești acoperit în urină, iar acum ești drogat.
Dar la ce te puteai aștepta din partea fiului unui prinț?
— Eu sunt de-a dreptul fericit și relaxat, prietene.
Foarte, foarte relaxat, într-un mod minunat.
Edyon și-a pus mâna pe genunchiul lui March.
— Iar tu ești la fel de frumos pe cât îmi amintesc. Sper
din tot sufletul că și eu arăt mai bine. Mai bine din cât se poate
de bine. Mă simt incredibil de bine. Vânătăile mi-au dispărut și
chiar și dintele care mi se clătina pare să se fi oprit din clătinat.
March s-a uitat la mâna lui Edyon ce-i poposise pe ge-
nunchi. Trebuia să pună punct acestei tărășenii și să-și spună
propria poveste. A făcut asta în singurul mod pe care-l
cunoștea, transformându-se în servitor. S-a ridicat în picioare
și s-a înclinat.
— Numele meu este March, domnule. Sunt aici ca să-ți
aduc un mesaj.
Edyon a ridicat capul ca să se uite, apoi l-a lăsat să cadă
la loc, spunând:
— Un mesaj, ura!
— Domnule. Edyon.
March și-a păstrat tonul servil.
— E un lucru serios. Mesajul e secret și, ca să ți-l
transmit, trebuie să fiu sigur de identitatea ta. Pot să te
întreb despre părinții tăi...?
Edyon s-a ridicat din nou în capul oaselor.
— Ești real, nu-i așa, March? Absurd, arătos, străin... dar
oare ești real? Nu ești un vis de fum?
— Te rog, domnule!
Edyon s-a încruntat, dar a zis:
— Vrei să afli despre părinții mei? Ei bine, mama
mea e negustoreasă. Erin Foss. Cumpără lucruri și le vinde
apoi, puțin mai târziu. În general cu un preț mai scump
decât acela cu care le-a cumpărat.
— Asta a făcut dintotdeauna? Și tu ai fost întotdeau-
na alături de ea?
— Din pântec. Răspunsul se aplică ambelor
întrebări.
— Și tatăl tău?
Deși aproape că moțăia, Edyon a părut să se
încordeze la auzul acestui cuvânt.
— Nu e niciun secret că mama nu a fost niciodată
măritată. Spune că l-a iubit o vreme pe tata, dar acesta a
plecat. De atunci nu a mai găsit niciodată un bărbat care
să-i îndeplinească standardele. Eu sunt acum bărbatul din
viața ei, deși uneori cred că ar prefera să fiu un scrin din
lemn de nuc cu incrustații de fildeș. Deci, n-am tată, cel
puțin nu unul care să-și merite titlul.
Edyon a ridicat din umeri și a adăugat:
— Presupun că e mort.
— Mort? De ce?
— Pentru că mama spunea că era nobil și bun. Un
om bun și nobil n-ar putea ignora pe cineva sânge din
sângele lui.
— Asta cred și eu, dar uneori există unele... împrejurări,
obstacole...
— În ceea ce mă privește, singurul obstacol acceptabil e
moartea. Așa că asta aleg să cred.
— Deci nu cunoști identitatea tatălui tău?
— Uite, March, ți-am răspuns la toate întrebările. Acum
spune-mi care e mesajul sau schimbă subiectul și găsește ceva
mai interesant.
 — Tatăl tău nu e mort, domnule. Vrea să te cunoască.
Edyon a râs scurt, însă părea agitat.
— Prezența tatălui meu? Te-a trimis Madame Eruth să
mă torturezi, nu-i așa?
— Am fost trimis de tatăl tău, domnule.
Edyon l-a privit în ochi pe March și sclipirea de speranță
pe care March a zărit-o acolo l-a șocat preț de un moment. În
cele din urmă, Edyon a spus:
— Asta e cea mai ciudată zi din toate zilele. Iar tu chiar
ai cei mai uluitori ochi din lume. Repetă ce-ai spus.
— Tatăl tău e în viață. Am fost trimis de el. Vrea să te
vadă, iar eu trebuie să te duc la el. Dacă dorești să mergi.
Edyon a clipit, iar fumul părea să i se fi ridicat de pe
creier.
— Vorbești serios, nu-i așa?
— Da.
March a zis asta cât a putut de blând și a rămas surprins
de cât de tandru a părut. Apoi a început să-și depene povestea.
— Sunt servitorul lui Thelonius, prințul din Calidor. I-
am fost slujitor timp de opt ani, de când eram copil. Probabil
că, pentru că eram tânăr, îmi vorbea mai degrabă ca unui băiat
decât ca unui servitor și încă îmi vorbește așa cum nu vorbește
cu nimeni, în afara membrilor familiei sale restrânse.
March a făcut o pauză.
— Însă de curând am rămas singurul cu care poate vorbi.
Probabil ai auzit că soția și cei doi fii ai săi au murit, nu cu mult
timp în urmă.
Edyon nu a spus nimic, așa că March a continuat:
— Ca prinț, trebuie să aibă un moștenitor. Prințul e
presat de miniștrii săi să se recăsătorească, să aibă alți copii,
dar el nu poate face asta. Și-a iubit mult soția și copiii. Nu-și
dorește altă soție. Dar își dorește un alt copil... pe fiul său
pierdut acum mult timp și ilegitim. Pe tine.
Edyon s-a holbat la March și a clătinat din cap.
— Fumul trebuie să fie de vină.
March a continuat.
— Prințul m-a rugat să te găsesc. Are încredere în mine
ca în nimeni altul, pentru că sunt un simplu servitor, nu
reprezint o amenințare pentru el. Această informație e
importantă și periculoasă. Sunt mulți în Calidor care mai de
grabă ar vrea să te vadă mort decât să ți se închine, ca
moștenitor al prințului.
— „Văd numai moarte în jurul tău“, a murmurat Edyon.
March a observat că Edyon începuse să respire repede și
întretăiat.
— Semeni foarte mult cu prințul. La păr, la statură, la
culoarea pielii. Ești o versiune mai tânără a lui. Nu știi chiar
nimic despre tatăl tău?
— Mama mi-a spus că era un nobil dintr-o altă țară. S-
au întâlnit la unul dintre târguri și au fost fericiți împreună
preț de câteva luni dintr-o vară. Apoi a fost chemat acasă. Ea
și-a dat seama că e însărcinată după plecarea lui și nu i-a spus
tatălui meu despre mine decât după ce m-am născut.
Edyon a scuturat din cap.
— Însă se însurase deja cu o altă femeie. I-a scris mamei
o singură dată și i-a trimis un dar pentru mine.
„Acel lanț de aur de la gâtul tău“, și-a zis March.
— Și mama ta nu a spus niciodată cine era acel nobil?
— Niciodată. A spus că nu conta, că eram al ei.
— Ești și al prințului. Acesta este adevărul. Văd asta
doar uitându-mă la tine.
Edyon a râs nervos și și-a privit mâinile.
 — Tremur. Și nu cred că e de la fum.
— Prințul vrea să vii în Calidor.
— Și mama?
— Prințul a vorbit doar despre tine.
Edyon și-a trecut degetele prin păr.
— Este... ce fel de om este el?
„Un trădător mincinos", erau vorbele de pe buzele lui
March, dar le-a înghițit și a spus:
— Un om respectat de oamenii lui.
— Asta nu-mi răspunde la întrebare.
— Își cunoaște îndatoririle. Te-a părăsit doar din cauza
îndatoririlor sale. Dar a crezut că e mai bine pentru tine să-ți
clădești propria existență aici, în Pitoria. Acum a mai
îmbătrânit totuși și i-a pierdut pe toți cei pe care i-a iubit, așa
că vrea să te întâlnească.
— Și ar trebui să facem cu toții ceea ce vrea el?
— E prinț, a spus March, ridicând din umeri. Așa e felul
lui de-a fi.
 — Iar eu sunt fiu de prinț, din câte spui. Dar de ce aș
crede eu lucrurile astea? De ce nu mi-ai spus totul când ne-am
întâlnit mai devreme?
— M-am gândit că nu era momentul potrivit. Erau vești
importante și – March și-a întins mâinile, cu palmele deschise
– nu credeam că vrei să le afli în timp ce zăceai într-o baltă de
pișat.
— Știi, cred că ar fi fost mai potrivit. Viața mea e... puțin
cam tulbure în acest moment.
— Acum ai o viață nouă la care să te gândești. Acestea
sunt vești importante pentru tine, domnule, dar nu doar pentru
tine: pentru întregul Calidor. Cum spuneam, unii oameni de la
curte cred că prințul ar trebui să se recăsătorească și să aibă
mai mulți copii. Alții văd în moartea fiilor săi o ocazie de a
prelua puterea. Lordul Regan este unul dintre aceștia. I-a fost
prieten loial prințului, dar când vine vorba ca un copil ilegitim
să devină moștenitor, nu mai e atât de fericit. Dacă regele va
rămâne fără niciun fiu, Regan va avea ocazia de a pune mâna
pe tron. Lordul Regan este aici, la târg, ca să te împiedice să
mergi în Calidor.
— Durere, suferință și moarte.
March a dat cu gravitate din cap.
— Moartea e scopul lui.
— Și al tău care e?
— Am fost instruit să te călăuzesc în siguranță și în taină
către tatăl tău.
— Și dacă nu vreau să merg?
— Atunci înseamnă că am eșuat și trebuie să-i spun asta
prințului. Însă Regan e aici. Chiar dacă vei reuși să-l ocolești,
alți oameni care se opun planurilor prințului vor veni. După ce
ți se va afla identitatea, iar asta se va întâmpla în curând, viața
ta nu va mai fi niciodată la fel.
— Deci tu spui că nu am altă alegere decât să vin cu tine?
— Ai de ales. Dacă alegi să-mi dai voie să te aduc în fața
prințului, vom pleca de-aici în scurt timp. Diseară. Regan era
la târg în dimineața aceasta și îți pândea cortul.
— Cortul nostru? Și mama? Ea e în siguranță?
— E în siguranță. Ea nu prezintă niciun pericol pentru
lorzii calidorieni. Tu însă te afli în primejdie. Mama ta va fi mai
în siguranță dacă pleci.
— Trebuie să vorbesc cu ea. Să-i spun ce se petrece.
— Nu e sigur să te duci acum la cort. E posibil ca Regan
să-l păzească și acum.
Edyon și-a mușcat buza.
— De unde știu eu că asta nu e un soi de glumă? Nu mi-
ai arătat nicio dovadă.
— Partenerul meu, Holywell, are dovada. Și cred că se
potrivește foarte bine cu lanțul de la gâtul tău.
Edyon și-a dus mâna la piept.
— Nu știam că ai un partener.
— El îl supraveghează pe Regan. Ascultă, am o idee. O
să mă duc la Holywell și o să văd dacă putem să te ducem la
mama ta. Dar trebuie să aștepți aici până când mă întorc.
March nu avea deloc intenția de a-l lăsa pe Edyon să-și
vadă mama, dar era clar că tânărul avea nevoie de dovezi – ceea
ce însemna că lui March îi trebuia inelul de aur care se afla la
Regan. Cu ajutorul inelului era sigur că-l va putea convinge pe
Edyon să meargă cu el.
— Vrei să faci asta? Te rog, domnule, e pentru propria ta
siguranță.
Edyon părea nesigur.
— Nu știu ce să fac. Încă nu sunt convins că acesta nu e
vreun efect straniu al fumului.
— Totul e real, domnule. Siguranța ta este responsa-
bilitatea mea. Prințul m-a însărcinat să am grijă de tine.
Edyon tot nesigur părea.
— Până acum se pare că lucrurile spuse de Madame
Eruth par a se adeveri... te voi aștepta aici. Dar trebuie să-
mi văd mama și dovada înainte de a lua o hotărâre.
— Mulțumesc, domnule, a zis March. Mă voi întoarce
cât de repede pot.
March a mers înapoi spre corturi. Aproape că-și
terminase treaba. Edyon voia să-l creadă, March vedea
lucrul acesta. Mai era nevoie de un singur lucru ca să-l
convingă, dar era cel mai greu dintre toate: inelul lui
Thelonius. Și exista o singură cale de a-l obține: Lordul
Regan trebuia să moară.
 Tash
DORNAN, PITORIA

Tash s-a întors gânditoare la baia publică. Cineva de-

acolo trebuia să știe ceva despre fumul furat, deși, desigur, va
fi un subiect delicat. Și-a făcut în minte o listă cu cei care ar fi
putut lua sticla.
Unu: băieții care cărau apa.
Acest lucru părea improbabil pentru că ei o fugăriseră,
dar era posibil ca unul dintre ei să fi pus laba pe sticlă la un
moment dat.
Doi: o altă persoană care lucra la baie.
Trei: un client.
Ea văzuse doi clienți – tânărul cu vânătăile și cu lanțul
de aur din primul compartiment și un bătrân slăbănog, cu piept
înfundat și păr cărunt în cel de-al treilea compartiment. Însă
întrebarea cheie era cine ar fi îndrăznit să-l fure? Tash era
sigură că angajații băii știau că Gravell nu era un om pe care
să-l calci pe bătături, așa că rămâneau cei doi clienți. S-a dus
direct la băieți ca să-i întrebe dacă știau cine erau ceilalți
clienți.
Băiatul mai mare, cu fața plină de bube a râs de în-
trebarea ei.
— Cel bătrân... nu l-ai recunoscut fără veșminte? E
primarul. De ce vrei să știi, mă rog?
 Tash s-a crispat. S-a întrebat cât de mult auzise pri-
marul din conversația ei cu Gravell despre fum. Ar fi putut
să-i cheme pe oamenii șerifului. Spera să fie surd...
— Dar celălalt bărbat? Cel tânăr. Avea un colier de aur.
Băiatul bubos a rânjit.
— Sigur, știm cum îl cheamă. O să-ți spunem și ție
pentru zece copeici.
— De căciulă, a adăugat celălalt băiat.
Tash le-a întins monedele, spunând:
— Dacă descopăr că m-ați mințit, mă-ntorc să vă iau
banii înapoi.
Băieții nu păreau deloc intimidați.
— Îl cheamă Edyon. Mama lui vinde mobilier.
Tash a plecat de la baia publică și a mers direct la
partea cu arte frumoase a târgului. Venea rar în această
zonă, zona elegantă. Oamenii de aici erau bogaţi, bine
îmbrăcați și bătrâni. Tash se simțea nelalocul ei. Era și mai
liniște aici. Corturile erau foarte frumoase, dar existau
foarte mulți paznici; corturile mari erau păzite de unul sau
doi oameni. L-a întrebat pe unul dintre ei dacă știe pe
cineva numit Edyon, a cărui mamă vinde piese de mobilier.
Bărbatul a ridicat din umeri.
— Întreabă la taraba cu mâncare de acolo. Ged cunoaște
pe toată lumea.
Și, într-adevăr, Ged cunoștea un Edyon.
— La vreo optsprezece ani? a întrebat Tash.
— Da, la el mă gândesc. E fiul lui Erin Foss. Ea vinde
mobilă rară sau, cum spune ea, „cea mai frumoasă și ex-
clusivistă mobilă din lume“.
— Care e cortul ei?
— Cel mai frumos și mai exclusivist dintre toate, de-
sigur. Cel cu roșu și auriu.
Tash a găsit locul cu ușurință. Era imens, cu o secțiune
mare principală și două corturi circulare mai mici, aflate în
spate. În zona cea mare se desfășura practic afacerea; cele două
corturi mai mici erau zonele private, de dormit. În față era un
paznic și nici urmă de Edyon.
Tash s-a încruntat. Putea aștepta după Edyon, dar de
unde putea ști când vine acesta? Era aproape convinsă că el era
hoțul, dar îi trebuiau întăriri dacă voia să recupereze fumul...

La han, Gravell era așezat acolo unde-l lăsase, deși acum

avea o femeie lângă el. Tash a luat loc în fața lui, iar Gravell și-
a întors fața spre ea, spunând:
— Ah, s-a întors tânăra mea asistentă. Nu mă îndoiesc
că-mi va spune că l-a găsit pe hoț și că mi-a recuperat marfa.
Gravell vorbea împleticit. Femeia s-a înclinat și l-a
sărutat pe ureche.
— Cât de mult ai băut? a întrebat Tash.
— Nu destul.
Și Gravell a tras o dușcă zdravănă din halbă.
— L-am găsit pe hoț. Mă rog, nu am dat de el, dar am
aflat cine e și unde locuiește.
Gravell a ascultat-o pe Tash prezentându-și munca
de detectiv.
— Edyon e tânăr; iute și suficient de agil ca să fi luat
sticla. Cred că ne-a auzit discuția și a bănuit că ai niște...
marfa.
— Și are de gând s-o vândă sau s-o folosească, ticălo-
sul, a zis Gravell. Deci ești sigură că el e?
— Sunt sigură.
— Bine. Am chef de niște acțiune. Am stat aici toată
după-amiaza.
S-a ridicat, s-a legănat, apoi s-a așezat la loc.
— Habar n-am cât am băut.
Și apoi a căzut în față leșinat, cu mutra strivită de masă.
Femeia a oftat și s-a uitat la Tash.
— Îmi datorează o coroană.
— Mie îmi datorează mai mult, a replicat Tash.
A luat halba și a tras și ea o dușcă, uitându-se fix la fe-
meia cu pricina. Tash văzuse multe femei luând bani de la
Gravell de-a lungul anilor. Toată munca lui și riscurile pe care
și le asuma, doar ca să arunce banii pe astfel de femei. Tash nu
înțelegea deloc.
Femeia nu pleca, așa că Tash a zis:
— Pot să te ajut cu ceva?
— Coroana mea.
— Întreabă-l pe Gravell când se trezește. Cunoscându-l,
asta înseamnă pe la micul dejun.
Femeia a început să pipăie haina lui Gravell, căutând
punga cu bani. Gravell nu s-a clintit. Era ca un munte cu capul
sprijinit de masă, iar haina i se întindea peste mușchii spatelui.
Tash a spus:
— Dacă iei ceva ce-i aparține, o să-ți spintec mâna cu
cuțitul de jupuit.
Cuțitul lui Tash era în desagă, în camera lor, și nu avea
deloc intenția să spintece brațele nimănui, dar era plăcut s-o
vadă pe femeie retrăgându-și mâinile într-o clipită. Avea de
două ori greutatea lui Tash și era mult mai înaltă.
— Probabil că nu are oricum banii ăștia, a mormăit
femeia. Voi doi sunteți la fel – deloc civilizați.
S-a ridicat de pe scaun și a plecat.
Tash a mai luat o înghițitură de bere și s-a strâmbat; era
caldă și stătută și deloc gustoasă. A vărsat restul în capul lui
Gravell, în speranța că-l va trezi, dar acesta nici măcar nu s-a
clintit.
 Ambrose
NORWEND, ÎN NORDUL BRIGANTULUI

Ambrose a încercat să-și convingă fratele să nu vină cu

el, dar Tarquin era de neînduplecat.
— Nu e departe, doar ce treci granița. Vreau să văd cu
ochii mei că ai părăsit regatul în siguranță, frățioare. Consider-
o datoria mea, ca supus loial regelui, a adăugat el cu un rânjet.
Au ieșit din casă pe unde sosise Ambrose. Tarquin a luat
niște cai de pe câmp și a adus mâncare și bani. După ce au
pornit la drum, a început să-i pună întrebări fratelui lui despre
Fielding. A ascultat cu atenție povestea lui Ambrose, dar nici
el, nici fratele lui, nu-i găseau noima.
— Armata regelui îi recrutează, într-adevăr, pe unii
băieți.
— Da, dar numai ca scutieri pentru cavalerii mai
vârstnici. Ce am văzut eu era o unitate întreagă formată din
băieți; nu era niciun bărbat în toată firea. De fapt, erau cel
puțin două unități, peste trei sute de puști, toți aflați în
pregătire. Păreau să creadă că eu fac parte dintr-un plan pus
la cale de comandantul lor.
— Mă bucur că nu au aflat cine ești cu adevărat.
Ambrose a tresărit.
— Cred că-și vor da seama destul de repede. A trebuit să-
mi abandonez calul. Șaua are pe ea inițialele mele și unitatea
din care fac parte.
— Ei bine, în scurt timp vei trece granița și nu va mai
conta. Ai descoperit ceva care să explice de ce s-a dus Anne
acolo?
— Nimic care să aibă vreun sens. Dar vorbeau ceva
despre o invazie.
— A Calidorului? Un alt război!
— Asta e ce și-a dorit regele dintotdeauna.
— Dar e un gest disperat să trimiți copii la luptă. Nu se
pot pune cu bărbații antrenați.
— Au reușit să mă captureze. Și știu că sună ciudat, dar
unul dintre ei a aruncat sabia de la cincizeci de pași distanță și
m-a lovit drept în cap în timp ce fugeam călare. Un altul a
aruncat o lance de două ori mai departe decât am reușit eu.
Sunt puternici și rapizi.
Ambrose a încercat să-și aducă aminte celelalte lucruri
pe care le spuseseră băieții, ceva despre un lucru pierdut de
unitatea albastră și ceva despre o chestie pe care n-o aveau, dar
urmau s-o primească după invazie. A recapitulat lucrul acesta
alături de Tarquin, însă tot nu avea nicio noimă.
Drumul îngust era tăcut, cu excepția câtorva căruțe
dărăpănate care se întorceau din Pitoria și care duseseră marfa
peste graniță. Însă iarba de pe ambele sensuri era călcată în
picioare și existau semne să pe-aici trecuseră o mulțime de cai,
călătorind spre nord. Cei doi frați au dormit pe marginea
drumului și în dimineața următoarea au rămas surprinși să
vadă drumul înainte blocat de un șir lent de soldați, probabil
vreo cinci sute, unii călare, alții pe jos.
— Ce caută ăștia aici? a întrebat Ambrose.
— Poate se antrenează, a zis Tarquin. Dar lucrurile
astea sunt organizate cu luni înainte, iar eu n-am auzit nimic
despre asta. Poate e vreun turnir la Tallerford?
— Nu, nu e niciun turnir. Sunt prea mulți oameni.
Ambrose a văzut însemnele oamenilor regelui și ale
lorzilor din sud – Wender, Thornlee. Cu toate acestea, nu se
zăreau fanioanele regale, ceea ce arăta că regele și prințul nu
erau acolo.
— Oriunde s-ar duce, nu-i putem depăși. Suntem prea
ușor de recunoscut, a conchis Ambrose.
Nu aveau de ales, erau nevoiţi să călătorească la distanță
în urma trupelor. În noaptea aceea soldații s-au oprit și au
campat la marginea drumului, însă nu au plecat a doua zi de
dimineață.
— Ce așteaptă? a mormăit Tarquin după ce stătuseră
degeaba toată dimineața, așteptând ca oamenii să se miște din
loc.
Ambrose s-a uitat în direcția din care veniseră și a în-
jurat. La orizont apăruseră și mai multe fanioane.
— Îi așteaptă pe ceilalți.
— În pădure, repede! a spus Tarquin, îmboldindu-și calul
să părăsească drumul.
De-abia au avut timp să se ascundă înainte ca primii
dintre soldații de la sud să apară în raza lor vizuală.
— E culoarea Lordului Gunnar... și în spatele lor e ducele
de Karrane.
Tarquin s-a încruntat.
— Copiii tăi soldați vorbeau despre o invazie. Dar au
pomenit vreodată despre Calidor? Pentru că asta seamănă
foarte mult cu o armată și se îndreaptă spre Pitoria.
— Dar nu putem invada Pitoria. Catherine e cât pe ce să
se mărite cu prințul.
Ambrose s-a uitat la Tarquin, căutând la el ceva care să-
i confirme spusele și să-l liniștească, dar nu a găsit nimic. Și tot
ce știa părea să indice înspre această idee imposibilă.
— Copiii soldați știau ceva despre o invazie. Crezi că știa
și Anne? Oare totul e legat de ceea ce aflase ea?
— Faci din nou presupuneri, Ambrose. Nu știm ce știa
ea. Nu știm dacă asta e o invazie.
— Știu că tata ar fi trebuit să știe despre existența
vreunui turnir sau a unor manevre militare. Nu i-a spus nimeni
nimic despre asta, așa că nu mă pot gândi la un alt motiv pentru
care armata este aici, a spus Ambrose ridicând glasul.
— Nu se poate să invadeze Pitoria. Ar fi o nebunie. Eu
nu cunosc prea bine strategiile de război, însă a invada o parte
îndepărtată și săracă din nordul țării, dintr-o poziție de putere,
nu mi se pare o cale corectă nici măcar mie.
— Nici mie, a zis Ambrose, dar se întâmplă ceva im-
portant. Trebuie să aflu ce anume... Dacă am auzi ce ordine au
primit comandanții, atunci ne-am lămuri.
— Ambrose, nu... e imposibil.
— Dificil, dar nu imposibil. Mă pot strecura în tabăra lor
la noapte, să văd ce descopăr.
— Ce? Asta e cea mai dementă idee pe care am auzit-o
vreodată. Ești un om căutat și aceea e o tabără militară. N-ai
cum să treci nici de prima linie de gărzi.
— Trebuie să aflu, Tarquin. Se petrece ceva ciudat și
sunt sigur că e cumva legat de moartea lui Anne.
Tarquin a expirat prelung.
— Atunci mă voi duce și-i voi întreba pe ofițerii co-
mandanți ce pun la cale.
— Să-i întrebi? Asta e o idee chiar mai proastă decât
a mea! Nu-ți vor spune nimic.
— Încă suntem pe pământurile tatei. Am dreptul să
știu, a zis înfierbântat Tarquin.
— Chiar crezi c-o să-ți spună ție? Nu. Nu trebuie să
te implici. Eu sunt deja trădător condamnat. Nu am nimic
de pierdut. Planurile vor fi la cel mai în vârstă dintre
seniori, Lordul Thornlee. O să intru în tabără fără mari
bătăi de cap îmbrăcat în uniforma mea de Gardă Regală,
apoi trebuie să ajung la cortul lui Thornlee.
Tarquin a clătinat din cap și a oftat.
— Nu-mi vine să cred că spun asta, dar îți trebuie o
diversiune.
Ambrose a zâmbit.
— Și-mi poți oferi tu așa ceva?
— Un foc lângă cai e suficient?
— Dacă niște cai panicați dau iama în tabără, cred că e
suficient ca să creăm dezordine.
— Va trebui să mă îmbrac în uniforma oamenilor lui
Thornlee, a zis Tarquin.
— Pentru asta trebuie să împrumutăm veșmintele
vreunuia. E prea mult dacă sperăm că o să și le spele careva în
râu?
Tarquin a rânjit.
— Hai să vedem.
A fura hainele era aproape ca un joc de copii. Ziua era
deja fierbinte și erau vreo douăzeci de oameni în râu: se spălau
și înotau. Ambrose s-a despuiat, a intrat în apă mai în aval față
de ceilalți, apoi a înotat până la cel mai apropiat morman de
haine în culorile lui Thornlee, roșu și galben. Le-a luat și s-a
îndreptat spre tufele în care-l aștepta Tarquin, cu hainele lui
Ambrose.
Tarquin s-a îmbrăcat cu pantalonii și cu tunica sol-
datului lui Thornlee. Pantalonii îi erau puțin scurți, dar arătau
bine dacă-și punea cizmele. Și-a ridicat părul și și l-a vârât sub
pălărie, iar Ambrose l-a mânjit pe față cu niște noroi.
— Nu e rău, a spus Ambrose. Nu cred că te-aș recu-
noaște.
Ambrose s-a îmbrăcat cu uniforma Gărzii Regale. Ar fi
trebuit să-i fie de ajuns ca să-i garanteze accesul în tabără.
Trebuia doar să spere că nu-și va da nimeni seama că este pe
lista oamenilor căutați de justiție.
Ambrose s-a uitat cum Tarquin a ocolit tabăra lui
Thornlee ca să ajungă la cai. Oamenii regelui, ai lui Wender și
ai lui Boris, erau în zone diferite. Ambrose s-a ascuns în copaci.
În curând a zărit fum ridicându-se din capătul îndepărtat al
taberei și apoi a auzit strigăte și zgomotele cauzate de primul
cal în goană. Ambrose a zâmbit. Caii agitați dădeau iama în
tabăra oamenilor regelui – o dublă rușine pentru Thornlee.
Pentru că zgomotele deveneau din ce în ce mai puternice,
Lordul Thornlee însuși a ieșit din pavilion și a plecat să
investigheze tărăboiul.
Ambrose a mers cât a putut de încrezător, trecând pe
lângă șirurile de corturi și pe lângă oamenii ce se grăbeau
să stingă focul pe care-l stârnise Tarquin. Ambrose a atras
câteva priviri, dar nimeni nu l-a întrebat ce caută. S-a
îndreptat spre cortul Lordului Thornlee, care era păzit de
un singur soldat.
Ambrose s-a dus la el și a zis:
— Trebuie să-l văd pe Lordul Thornlee.
— Tocmai a plecat, domnule.
Ambrose a oftat.
— Voi aștepta, a spus el și a intrat în cort, pe lângă
paznic.
— Dar... nu puteți aștepta înăuntru, domnule.
 — Ei bine, nu am de gând să stau afară. Caii lui au luat-
o razna prin tabără. Adu-l imediat pe Thornlee.
— Dar tocmai a plecat să vadă ce se petrece, domnule.
— Atunci, adu-l înapoi, idiotule.
— Da, domnule.
După ce paznicul uluit a plecat, Ambrose s-a dus repede
spre masa din mijlocul cortului. Un teanc de scrisori zăcea pe
lemnul lustruit. Ambrose a scotocit printre ele până când a
găsit una cu sigiliul regal.
— Cine spunea omul acesta că e? a lătrat un glas de
undeva din afara cortului.
Thornlee!
Ambrose și-a îndesat scrisoarea sub curea și și-a scos
pumnalul. A făcut o despicătură în pânza cortului și a ieșit pe-
acolo. Inima îi bătea în disperare în timp ce se forța să meargă
calm spre copaci, așteptându-se la fiecare pas să strige cineva
„Stai!". Dar n-a strigat nimeni și, imediat ce a ajuns la
adăpostul copacilor, a rupt-o la fugă și nu s-a mai oprit până
când nu a ajuns la punctul de întâlnire pe care-l stabilise cu
Tarquin.
— Ai reușit? a întrebat fratele lui.
Ambrose i-a întins scrisoarea, încercând să-și recapete
suflul. Tarquin a luat-o și a desfășurat hârtia grea. A cercetat-
o iute.
— Ei bine, se pare că ilustrul nostru rege știe o strategie
de război pe care noi nu o știm, pentru că armata aceasta va
invada partea din nordul îndepărtat al Pitoriei.
 Catherine
LEYDALE, PITORIA

Regina Valeria are niște vorbe faimoase:

„Poporul își iubește regina și regina își iubește
poporul.“ Aceste vorbe nu vor putea fi rostite
niciodată de un rege.
O istorie a Brigantului, Thomlyn Thraxton

Deși vorbise foarte frumos despre cum făcea parte din

poporul pitorian, Catherine nu arăta și nici nu se simțea
pitoriană; ei erau eleganți, sofisticați și exotici și pentru ca
planul ei să funcționeze trebuia să arate ca ei, ba chiar mai bine
decât ei.
În prima sa dimineață în Pitoria, s-a trezit în zori și și-a
pus servitoarele să-i scoată rochiile pitoriene. Atunci când
Catherine le zărise pentru prima oară, în Brigant, i se păruseră
periculos de sumare, dar doamnele din seara trecută fuseseră
și mai îndrăznețe. Într-adevăr, majoritatea bărbaților de aseară
fuseseră mai sofisticat îmbrăcați decât Catherine. Avea nevoie
de ceva îndrăzneț, dar nu exagerat – ceva care să vorbească
despre Pitoria, dar și care să-i aparțină doar ei.
Rochia ei de mireasă nu fusese scoasă, așa că a rugat-o
pe Sarah s-o aducă. Era albă cu auriu, cu corsetul acoperit cu
cristale și cu alte cristale risipite pe fusta largă. O acoperea de
la glezne la gât, dar avea despicături pe umăr și pe corset, care
nu-i expuneau totuși pielea goală, pentru că exista o fâșie
transparentă de pânză subțire sub acestea. Era o rochie care
spunea perfect „Pitoria" și „prințesă".
— Pe cea verde, Jane, a zis ea.
Jane s-a apropiat de Catherine și a dat să-i ridice cămașa
de noapte.
— Nu, nu mie. Vreau s-o porți tu.
Jane s-a oprit și s-a holbat la ea.
— Tanya, tu îmbracă-te cu una dintre cele roșii.
Tanya s-a înclinat și a înșfăcat rochia roșie pe care
Catherine o purtase în fața tatălui ei.
— Sarah, tu te vei îmbrăca în negru. Astăzi o să merg
mai degrabă călare decât să stau în trăsură. Veți veni cu mine.
Îmbrăcaţi-vă.
Sarah, Jane și Tanya au schimbat o privire, cu un
amestec de entuziasm și emoții, dar și-au scos repede rochiile
bej de servitoare și, ajutându-se una pe alta, s-au transformat
cu repeziciune în niște doamne din Pitoria. Rochiile li s-au
potrivit destul de bine, cu câteva ajustări rapide. Una lângă
alta, arătau ca dungile de pe steagul pitorian și erau absolut
uluitoare.
— Vei purta rochia de ieri, Înălțimea Ta? a întrebat
Jane.
— Eu voi purta rochia albă, a răspuns Catherine.
— Dar... a spus Jane slab, aceasta e pentru nuntă,
Înălțimea Ta.
— Intenționez să-mi iau altă rochie pentru ocazia aceea.
Vreau s-o port pe aceasta acum.
 Fetele au ajutat-o să se îmbrace. Rochia era grea și
strâmtă la piept și la gât. Mersul pe cal în soarele fierbinte nu
urma să fie deloc plăcut.
Sarah a început să strângă trena, împăturind-o cu grijă.
— Nu. Vreau și trena. Coase-o de corset.
— Dar e atât de lungă! a zis Tanya.
— Da. E perfectă.
Sarah a desfășurat iute trena, care scânteia datorită
cristalelor. A cusut-o de corset în dreptul umerilor și a aplaudat
de încântare când Catherine s-a plimbat prin încăpere ca să
vadă cum îi vine.
— Să port sau nu colierul? s-a întrebat Catherine.
Servitoarele păreau nesigure.
— Nu, aveți dreptate – trebuie să dăm dovada cumpă-
tării brigantine. Rochia e suficientă.
Exact atunci s-a auzit o bătaie în ușă. Era un slujitor cu
mesajul că un domn o așteaptă în bibliotecă. Catherine nu-și
dăduse seama cât de mult durase găteala, dar acum era gata
să testeze efectul ținutei sale asupra lui Sir Rowland.
După ce s-au organizat, Catherine a zis:
— Sarah, tu mergi prima. Vreau să analizezi expresia lui
Sir Rowland când intru.
— Arăți uluitor, Înălțimea Ta, a spus Tanya.
Catherine a zâmbit.
— Foarte bine. Așa și trebuie.
A urmat-o pe Sarah la parter, spre bibliotecă. Jane și
Tanya erau la un pas în urma lor, asigurându-se că trena nu i
se agață de nimic. Sarah a deschis ușile și Catherine a intrat.
Intenționase să-l surprindă pe Sir Rowland, dar cea surprinsă
a fost chiar ea.
— Noyes!
 Ochii spionului regelui s-au făcut mari la vederea
prințesei. Noyes a făcut iute doi pași înapoi. Catherine nu era
convinsă că era un efect pozitiv, dar i-a plăcut să-l vadă pe
Noyes cum bate în retragere. Simțea cum Tanya o trage de
trenă, dar nu putea spune dacă i-o îndrepta sau îi transmitea
lui Catherine să se abțină.
— Mă așteptam să mă întâlnesc cu Sir Rowland.
Catherine a regretat pe dată că i-a spus lui Noyes ce
făcea ea.
— Voiai să-mi vorbești?
— Voiam să te felicit pentru cum ai gestionat situația
aseară, Înălțimea Ta.
— Un compliment din partea ta. Un lucru cu adevărat
rar.
Catherine ți-a luat inima în dinți, așteptând întorsătura
de situație.
— Discursul Lordului Farrow a fost stângaci și neos-
pitalier. Discursul tău a salvat situația atât cât se putea aștepta
din partea unei tinere care ținea, în mod evident, primul său
discurs public. Era o noutate interesantă, sunt convins, pentru
cea mai mare parte a auditoriului. Cu toate acestea, știu că
tatăl tău n-ar fi de acord cu asta și ți-ar cere să n-o mai repeți.
Catherine a strâns din buze.
— Am primit câteva complimente aseară și am rămas cu
impresia că oaspeților le-a plăcut să-mi audă punctul de vedere.
Vreau să mă asigur că ne văd pe noi, brigantinii, drept prieteni
și nu drept amenințări, lucru pe care tatăl meu și-l dorește, sunt
absolut convinsă.
— Sentimentele anti-Brigant ce sălășluiesc în Lordul
Farrow și în semenii săi nu vor fi alungate de un discurs
drăgălaș, Înălțimea Ta, și riști... În fine, riști să faci o greșeală,
riști să te faci de râs în mod public.
„Noyes, devii previzibil", și-a spus Catherine, „profiți de
nesiguranțele mele." Îi cunoștea teama de eșec, teama de a fi
luată în râs, dar ceea ce nu știa Noyes era cât de mult se
schimbase prințesa. Liberă de umbra tatălui său, răsplata
succesului întrecea acum teama de eșec, iar Catherine își dădea
seama că e dispusă să arunce în joc mai multe lucruri decât
crezuse la început.
— Mulțumesc pentru sfat, Noyes. Vei fi încântat să afli
că azi nu intenționez să mai țin vreun discurs. Sau, mai
degrabă, las rochia aceasta să vorbească în locul meu. Sper ca
oamenilor să le placă.
Noyes a zâmbit.
— Din păcate, mi-e teamă că nu se va vedea mare lucru
din trăsură.
— O observație excelentă, Noyes. De-asta m-am hotărât
să merg călare.
Pentru a doua oară în acea dimineață, Catherine avea
bucuria de a-l vedea pe Noyes prins pe picior greșit.
— Călare! Îmbrăcată așa?
— Da. Rochia va arăta splendid pe cal.
Că nu se va simți splendid, asta era altă problemă;
Catherine nici măcar nu era sigură că se putea așeza pe scaun
în rochia asta. S-a răsucit, foșnind rochia pentru ca nestematele
să zornăie.
— Mai era ceva, Noyes?
Noyes n-a răspuns.
— În acest caz, poți pleca.
Noyes a ezitat, apoi s-a înclinat grăbit și a ieșit din
încăpere. Exact când pleca, Sir Rowland intra. A zâmbit spre
Catherine și a întins brațele.
 — Arăți magnific, Înălțimea Ta. Și discursul tău de
aseară a fost un mare succes. Deja am auzit oamenii vorbind
despre tine în timpul plimbărilor lor matinale.
— Vorbesc despre mine?
— În Pitoria e întotdeauna un lucru bun să se vorbească
despre tine. Și în curând vor vorbi cu toții despre această rochie.
— Foarte bine. Dar am nevoie de ajutorul tău și în alte
privințe, Sir Rowland. Mai întâi am nevoie azi de un cal și de
cai pentru slujitoarele mele. Trebuie să fie cel mai bine îngrijiți
și cei mai cuminți din toată parada.
— Minunat. Minunat! Da. Da. Da. Mă ocup de îndată.
Catherine a izbucnit în râs. Era atât de obișnuită să i se
spună că nu poate face tot ce-i trece prin cap, încât reacția
rapidă și entuziastă a lui Sir Rowland i-a mers la suflet.
— În al doilea rând, vreau să facem un eveniment din
itinerarul nostru. Niște muzicieni și poate câțiva acrobaţi .
— Excelentă sugestie. Mai puțini soldați, mai mulți
artiști. Muzică de care oamenii să fie atrași. Acest lucru poate
fi aranjat cu ușurință. Și dansatori, desigur.
— Și, în cele din urmă, am nevoie de un simbol. Ceva pe
care să-l port și care să mă lege de Pitoria. Poate niște flori.
— Un wissun, poate? E o floare albă care crește în
întreaga Pitorie. Parfumată și superbă. Iubită de toată lumea.
— Îmi place ideea. Știam eu că vei fi un sfetnic bun.
— Atunci albul va fi culoarea ta.
Sir Rowland a șovăit, apoi a continuat:
— Dacă nu te superi că spun, Înălțimea Ta, mă bucur că
îmbrățișezi Pitoria în felul acesta. Erau unii care credeau că
mariajul acesta e doar un complot de-al tatălui tău. Se știe că-i
poartă ranchiună regelui Arell din timpul războiului dintre
Calidor și Brigant. Acțiunile tale vor ajuta la risipirea acelor
îngrijorări. Cred că și prințul Tzsayn va fi încântat să audă
despre entuziasmul tău.
— Serios?
Preț de un moment, Catherine aproape că uitase că
nunta ei era punctul final al acestei călătorii.
— Sper din tot sufletul. Vreau să-mi găsesc propriul loc
în țara aceasta, Sir Rowland. Nu vreau să fiu închisă în vreun
turn. Vreau să fac ceva semnificativ cu viața mea. Oamenii din
Pitoria cred că noi suntem niște belicoși însetați de sânge.
Vreau să le dovedesc că se înșală. Vreau să cuceresc oamenii nu
așa cum ar face-o tatăl meu, cu săbii și sulițe, ci cu o rochie și o
floare. Crezi că e posibil?
Sir Rowland s-a înclinat.
— Cred că ai puterea de a cuceri pe oricine, Înălțimea
Ta, așa cum m-ai cucerit deja pe mine. Astăzi voi purta și eu un
wissun și sunt sigur că mulți oameni vor face la fel în scurt
timp.
 March
DORNAN, PITORIA

March a alergat prin pădure, întorcându-se în târg, în

speranța că-l va găsi pe Holywell. S-a dus la cortul roșu cu auriu
al lui Erin și a răsuflat ușurat când a văzut că Holywell era tot
acolo. March s-a dus spre el cât a putut de relaxat.
— Edyon e în pădure. I-am spus despre tatăl lui și că-l
vom duce înapoi în Calidor.
— Și el crede?
— Da, însă vrea dovezi. Avem nevoie de inelul pe care
prințul i l-a dat lui Regan.
Holywell și-a supt dinții gânditor.
— Regan e încă înăuntru, cu mama lui Edyon.
— Deci ea trebuie să fi aflat deja de ce e el aici.
— Ceea ce înseamnă că trebuie să-l ținem pe Edyon
departe de el și să ne descotorosim de Regan. Planul nu s-a
schimbat, frate, a spus Holywell și a dat din cap spre Regan,
care ieșise din cort, și momentul e tocmai potrivit. Trebuie să-l
prindem singur, într-un loc liniștit. E un loc între rulote, o
adâncitură lângă pârâu. Voi aștepta acolo. Misiunea ta e să-l
aduci către mine.
March a încuviințat din cap.
— O să-i spun că prințul i-a trimis un mesaj urgent.
Holywell l-a plesnit ușor pe March peste braț.
 — Bine. Fii gata să-mi vii în ajutor. Nu va fi ușor să mă
ocup de Regan.
Și, înainte ca March să mai poată răspunde, Holywell a
pornit spre cursul apei.
March n-a mai avut timp să se gândească la nimic, a
pornit după Regan și a revenit la atitudinea de servitor; lui
March îi era la fel de simplu să devină slujitor cum îi era să
îmbrace o haină. A rupt-o la fugă și a strigat, pe un ton alarmat:
— Domnule! Domnule!
Și în cele din urmă:
— Lord Regan!
Regan s-a răsucit.
— Lord Regan, a spus March, făcând o reverență largă.
Iertați-mă, domnule. Am fost trimis cu un mesaj.
March a ridicat capul astfel ca Regan să-i poată vedea
fața.
— Sunt March, domnule. Servitorul prințului Thelonius.
— Și ți s-a spus să-mi urli numele pe străzi?
— Scuzele mele, domnule.
March s-a înclinat din nou. Știa că nu trebuie să-și ceară
iertare la nesfârșit, ci să aștepte și să spere că lordul îl va ierta
și, în acest caz, va crede că prințul îi trimisese un mesaj.
— Stai drept, băiete. Hai să mergem într-un loc liniștit.
— Da, domnule. Partenerul meu e într-acolo. La el e
mesajul, domnule.
Și March a pornit, încercând să-l călăuzească pe Regan
din spate, lucru care era mereu dificil când venea vorba de
nobili.
— Prințul ne-a trimis cât se poate de urgent. V-am căutat
prin tot târgul.
— Cine e partenerul tău?
 — Brown, domnule.
March a ales numele altui slujitor de-al prințului The-
lonius, pe care era sigur că Regan nu-l cunoștea din vedere.
— Și când te-a trimis stăpânul tău?
— Prințul a spus c-ați plecat de trei zile, domnule.
— M-ai prins din urmă destul de repede.
— Acesta a fost ordinul prințului, domnule. Și am avut
vânt prielnic când am traversat marea.
— Cum m-ați găsit?
Era oare suspiciune în glasul lui Regan?
— Brown, domnule. El și-a dat seama unde vei fi.
— Așa a făcut? Cum și-a dat seama?
Atât de multe întrebări. Prea multe întrebări...
— Nu sunt sigur, domnule. Vă poate spune chiar el. E
chiar în față, domnule. Dincolo de corturi, lângă râu.
— Prințul a mai trimis și altceva?
March simțea cum sudoarea i se prelinge pe frunte. Ceva
nu era în regulă. Poate că un sol adevărat ar fi avut o parolă
sau o dovadă care să-i confirme identitatea. Regan era categoric
suspicios într-o privință sau alta.
— Brown are totul, domnule. Am fost onorat că prințul a
avut încredere în mine cu misiunea aceasta, dar încă mă crede
prea tânăr și prea neexperimentat ca să călătoresc singur.
Brown a mai fost în Pitoria și vorbește și limba.
Au dat ocol ultimului cort și în fața era câmpul deschis.
Părea un loc expus, dar March și-a dat seama că era un loc bun
pentru ambuscade. Panta care ducea la râu i-ar fi ascuns de
curioșii din corturi și totuși locul nu era atât de izolat încât să
pară o capcană.
Holywell era acolo, cu spatele la March, aruncând pie-
tricele în pârâu. March s-a oprit la un pas în urma lui Regan,
jucând rolul slujitorului mereu politicos.
— Brown? a întrebat Regan.
Holywell s-a întors și s-a înclinat mult, ținându-și capul
jos pentru ca Regan să nu-i vadă ochii.
— Bunule Lord Regan.
— Ai un mesaj pentru mine.
— Da, domnule.
Holywell s-a ridicat și a pășit în față, ducându-și mâna
în haină ca și cum ar fi voit să scoată o hârtie. A mai făcut un
pas, încruntându-se ca și cum n-ar fi găsit ce căuta, și încă unul,
apoi a scos mâna, cu o lamă strălucitoare în ea, și l-a atacat pe
Regan.
— Trădare! a strigat Regan, pășind instinctiv într-o
parte, apoi l-a prins pe Holywell, l-a imobilizat și i-a răsucit la
spate brațul în care ținea pumnalul.
Au început să se clatine, dezlănțuiţi ca fiarele sălbatice.
Regan mârâia, lovindu-l pe Holywell în cap până când
pumnalul i-a căzut la pământ.
March trebuia să-l ajute cumva pe Holywell. Cu inima
bătându-i ca nebuna, a ridicat pumnalul căzut, dar Regan era
cu ochii pe el. Lordul i-a dat drumul lui Holywell, împingându-
l cât colo, a scos unul dintre pumnalele sale și l-a atacat pe
March. Acesta a sărit înapoi, iar Holywell s-a aruncat spre
Regan, înșfăcându-l de talie. Apoi s-au aruncat amândoi pe
pantă și s-au prăvălit în pârâu.
March a alergat după ei. Holywell zăcea pe o parte, vânăt
la față, gâfâind și sângerând dintr-o rană de la gât. Regan era
cu fața în apă, neclintit. În amonte, March a văzut o femei și un
copil uitându-se în direcția lor. S-a întors cu spatele la ei cât a
putut de nonșalant, a dispărut lent din raza lor vizuală, apoi a
plonjat în apă. Trebuia să ia inelul și să-l ducă pe Holywell
departe de-acolo cât mai iute cu putință. March a înotat spre
Regan și a încercat să-i întoarcă trupul. A reușit la a doua încer-
care. Sângele colora apa din jurul lui Regan din cauza unei răni
la piept și bărbatul nu mai părea să respire. Cu mâinile
tremurându-i din cauza apei reci și a fricii, March i-a deschis
haina lui Regan, iar experiența anilor în care i-a îmbrăcat și
dezbrăcat pe alții a dat, în cele din urmă, roade. A găsit repede
inelul, l-a pus în haina sa și l-a înșfăcat pe Holywell, care era
încă vânăt la față și gâfâia cumplit.
— Trebuie să plecăm. Acum.
March l-a tras în picioare pe Holywell și l-a ajutat să
meargă spre copaci. S-a uitat în urmă, dar femeia și copilul pe
care-i observase mai devreme dispăruseră. Oare cât de mult
văzuseră? Mă rog, era prea târziu să-și facă griji acum pentru
asta.
Holywell cântărea mai mult decât părea la prima vedere
și, după ce au ajuns la adăpost, March s-a prăbușit cu el la
pământ.
— Deci a mers strună, a zis răgușit Holywell.
Era într-o stare deplorabilă – ud, gâfâind, cu rana de la
gât sângerând în continuare.
— Spune-mi că ai luat inelul.
March a scos inelul. Sclipea spre el, în lumina soarelui
ce asfințea. Sigiliul autentic al prințului: vulturul de aur cu ochi
de smarald.
 Edyon
DORNAN, PITORIA

Oare Madame Eruth avea dreptate? Oare tatăl lui își

exercita influența asupra vieții sale? Cu siguranță, viața i se
păruse atât de plictisitoare și lipsită de speranță ieri, iar
acum... acum era fiul unui prinț. Și nu al oricărui prinț: prințul
Thelonius, eroul din Calidor! O țară mică, da, dar bogată pentru
dimensiunile sale. Civilizată. Căminul multor muzicieni,
pictori și sculptori. Arhitectura era simplă, dar de bună
calitate, hainele mai puțin împopoțonate decât ale pitorienilor,
mobilierul lor era frumos meșteșugit, făcut mai ales din lemn
de stejar și frasin și cireș. Nu dansau, ceea ce era un lucru bun
în opinia lui Edyon, căci el detesta să danseze, dar erau
recunoscuţi ca buni luptători. Însă el detesta și lupta. Erau
faimoși pentru că rezistaseră în războiul împotriva
Brigantului, frate contra frate, iar Thelonius era respectat,
inteligent și nu-i lipsea onoarea.
Onoarea avea să-i fie pătată când își va face apariția
Edyon. S-a gândit la ce spusese March despre lorzii
nemulțumiți și părea în întregime plauzibil că unii curteni de-
ai prințului nu doreau un bastard în peisaj. Dar era satisfăcător
că tatăl lui își dăduse în cele din urmă seama că el, Edyon, era
important, și era dispus să-și riște reputația pentru a-l întâlni.
Edyon își imaginase mulți tați, de la regi la vagabonzi, dar
cumva realitatea părea prea absurdă și n-o putea asimila.
Și apoi mai era March. Edyon cochetase cu ideea că vor
deveni amanți de prima oară când îl văzuse – era sigur că
frumosul abasc a simțit aceeași scânteie între ei, chiar dacă
March părea stânjenit să recunoască asta. Însă acum March se
purta ca un slujitor. În anii în care călătorise prin Pitoria, în
rulota mamei sale, Edyon întâlnise mulți oameni din țări și
culturi diferite, dar în tot acest timp nu cunoscuse pe nimeni
din Abask, nu văzuse pe nimeni cu niște ochi atât de
remarcabili. Edyon își putea închipui cu ușurință de ce un prinț
și-ar fi dorit un astfel de servitor. Poate că Edyon îl va avea și
ca slujitor, și ca amant.
Acum se întuneca și March nu se întorsese. În schimb, se
întorseseră îndoielile lui Edyon. Fusese totul doar în
imaginația lui? Trăsese mult fum din acela tare. Insă îl
cunoscuse pe March înainte să inhaleze fumul. Oare totul era o
farsă? La urma urmelor, deocamdată fuseseră doar vorbe. Avea
nevoie de dovezi înainte să poată pleca spre Calidor cu March.
Părea ceva incredibil. Să meargă în Calidor pentru a-și
întâlni tatăl.
Acum se afla într-adevăr la o răscruce de drumuri; ve-
chea sa viață de furtișaguri își urmase cursul și trebuia să
aleagă un nou drum înainte. Madame Eruth avusese dreptate
despre noul bărbat care va pătrunde în viața lui, dar oare
March era cel care-i arăta calea spre tărâmuri îndepărtate și
spre bogății sau spre durere, suferință și moarte? Nu, dacă
rămânea aici ar fi ajuns la acestea din urmă, fie cu ajutorul lui
Stone, fie cu ajutorul lui Gravell, fie cu ajutorul noii amenințări,
Regan. Calea spre tatăl său trebuia să fie alegerea cea corectă.
Dar nu-i așa că Madame Eruth spusese că și străinul minte?
Era oare totul o minciună? O glumă?
 Și totuși March nu se întorsese.
Edyon s-a plimbat neliniștit în sus și în jos. Sclipirea
sticlei cu fum părea să devină din ce în ce mai strălucitoare, ca
și cum ar fi dorit să-i semnaleze prezența. A mers de-a lungul
malului râului până când a găsit o ascunzătoare în care a
împins sticla pentru ca lumina acesteia să nu mai poată fi
văzută.
Edyon s-a furișat mai aproape de marginea pădurii,
sperând să-l zărească pe March. Corturile se aflau la un câmp
distanță, iar el vedea oamenii venind și plecând. Dar nu era nici
urmă de March. Mințise oare acesta în toate privințele?
Dintr-odată, Edyon și-a dat seama că trebuie să discute
cu mama lui. Cuvântul ei era singura dovadă reală. El
renunțase s-o mai întrebe cu ani în urmă, dar acum avea un
nume. Iar ea trebuia să-l confirme sau să-l nege.
Acum mama lui era obligată să-i spună adevărul.

Erin s-a ridicat în picioare când fiul ei a intrat în cort.

— Edyon. În sfârșit. L-am trimis pe Mal să te caute. Am
de vorbit ceva cu tine.
— Asta e bine, pentru că și eu am ceva de vorbit cu
tine.
Edyon s-a apropiat de mama lui.
— Azi a fost o zi tare agitată. Vrei să-ți spun ce-am
făcut?
— Mai întâi trebuie să-ți spun eu despre vizitatorul
pe care l-am avut...
— Am fost la Madame Eruth, am furat o corabie de
argint de la Stone, am fost cotonogit de oamenii lui Stone,
care au și urinat pe mine, am cunoscut un băiat superb din
Abask, am făcut o baie, am inhalat niște fum de demon și
am aflat că tata e un prinț.
Edyon s-a uitat fix la mama lui. Fața lui Erin era îm-
pietrită.
— Vrei să repet ultima parte? Cineva mi-a spus că
tatăl meu este prințul Thelonius din Calidor.
— Cine... cine ți-a spus asta?
— Păi cu siguranță nu tu.
— Ești furios.
— Te surprinde?
— L-ai întâlnit pe Regan? El ți-a spus?
— Ce contează? a zis Edyon, cu glasul frânt de mânie.
Voiam să-mi spui tu.
Mama lui a tăcut, însă nu pentru foarte mult timp.
— Știi că întotdeauna am făcut cum am crezut că e cel
mai bine.
Edyon și-a dat ochii peste cap.
— Am mai auzit textul ăsta. L-am auzit destul timp.
Spune-mi doar atât: e adevărat? Trebuie s-o aud din gura ta.
Ea a amuțit din nou. Amanta tăcerii, așa cum fusese
dintotdeauna. Apoi a glăsuit:
— Prințul Thelonius este tatăl tău.
S-a așezat. Edyon s-a așezat și el.
Era adevărat.
Tatăl lui nu era mort.
Tatăl lui era un prinț.
Era un prinț.
— Cum?
Și astfel Erin i-a spus povestea ei. Aceeași pe care i-o
spusese mereu, doar că acum tatăl lui avea un nume. Îl
cunoscuse pe Thelonius când acesta era încă tânăr, înainte ca
el să devină domnitor în Calidor. S-au îndrăgostit, au avut o
aventură scurtă, dar minunată, iar el a plecat fără să știe că ea
așteaptă un copil.
— Te-ai fi măritat cu el? Dacă ar fi știut?
Erin a ridicat din umeri.
— Probabil că nu. El era prinț, iar eu eram o
negustoreasă din Pitoria.
— Ar fi trebuit să-mi spui.
— Am făcut cum am crezut că e mai bine.
— N-a fost mai bine. Trebuia să știu. Nu contează că n-
aș fi putut face nimic în privința asta. Dar trebuia să știu.
— Nu sunt foarte sigură.
Edyon a scrâșnit din dinți.
— Nici acum nu recunoști că ai greșit!
— N-am făcut asta ca să te rănesc pe tine, Edyon. Tre-
buie să fii independent. Prințul, tatăl tău, nu a voit să te
cunoască. Acum vrea. Acum are nevoie de tine. Acum copiii lui
legitimi sunt morți. Se va folosi de tine, Edyon, te va manipula.
— E tatăl meu. Măcar vreau să-l cunosc.
Erin a oftat.
— Da. Desigur. Înțeleg, Edyon. Te-ai întâlnit cu Lordul
Regan?
— Nu. Am auzit de la unul dintre servitorii prințului
care a fost trimis aici ca să mă găsească și să mă...
Ar fi trebuit să-i spună mamei sale că Regan era aici ca
să-l ucidă? Și-ar face griji, însă Regan ar putea reprezenta o
primejdie și pentru ea.
— Să ce?
— Să mă avertizeze. Regan nu vrea să mă duc în Calidor,
mamă. March spune că e aici ca să mă omoare.
— Dar e imposibil! A fost aici azi după-amiază, a vorbit
cu mine și te-a așteptat. I-am spus că-i voi trimite vorbă când
te vei întoarce.
— Și de ce spui că e imposibil?
— Regan e un prieten apropiat al tatălui tău. Cel mai
vechi prieten. L-am întâlnit odinioară, cu ani în urmă, când
erau aici. Era distant, poate, dar mereu politicos și curtenitor.
— Recunosc că nu cunosc mulți ucigași, dar îmi imaginez
că unii sunt capabili să fie politicoși și curtenitori.
— Știi bine ce vreau să spun. E un om de onoare.
— L-ai cunoscut atât de bine? Și, dacă l-ai cunoscut, îl știi
și acum, șaptesprezece, optsprezece ani mai târziu?
Erin l-a privit pe Edyon pentru prima oară cu îndoială în
ochi.
— Și-mi pot închipui că sunt o mulțime de alți lorzi cărora
nu le convine ideea apariției unui bastard cum sunt eu.
— Copil din flori, nu bastard.
Edyon și-a dat din nou ochii peste cap.
— Copil din flori, a repetat ea insistent. Asta ești.
— Pentru ei nu.
Erin și-a frecat fața. Părea ostenită.
— Deci? a întrebat Edyon. Ce crezi că ar trebui să fac?
— Vrei să-ți cunoști tatăl?
— Da, vreau.
— Atunci du-te la el, a spus Erin irascibilă.
S-au privit fix. Apoi Erin a spus, cu un glas mai blând:
— Credeam că putem avea încredere în Regan, dar poate
că eu mă înșel și servitorul acesta are dreptate, cine știe?
— March, servitorul, m-ar fi putut omorî în după-amiaza
aceasta și nu a făcut-o. Măcar atâta încredere am în el.
— Vor exista câțiva oameni, poate mulți, care vor fi
împotriva ta. Cel mai bine și mai sigur ar fi să nu ai încredere
în nimeni.
 — Dar tu vei fi în siguranță, mamă?
Ea a râs amar.
— Eu nu-ți sunt decât mamă. Nimeni nu e interesat de
mine.
— Vrei să vii și tu în Calidor?
— Ce să caut eu acolo? Aici am viața mea, afacerea mea.
Dacă vei rămâne acolo, te voi vizita.
A zâmbit forțat.
— Poate o să-ți găsesc niște clienți noi.
Edyon s-a gândit să se ducă la ea și s-o îmbrățișeze, dar
nu părea deloc potrivit. Se atingeau rareori. Nu se îmbrățișau
niciodată. N-o putea face acum, poate mai târziu, înainte să
plece.
Erin a zis:
— Orice s-ar întâmpla, mi-ar plăcea să cred că nu mă vei
uita. O să-mi scrii des, sunt convinsă.
Părea rănită. Solemnă. Pragmatică.
— Îți voi scrie des, a asigurat-o Edyon.
Au amuțit din nou. Edyon nu știa ce să facă. Părea lipsit
de inimă dacă-și făcea pur și simplu o desagă și pleca, dar
numai asta îi mai rămăsese de făcut.
— Ce-a fost toată povestea aia despre furat și oamenii
care au urinat pe tine?
Și dintr-odată nu i s-a mai părut atât de greu, la urma
urmelor, să-i povestească mamei lui.
— Fur lucruri. Așa am făcut mereu. De data asta m-a
prins Stone. Paznicii lui m-au bătut și au urinat pe mine, așa
că m-am dus la baia publică ca să mă curăț și de-acolo am furat
niște fum de demon.
— Poftim?
— Cum îți spuneam, a fost o zi încărcată.
 — Oamenii care vând fum de demon pot fi primejdioși,
Edyon.
— Atunci poate că e momentul bun că plec. Am ascuns
fumul. Stone vrea totuși să fie despăgubit. Cincizeci de coroane.
Îmi pare rău că-ți cer asta... poți să-i dai banii? Ți-i voi înapoia.
— Desigur, Edyon. Banii nu sunt o problemă. Furtul însă
este.
— Da, îmi cer scuze. Nu e ceva de care să fiu mândru.
Dar nu-ți face griji din cauza vânătorilor de demoni. Ei nu știu
că eu am luat fumul. Și, chiar dacă ar afla, mă vor căuta pe mine
și... în fine, dacă plec în curând... diseară ... nu mi-aș face griji
din cauza lor.
— Pleci diseară?
— Da. Regan se poate întoarce în orice moment. Din
cauza lui îmi fac griji cu adevărat. O să plec cât pot de repede.
O să ajung până pe coastă cu March. Ar trebui să fiu acolo în
câteva zile. Putem face rost destul de ușor de o barcă. Peste o
săptămână voi fi alături de tata.
Edyon spunea pur și simplu lucrurile care-i treceau prin
cap, dar ultima propoziție l-a lovit. Peste o săptămână își va
vedea tatăl. Părea un vis sau o fantezie. Părea ireal.
Erin s-a ridicat.
— Îl pun pe Mal să-ți pregătească niște mâncare pentru
drum. Ți-e foame acum? Îți poate aduce ceva.
— Da. Mulțumesc. Eu mă duc să-mi împachetez câteva
lucruri.
Edyon a șovăit, gândindu-se că acum ar fi trebuit să-și
îmbrățișeze mama, dar ea se dusese deja să-l strige pe Mal. Așa
că s-a dus în cortul lui de dormit, s-a așezat pe covor și s-a uitat
în gol. Mal i-a adus un castron cu tocană, niște pâine și un
pahar cu vin. Deși nu crezuse că va putea mânca, Edyon a
devorat totul. Știa că ar fi trebuit să se gândească la ce să-și ia
cu el în călătorie, dar nu știa sigur de ce avea nevoie. De ce
aveai nevoie ca să-ți întâlnești tatăl? Ca să cunoști un prinț?
Și-a îmbrăcat cele mai comode haine și și-a pus în desagă
cele mai bune cizme, cea mai bună tunică și cele mai bune două
cămăși. Bagajul nu era prea greu, așa că a adăugat o altă haină,
mai călduroasă. Era frig în Calidor?
Putea lua mai multe veșminte? Oare March îi va căra
geanta? Nu avea nici cea mai vagă idee.
Mama lui îi spusese că n-ar trebui să aibă încredere în
nimeni, dar el avea încredere în March. Îi plăcea de el. Părea
un om cinstit. Deocamdată părea că nu mințise deloc. Și, cu
siguranță, dacă ar fi voit să-l ucidă, ar fi putut s-o facă atunci
când Edyon zăcea într-o băltoacă de urină sau când dormea
drogat cu fumul de demon. Edyon putea să ajungă cu ușurință
și singur în Calidor, dar n-ar fi fost mai plăcut să petreacă puțin
timp cu arătosul March? Iar March i-ar fi putut povesti despre
prinț, cum trebuie să se poarte la curte, cine i-ar putea fi ina-
micii. Da, March îi va fi de mare folos.
Edyon era acum plin de energie. Făcuse o alegere. Era
fiul unui prinț. Și se ducea să-și întâlnească tatăl. Și-a luat
desaga și s-a dus să-și ia la revedere de la mama lui.
S-au îmbrățișat de data aceasta, chiar dacă puțin stân-
jeniți. El a sărutat-o pe obraz și a luat traista cu mâncare și
banii pe care ea i-a oferit. Edyon a dat să se îndrepte spre
partea din față a cortului, însă mama lui a zis:
— Nu așa. În caz că ne urmărește cineva. Ieși prin spate.
A venit din nou la el și de data aceasta l-a îmbrățișat cu
putere, spunând:
— Ai grijă, Edyon.
Iar Edyon a sărutat-o încă o dată, inspirându-i aroma
parfumului.
— Mulțumesc, mamă. Ne vom revedea, dar acum trebuie
să-mi cunosc tatăl.
Și a ieșit prin despicătura din spatele cortului, pe care
Mal i-o ținea deschisă, dispărând în aerul răcoros al nopții.
 Tash
DORNAN, PITORIA

Tash îl lăsase baltă pe Gravell și se întorsese la cortul lui

Edyon.
Era aproape sigură că el luase fumul, dar exista o sin-
gură cale de a afla cu certitudine. Dacă ar fi putut intra în cort,
ar fi căutat sticla furată. Era riscant, dar recuperarea fumului
era principala ei țintă. Edyon mai putea aștepta – Gravell îl va
găsi în scurt timp.
Tash a trecut nonșalantă pe lângă paznicul din fața
cortului, apoi s-a ferit într-o parte și și-a croit drum prin
rețeaua de frânghii până în spate. Dar exact când a ajuns acolo,
o altă siluetă a ieșit printr-o despicătură. Tânărul s-a
împiedicat imediat de o frânghie, a înjurat, s-a împleticit, a
sărit peste o altă frânghie, a izbucnit în râs și a luat-o la fugă
spre pădure.
Tash se ascunsese iute ca să nu fie văzută, dar chiar și
în lumina difuză l-a recunoscut pe băiatul pe care-l zărise la
baia publică.
Edyon.
Avea pe umăr o desagă mare și cu siguranță părea
vinovat, furișându-se ca un hoț prin spatele cortului. Îi era oare
teamă că Gravell e deja pe urmele lui? Tash a pornit iute după
el.
 Edyon se îndrepta spre pădure, mărind pasul după ce a
trecut de zona corturilor. A intrat printre copaci, apoi s-a oprit
lângă un pârâu și părea că așteaptă pe cineva, uitându-se
neîncetat în jurul său.
Tash nu prea știa ce să facă. Oare Edyon se întâlnea cu
vreun cumpărător? Dacă așa stăteau lucrurile, fumul trebuie
să fi fost în desagă, dar nu i-o putea smulge pentru că bagajul
părea prea greu ca să poată fugi cu el. Dar dacă mai apărea
cineva, fata avea șanse și mai mici să recupereze fumul.
Trebuia să acționeze cu repeziciune.
Fata a făcut un pas înainte și a zis:
— Hei.
Edyon a sărit ca o pisică opărită, dar s-a răsucit și a
fluturat relaxat din mână.
— Hei.
— Te-am văzut la baia publică, a zis Tash.
— Îmi aduc aminte. Ce coincidență să ne revedem aici!
Acum băiatul se uita în jurul lui cu mai multă atenție.
— Ceva a dispărut de la baie în timp ce Gravell și cu
mine... când Gravell a ieșit din vana lui. Știu că tu ai luat
obiectul respectiv. Pot să strig după Gravell – tocmai s-a
întors acolo, la corturi –, dar ar fi mult mai simplu dacă mi
l-ai înapoia și gata.
Edyon părea puțin mai relaxat. Nu-i era frică de ea, ci
doar de Gravell.
— Obiectul? a zis el.
— Sticla cu fum. Dă-o-ncoace. Sau vrei să-l chem pe
Gravell și n-ai decât să lămurești totul cu el?
— Uite, știu că n-o să mă crezi, dar chiar mă bucur că
ești aici. Sincer. Recunosc că am luat fumul, dar nu-l vreau.
Plec și nu voiam să iau fumul cu mine. L-am îngropat în malul
râului.
Tash a surâs.
— Sunt sigură că nu voiai să-l iei cu tine. Și tot sigură
sunt că acolo l-ai îngropat. Și când o să mă duc acolo să-l caut o
să mă pocnești cu o piatră în ceafă și o s-o rupi la sănătoasa.
— N-aș pocni pe nimeni, în niciun caz cu o piatră.
— Atunci dă-l încoace.
— Dar de unde știu eu că n-o să-l trimiți pe Gravell după
mine după ce-ți înapoiez sticla?
— Tot ce trebuie să știi e că, dacă nu mi-o înapoiezi, o să-
l strig pe Gravell și el va avea mai puțină răbdare decât mine.
Edyon a zâmbit.
— De ce nu e cu tine aici? Presupun că m-ai văzut ieșind
din cortul meu și m-ai urmărit până aici, iar el nu știe că m-ai
urmărit, pentru că, altfel, ar fi fost și el aici până acum.
— Pot să fug și să-l aduc aici cu ușurință.
— Du-te după el atunci. Voi aștepta.
Tash voia să bată din picior. Dacă Gravell ar fi fost aici,
Edyon s-ar fi făcut mititel și ar fi scâncit, în schimb el zâmbea
arogant și vorbea ca un șmecher.
— Uite. Ziceai că vrei să mi-l dai înapoi. Cu toate astea,
n-ai făcut-o. Gravell dă vina pe mine că am pierdut marfa. O să
mă bată dacă nu i-o aduc înapoi.
Edyon părea că se îndoiește.
— Cumva mi-l imaginez cum se va bucura să-mi scoată
dinții, dar nu cum s-ar bucura dacă ți i-ar scoate ție.
— Vrei să-ți arăt dungile de bici de pe spinare?
Imediat ce a spus asta și-a dat seama că a făcut o gre-
șeală. Edyon și-a pus mâinile în șold și a rânjit.
— Cred că răspunsul la întrebarea asta trebuie să fie da.
Lui Tash îi venea să urle. Era atât de incorect! De ce o
dădea întotdeauna în bară când deschidea gura?
— Dă-mi fumul și putem uita întâmplarea asta.
— Gravell nu e aici, nu-i așa?
Tash a șovăit, însă s-a hotărât să apeleze la latura
bună a băiatului. Dacă avea așa ceva.
— Bine, bine. Recunosc că nu e aici. Ești mulțumit?
S-a întors la han, dacă vrei neapărat să știi. Dar te va
urmări dacă nu-i înapoiezi fumul. Și o să facă mai mult
decât să-ți scoată dinții.
Edyon și-a întins brațele.
— De ce n-ai zis așa de la început?
A alunecat în jos pe malul râului. Tash a fugit și ea ca să
vadă ce face băiatul. Când Edyon a scos o sticlă dintr-o
ascunzătoare s-a zărit o sclipire vag violetă. Fumul de demon!
Tash a dat fuga pe mal și a întins mâna după sticlă.
— Te rog, spune-i lui Gravell că-mi pare rău pentru...
Edyon a amuțit. Zgomotul pașilor grei era inconfundabil.
Edyon a ridicat privirea, cu ochii larg deschiși și plini de panică.
Tash a înălțat capul ca să tragă cu ochiul peste marginea
malului. Preț de o clipă a crezut că Gravell se trezise la urma
urmelor din beție și se ținuse după ea.
 Dar lucrurile stăteau mult mai rău.
Bărbatul era masiv, aproape cât Gravell de mare, însă
avea părul purpuriu. Ducea o lance și un mic felinar. Și venea
în viteză spre ei. Tash s-a ascuns din nou, în timp ce Edyon și-
a îndesat sticla sub haină ca să ascundă strălucirea, dar lumina
violet părea mai sclipitoare ca niciodată – și oricum era prea
târziu.
— Ieșiți afară de-acolo. V-am văzut și știu ce aveți la voi.
Tash s-a crispat, dar s-a uitat în sus cu băgare de seamă.
Omul șerifului stătea pe mal la numai câțiva pași depărtare, cu
lancea ațintită spre Edyon.
— Și nici să nu vă gândiți să fugiți.
Însă Tash numai la asta se gândea, să fugă. Dacă era
prinsă, arestată și condamnată pentru posesie de fum de demon
însemna c-o așteptau ani grei și mulți de închisoare. Fuga
însemna că se putea alege cu o lance în spinare, dar omul avea
o singură lance și fumul era la Edyon, nu la ea. A șovăit totuși,
așteptând o șansă mai bună.
— Sunteți amândoi arestați pentru posesie de fum de
demon.
— Eu nu am niciun fum de demon, a zis Tash, gândindu-
se că dacă Edyon i-ar fi dat pur și simplu sticla când i-o ceruse
și nu s-ar fi contrazis atât, amândoi ar fi fost de multă vreme
plecați de aici.
În toți anii în care vânase demoni nu avusese niciodată
probleme cu oamenii șerifului. Edyon ăsta era o belea
permanentă.
— Pune sticla la picioarele mele și îndepărtează-te.
Omul șerifului a fluturat lancea spre Edyon ca să-i dea
de înțeles că vorbea cu el. Edyon a spus:
— Aici este o mare neînțelegere la mijloc.
 — Taci și fă cum ți-am spus.
Cu mișcările foarte lente, Edyon a așezat sticla pe mal,
aproape de Tash. Era atât de tentant s-o smulgă și s-o ia la
goană. Atât de tentant, dar și foarte, foarte riscant.
— Acum dați-vă amândoi în spate și așezați-vă în ge-
nunchi.
— Pot să explic totul, l-a implorat Edyon.
— Explică în genunchi.
Edyon s-a dat înapoi.
— E valabil și pentru tine, copilă, a zis omul șerifului și
i-a fluturat lancea prin față, astfel că fata s-a dat iute îndărăt,
lângă Edyon, apoi amândoi au căzut în genunchi.
— Vă rog, domnule, a spus Edyon. Prietena mea și cu
mine ne plimbam prin pădure când am observat o sclipire
discretă venind dinspre râu. O sclipire violetă neobișnuită, pe
care nu o mai văzuserăm cu siguranță niciodată. Am venit pur
și simplu aici ca să vedem ce e. Nici nu mi-a trecut prin cap că
poate fi fum de demon. Am auzit, de bună seamă, povești despre
fumul de demon, prin baruri și prin locuri asemănătoare, dar
credeam că e roșu. Așa că atunci când am văzut ceva violet, ei
bine...
Edyon își spunea povestea cu atâta convingere, încât
Tash era gata s-o creadă. Băiatul o spunea de parcă el însuși o
credea. Dar fata se îndoia că omul șerifului picase în plasă. Ar
fi trebuit s-o ia la goană. Putea să se împace cu pierderea
fumului dacă asta însemna că scăpa de închisoare. Ar fi putut
ajunge la primul cot al râului în douăzeci de pași. Putea alerga
douăzeci de pași înainte ca omul șerifului să arunce lancea.
Probabil. Aproape sigur. Pământul era rece și ud. Tash și-a
înfipt degetele în acesta și era gata să-și ia avânt.
— Salutare. E vreo problemă?
 Glasul era profund și accentul era străin. Tash și-a întins
gâtul să vadă cine era, dar malul râului îi bloca vederea.
— Niciunul care să te privească, domnule.
S-a auzit zgomotul făcut de un cal care înainta. Călărețul
i-a apărut în raza vizuală, de vârstă mijlocie, cu păr grizonant
și cu un bandaj în jurul gâtului. Imediat în urma lui era un
călăreț mult mai tânăr, cam de aceeași vârstă cu Edyon.
— Hei, ce-i cu lumina aceea?
Omul mai în vârstă a sărit de pe cal și a venit spre ei.
— Fum de demon, domnule. Vă rog să vă dați înapoi.
— Fum de demon! Dar chestia asta nu e interzisă?
Tash avea un presentiment rău despre acest om. Părea
relaxat și prietenos, dar avea o alură de luptător. Văzuse astfel
de oameni cumpărând fum și nu avea deloc încredere în ei.
Omul șerifului a zis:
— Ei vor primi câte douăzeci de lovituri de bici și un an
de muncă silnică – iar voi veți primi o lance în măruntaie dacă
îndrăzniți să vă apropiaţi mai mult.
S-a întors cu fața spre străin. Tash și-a asumat riscul. S-
a ridicat și a fugit cât a putut de tare și de apăsat, împroșcând
apa puțin adâncă. Se aștepta oarecum ca o lance să-i străpungă
spatele, dar nu a auzit decât pe cineva strigând:
— Treci înapoi imediat!
De parcă asta avea să se întâmple vreodată.
A ajuns până la cotul râului, s-a oprit, a alunecat, s-a
urcat până la jumătatea malului și s-a lipit de el ca să vadă ce
se mai întâmplă.
Nou-venitul avea mâinile ridicate, dar se certa cu omul
șerifului. Edyon se urca pe mal. Bărbatul mai tânăr descălecase
și ținea trei cai; se părea că adusese unul și pentru Edyon.
Aceștia erau pesemne oamenii cu care aștepta să se
întâlnească.
Omul șerifului a îndreptat lancea spre omul mai bătrân,
dar a scăpat felinarul, care a căzut și s-a stins. Singura lumină
era sclipirea violetă a fumului și era greu să vadă ce se petrecea.
Tinerelul a pășit în față, dar omul șerifului l-a lovit cu lancea și
băiatul a început să urle de durere. Cu un țipăt furios, Edyon l-
a atacat pe omul șerifului cu atâta forță, încât bărbatul cel
masiv s-a răsucit și apoi toate siluetele s-au amestecat într-o
mare învălmășeală.
Când s-au despărțit, un om – Edyon – ținea lancea, altul
ținea frâiele cailor și se masa pe umăr și cel de-al treilea avea
câte un cuțit în ambele mâini. Cel de-al patrulea bărbat era la
pământ.
Nimeni nu se mișca. Chiar și caii încremeniseră. Tash a
mormăit:
— La naiba! La naiba!
Și s-a lăsat și mai jos, lipindu-se și mai mult de mal, ca
să vadă mai bine.
Bărbatul mai în vârstă s-a înclinat, și-a șters cuțitele de
omul căzut la pământ, apoi și le-a strecurat în haină. După care
a ridicat sticla cu fum, zicând:
— Trebuie să plecăm de-aici. Imediat.
Edyon a spus:
— Dar... omul șerifului... e...
— Mort. Da. Mulțumită ție.
— Dar, dar... Eu doar încercam să-l împiedic să-l ră-
nească pe March. Nu voiam să...
— March va supraviețui. Rana lui nu e foarte gravă. Dar
trebuie să pornim la drum.
March a spus:
— Edyon, domnule. Nu mai avem nimic de făcut aici.
Acesta este prietenul meu Holywell, un alt servitor de-al
prințului. El va avea grijă să ajungi în siguranță.
Edyon încă stătea cu lancea în mână și se holba la omul
șerifului.
Bărbatul pe nume Holywell s-a uitat spre Tash, iar fata
s-a ferit de privirile lui.
— Cine era copila? Putem avea încredere că-și ține gura?
— Este... este vânătoreasă de demoni, a replicat Edyon.
Nu va da fuga la șerif.
Holywell a zis cu glas tare:
— Dacă va face asta, se va trezi cu mațele despicate.
Iar Tash a știut că mesajul era menit pentru urechile ei.
A riscat încă o dată, trăgând cu ochiul peste marginea malului.
Edyon încă părea uluit, în timp ce Holywell i-a luat lancea din
mână și a lăsat-o la pământ. Apoi l-a împins pe Edyon către un
cal, zicând:
— Haide, Înălțimea Ta. Să pornim.
Tash i-a privit plecând, apoi a rămas acolo unde era preț
de câteva clipe, asigurându-se că totul era liniștit.
Nimic nu se mișca. S-a furișat de-a lungul râului, spre
omul șerifului. Mai văzuse demoni morți, dar niciodată oameni
morți. Omul șerifului nu era atât de frumos, dar avea ceva în
comun cu demonul mort: era doar o carcasă, viața îl părăsise.
Tash a luat-o la goană. Trebuia să dispară din acel loc.
Alergarea a ajutat-o. Alergarea a făcut-o să nu se mai
gândească la toate astea. A fugit cât a putut de iute, în urma
lui Edyon și a celorlalți, dar nu voia decât să ajungă înapoi la
Gravell, să dea timpul înapoi până în punctul de dinainte de a-
l găsi pe Gravell la baia publică și înainte de a pune ochii pe
cizmele alea nenorocite cenușii.
 Ambrose
GRANIȚA DINTRE BRIGANT ȘI PITORIA

— E o nebunie! a exclamat Ambrose. Nu are niciun sens.

De ce să invadeze Pitoria? Aloysius vrea Calidorul –
întotdeauna a vrut Calidorul.
— Poate că și-a învățat lecția după ultimul război și
caută prăzi mai ușoare, a replicat Tarquin.
— Dar relațiile cu Pitoria s-au îmbunătățit, Catherine se
va mărita cu moștenitorul tronului!
— Ceea ce înseamnă că toți lorzii din regat vor fi în
Tornia la nuntă. Poate că planul lui Aloysius nu e atât de
ridicol. Ce moment ar fi mai bun pentru o invazie? Creezi o
breșă în nord, apoi te duci spre sud. Nunta e o diversiune
excelentă.
— Dar... vor crede că prințesa Catherine face parte din
acest complot.
— Ești tu sigur că nu face?
Ambrose a trebuit să-și reamintească faptul că Tarquin
nu o cunoștea deloc pe Catherine.
— Nu face. Sunt convins. Va fi încarcerată – sau chiar
executată! Trebuie s-o avertizez!
— Ai grijă, frățioare. A comunica planurile de război unei
puteri străine înseamnă trădare împotriva Brigantului.
— Nu intenționez să comunic planurile unei puteri
străine, ci doar lui Catherine. Am depus un jurământ s-o apăr
și asta rămâne datoria mea și... și...
— Și o iubești, a încheiat simplu Tarquin.
Nu avea niciun sens să nege.
— O iubesc.
— Atunci trebuie să pleci. S-o găsești. S-o avertizezi.
Invazia e prevăzută pentru ziua de dinaintea nunții. Mai e doar
o săptămână. Trebuie să ajungi în Tornia până atunci. Ia
scrisoarea să i-o arăți.
Ambrose a dat din cap.
— Și tu? Oamenii lui Noyes ți-au observat deja absența
de la Tarasenth.
— Îmi desfășor îndatoririle mele firești, fac turul satelor
noastre, a zis Tarquin, ridicând din umeri. Voi face asta un
timp, apoi mă întorc acasă și-l avertizez pe tata.
— Vor avea descrierea omului care a furat ordinele. Nu
cred că va trece multă vreme până când își vor da seama că eu
am fost. Asta îi va conduce la tine.
— Nu-ți mai face griji pentru mine. Mă descurc cu
întrebările lor. Dar, Ambrose, orice s-ar întâmpla, chiar dacă o
avertizezi pe prințesă, războiul tot vine. Aloysius va invada
Pitoria. Sper ca la sfârșitul acestei povești să te poți întoarce
acasă, dar acum drumurile noastre trebuie să se despartă și mă
tem că va mai trece multă vreme până când ne vom revedea.
Tarquin l-a îmbrățișat pe Ambrose.
— Ai grijă, frățioare.
Despărțirea aceasta a fost atât de abruptă. Chiar dacă
Ambrose reușea s-o avertizeze pe Catherine, el fugea din țara
sa natală ca trădător. I se părea improbabil să-l mai vadă
vreodată pe Tarquin și la acest gând și-a strâns fratele și mai
tare la piept.
 — Ești cel mai bun frate. Cel mai bun. Te voi face
mândru de mine.
A simțit cum Tarquin îl sărută pe frunte și apoi îi dă
drumul, zicând:
— Amintește-ți de noi. Și de Anne amintește-ți.
Ambrose a dat din cap. Nu putea vorbi. Tarquin s-a
aruncat în șa.
— O să-mi fie dor de tine mai mult decât crezi. Știu că
vei acționa în numele onoarei.
Apoi și-a răsucit calul și a plecat în trombă.

Ambrose a tăiat drumul spre est, către coastă, și în scurt

timp Golful Rossarb i-a apărut întins în față și, dincolo de apă,
Pitoria. Drumul îngust a îmbrățișat coasta ducând spre castelul
brigantin Nort, o clădire urâtă din piatră cubică, puțin retrasă
de la plajă și urmând pantele abrupte ale poalelor munților. În
spatele castelului, un mic pod peste un râu marca granița; pe
malul celălalt era o mică fortăreață pitoriană. La depărtare se
afla orașul Rossarb și, dincolo de el, munții ciudat de plați
numiți Platoul de Nord. Era un loc pustiu, neclintit și tăcut, cu
câțiva arbuști dezordonați și câțiva copaci piperniciți, iar
Ambrose s-a chinuit să-și imagineze cum, peste numai câteva
zile, mii de oameni vor mărșălui pe aici, pentru a invada
Pitoria.
Și-a strâns pumnii pe frâiele calului. O invazie fără
avertisment din partea unui rege lipsit de onoare. Un om care,
ca să câștige un avantaj de ordin tactic, s-a gândit să-și sacrifice
singura fiică, o femeie cu multe dintre calitățile prețuite ale
unui cârmuitor – inteligență, compasiune, corectitudine – mult
mai dezvoltate decât ale tatălui său. Era singură într-un regat
străin, neștiind nimic despre primejdia care o păștea.
În ciuda nerăbdării de a merge mai departe, Ambrose a
trebuit să aștepte căderea nopții înainte de a trece granița.
Castelul Nort domina priveliștea. Spre țărm, un deal abrupt și
golaș cobora spre castel, imposibil de străbătut călare. Singura
opțiune era țărmul. Odată cu refluxul, întinderea de nisip
oferea singura cale de a trece hotarul.
Cu sufletul la gură, Ambrose a ieșit din iarba nisipoasă,
pe plajă, în fața castelului. Noaptea era neagră, luna ascunsă
în nori, dar el tot se simțea îngrozitor de expus. Cu siguranță
castelul era în plină alertă, având în vedere că se pregătea o
invazie. Se aștepta să audă în orice moment un strigăt de
provocare sau o săgeată care să vină zburând din întuneric.
Se afla la o aruncătură de băț de castel, cu siguranță,
când porțile au început să se deschidă. A apărut un călăreț, apoi
încă unul și încă unul. Patru în total, apropiindu-se de el. Caii
lor erau odihniți. Al lui nu. Totuși nu mai avea cum să dea
înapoi, acesta era un lucru sigur.
Soldaţii s-au aliniat în timp ce Ambrose se apropia de ei,
zâmbind și salutând voios:
— Bună seara, domnilor!
Dar era suficient de aproape cât să le vadă însemnele lui
Boris de pe tunici și și-a dat seama că nu le poate înșela
vigilența ca să treacă de ei. Avea un singur lucru de făcut. A dat
pinteni calului și s-a îndreptat direct spre aceștia. Soldaţii i-au
strigat să se oprească, dar Ambrose și-a scos sabia, lovind cu ea
și forțându-i astfel să se despartă. Și când a trecut de ei, trupul
i s-a înclinat înainte și ochii i s-au ațintit asupra fortăreței
pitoriene din depărtare, știind că armăsarul lui nu avea forța
de a străbate toată acea distanță în mare viteză.
— Haide! și-a îndemnat el calul, care a ocolit castelul și
a revenit în celălalt capăt al drumului.
În față se aflau podul și granița, dar calul său era tot mai
vlăguit. A privit în urmă. Cei patru soldați erau aproape, dar
nu atât de aproape pe cât se temuse el. Ambrose și-a îndemnat
din nou calul să alerge și animalul a reușit o ultimă explozie de
viteză, aruncându-se pe pod. În fața sa vedea un soldat călare,
tulburat de agitație, care ieșea din fortăreața pitoriană.
Doi dintre urmăritori se opriseră înaintea podului,
probabil reticenți să traverseze granița, dar ceilalți erau
aproape în spatele său. Dacă se pricepeau să-și arunce săbiile
la fel de bine ca băiatul din Fielding, Ambrose era mort. Dar nu
l-a lovit nicio armă, așa că a galopat, urlând:
— Ajutor! Ajutor!
Soldatul pitorian călărea acum iute spre el, destul de
aproape ca Ambrose să-i vadă părul violet. Calul lui Ambrose
s-a oprit brusc, iar soldatul l-a întrebat:
— Necazuri, domnule?
— Puțin, a spus Ambrose, gâfâind. Aduc vești pentru
regele Arell, dar prietenii mei aici de față n-ar prea vrea să mă
lase să le anunț.
Ambrose îi auzea pe brigantini apropiindu-se și și-a
întors calul în timp ce unul dintre soldați, un căpitan, a strigat:
— Sir Ambrose Norwend, trebuie să te întorci cu noi. Ești
așteptat în Brigane.
— Nu mă întorc nicăieri cu voi.
Căpitanul a înaintat, spunând:
— Ești un trădător. Vei veni cu noi.
Omul cu păr mov s-a apropiat și el, mai lent.
— Dacă acest om este trădător, este trădător în Brigant.
Și-a oprit calul și și-a fluturat mâna spre soldați ca și cum
ar fi alungat un copil.
 — Sunteți pe pământ pitorian. Nu aveți niciun fel de
autoritate aici. Dacă acest om nu vrea să meargă cu voi, nu-l
puteți forța.
Apoi chipul i s-a înăsprit.
— Așa că vă povățuiesc să vă cărați dracului pe partea
voastră de hotar.
Cei doi brigantini s-au holbat la el, dorindu-și în mod clar
să se lupte și cântărindu-și șansele: doi la doi, cu Ambrose
epuizat. Dar, exact atunci când își duceau încet mâinile spre
săbii, din fortăreața pitoriană s-a auzit un strigăt și spre ei au
pornit și mai mulți soldați.
Căpitanul a scuipat și a zis:
— Naiba să vă ia. La naiba cu Pitoria.
Însă s-a întors și a traversat lent podul.
 Edyon
DORNAN, PITORIA

Edyon mergea iute pe cal, însă mintea îi mergea și mai

iute. Ucisese un om de-al șerifului. Sângele țâșnise din beregata
bărbatului exact ca atunci când omorâse puiul pentru Madame
Eruth, dar era altceva să-l vezi țâșnind dintr-o altă ființă
umană, să-l auzi împroșcând pământul, să-l simți atingându-ți
fața... Edyon mergea călare în urma lui Holywell, cu March
lângă el. Auzea copitele cailor și le simțea mirosul sudorii, însă
nu vedea în fața ochilor decât cadavrul omului șerifului întins
la pământ. Mort.
„Văd acum doar moarte în jurul tău...“
Lui Edyon i s-a întors stomacul pe dos. Și-a domolit calul
oprindu-l de tot și cina lui formată din tocană și vin i-a erupt
din gură, i-a aterizat pe picior și de acolo jos. S-a holbat la
propria-i vomă, așteptând să vomite din nou și chiar asta s-a
întâmplat, cu un nou icnet. Băiatul a scuipat. Gustul vomei îi
umplea gura, gâtul și nasul. Pământul lucea din cauza
vărsăturii sale, așa cum lucise din cauza sângelui omului
șerifului. Edyon s-a cutremurat, a scuipat din nou și și-a șters
buzele cu dosul mâinii.
March și Holywell se opriseră și-l priveau. Fețele lor
spuneau mai multe decât vorbele și cu siguranță nu
transmiteau compasiune. Holywell părea amuzat. March părea
dezgustat, apoi expresia i s-a schimbat și Edyon și-a zis că poate
se înșelase. Umărul lui March era plin de sânge. Stomacul lui
Edyon s-a mai întors o dată pe dos. Băiatul s-a înclinat din nou
și a așteptat un nou val de vomă, dar n-a mai ieșit nimic. Ce
fusese mai râu trecuse, așa că a inspirat și s-a ridicat în capul
oaselor. Holywell și March nu se mai uitau la el. Holywell îi
cerceta rana lui March și îi vorbea într-o limbă pe care Edyon
nu o înțelegea.
Cum de se întâmplase așa ceva? Cum ajunsese să fugă
în noapte cu acești doi oameni pe care nu-i cunoștea? Cum de
ajunsese să fie implicat într-o crimă? Edyon încercase doar să-
l ajute pe March. Când omul șerifului îl atacase pe March cu
lancea, Edyon se aruncase înainte ca să-l oprească, dar era un
tip imens, mai masiv decât paznicii lui Stone, iar Edyon se
așteptase să-l alunge ca pe o muscă... În schimb, îl răsucise pe
omul șerifului cu atâta ușurință și-l împinsese înapoi spre
Holywell, care ridicase cuțitul și i-l împlântase bărbatului în
gât.
Holywell fusese rapid. Voise oare să-l omoare? Nu mai
conta. Holywell ținuse arma, dar Edyon fusese cel care îl
împinsese pe omul șerifului înspre cuțit cu noua și ciudata lui
forță fizică. Iar el, Edyon, fusese cel pe care omul șerifului
încercase să-l aresteze. Murise un om și era vina lui.
„Văd moarte peste tot în jurul tău...“ Și, dacă se aflase la
răscrucea pe care o prezisese Madame Eruth, nu mai putea
merge înapoi. Crezuse că viitorul lui înseamnă tărâmuri noi și
bogății, însă adevărul părea mai degrabă că se apropie de
durere, suferință și moarte.
Holywell a scos câteva bandaje din desagă și a început
să-i îngrijească umărul lui March. Acesta se uita drept în față,
cu chipul palid și cu fălcile încleștate.
 — Ar trebui să fie suficient deocamdată, i-a zis Holywell
lui March.
S-a întors spre Edyon, spunând:
— Când ești gata, Înălțimea Ta, e musai să mergem mai
departe.
Edyon a dat din cap, apoi a mormăit:
— Da. Desigur. March e... O să fie...
— March e bine merci, Înălțimea Ta. E doar o rană.
Arată mai rău decât e în realitate. Ești gata să mergi mai
departe?
— Da, dar unde mergem?
— Spre nord. Cât putem de departe, cât putem de iute.
— Spre Nord? Dar Calidor se află la vest de aici.
— Așa e, Înălțimea Ta, dar mai întâi trebuie să scăpăm
din Dornan și de oamenii șerifului, care ar putea fi pe urmele
noastre, și apoi să ne găsim drumul ideal spre Calidor.
— Dar nu putem face asta mergând spre vest?
— Asta ar însemna să mergem în direcția de unde am
venit. E prea târziu să facem așa.
— N-o să ne caute deocamdată, nu?
Holywell a răspuns:
— Probabil că nu, dar nu putem risca. Poate că au prins-
o pe fată și au stors deja adevărul de la ea.
Edyon spera că fata fugise și era în siguranță. Ea nu
luase parte la acel omor.
— În plus, a zis Holywell arătând spre bandajul din jurul
gâtului său, March și cu mine suntem deja răniți amândoi. Nu
știu cât de bine te putem proteja dacă suntem prinși. Cu cât
ajungem mai departe, cu atât mai bine.
— Are dreptate, a zis March. Ar trebui s-o luăm din loc.
Holywell ne va ajuta să călătorim în siguranță, Înălțimea Ta,
dar trebuie să pornim.
Edyon a dat din cap. Dacă March putea călări cu un
umăr rănit, atunci nu trebuia să fie el cel care să-i încetinească.
March, care îi venise în ajutor și fusese rănit și care acum era
și el implicat într-o ucidere. Era numai vina lui Edyon.
Au pornit din nou la drum. Edyon și-a reamintit felul în
care-l înșfăcase pe omul șerifului și-l aruncase în cuțitul lui
Holywell. Omul acela imens păruse la fel de ușor de controlat
ca un copil. Trebuie să fi fost panica la mijloc, teama și șocul
după ce văzuse cum îl înjunghiase pe March. Dar Edyon ar fi
dat acum orice să întoarcă timpul. Și-ar fi dorit să nu se fi
implicat. Însă ar fi fost arestat. Și-a dorit să nu fi fost acolo cu
fata aceea. Dar ea își voia fumul înapoi. Măcar dacă n-ar fi furat
fumul, din capul locului. Dacă, dacă, dacă... Ce prost fusese.
Cerul zorilor era de un albastru cenușiu când Holy- well,
în cele din urmă, s-a oprit. Erau în pădure și totul era liniștit și
neclintit. Cu toate acestea, Edyon nu se simțea deloc ostenit;
era ciudat de alert și de puternic. Trupul său părea să vrea să
facă mai multe.
Holywell a zis:
— Ne odihnim aici în dimineața aceasta. O să duc caii
lângă pârâu și o să cercetez puțin locurile. March, tu rămâi aici
și păzește-l pe Înălțimea Sa.
Holywell a scos un pachețel din desagă și l-a aruncat la
picioarele lui March.
— Aici sunt bandaje, dar și niște pâine cu brânză. Păs-
trați-mi și mie – și mâncare, și bandaje. Și acoperiţi sticla aia.
E ca un far.
Holywell a dus apoi caii la apă.
— Cum a fost rănit Holywell? a întrebat Edyon uitându-
se spre March.
 — Ne-am întâlnit cu Regan.
— V-ați întâlnit?
— Regan ne-a atacat. Și el e mort.
— Oh, Doamne.
Într-adevăr, prevestirile lui Madame Eruth erau ade-
vărate. Moartea era într-adevăr peste tot în jurul lui. Și tot aici
era și March, străinul arătos pe care i-l promisese. Dar ce
altceva îi mai spusese despre el? „Ai grijă: și el minte...“
— Ai spus că ai dovada, a izbucnit el. Aceea trimisă de
prinț.
March a dat din cap și și-a dus mâna în interiorul hainei,
zicând:
— Ăsta e pentru tine, din partea tatălui tău.
Inelul strălucea auriu în lumina discretă a dimineții, cu
un smarald ce sclipea de pe capul unui vultur. Lucrătura era
excepțională.
— Sigiliul prințului Thelonius. Îl purta zilnic, până când
ni l-a încredințat nouă cu misiunea de a ți-l înmâna ție, fiul său,
ca să-ți arate cât de mult vrea să te întorci la el.
Edyon și-a scos lanțul de sub cămașă. De acesta atârna
un pandantiv de aur, ca un rug de mure, în centrul unui
medalion plat. Inelul s-a potrivit perfect în structura
medalionului.
Edyon a privit inelul.
— Doi oameni au murit deja pentru că tatăl meu mi-a
trimis asta. Sper că nimeni nu va mai avea aceeași soartă.
A ridicat privirea spre March.
— Dar am un sentiment rău.
„Durere, suferință și moarte...“
March avea o expresie ciudată, dar s-a întors cu spatele
și a început să-și dea jos haina și cămașa. Bandajul de pe umăr
era însângerat și murdar. March a început să refacă bandajul,
dar a tresărit de durere. Edyon a zis:
— Dă-mi voie să te ajut.
— Mă descurc, Înălțimea Ta.
Dar mișcarea făcuse ca rana să se redeschidă și sângele
proaspăt i se prelingea deja pe piept.
— Cu siguranță nu e adevărat. Întinde-te pe spate și nu
te mai mișca. Nu-ți înrăutăți situația.
— Am o pătură în desagă, a zis March.
Edyon s-a aplecat și a scos pătura, dorindu-și să-și fi luat
și el una. Apoi s-a oprit.
— Ah, la naiba!
— Ce e? a întrebat March. O să vomiți din nou?
— Nu... eu... cred că am făcut o tâmpenie. Aveam o
desagă cu haine la mine. Am uitat de ea... în graba de a pleca
din pădure. Probabil că nu-i va fi prea greu cui o va găsi să-și
dea seama că-mi aparține.
Era puțin spus. În desagă era cămașa lui cea mai bună,
cea brodată cu inițialele lui. Nici dacă voia să lase un indiciu
asupra cui îl omorâse pe omul șerifului nu s-ar fi putut descurca
mai bine. Era un prost în adevăratul sens al cuvântului.
March i-a zâmbit cu blândețe lui Edyon și a zis:
— Cu toții facem greșeli, Înălțimea Ta.
Însă Edyon avea senzația că March n-ar fi făcut o gre-
șeală atât de banală. În fine, nu mai avea ce să facă în această
privință.
Edyon a aruncat pătura pe pământul plin de rouă și
March a ezitat, apoi s-a întins crispându-se. Edyon i-a ridicat
cu grijă cămașa de pe piept și a curățat zona cu un bandaj curat
și cu apă din plosca lui March.
— Sângerează și la spate? Mă doare și acolo.
 Edyon i-a ridicat ușor umărul.
— Nu e nicio rană la spate, dar e umflat și vânăt.
A atins vânătaia și March a țipat de durere.
— Tăietura pare adâncă. Cred că a ajuns la os.
Edyon i-a curățat cu atenție zona din jurul rănii. March
a ridicat privirea spre Edyon, care a simțit fluturi în stomac
când li s-au întâlnit privirile, apoi March a închis ochii. Edyon
nu s-a supărat. Avea astfel șansa de a-și studia noul prieten,
chipul frumos și proaspăt al acestuia, pieptul musculos. Dar
rana de la umăr era adâncă. Holywell zisese că nu e atât de rău,
dar poate că mersul călare înrăutățise situația sau Holywell
mințise ca să poată fugi cu toții.
March respira acum profund și egal. Dormea. Edyon și-a
trecut degetele peste maxilarul puternic al lui March și i-a
așezat mai bine capul pe pătură. Când s-a întors, a zărit sticla
cu fum pe jos, lângă desaga lui March. Era oare adevărat că de-
abia ieri îl furase? Deja i se părea ireal, ca și cum așa ceva nu
s-ar fi întâmplat, și totuși acest lucru dusese la toată
încurcătura asta. Nu, de fapt fusese înainte, furtul corabiei de
argint, de aici începuse totul. De-asta îl cotonogiseră oamenii
lui Stone și urinaseră pe el. Dacă nu l-ar fi lăsat vânăt, bătut
măr și puțind a urină, nu s-ar fi dus la baia publică, acolo unde
a găsit fumul.
Și-a pipăit gura cu limba, căutând dintele pe care și-l
amintea slăbit, dar nu a găsit niciun dinte care se clatină, nicio
umflătură, nicio durere. Și-a amintit vag că se trezise după
visul cauzat de fum și descoperise că dintele era mult mai bine.
Iar baia în apa încălzită cu ajutorul fumului îi alinase durerea
de după bătaie...
Oare fumul îi vindecase și vânătăile, și dintele?
Părea absurd. Fusese în spelunci unde se fuma și fumul
nu vindeca niciodată; doar te făcea să te simți bine. Și acum nu
se mai simțea bine. O fi fost el fiul unui prinț, cu inelul de aur
al prințului, dar tot un bastard era și un hoț (și încă unul destul
de nepriceput). Și un ucigaș responsabil pentru o viață – două
vieți curmate: Regan și omul șerifului. Responsabil și pentru
rana lui March.
„Durere, suferință și moarte.“ Moarte peste tot în jurul
lui.
Iar Edyon nu s-a putut abține să gândească că vor mai
urma și altele.
 Tash
DORNAN, PITORIA

Tash îi urmărise pe Edyon, Holywell și pe celălalt bărbat

o bună bucată din noapte. Erau călare, însă ea era rapidă. Se
gândise la un moment dat să aștepte până când cei trei ar fi
făcut un popas, apoi să dea buzna, să înșface fumul și s-o ia la
sănătoasa. Dar ei s-au oprit doar pentru scurt timp, ca să
vomite Edyon. Desigur, voiau să se îndepărteze cât mai mult de
oamenii șerifului. Și când s-au oprit, au stat de pază, așa că
putea fi de-a dreptul periculos să se strecoare în tabăra lor, iar
cu omul cu cuțitele chiar nu era de glumit. Așa că, atunci când
a început să se lumineze, s-a întors către Dornan.
Spre prânz a ajuns înapoi și prin pădure era agitație
maximă. Oamenii șerifului găsiseră, de bună seamă, cadavrul
și cercetau zona în forță, însă fata nu văzuse niciun semn că-i
luaseră urma lui Edyon.
A intrat în camera lui Gravell. Mirosea a stătut și a
dulce-amărui. În pat era o momâie în formă de Gravell. Tash s-
a dus și l-a zgâlțâit.
— Trezește-te. Aduc vești.
Nimic. Nici măcar un sforăit.
Tash s-a sprijinit de el, împingându-l și scuturându-l cu
putere.
Gravell s-a pârțâit.
 Fata s-a mutat la capul patului.
— Trezește-te, Gravell!
Gravell a mârâit, apoi a tras o râgâială atât de putu-
roasă, încât Tash a fost nevoită să facă un pas în spate. Dar nu
era prima oară când experimenta duhorile și mahmurelile lui
Gravell și știa cum să se descurce în astfel de împrejurări. A
luat ligheanul, l-a umplut cu apă, s-a întors lângă pat și i-a
aruncat apa drept în față.
— Trezește-te! Trebuie să discut cu tine.
Gravell și-a lins buzele.
— Știu unde e fumul! Am văzut cum a murit un om!
Gravell a mârâit și s-a întors pe partea cealaltă.
Cu un oftat, Tash s-a așezat pe scaun și a ascultat cum
Gravell începe să sforăie.
 Catherine
ÎN DRUM SPRE TORNIA, PITORIA

Pâr albit. 5O de copeici. Garantat alb pur.

Panoul unui bărbier ambulant

Catherine era epuizată. Epuizată, dar ușurată și puțin

exaltată. Lucrurile merseseră bine pentru ea și rochia ei. O
purtase zi de zi, oră de oră, obosită, în șa. Dar meritase bătaia
de cap – se pare că oamenii nu se mai săturau de ea.
Și vremea ținuse cu ea: fusese cald, dar nu arșiță, și nu
plouase. Își crease, lent, dar constant, un grup crescând de
susținători. Calul ei era mare, frumos și cuminte, ales de Sir
Rowland din grajdul Lordului Farrow. Trâmbițașii erau și ei
aleși pe sprânceană, zgomotoși, dar fără să te înnebunească, și
din nou Sir Rowland se implicase personal, selectându-i și după
cum arătau, și după talentul muzical; erau cu toții tineri și
arătoși. Mergeau înaintea procesiunii, astfel că atunci când
Catherine ajungea, mulțimea era deja strânsă. Erau, desigur,
și dansatori și din nou Sir Rowland reușise să găsească cea mai
frumoasă trupă. Când Catherine a comentat în legătură cu
înfățișarea lor, Sir Rowland a răspuns cu un surâs:
— De ce să avem lucruri urâte când putem avea lucruri
frumoase?
Și fuseseră mulți, mulți oameni. Oamenilor din Pitoria le
plăcea să petreacă: Catherine învățase lesne lucrul acesta. În
fiecare seară era o petrecere și în fiecare zi drumul era mărginit
de oameni care-i sărbătoreau venirea; tineri și bătrâni alergau,
se holbau, arătau cu degetul și făceau cu mâna, iar copiii pur și
simplu țopăiau de entuziasm.
Când alaiul a ajuns în acea dimineață în orașul Wood-
ville, o fetiță de pe scările unei brutării a strigat:
— Te iubesc!
Apoi a roșit toată și și-a ascuns capul în palme. Catherine
ducea o crenguță de wissun drăgălaș și delicat, cu numeroasele
sale floricele albe care alcătuiau o coroniță. Și-a oprit calul și i-
a dat Tanyei floarea, spunând:
— Dă-i-o fetei.
Apoi și-a amintit și a adăugat:
— Și vorbește în pitoriană.
Catherine a privit cum Tanya și-a dus calul spre fetiță și
i-a întins wissunul, zicând:
— Cu mulțumiri din partea prințesei Catherine.
Vorba s-a răspândit iute și în curând și mai multe fete,
ba chiar și câțiva băieți, strigau și ei:
— Te iubim!
Catherine surâdea cu grație și oferea și mai multe flori.
Alaiul înainta lent și Sir Rowland i-a întins lui Catherine un
alt buchet de wissun.
— E un adevărat noroc cum crește sălbatic pe tot drumul
spre Tornia, a observat el. Dar încep să mă tem că nu va mai
rămâne niciun wissun în toată Pitoria până la nunta ta.
Catherine a râs.
— Nu-mi doresc lucrul acesta.
— Te descurci de minune, Înălțimea Ta. Deși nu sunt
sigur că fratele tău îți apreciază eforturile.
 Catherine i-a aruncat o privire lui Boris.
— Mă rog, măcar arată bine.
Caii, oamenii și armele lui Boris arătau toate ca scoase
din cutie, sclipind în lumina soarelui. Fratele lui Catherine
mergea călare în fața anturajului prințesei, ca de obicei cu
Noyes alături, privind cu mare atenție la ce se petrecea în jurul
său. Boris se asigura că alaiul înaintează. Era hotărât să nu
întârzie ajungerea în capitală și se plângea cu amărăciune că
sora lui le încetinește înaintarea cu bună știință. Avea dreptate,
dar acum puterea lui Boris era limitată. Putea să-și pună
oamenii să păstreze drumurile libere și insistase ca plecarea să
aibă loc dimineața devreme, dar nu putea controla mulțimile și
nici hotărârea acestora de a-și vedea noua prințesă.
— Trebuie să-ți mai mulțumesc o dată pentru ajutor, Sir
Rowland, a spus Catherine. Doar prin intermediul tău au fost
posibile toate acestea. Dar mă gândeam la altceva ce aș putea
face și din nou am nevoie de sfaturile tale.
— Sunt numai urechi, Înălțimea Ta.
— Albul este culoarea mea. E posibil să aranjăm ca
oamenii mei să-și vopsească părul în alb? Nu soldații, ci artiștii,
dansatorii și muzicienii.
Sir Rowland a bătut din palme.
— O idee excelentă, Înălțimea Ta. Ar însemna foarte
mult pentru prestigiul tău. Doar cei mai puternici dintre lorzi
își expun culorile în felul acesta și, trebuie să spun, nicio altă
femeie nu face asta.
Catherine era încântată, dar precaută.
— Există vreun motiv pentru care să nu fac asta? L-aș
ofensa pe prinț sau pe rege?
— Motivul este unul pur financiar, Înălțimea Ta. Vop-
seaua poate fi scumpă când ai mulți oameni și părul le tot
crește.
— Pot găsi bani, a zis Catherine gânditoare. Dar părul
poate fi vopsit în alb?
— Așa cred. Vom transforma diseară părul dansatorilor
și vom judeca efectul. Chiar schimbi moda, Înălțimea Ta.
Veștile din Tornia spun că rochia ta e deja copiată. Puțini
oameni purtau alb înainte să vii tu, pentru că era considerată
o culoare prea simplă.
Catherine a surâs.
— Se pare că avem cu toții ceva de învățat.

A doua zi în zori, Boris a intrat în dormitorul lui

Catherine când aceasta se îmbrăca.
— Nu poți fi niciodată gata la timp? s-a plâns Boris.
— Am fost ocupată.
Catherine își calculase datoriile. Avea nevoie de bani. De
când venise în Pitoria fusese scăldată în daruri – un cal,
pantofi, perne, dantele, evantaie, pene, vin și chiar câteva cărți,
dar avea nevoie de bani.
— Ai fost ocupată întrebându-te cu ce să te îmbraci? a
luat-o Boris în râs. Sau să-ți vopsești părul?
— Oamenii din alaiul meu își vor vopsi părul, nu eu.
— I-am văzut prostindu-se de dimineață. Arată cara-
ghios.
— Mie mi se pare că arată minunat. Deși cred că albul e
puțin cam galben deocamdată, dar probabil că de vină e luminii
focului de azi-noapte. Dacă am putea adăuga un strop de
albastru, s-ar potrivi mult mai bine cu oamenii prințului
Tzsayn.
— Ce crezi că vei obține din tot acest circ, surioară? Pe
lângă faptul că vei părea ridicolă?
 — Fericire. Încântare. Bucurie. Lucrurile pe care tu nu
le apreciezi niciodată.
Boris a zâmbit vag și s-a răsucit ca să plece.
— O să fiu fericit, încântat și bucuros când o să plecăm
măcar o dată la timp.
— Înainte să pleci, Boris, mai avem un lucru de discutat.
Am nevoie de bani ca să-mi cumpăr rochii.
Boris s-a întors din nou spre ea.
— Ai rochii.
— Se pare că-mi trebuie mai multe.
— Mie nu mi se pare. Ești îmbrăcată, nu-i așa?
Apoi s-a aplecat înainte și a tras de despicătura rochiei
prințesei.
— Deși sumar. Îți place să-ți dezvelești corpul, nu-i așa,
surioară?
Catherine a inspirat prelung, ca să se calmeze.
— Urmez moda pitoriană. Mă amestec cu lumea. Devin
ca oamenii de aici, așa cum am promis c-o să fac. E o palmă pe
obrazul tatei să port aceeași rochie în fiecare zi. Pare c-ar fi
sărac, că Brigantul e o țară săracă. Am nevoie cel puțin de o
rochie nouă de mireasă și de veșminte noi pentru servitoarele
mele. Am auzit că Tzsayn e foarte pretențios când vine vorba
de modă.
— Atunci să-ți cumpere el rochie.
— Sir Rowland mi-a spus că prințul Tzsayn ascultă
veștile ce i se aduc zilnic despre drumul nostru. N-aș vrea ca
prințul să fie dezamăgit când va afla că port în fiecare zi aceeași
rochie. Ce păcat ar fi ca mariajul meu să se împiedice de câteva
rochii.
Boris a șovăit, apoi a mormăit:
— Atunci cumpără-ți rochiile. Dar să faci bine și să te
asiguri că sunt bune. Dacă Tzsayn te refuză pentru că e greșită
croiala mânecii, o să...
— Da?
— O să ai explicații de dat tatei.
Catherine a zâmbit forțat.
— Bine atunci, mă voi asigura că rochiile sunt dintre cele
mai bune. Asta înseamnă că vor fi mai scumpe, desigur.
Gura lui Boris devenise o linie subțire și apăsată.
— Firește.
S-a răsucit și a ieșit. Catherine a răsuflat ușurată.
— Prințul chiar s-a interesat de drumul nostru? a în-
trebat Sarah.
— Habar n-am, a răspuns Catherine. Eu așa aș face în
locul lui, dar nu pretind că-l cunosc.
N-a spus că începea să-și facă griji că prințul nu-i tri-
misese niciun semn de viață – nicio scrisoare, niciun mesaj. Era
bolnav sau pur și simplu dezinteresat? Știa atât de puține
despre el și totuși peste patru zile urma să se mărite cu el și
viața ei urma să se schimbe din nou. Însă era hotărâtă să facă
tot posibilul pentru a-și șlefui viitorul așa cum dorea ea.
 Edyon
UNDEVA LA NORD DE DORNAN, PITORIA

Era sfârșitul celei de-a treia zile după fuga din Dornan și
cei trei călăriseră încet spre nord, de dimineață până seara.
March simțea o durere agonizantă în umăr de fiecare dată când
calul lui o lua mai repede la pas. Când s-au așezat cu toții în
jurul focului, Edyon a întrebat:
— N-ar trebui ca mâine să ne îndreptăm spre vest, către
coastă? March nu mai poate continua așa.
Holywell a clătinat din cap.
— De vreme ce nu putem merge altcumva decât încet, va
trebui s-o apucăm pe drumuri mai liniștite, Înălțimea Ta. Nu-i
putem depăși pe urmăritori, așa că suntem nevoiţi să-i evităm,
iar porturile vor fi primul loc unde te vor căuta oamenii
șerifului.
— Dacă mă caută, a zis Edyon.
— Ți-or fi găsit deja desaga lângă cadavrul omului șe-
rifului. Sunt sigur că nu sunt cele mai luminate minți din lume,
dar cred că e mai firesc să presupunem că au reușit să pună cap
la cap aceste câteva indicii.
Edyon își dorea să nu-i fi spus lui March că-și lăsase
desaga acolo sau, mai bine zis, își dorea ca March să nu-i fi spus
lui Holywell.
— Te pricepi să mânuiești sabia, Înălțimea Ta?
 Preț de o clipă, lui Edyon i s-a părut că detectează o mică
batjocură în glasul lui Holywell, dar, când s-a uitat, chipul
acestuia era cât se poate de sincer. Edyon a râs amar.
— Sunt sigur că ai observat că nu am sabie și, ca să
înțelegi pe deplin situația, ca regulă generală în lupte, eu sunt
cel bătut măr sau cel pe care urinează lumea.
Holywell a clătinat din cap.
— Te-ai descurcat destul de bine cu omul șerifului.
Edyon n-a răspuns. Nu era mândru de ceea ce făcuse. Ce
se va întâmpla acum cu familia omului? Cu soția lui? Cu copiii
rămași fără tată? Nefericirea lor i se datora lui.
— Vrei să stai tu primul de pază, Înălțimea Ta? a zis
Holywell. Apoi March și cu mine te putem schimba și poți dormi
până-n zori.
Edyon a dat din cap, iar Holywell s-a întins și a închis
ochii.
Lui Edyon nu-i era clar ce trebuia să păzească. Prima
noapte în care va sta pur și simplu și va asculta zgomotul
pădurii și sforăitul lui Holywell, cercetând chipul lui March în
lumina slabă a lunii noi. Dar nici asta nu mai era o plăcere.
Fața lui March sclipea de sudoarea febrei.
Ca și cum ar fi auzit gândurile lui Edyon, March s-a
răsucit spre el în sacul de dormit, cu ochii și mai palizi decât de
obicei, în lumina lunii.
— Cum te simți? a întrebat Edyon, zâmbind cu blândețe.
March și-a răsucit chipul și a spus:
— Sunt bine, Înălțimea Ta.
„Străinul suferă. Nu văd dacă supraviețuiește sau
moare...“
Edyon a clătinat din cap. Madame Eruth avusese
dreptate în toate privințele până acum, dar nici măcar ea nu
avea toate răspunsurile. Edyon era hotărât să facă tot ce-i
stătea în putere ca March să nu moară.
S-a dus spre el și i-a zis:
— Lasă-mă să-ți văd rana. O s-o curăț din nou. Niște apă
rece din pârâu poate că îți va mai ușura durerea.
March n-a răspuns și lipsa lui de împotrivire era, Edyon
știa acum, singurul fel în care băiatul va recunoaște vreodată
că suferă. Edyon a dezlipit cu grijă bandajul. Pielea lui March
era fierbinte și umflată și avea sânge uscat și niște puroi galben
pe pansament și în rană. Părea grav și era evident că se
înrăutățise de când o văzuse ultima oară.
Edyon a curățat rana, dar trebuia să facă mai mult de-
atât. Era sigur că fumul îl ajutase întru câtva să se vindece
după cotonogeala primită de la oamenii lui Stone. Vânătăile îi
dispăruseră și dintele care fusese gata să-i cadă era acum tare
ca stânca.
Dacă fumul îl vindecase, trebuia să-l încerce și pe March.
Dar cum? El îl inhalase. March avea o tăietură adâncă
în umăr. Edyon a adus sticla cu fum și a lipit-o ușor de rană,
făcându-l pe March să țipe.
— Ce faci? a spus el.
Edyon s-a simțit caraghios când a spus:
— Cred că te-aș putea ajuta.
— În ce fel?
— Să te vindeci. Am făcut baie alături de o sticlă cu fum
și vânătăile mi-au dispărut. Paznicii lui Stone aproape că mi-
au scos un dinte și s-a vindecat și acela.
Și-a amintit cum fumul din gură părea să-i caute dintele
ce se clătina. Poate că va căuta și rana lui March, dar cum putea
să-l împiedice să iasă tot? Îi trebuia un recipient, dar singurele
lucruri pe care le aveau la îndemână erau castroanele de
aluminiu din bagajul lui March, iar acestea erau prea mari.
Mai era un lucru pe care-l putea face. Putea inhala niște
fum și apoi își putea lipi buzele de umărul lui March. Nu era
cea mai neplăcută treabă din lume. Dar dacă-l inhala și leșina?
Trebuia să se concentreze, să-l păstreze doar înăuntrul gurii.
— Am o idee. Dacă vrei să mă lași să încerc.
March și-a întors capul. Ochii lui erau ca razele lunii. A
clipit și a spus:
— Încearcă.
Edyon a luat sticla cu fum. Strălucea cu putere în beznă,
părând aproape că pulsează, vie. A întors-o cu fundul în sus,
scoțându-i dopul cât să iasă un rotocol de fum pe care l-a
inspirat printre buze. Apoi s-a aplecat deasupra lui March.
Privirile li s-au întâlnit și Edyon a încremenit preț de o clipă,
căci intensitatea privirii lui March l-a făcut să amețească. Apoi
încet, foarte încet, Edyon și-a aplecat capul până când buzele
au atins pielea băiatului.
March a gemut și mâinile sale i-au cuprins umerii lui
Edyon, iar acesta nu și-a dat seama dacă geamătul e de plăcere
sau de durere. Apoi Edyon și-a despărțit buzele și fumul a plutit
din gura sa peste rana lui March. Și-a ținut respirația,
încercând să nu tragă fumul în plămâni, dar simțea cum îl
cuprinde amețeala, ca și cum trupul ar fi început să-i plutească.
Nu și-a putut stăpâni un zâmbet, pentru că era o senzație atât
de plăcută. Fumul i-a scăpat printr-o parte a gurii și el l-a privit
cum se ridică spre cer. Și-a coborât apoi privirea spre March.
— Simți ceva anume?
— E cald, a răspuns March, închizând ochii.
Edyon i-a cercetat rana. Era oare efectul fumului sau era
mai puțin urâtă? A lăsat și mai mult fum să iasă din sticlă, l-a
tras și și-a lipit din nou buzele de pielea lui March. Simțea
fumul înlăuntrul gurii, căldura și mișcarea acestuia, mai iute
parcă decât în sticlă. Edyon și-a ținut respirația și a stat
neclintit cât a putut înainte de a elibera fumul. S-a uitat la
March pentru a împărtăși momentul cu el, dar ochii acestuia
erau închiși.
Nu mai era nicio îndoială acum. Umflătura dispăruse și
rana se vindecase. Se forma o cicatrice. Însă capul lui Edyon se
învârtea. Era atât de obosit, încât nu-și mai putea ține ochii
deschiși. A luat sticla cu fum de demon, s-a ghemuit lângă
March și a adormit.
 March
UNDEVA LA NORD DE DORNAN, PITORIA

Când a fost sigur că Edyon a adormit, March nu s-a mai

prefăcut și s-a ridicat în capul oaselor. Și-a rotit umărul, apoi l-
a pipăit cu degetul. Nu-l mai durea. Senzația caldă și ușor
usturătoare pe care o avusese când Edyon îi suflase fumul
dispăruse. Și-a coborât privirea spre Edyon, ghemuit în jurul
sticlei cu fum violet, care se rotea și fierbea acolo, într-o mișcare
lentă și neîncetată.
Ideea lui Edyon funcționase.
Poate că nu era atât de prost pe cât pretindea. Sau, dacă
era, era un prost blând, un prost cu inima bună. March și-a
amintit cu un frison de sărutul buzelor lui Edyon pe pielea lui.
Fiul prințului îl atinsese. Nimeni nu-l mai atinsese vreodată.
— Arăți mai bine.
Holywell se holba la el din așternuturi. March s-a po-
menit dintr-odată tulburat. S-a întrebat cât de mult văzuse
Holywell.
Ochii acestuia s-au îngustat și a vorbit în abască, semn
că nu voia ca Edyon să știe ce spunea.
— Îți place atingerea buzelor lui, eh? Infecția aceea ar fi
trebuit să te ucidă. Acum rana arată de parcă s-ar fi vindecat
de săptămâni întregi. Ce s-a întâmplat?
— Edyon... a folosit fumul ca să mă vindece.
 Holywell a scuturat din cap.
— Habar n-ai ce e de fapt fumul acela sau ce ți-ar putea
face.
— Știu că a funcționat. Brațul meu e la fel de puternic ca
întotdeauna.
March i-a arătat cicatricea lui Holywell, care a întins
mâna s-o atingă, apoi s-a răzgândit.
— Vrei să încerci fumul și pentru gâtul tău?
— Eu nu vreau chestia aia în apropierea mea. O să mă
vindec de la sine.
— Ei bine, „de la sine“ nu mergea în cazul meu.
Holywell a rânjit.
— Oare simt o nuanță de recunoștință pentru tânărul
prinț?
— Nu e prinț.
— Nu, nu e; e un prost molâu și răsfățat și va fi prizo-
nierul lui Aloysius. Așa că nu trebuie să-i fii prea recunoscător
– nu e normal.
Și March era sigur că Holywell nu vorbea doar despre
fum. S-a înroșit tot.
— Nu sunt. Sunt de acord că e un idiot. O altă odraslă
răsfățată și idioată. Îi văd tot timpul la curte. Tocmai îți
povesteam despre fum.
— Atunci n-ai decât să stai tu de pază dacă tot te simți
mai bine. Apoi plecăm spre nord. Continuăm să-i spunem
prostului că suntem urmăriți – lucru care, din câte știm, e
adevărat. Edyon va primi ce merită cât de curând. Și el, și
prințul din Calidor.
 Tash
DORNAN, PITORIA

În cea de-a doua dimineață după ce fumul a fost furat,

Gravell s-a trezit, s-a ridicat în picioare, s-a împleticit până la
oala de noapte, a vomitat în ea înainte să urineze, apoi s-a
întors poticnindu-se și s-a așezat pe marginea patului,
mormăind. Era o îmbunătățire față de ziua precedentă, pe care
o petrecuse ghemuit în poziție fetală.
— Doar pe tine poți da vina, a zis Tash, zornăind banii
pe care-i câștigase făcând livrări pentru un plăcintar local,
lucru de care se apucase din disperarea de a face bani.
Primise un bacșiș imens pentru viteza ei și descoperise
că a livra plăcinte era o activitate mult mai sigură decât a fugi
de demoni.
— Poți să nu mai faci atâta gălăgie?
Tash a zornăit și mai zdravăn din monede.
— Nu m-am simțit niciodată atât de nasol.
— De fapt, a mai fost o dată, în Hepdene. Ai fost bolnav
patru zile și ai jurat că n-o să mai bei în viața ta.
— Femeia aia mi-a pus ceva în băutură; asta e singura
explicație. Voia să-mi ia banii.
— Sau poate că ai băut mai mult decât era cazul și nu
era nimic pus în băutură. Și, apropo, vrea o coroană pentru
compania ei minunată.
 — N-o plăti.
— Nici n-aveam de gând.
Tash a încetat să mai zornăie monedele.
— Gravell, ție ți-a mai rămas vreun ban?
Gravell n-a răspuns.
— Hangiul m-a întrebat de două ori când ai de gând să-i
plătești cazarea. Presupun că ți-aș putea împrumuta banii ăștia
ca să te ajut, dar poate c-ar fi mai bine să-mi cumpăr noile
cizme.
Gravell s-a uitat urât la ea, apoi s-a dus la ligheanul cu
apă și a vomitat din nou. Arăta mai rău decât atunci când
omora demoni.
— Ți-ar prinde bine niște aer curat. Niște apă.
El s-a cutremurat.
— Mă doare capul îngrozitor.
Tash a dat ochii peste cap.
— Ești un mare bleg.
Gravell s-a așezat din nou pe pat și și-a dus mâinile la
cap.
— Ești gata să afli ultimele vești?
— Atâta vreme cât nu faci prea mare gălăgie.
— Vrei să-ți povestesc mai întâi ce s-a întâmplat acum
două nopți? Când l-am urmărit pe Edyon și omul șerifului a fost
omorât? Nu sunt sigură că ai priceput.
— Am priceput destul de bine. Nu sunt prost, a zis
Gravell.
— Nici să bei jumătate de butoi de bere nu seamănă
deloc a prostie, a zis Tash.
— În unele momente îmi amintești de mama.
Fata a luat loc lângă Gravell.
— Ei bine, tinere, lasă-mă să-ți spun o poveste. Orășelul
adormit Dornan a fost transformat. Aici nu s-a mai comis vreo
crimă Dumnezeu mai știe de când. Oamenii șerifului sunt în
alertă maximă.
— - Ei sunt mereu în alertă maximă – de-aia sunt oa-
menii șerifului.
— Adică sunt furioși și se plimbă în sus și-n jos punând
o mulțime de întrebări. Vestea bună pentru noi este că ei nu
știu că am fost acolo și nu știu de ce a fost ucis omul șerifului,
dar par să suspecteze că Edyon a fost implicat. Și acum a fugit,
deci lucrurile arată foarte rău în ceea ce-l privește. Deși nu-mi
prea explic de ce a dorit să plece cu cei doi. Cel mai bătrân,
Holywell, era cu adevărat rău. Dar era clar că Edyon plănuia
să fugă; își făcuse bagajul și așa mai departe.
Dar acum Tash și-a amintit cum Holywell îl urca pe
Edyon pe cal, iar Edyon cu siguranță nu avea nimic în mâini în
acel moment. Și-a tras o palmă peste frunte.
— Așa au știut că Edyon era acolo. Și-a uitat desaga.
— Băiatul acela e mai prost decât credeam.
Dar Tash se simțea prost pentru că nu-și amintise mai
devreme de desagă. Dacă ar fi ascuns-o sau dacă ar fi luat-o cu
ea, oamenii șerifului n-ar fi avut nici cea mai vagă idee despre
cine le ucisese camaradul. A zis:
— În orice caz, m-am ținut după ei. S-au dus spre nord.
— Atunci spre nord mergem și noi.
— Holywell e cel care a luat fumul. Edyon voia să mi-l
înapoieze înainte să-nceapă tot balamucul.
— Crezi asta? a zis Gravell, scuturând din cap. E hoț și e
prieten cu niște ucigași. Îl va vinde sau îl va fuma chiar el.
Tash însă credea ceea ce spusese. Și nu pricepea deloc de
ce a plecat Edyon cu Holywell. Edyon părea atât de naiv, în
vreme ce Holywell nu era, cu siguranță. Și toată tărășenia nu
se lega deloc cu celelalte vești pe care le aflase ea.
— Ar mai trebui să-ți spun ce altceva am mai auzit
despre Edyon. Dintr-o sursă foarte bună – contactul meu de la
taraba cu plăcinte.
— Îți place în zona luxoasă a târgului, domnișorică? Îți
place să vinzi plăcinte bogătanilor?
Tash a ridicat din umeri.
— E curată. Oamenii te plătesc bine – și la timp.
L-a privit cu subînțeles pe Gravell, dar acesta nu a
reacționat.
— Erin, mama lui Edyon, are propria ei afacere. O
afacere adevărată.
— Și eu am o afacere adevărată.
— Da, dar a ei nu e ilegală.
— O să-ți vândă un scaun cu treizeci de coroane,
spunându-ți că a aparținut vreunui sultan din Est, și o să
doarmă noaptea fericită. Asta ar trebui să fie ilegal!
— Oricum ar fi, veștile de la vânzătorul de plăcinte, care
le-a auzit de la una dintre servitoarele care lucrează pentru
Erin, sunt că un nobil din Calidor numit Lord Regan a fost la
Erin înainte ca Edyon să plece. Și-au petrecut întreaga după-
amiază împreună, ca și cum ar fi fost vechi prieteni și... mă
bucur că stai jos pentru ce urmează...
— Zi mai departe!
— Se pare că Lord Regan se afla aici ca să-l ia pe Edyon
în Calidor, pentru că Edyon este fiul prințului Thelonius.
Gravell s-a holbat la Tash și apoi a început să râdă. A râs
și a tot râs, până când s-a rostogolit pe spate în pat și a început
să dea din picioare.
— Hoțul nostru este fiu de prinț?
— Mda. Fiul ilegitim. Dar tot fiu.
 — Face deci ilegalități în toate sensurile posibile.
Gravell s-a ridicat în capul oaselor și s-a strâmbat.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama. E în sângele lor. Vița
regală – cu toții sunt bastarzi.
— Am o teorie despre ce are Edyon de gând să facă.
— O teorie, zici?
— Da. Merge spre nord cu cei doi bărbați. Aceștia nu erau
pitorieni. Cred că și ei erau tot din Calidor. Deci cred că se
întorc în Calidor cu Edyon, ceea ce înseamnă că au nevoie de o
corabie. Dar acum sunt pe lista neagră, așa că vor trebui să aibă
mare grijă.
— Dacă Lordul Regan venise aici ca să-l ia pe Edyon cu
el, de ce puștiul a plecat cu Holywell?
— Păi, a zis Tash, am auzit că Lordul a fost atacat,
tâlhărit și lăsat să moară, deci poate Holywell lucrează pentru
Regan sau ceva de genul ăsta. Însă chestia asta nu prea
miroase a bine.
— Contactul tău din lumea comerțului cu plăcinte nu-ți
poate spune? Credeam că le știe pe toate.
— Ideea e că probabil se vor duce spre nord, spre
Pravont, apoi de-a lungul râului, către Rossarb. Din Rossarb
vor lua un vas spre Calidor.
Tash știa că lui Gravell îi plăcea la nebunie în Pravont.
Era un loc liniștit și frumos, iar berea era ieftină.
— Pravont.
Gravell s-a foit, rotindu-și capul într-o parte și în alta.
Frumos loc, Pravontul. Chiar la marginea teritoriului
demonilor.
— Deci? Crezi că am dreptate, crezi că Edyon s-a dus
într-acolo?
Gravell s-a întins.
 — Cred că dacă ai dreptate cu asta, înseamnă că suntem
norocoși. Putem urca până la drumul de pe coastă, apoi până la
drumul de lângă râu și îi putem ajunge din urmă la Pravont. E
ca vânătoarea de demoni, doar că mai ușor.
— Nu sunt așa de sigură. Holywell, omul cu cuțitele, e
primejdios.
— O să umblăm cu grijă. Nu se așteaptă să apărem. Însă
nici nu-i las pe oameni să creadă că pot fura de la mine și apoi
pot scăpa nepedepsiți.
Gravell a clătinat din cap.
— Dacă se întâmplă asta, înseamnă că am dispărut eu
de pe lume.
Tash s-a uitat la Gravell. Cât el dormise, fata se între-
base dacă nu cumva ar trebui să rămână cu târgul ambulant.
Probabil că ar fi găsit o slujbă bunicică la plăcintar sau poate
chiar la niște negustori de mobilă. Însă în străfundul sufletului
ei știa că n-ar fi suportat să se despartă de Gravell. Gândul că
acesta ar fi călătorit de unul singur sau, și mai rău, că și-ar fi
angajat o altă fată ca momeală pentru demoni, era oribil.
— Și chiar dacă nu recuperăm fumul de demon, o să fim
în locul perfect pentru următoarea vânătoare.
— Ba vom recupera fumul. Cunosc acel teritoriu ca pe
propriul buzunar.
Gravell se ridicase deja în picioare.
— Deja mă simt mai bine.
 Catherine
TORNIA, PITORIA

Castelul Zalyan este ridicat pe un deal, în

centrul orașului Tomia. A fost reconstruit în
ultimii treizeci de ani, în timpul domniei regelui
Jolyon. Cele cinci turele pentagonale sunt legate
între ele prin intermediul unui perete de piatră
și înăuntru se găsesc clădirile principale, care
sunt dispuse în jurul unui turn central elegant
și sunt decorate cu plăci albe ce strălucesc cu
putere, schimbându-și culoarea după poziția
soarelui. Uneori este numit „înălțimea
frumuseții".
Pitoria: Epoca Modernă, Staryon Hove

În ultimele două zile ale călătoriei, alaiul crescuse și mai

mult. În ultima dimineață, cortegiul lui Catherine s-a oprit la o
casă din zona rurală, la mică distanță de Tomia, ca să ia
prânzul și să facă ultimele pregătiri pentru intrarea în oraș.
Camera lui Catherine era toată în alb: proaspăt decorată, doar
pentru ea. Faptul că adoptase o culoare fusese, evident, un
mare succes.
Catherine era atât de emoționată, încât de-abia putuse
mânca, iar servitoarele își făceau griji pentru ea.
— Ai văzut piesa, Înălțimea Ta? a întrebat Tanya. Ac-
torii au repetat la ea toată săptămâna. Poate că te va face să
nu te mai gândești la unele lucruri.
— Ce piesă?
— Piesa ta, Înălțimea Ta. E povestea mariajului tău.
— Chiar așa? Ei bine, cred că atunci ar trebui s-o văd, a
zis Catherine, forțându-se să zâmbească. Mi-ar plăcea foarte
mult să văd cum se termină!
În grădină au fost iute aranjate scaunele și piesa a în-
ceput. Nu existau replici, ci doar dans. Un actor, un tânăr
îmbrăcat cu o rochie albă orbitoare, era însoțit de alți trei băieți,
îmbrăcați în roșu, negru și verde. În fața lor stăteau doi bărbați,
cel mai în vârstă în violet, cel mai tânăr în albastru, aceștia
întruchipându-i categoric pe regele Arell și pe prințul Tzsayn.
Cei doi bărbați au dansat, cel tânăr imitând mișcările celui
bătrân, dar în cele din urmă făcând totul cu salturi mai înalte
și mai multe piruete. Până când doamna în rochie albă a sărit
în sus de bucurie, pentru a fi prinsă de prinț și pentru a leșina
în brațele lui.
Boris a rânjit.
— Doar pitorienii s-ar aștepta ca o femeie să fie cucerită
de un dans.
— În vreme ce brigantinii se așteaptă ca femeile să fie
pur și simplu cucerite, a replicat tăios Catherine.
Sir Rowland a aplaudat.
— În Brigant, bărbații se luptă ca să-și dovedească
valoarea. În Pitoria, dansează. Ambele pasiuni sunt pentru
oameni pricepuți și atletici și, din fericire – a spus el înclinându-
se spre Catherine –, ambele îi favorizează pe cei mai tineri.
— Dansul nu dovedește în ochii mei nimic bărbătesc, a
mârâit Boris.
Și a plecat de lângă ei.
 — Dar dacă ai putea, Sir Rowland, ce ai alege? Având în
vedere că ai trăit atât de mult departe de Brigant, te
mulțumești doar cu dansul?
— Păi, eu nu am fost niciodată vreun mare luptător.
— Sau poate doar cu vorbele.
— Nu poți lupta numai cu vorbele, Înălțimea Ta. Vorbele
neînsoțite de acțiuni sunt ca dansul – drăgălașe, dar ineficiente.
— Dar și vorbele, și acțiunile mele l-au scos din minți pe
Boris, iar tu mă ajuți, în loc să mă temperezi. Cred că, după ce
mă voi mărita, vei fi rechemat în Brigant.
Sir Rowland a dat din cap.
— Atâta lucru am bănuit și eu. Sunt destul de înțelept
ca să-mi dau seama că utilitatea mea trebuie să cântărească
mai mult decât costurile. Am muncit din greu pentru Brigant
în toți acești ani, dar nu-mi fac iluzii – viitorul nu prezintă nicio
certitudine când lucrezi pentru tatăl tău. Dar simt că noi – dacă
îmi permiți să spun „noi“ – am realizat ceva în numai câteva
zile, Înălțimea Ta, și atitudinea poporului pitorian față de
Brigant s-a îmbunătățit.
Catherine nu-și imaginase niciodată că va munci, dar
acum simțea că are un rol. În Brigant era doar o prințesă care
nu făcea nimic, căreia i se cerea să nu facă nimic. Gândul că s-
ar fi putut întoarce acolo la o astfel de existență era deprimant.
Îi plăcea să facă planuri și să le ducă la bun sfârșit, dar cel mai
distractiv era să facă toate astea alături de altcineva.
— M-ai ajutat foarte mult, Sir Rowland. Și în realizările
mele, și în a-mi alunga gândurile negre.
— Sper că ai lăsat mare parte din gândurile negre în
urmă, Înălțimea Ta.
Cu siguranță, Sir Rowland credea că ea se referă la
familia sa, deși ea se gândea la Ambrose.
 — Nu pe toate, din nefericire. Dar tu mă ajuți să-mi
revin. Și, dacă tatăl meu te recheamă, te rog, nu te duce. Te voi
primi eu, ca sfetnic permanent.
Sir Rowland s-a înclinat și lui Catherine i s-a părut că
ochii acestuia s-au umezit.
— Mulțumesc, Înălțimea Ta.
Conversația îi reamintise lui Catherine nu doar de Am-
brose, ci și de faptul că se gândise mai puțin la „mesajul“ pe care
Lady Anne încercase să i-l transmită. A simțit că fusese prea
absorbită de rochii și de procesiune și i s-a făcut brusc rușine.
În ultimele clipe ale vieții sale, Lady Anne încercase să
comunice cu Catherine, așa că ea, Catherine, avea datoria de a
face tot ce-i stătea în putință ca să dezlege acel mesaj. L-a
întrebat pe Sir Rowland:
— Ce poți să-mi spui despre fumul de demon?
Sir Rowland a părut surprins.
— Păi, e o cale costisitoare de a câștiga un strop de
relaxare. Și o cale ilegală.
S-a înclinat spre Catherine, spunând:
— Nimeni nu va recunoaște că a folosit, dar sunt aproape
sigur că jumătate dintre curteni au încercat cel puțin o dată.
Catherine a șovăit, apoi a zis:
— Trebuie să-ți mărturisesc ceva, Sir Rowland.
Apoi i-a povestit despre execuția lui Lady Anne. Când a
terminat, a întrebat:
— Ai idee de ce Lady Anne voia să mă avertizeze în
privința fumului de demon?
Sir Rowland a clătinat din cap.
— Mi-aș dori să te pot ajuta. Însă din câte știu fumul nu
e nimic mai mult decât un drog recreativ. Mi se pare că Lady
Anne sugera că tatăl tău are așa ceva.
 — Chiar are. Știu că a cumpărat cel puțin de două sute
de lire. Dar nu ar folosi niciodată așa ceva.
— Nu. Nu mi-l pot imagina pe tatăl tău căutând plăcere
în acest mod.
— Dar Lady Anne a făcut acele semne de pe eșafod. Era
în suferință și se pregătea să moară. N-ar fi folosit acele clipe
ca să-mi transmită o banalitate. Fumul trebuie să fie ceva
important.
— Lasă-mă să fac câteva investigații.
Sir Rowland a făcut o pauză înainte să spună:
— Dacă tot discutăm despre tatăl tău, sper că nu te
superi dacă spun că se va folosi de toate căile și mijloacele
posibile ca să-și atingă scopul principal.
— Adică pentru a recuceri Calidorul?
— Exact. Și... mariajul tău e o cale de a se asigura că
Pitoria nu va sprijini Calidorul în niciun război viitor.
— Și că-i vor crește veniturile ca să poată duce acest
război, a adăugat Catherine.
Sir Rowland a surâs.
— Văd că ești complet conștientă de întreaga situație.
Însă fumul de demon pare să adauge o altă dimensiune. După
cum spuneam, lasă-mă să fac niște investigații.

Călătoria finală spre periferiile orașului Tomia a fost

incredibil de lentă. Procesiunea devenise atât de mare, încât
Catherine nici nu-i mai vedea pe trâmbițașii din față, deși îi
auzea destul de limpede. În fața lor erau actorii și muzicienii,
care atrăgeau mulțimile, dar care nu făceau parte din parada
oficială. Apoi venea un detașament de gardă din Pitoria, format
din douăzeci de oameni pe cai negri. Fiecare dintre aceștia
ducea o lance lungă și purta o platoșă și o pelerină, dar nu și
cască, pentru ca toată lumea să le vadă părul tuns scurt și
vopsit violet, culoarea regelui.
Catherine era călare pe iapa ei albă, cu o crenguță de
wissun prinsă de noua ei rochie albă. I se spusese că era greu
să primească rochiile cele noi la timp, dar Catherine
descoperise că dacă cheltuia banii lui Boris cu suficientă
larghețe, majoritatea obstacolelor puteau fi depășite. Această
rochie avea și mai multe cristale decât prima, avea gâtul înalt
și era despicată astfel încât să dezvăluie fâșii din materialul
argintiu și auriu de dedesubt. Nu mai era nicio îndoială cine
era vedeta procesiunii.
Tanya, Jane și Sarah veneau în urma ei, și ele îmbrăcate
în rochii noi și mai sofisticate. În urma lor erau Boris și cele
cincizeci de gărzi ale sale. Și, chiar dacă oamenii lui nu aveau
părul vopsit, căștile lor strălucitoare de metal erau împodobite
cu pene roșii, care se potriveau cu grandoarea acestei ocazii.
În spatele lor, la o distanță considerabilă, erau rulotele
și caii numeroșilor slujitori și discipoli care se lipiseră de
procesiune încă din Charron. Era aproape un întreg sat
ambulant. Unii adoptaseră părul alb, deși nu aveau un rol
oficial de jucat, ci mai degrabă voiau să se identifice cu
anturajul prințesei.
În fața lor, pajiștile verzi au făcut loc clădirilor maronii
de lemn ce se adăposteau la poalele blânde ale dealului. Iar în
vârful acestuia, deasupra caselor și a zidului de piatră cenușie
al Torniei, era castelul Zalyan cu cele cinci faimoase turele ale
sale, fiecare dintre ele aproape inimaginabil de înaltă și de
elegantă, înconjurând turnul central de forma unui pentagon
ce părea să scânteieze ca un far în lumina soarelui.
Chiar și pentru Catherine, prințesa crescută într-un
regat puternic, era o priveliște copleșitoare și fata s-a simțit
cuprinsă de un amestec de admirație și spaimă.
Pe măsură ce alaiul se apropia, chiar și drumul părea
mai acătării, devenind mai drept, mai lat și de culoarea palid
cenușie a castelului din spate. Un pod care străbătea râul Char
era făcut tot din piatră gri și rezistentă, cu trei arcade largi și
un perete scund de fiecare parte a sa. Oamenii stăteau aici,
ovaționând și întâmpinându-și bucuroși prințesa. Sute de
oameni – poate mii!
Procesiunea și-a continuat drumul dincolo de marginile
Torniei, trecând pe lângă case și magazine. Aici clădirile erau
mai mici și mai înghesuite, chiar dacă drumul era în continuare
lat, curat și drept. Trâmbițașii cântau zgomotos, iar strigătele
și ovațiile veneau din toate părțile. Catherine nu putea decât să
zâmbească și să fluture mâna spre oamenii atârnați de ferestre,
care o întâmpinau voioși.
Drumul devenise puțin mai abrupt și apoi a cotit spre
dreapta, pe o pantă, spre zidurile castelului și spre o poartă
imensă de care erau prinse steaguri viu colorate. Și mai mulți
oameni se înghesuiau de-a lungul drumului până la acest
punct, însă dincolo de porți mulțimea era cu totul diferită. O
curte imensă, atât de mare încât întregul castel al tatălui lui
Catherine ar fi putut sta înăuntrul ei, se deschidea de jur
împrejur. Curtea era plină cu o mulțime la fel de mare de
pitorieni. Păreau a fi trei grupuri: soldații pedeștri cu păr violet
ieșeau în evidență; foarte mulți oameni călare cu păr albastru;
și, în mijloc, o hoardă de oameni în pantaloni și haine strâmte.
În cele din urmă alaiul s-a oprit, iar Sir Rowland a spus:
— Trebuie să așteptăm aici, Înălțimea Ta. Va urma o
primire oficială.
Catherine a simțit cum respirația i se precipită. Zgo-
motul și arșița erau copleșitoare. S-a legănat preț de un moment
în șa, apoi s-a pomenit gândindu-se cum ar fi dacă ar leșina.
„Adună-te. Stai dreaptă.”
Și apoi a început dansul. Doar în Pitoria primirea oficială
se deschidea cu un dans. Însă acești dansatori erau de o
eleganță pe care Catherine nu o întâlnise în călătoriile ei.
Prima pereche a sărit incredibil de sus, trecând unul pe lângă
celălalt și rotindu-se în aer, ba chiar ciocnindu-se în zbor. Li s-
au alăturat și alți dansatori, până când zece bărbați au ajuns
să se învârtă într-un dans orbitor. Viteza lor era amețitoare.
Soarele bătea arzător și pământul părea să zvâcnească sub
pașii lor, în timp ce din ce în ce mai mulți dansatori li s-au
alăturat, iar întreaga curte părea a fi o masă compactă de
bărbați săltăreți. Totul s-a sfârșit cu o plecăciune rotitoare și
sincronizată. Apoi s-au întors la unison, cu chipuri serioase, și
s-au înclinat spre Catherine. Când s-au ridicat, prințesa a
remarcat că un singur om zâmbea. Catherine a surâs și i-a spus
lui Sir Rowland:
— Minunat ca întotdeauna.
— Da, Vario este unul dintre cei mai buni dansatori ai
prințului. E o mare onoare pentru el să deschidă ceremonia
primirii oficiale.
— Desigur, a zis Catherine, deși era supărată pe ea în-
săși că uitase faptul că aceste dansuri încâlcite și formale erau
conduse de un singur om.
Poate că făcuse impresie asupra oamenilor acestei țări,
dar mai avea multe de învățat despre ea.
— Acum ne vom întâlni cu regele și cu prințul Tzsayn.
Mă voi duce mai întâi cu prințul Boris, iar tu trebuie să ne
urmezi alături de doamnele tale, Înălțimea Ta.
Boris a descălecat bățos și, în timp ce Sir Rowland și-a
croit drum spre porțile marelui turn fortificat, Catherine s-a
întors spre slujitoarele sale și le-a transmis în limbajul
semnelor: „Păreți fericite. Scânteiați! “
A pornit încet, rămânând intenționat mult în spatele
bărbaților. Spera ca regele Arell să nu fie la fel de nerăbdător
ca tatăl ei, dar era sigură că o mică așteptare nu i-ar fi dăunat
cu nimic. Poate că era ea un simplu pion în acest joc, dar pionii
aveau destulă putere.
Soarele coborâse pe cer de-acum, în spatele ei, iar rochia
lui Catherine strălucea în nuanțe aurii în lumina lui. A înaintat
din ce în ce mai lent, lăsându-i pe Sir Rowland și pe Boris să
dispară înăuntru, trecând pe lângă cei care dansaseră în
onoarea ei și care acum se aliniaseră de-a lungul drumului.
Catherine s-a concentrat să rămână dreaptă și să-și fluture
rochia astfel ca toate acele cristale să se reflecte în lumină și să
strălucească. A ajuns la intrare și s-a oprit, conștientă că toți
cei care o priveau dinăuntru o vedeau ca pe o lumină
strălucitoare.
„Scânteiază", și-a spus. „Scânteiază."
Catherine a inspirat profund și a intrat în sala imensă
de marmură. S-a oprit din nou, lăsându-și ochii să se acomodeze
cu întunericul. Camera era plină cu nobili, majoritatea bărbați,
dar și femei. În capătul îndepărtat era un podium și pe el
stăteau doi bărbați. Sir Rowland și Boris stăteau în dreapta lor,
iar prezentările păreau să se fi încheiat. Catherine era
încântată că zăbovise. Acum toți ochii erau ațintiți asupra ei.
A înaintat încet, rezistând dorinței de a se uita în jur și
ațintindu-și privirea înainte. Regele Arell nu era atât de bătrân
pe cât se așteptase. Era, mai degrabă, subțire și musculos și, în
același timp, puternic și bine legat. Purta o pălărie de catifea
violetă cu o margine de blană, nu o coroană. Lângă el...
Prințul avea o constituție asemănătoare cu a tatălui său.
Tenul lui avea o nuanță închisă, cafeniu-aurie, pe jumătatea
dreaptă a feței, dar partea stângă, chiar de la distanță, părea
stranie. Stătea cu grație, cu o mână în șold, privind drept spre
ea. Ochii îi păreau întunecați, aproape negri, însă nu aveau
nicio expresie.
În cel din urmă, Catherine a ajuns lângă podium, unde
s-a oprit și și-a ridicat privirea spre rege. Acesta era omul care
negociase cu tatăl ei să fie adusă unui bărbat pe care nu-l prea
cunoștea. Amuzamentul din timpul dansului o părăsise și
Catherine și-a reamintit că urma să se mărite cu un bărbat cu
care nu vorbise niciodată.
Sir Rowland a spus:
— Majestatea Ta, Alteța Ta Regală, v-o prezint pe
înălțimea Sa, prințesa Catherine din Brigant.
Încet și cu gesturi deliberate, Catherine s-a dat un pas
înapoi și a făcut o plecăciune adâncă, în stil brigantin, cu capul
sub genunchiul regelui, cât a putut de jos, reamintindu-le
tuturor celor prezenți care îi era locul în ierarhie. Poate că avea
o rochie frumoasă și propriii susținători cu păr alb, dar urma să
fie dată de un rege unui prinț și voia ca acești oameni – și toți
cei care o priveau – să vadă adevărul. Nu era o celebrare a
iubirii; era un târg. În cel mai bun caz, întărirea unei alianțe;
în cel mai rău caz, o vânzare.
Când s-a ridicat, Catherine s-a uitat preț de o clipă în
ochii regelui și doar apoi a îndrăznit să-l privească în față pe
bărbatul care urma să-i devină soț.
Prințul Tzsayn nu era urât; într-adevăr, ar fi fost frumos
dacă nu ar fi avut tenul acela ciudat. Partea stângă a chipului
său avea o nuanță cafenie mai deschisă decât partea dreaptă și
era mai netedă, ca și cum toate ridurile i-ar fi fost șterse. Avea
o pălărie cu margine de blană, sub care i se ondula părul negru,
și o haină cu gât înalt și cu mâneci atât de lungi, încât îi
atingeau vârfurile degetelor.
— E o încântare să te cunosc, în cele din urmă, prințesă
Catherine. Sper că voiajul până la noi a fost plăcut.
Vocea regelui Arell era surprinzător de plăcută.
— Mulțumesc, Majestatea Ta. Voiajul meu a fost in-
teresant și plăcut. Pitoria e superbă, iar oamenii săi au fost
foarte primitori.
Regele Arell a zâmbit.
— Am auzit că i-ai cucerit.
— Cred că ei m-au cucerit pe mine, Majestatea Ta.
— Atunci sper ca fiul meu și eu însumi să facem același
lucru.
Catherine a fost atât de surprinsă, încât nu a răspuns.
Cuvintele acestea nu semănau deloc cu ceea ce ar fi rostit tatăl
ei, așa că habar nu avea cum să reacționeze.
I-a aruncat o privire rapidă lui Tzsayn, însă acesta avea
aceeași expresie oficială ca la intrarea ei. Regele Arell a
continuat:
— Acum trebuie să țin discursul de întâmpinare, dar
vom vorbi mai multe diseară.
Catherine a fost condusă într-o parte a podiumului de Sir
Rowland. De acolo vedea bine jumătatea fără cicatrici a
chipului prințului Tzsayn. Din acel unghi era de-a dreptul
uluitor, cu pomeții lui înalți, cu ochii lui căprui-închis și cu
părul lui negru care i se unduia până la maxilar. Acesta urma
să devină soțul ei. Părea distant, așa cum îi spusese mama ei.
Rece chiar. Dar oare ce putea spune doar uitându-se la el? Voia
să vorbească cu el, dar regele Arell încă nu-și încheiase
discursul și, imediat ce tatăl lui a isprăvit, Tzsayn s-a întors, s-
a înclinat în fața ei și a plecat încet din sală.
— Pe aici, Înălțimea Ta, a murmurat Sir Rowland. Te voi
conduce spre apartamentele tale. Cred că ești obosită.
Catherine i-a permis s-o ajute să coboare de pe podium
și s-o conducă prin câteva rânduri de uși sofisticat sculptate,
deși era disperată să se uite în urmă și să-și vadă încă puțin
viitorul soț.

În acea seară, Catherine a fost escortată de Boris la un

banchet dat în onoarea ei. Nu crezuse că se va plictisi atât de
repede de astfel de lucruri. Când a intrat în sala mare, prințul
Tzsayn stătea în partea cealaltă a încăperii, vorbind cu doi lorzi
mai în vârstă. Era impecabil și sofisticat îmbrăcat în pantaloni
din piele albastru-deschis și o haină de mătase ce părea a fi
făcută din panglici împletite și împodobită cu mici mărgele
argintii. Materialul din partea dreaptă a hainei era sfâșiat,
lăsându-i la vedere pielea pictată într-o nuanță mai închisă de
albastru. Catherine crezuse că noua ei rochie, cu mâneci scurte
și corset decoltat, era îndrăzneață, însă se simțea de-a dreptul
convențională în comparație cu Tzsayn. Prințul a observat că se
holbează la el, așa că s-a răsucit și a făcut o plecăciune.
Catherine a înghețat, apoi s-a înclinat, înroșindu-se. Se simțea
ca o caraghioasă, ca și cum ar fi încercat să-i atragă atenția și
să-l vrăjească într-un fel sau altul, ceea ce categoric nu era
adevărat.
Boris a mormăit:
— Să sperăm că nu ne lasă să așteptăm prea mult, ca să
mâncăm și să plecăm mai repede de-aici.
Apoi s-a uitat în jurul său, adăugând:
 — Femeile sunt îmbrăcate una mai ridicol decât alta, dar
trebuie să spun că viitorul tău soț excelează la atenția pe care
și-o acordă propriei înfățișări. Ca și cum ar putea păcăli pe
cineva.
— Cum adică să păcălească pe cineva?
— Cicatricile îi acoperă toată partea stângă a corpului.
Am primit descrierea completă a rănilor sale – tata a cerut-o.
Deci de asta purta mâneci lungi și guler înalt – ca să-și
ascundă pielea.
— Am auzit că a suferit un accident în copilărie, a spus
Catherine.
— Alerga prin bucătărie și o oală cu ulei încins s-a vărsat
peste el. Presupun că servitorii de la bucătărie au fost și ei fierți
în ulei încins pentru asta.
— Și boala lui?
— Ah, e un molâu obișnuit. Gândul unei zile fierbinți
probabil că-l umple de groază, a chicotit Boris. Probabil că-i
reamintește prea mult de ziua în care i-a luat foc pielea.
Bănuiesc că de-asta nu a venit să ne întâmpine. Prea moale,
prea obișnuit să i se satisfacă toate mofturile legate de mătase
și de pictarea corpului în albastru.
Înainte ca prințesa Catherine să mai pună și alte în-
trebări, au fost conduși spre masa unde se desfășura banchetul.
Catherine fusese așezată în stânga regelui Arell. Prințul
Tzsayn stătea în dreapta regelui, cu Boris de cealaltă parte a
lui. Catherine a tras cu ochiul la Tzsayn în timp ce acesta
vorbea cu fratele ei, prea încet ca să audă ce spune. Din acea
poziție, îi vedea partea cu cicatrici. I-a privit urechea, care era
mică, de parcă ar fi dispărut în vâlvătaie. Ochiul i se lăsase și
părea ostenit, însă postura dreaptă a prințului nu arăta deloc
semne de oboseală.
 — Prințul nu se simte prea bine, spusese Sir Rowland
când Catherine ajunsese în Charron.
Cu siguranță acum nu părea că se simte rău. Poate că
Boris era mai aproape de adevăr și Tzsayn pur și simplu nu
avusese chef să vină și s-o întâmpine. Catherine a simțit o
împunsătură de furie pentru că, deși urma să devină soția lui
Tzsayn, era considerată neimportantă. Totuși în scurt timp a
uitat aceste senzații și s-a relaxat puțin. Regele Arell era o
gazdă bună – povestea despre curte și despre trecutul Pitoriei
fără să domine conversația, așa cum ar fi făcut tatăl ei.
Catherine răspundea cu anecdote din cărțile ei despre regina
Valeria și comparații dintre moda din Brigant și cea din Pitoria.
— Și ce așteptări ai, Catherine, de la acest aranjament
pe care l-am pus la cale tatăl tău și cu mine?
Catherine era șocată că regele îi cerea opinia atât de
tardiv, așa că a răspuns oficial:
— Preocuparea mea este să mă asigur că reprezint
Brigantul așa cum se cuvine.
— Deja o faci, prințesă. Ai fermecat pe toată lumea.
Catherine a zâmbit și a tras cu ochiul spre prințul
Tzsayn, care nu se uitase la ea toată seara. Acum îi descria lui
Boris ceva, cu multe detalii, gesticulând mult. Catherine s-a
chinuit să audă conversația și a prins destul cât să își dea
seama că îi descria procesul de confecționare a mătăsii pentru
haina sa. Pe chipul lui Boris se citea un amestec de repulsie și
plictiseală, iar Catherine a zâmbit, apoi s-a întrebat dacă și
expresia ei va fi tot aceasta după ce se va mărita cu prințul.
Seara a continuat ca toate serile dinainte, cu discursuri
și dans. Prințul nu a dansat, iar Catherine a fost nevoită să-și
înăbușe un căscat, în vreme ce nobili după nobili i-au dedicat ei
dansul lor. După asta, Catherine a fost prezentată altor lorzi și
doamne, zâmbind tot timpul la aceleași conversații despre
călătoriile ei, despre Brigant și despre cât de încântătoare este
Pitoria.
În cele din urmă, regele a plecat, ceea ce însemna că se
putea retrage și ea. Tanya și Sarah au condus-o la apartament,
iar ea era atât de obosită, încât de-abia se mai putea ține pe
picioare. În fața ușii salonului său aștepta un slujitor cu o tavă
de argint care avea pe ea un mic plic. Înăuntru era un bilețel.

Cred că grădinile ți se vor părea mai

interesante decât dansul. Mâine-dimineafă, la ora
9, pe terasă?

— Cine a trimis asta?

— Prințul Tzsayn, Înălțimea Ta. Dorește un răspuns.
Catherine a șovăit. Nu trebuia să-l întâlnească de una
singură înainte de căsătorie și cu siguranță nu-și dorea o
predică despre fabricarea mătăsii. Pe de altă parte, Boris și
Noyes nu ar fi fost de acord cu așa ceva. Asta a făcut-o să se
decidă.
— Spune-i prințului Tzsayn... da.
 Tash
NORDUL PITORIEI

Tash zăcea moțăind în spatele căruței, încălzindu-se în

lumina soarelui. Gravell era în față, lângă birjarul care se
întorcea la ferma lui, după ce vânduse o mulțime de legume la
târgul din Dornan. Ar fi fost mai rapid să călătorească pe cal
sau cu diligența pusă la dispoziție pe timpul desfășurării
târgului, dar nu aveau destui bani. Așa că se înțeleseseră cu
căruțașul pentru zece copeici fiecare să-i ducă înspre nord, cât
putea de departe. De acolo urmau să meargă pe jos.
Căruța era lentă, dar fermierul mergea din zori până la
apus. Trecuseră de câteva blocaje de pe drum, organizate
pentru a-l opri pe ucigaș, dar cum erau puse la cale de niște
localnici neplătiți pentru asta, Tash nu credea că va fi ceva
foarte eficient. Bătrânii și copiii erau mai degrabă interesați să
ia mită în loc să prindă fugari. Oamenii șerifului erau prezenți
în fiecare oraș, avertizând populația să nu cumva să ascundă
vreun răufăcător pe nume Edyon Foss, deși acest lucru părea
destul de puțin probabil, având în vedere faptul că mai toată
lumea îl credea un criminal fioros.
Spre seară, când s-au oprit la încă un filtru, Tash și
Gravell au coborât din căruță. Fermierul aproape ajunsese
acasă și nu-i putea duce mai departe. De bariera care bloca
drumul era lipit cu stângăcie un afiș.
 Gravell l-a cercetat cu atenție.
— Căutat. Pentru crimă. Edyon Foss. Șaptesprezece ani,
înalt, slab, păr șaten. Recompensă: 25 de coroane.
S-a dat într-o parte, ca să vadă și Tash, și a spus:
— Frumos desen. Seamănă bine?
Tash a dat din cap. Imaginea lui Edyon era cât se poate
de exactă.
— Valorează o jumătate de sticlă de fum, ceea ce mi se
pare generos. Deși cel mai mult m-ar bucura și recompensa, și
fumul meu.
— Dar nu vrei să-l dai pe mâna șerifului, nu-i așa? Ți-am
zis, nu el l-a ucis pe omul șerifului; Holywell l-a ucis. Dacă
Edyon va fi arestat, îl vor spânzura.
— Nu, ai dreptate. E doar un hoț care-și pierde vremea
cu niște ucigași. N-ar trebui să-și piardă viața, poate doar mâna
și poate și alte câteva părți anatomice.
Tash i-a surâs lui Gravell.
— Glumești, nu-i așa? Adică, noi doar vrem să recu-
perăm fumul.
Însă Gravell se îndepărtase, mormăind:
— Toți vor crede că pot fura de la mine dacă idiotul ăsta
scapă nepedepsit. Toți vor încerca să mă fure.
 Edyon
SPURBECK, NORDUL PITORIEI

Au mers mai repede după ce March s-a vindecat, dar

faptul că rămăseseră pe drumuri mai ferite însemna o
înaintare lentă, iar satele erau deseori atât de mici, încât nici
nu aveau hanuri. Studiau în fiecare dimineață și în fiecare
seară harta ca să-și dea seama cam pe unde se aflau. Holywell
a spus că se îndreaptă spre Pravont să prindă o barjă în aval
spre Rossarb, de unde aveau să ia o corabie spre Calidor. Dar
pentru a ajunge atât de departe trebuiau să mănânce. Edyon
era ostenit și înfometat. Iar acum, în timp ce urcau dealul, au
văzut un mic han ascuns între un pârâu și o pajiște, înconjurat
de coline împădurite. În spatele acestuia erau câteva găini care
ciuguleau, câteva capre într-un țarc și câțiva porci, de
asemenea. Ouă proaspete, pâine și lapte erau acolo din belșug.
Era minunat.
— Mă duc eu, a zis Holywell.
Întotdeauna se ducea fie Holywell, fie March. Și doar
unul dintre ei, pentru că nu aveau încredere să-l lase singur pe
Edyon. Holywell a zis că o singură persoană la han era mai
puțin suspicioasă, dar lui Edyon i se părea că un singur om care
cumpăra mâncare pentru trei era mult mai ușor de observat.
Era sătul de această șaradă. Holywell era paranoic – se aflau
la mulți kilometri depărtare de Dornan și erau în perfectă
siguranță. Iar Edyon își dorea o plăcintă caldă, scoasă direct
din cuptor.
— De fapt, cred că eu ar trebui să merg.
— Cum îți imaginezi așa ceva? a întrebat Holywell.
Înălțimea Ta.
— Voi sunteți străini. Vă dă de gol accentul, iar ochii
voștri sunt... diferiți. Suntem în nordul îndepărtat al țării. Cum
explicați prezența voastră aici?
— Nu e treaba lor.
— Poate că nu, dar asta nu înseamnă că nu-i interesează.
Nu au foarte mulți clienți. Despre ce altceva să vorbească?
— Și tu ce motiv ai să fii aici? a întrebat Holywell.
Edyon n-a șovăit.
— Mă duc spre nord ca să mă alături firmei de avocatură
a unchiului meu. El e specializat în contracte comerciale, deși
pe mine mă interesează mai degrabă dreptul penal. Dar sunt
tânăr și trebuie să încep de undeva.
— Îți sugerez să nu pomenești de niciun criminal și nici
despre locul către care călătorești.
— Crezi că am nevoie de o poveste mai bună? M-aș putea
duce... să cumpăr un fel special de lână care se face în nord,
pentru iubitul meu, un dansator sublim, care dansează la curte,
în Tornia.
A fluturat teatral din braț.
— Va arăta atât de bine în pantalonii aceia de lână.
Holywell a părut, pentru prima oară, uluit până la
tăcere. March aproape că zâmbea, lucru măcar puțin sa-
tisfăcător.
— Minți bine, a spus Holywell, cercetându-l din priviri
din cap până-n picioare, lucru care pe Edyon l-a făcut să se
simtă stânjenit. Rămâi la povestea cu avocatul. Ia câteva găini,
dacă poți. Și ouă. Șuncă. Brânză. Chestii care să nu se strice
repede. Află dacă oamenii șerifului au trecut cumva pe-aici. O
să dăm ocol și ne întâlnim la copacii din depărtare. Nu trage de
timp. Cu cât stai mai mult timp acolo, cu atât cresc șansele să
apară și alții. Posibil chiar oamenii șerifului.
Șansele ca oamenii șerifului să-i fi urmărit până acolo
păreau extrem de reduse. Edyon era sigur că Holywell încerca
să-l sperie. Și uitase complet să i se adreseze lui Edyon cu
„Înălțimea Ta“, nu că asta l-ar fi deranjat cu adevărat.
Cuvintele îi sunau ciudat în auz, mai ales când ieșeau de pe
buzele lui March.
— Voi fi iute ca săgeata, Holywell.
— Și lasă fumul la noi. N-am chef să intru iar în belele
din cauza acelei blestemății.
Edyon a plecat, uitând repede de Holywell și gândindu-
se mai degrabă la pâine, brânză și – dacă avea noroc – la
plăcinte calde.
Un băiat a ieșit în fugă când l-a văzut venind călare,
oferindu-se să aibă grijă de cal pentru o copeică. Edyon a
descălecat, i-a dat moneda și și-a curățat noroiul de pe
pantaloni. Apoi a intrat pe ușa hanului, dându-și seama prea
târziu că urmele erau, de fapt, sânge.
Era singurul mușteriu. S-a salutat cu femeia din spatele
tejghelei sărăcăcioase de bar – mai degrabă un blat de lemn –
și a comandat o plăcintă. Apoi s-a dus să aștepte afară, la soare.
Atunci a observat afișul prins de perete.

CĂUTAT. PENTRU CRIMĂ.

Sângele părea că i-a înghețat în vene.

 EDYON FOSS

Și sub numele lui era o ilustrație oribilă a sa.

Viața ar fi trebuit să i se îmbunătățească după ce a aflat
că tatăl lui e prinț. În schimb, i se înrăutățise din plin. Oare
avea să i se înrăutățească și mai mult? Oare hangița îl
recunoscuse din afiș? Oare se dusese să cheme ajutoare?
Exact atunci femeia a apărut și a așezat plăcinta pe o
masă de lângă ușă, chiar sub afiș.
— De fapt, am stat la soare destul pe drum. O să mănânc
înăuntru.
Hangița a oftat.
— Da, domnule.
Însă imediat ce s-a pomenit înăuntru, Edyon și-a re-
gretat mutarea. Dacă femeia l-ar fi recunoscut și ar fi chemat
ajutoare, acum era captiv în interiorul hanului.
Edyon și-a mâncat plăcinta cât a putut de repede. Murea
de foame, dar era și copleșit de anxietate. Și-ar fi dorit să plece,
dar știa că trebuia să cumpere mâncare pentru March și
Holywell. Apoi și-a făcut apariția un bărbat.
— Ah, domnule, soția mi-a spus că avem un client. Mă
bucur să te văd în această zi minunată. După cum arăți, pot
spune că ai avut o călătorie îndelungată, nu-i așa?
Edyon a tușit la ultima înghițitură de plăcintă. Era oare
o viclenie ca să-l întârzie sau omul era pur și simplu prietenos?
— O călătorie îndelungată și dificilă în același timp.
A întins mâinile, mai degrabă pentru a-și arăta starea
deplorabilă, nu pentru a o ascunde.
— M-am rătăcit, mi-am pierdut desaga când am trecut
un râu și am petrecut o noapte sub cerul liber. Nu sunt obișnuit
cu felul acesta de călătorii.
 — Ei bine, îți pot oferi o cameră peste noapte, o baie și o
cină. Totul la un preț bun.
— Oferta ta e ispititoare, dar, din păcate, am irosit deja
destul de mult timp. Mă așteaptă un post de avocat alături de
unchiul meu.
— Unde asta, domnule?
— În Pravont.
Cuvântul i-a ieșit din gură înainte să-l poată opri. Lui
Edyon îi venea să-și tragă singur un pumn, însă deja era prea
târziu. Măcar putea să ceară indicații.
— Poți să-mi spui care e cel mai bun traseu? Și poate să-
mi vinzi niște pâine și brânză pentru drum?
— Ca să fiu cinstit, nici nu știam că există avocați în
Pravont.
— Cum așa?
— Păi e prea mic.
Altă greșeală! Dar în scurt timp, Edyon avea o pungă cu
mâncare, un cal bine hrănit și îngrijit și un stomac plin, dar
agitat. În plus, indicații clare despre cum putea ajunge în
Pravont. S-a întors iute și a așteptat sub copacii care nu se
vedeau de la han și unde erau Holywell și March.
— Totul a mers bine? a întrebat Holywell.
— Da. Bine, a zis Edyon, șovăind. Era un afiș acolo. Cu
un fugar. Eu eram ăla.
Holywell a tras o înjurătură.
— Nu te-au recunoscut, nu-i așa? a întrebat agitat
March.
— Nu, a spus el, ridicând relaxat din umeri. Nimeni nu
se uită la genul ăsta de lucruri. Știam eu că totul va fi bine.
I-a întins săculețul lui Holywell.
— Pâine, brânză și ouă. Și o plăcintă.
 Lui Holywell i-au sclipit ochii.
— Bravo, Înălțimea Ta. Având în vedere afișul, ar fi mai
bine totuși să ne așternem la drum.
— Da, dar cel puțin acum sunt sigur care e drumul. Am
primit indicații.
Holywell a ridicat privirea. Glasul i-a sunat primejdios
de plat când a întrebat:
— Și cum ai făcut asta, Înălțimea Ta?
— Păi, am pomenit că mergem spre... spre Pravont.
— Mergem?
— Adică, eu merg într-acolo. Sigur că nu am spus „noi“.
Am spus „eu“.
— Deci există un afiș cu tine. Iar tu le-ai spus încotro te
duci.
— Nu m-a recunoscut, a insistat Edyon. Mi-aș fi dat
seama.
— Da, dar data viitoare când va trece pe lângă afiș fac
pariu că va cădea puțin pe gânduri, apoi îi va povesti primului
om al legii care apare pe acolo despre faptul că poza seamănă
teribil cu unul dintre mușterii săi – aflat în drum spre Pravont.
Holywell a clătinat din cap.
— Trebuie să ne mișcăm mai repede.
Lui Edyon îi luase foc fața.
— Îmi cer scuze. Îmi dau seama că am comis o greșeală.
— Îți dai seama, Înălțimea Ta? Sunt de-a dreptul în-
cântat.
Holywell a încălecat și a pornit la drum.
Ca lucrurile să fie perfecte, a început să plouă.

Aerul era plin de nori groși de musculițe. March, Edyon

și Holywell stăteau în jurul focului de tabără, cu pânză
înfășurată în jurul feței și gâtului și cu hainele încheiate strâns
pe corp. Ploaia fusese îngrozitoare, dar musculițele, care îi
atacaseră din clipa în care se oprise potopul, erau mult mai rele.
March ciugulea ultimele rămășițe de plăcintă cu degetele
lui lungi și delicate, în vreme ce Holywell scosese harta și
încerca să deslușească un drum spre Pravont, altul decât cel pe
care hangiul i-l recomandase lui Edyon. March a spus:
— Am putea încerca s-o tăiem spre apus, dar cred că vor
fi mulți oameni de-ai șerifului pe drumul acesta spre vest.
Holywell a scuturat din cap.
— Continuăm drumul spre Pravont. Nu putem risca să
ne îmbarcăm acum – vor supraveghea râul dar putem traversa
și putem merge spre vest, în Rossarb. Și de acolo există corăbii
spre Calidor.
— Nu e nimic în nordul Rossului, în afară de Platoul
Nordic, a zis Edyon.
— Și asta e o problemă pentru tine, Înălțimea Ta? a
întrebat Holywell, cu ceea ce lui Edyon i se părea a fi o răbdare
exagerată.
— E interzis. Nimeni nu merge acolo.
Holywell a surâs.
— Îmi place deja cum sună asta.
— E interzis pentru că este teritoriul demonilor.
Chiar dacă Holywell l-a auzit, a preferat să-l ignore.
— O să facem rost de mai multe provizii în Pravont. Și
de un alt cal care să le care.
Holywell părea hotărât, iar Edyon nu avea puterea să se
certe cu el. Și, la urma urmelor, ce era mai rău? Oamenii
șerifului, sau demonii?
— Mă rog, sunt sigur că vom fi în siguranță alături de
tine, Holywell, nu-i așa, March?
 I-a zâmbit lui March, care și-a ferit chipul.
— Îmi pare rău că am dat-o în bară.
March s-a uitat la Holywell, dar n-a zis nimic.
Au tăcut.
Edyon s-a scărpinat de mușcăturile musculițelor, apoi i-
a venit o idee. A scos sticla cu fum de demon, a destupat-o, și-a
apropiat buzele de gura sticlei, a tras un mic rotocol de fum și
apoi și-a lipit gura de ciupiturile de pe încheietură. S-a uitat la
March, care-l privea cu mare atenție, fără să-și mai ferească
privirea și fără să mai pretindă că nu-l interesează.
Edyon și-a relaxat buzele în timp ce fumul îi ieșea ro-
tocoale din gură. L-a absorbit înapoi, dându-se puțin în
spectacol. Apoi l-a prins pe March de încheietură, și-a lipit
buzele de bube și a rămas așa. Oarecum Edyon se aștepta ca
March să se împotrivească sau să-și smucească mâna, în
schimb acesta l-a lăsat pe Edyon să-l țină și a rămas complet
neclintit. Edyon îi simțea pulsul, lent și stabil, în timp ce își
ținea gura peste pielea rece a băiatului, dar fumul nu părea să
se miște deasupra ciupiturilor, așa cum făcuse cu rana de la
umăr. Edyon a dat fumul afară și l-a privit cum plutește în sus
și dispare, conștient că Holywell se holba la el.
— Voiam să văd dacă fumul acționează și asupra muș-
căturilor de musculițe, a zis Edyon.
— Nu vrei să-l încerci și asupra mea, Înălțimea Ta? a
întrebat Holywell.
Gândul că-l va atinge pe Holywell cu mâinile, darămite
cu buzele, l-a făcut pe Edyon să se înfioare, dar a spus:
— Vrei să încerci puțin pe tine?
Edyon i-a întins sticla.
— Te și relaxează. Ai un dublu câștig.
Și a râs la acest gând.
 — Se pare că drogul afectează creierul, dar nu și ciu-
piturile, a spus Holywell, uitându-se la încheietura lui Edyon.
Holywell avea dreptate: bubele de pe încheieturile lui
Edyon și March nu se vindecaseră deloc. A pufnit și s-a întins
ca să se culce, spunând:
— March, tu ești primul de pază. Nu te droga și tu.
Dar peste scurt timp, când sforăiturile lui Holywell au
început să se audă la intervale regulate, March și-a scos cuțitul
și i-a zis lui Edyon:
— O să încerc ceva.
Înainte ca Edyon să apuce să-i răspundă, March s-a tăiat
în palmă și a luat sticla cu fum.
A stăpânit tehnica din prima, inhalând un rotocol și apoi
lipindu-și buzele de tăietură. March a expirat fumul, apoi și-a
privit mâna.
Rana se vindecase.
— Deci acționează asupra rănilor, nu a mușcăturilor, a
zis Edyon. Totuși eu nu am avut nicio rană. Am avut câteva
vânătăi și un dinte care se clătina. Vrei să-l încerci și pe mine?
March a șovăit, apoi a zis:
— Dacă dorești, Înălțimea Ta.
— Te rog, nu-mi mai spune așa, a zis Edyon. Sună foarte
greșit.
Edyon a întins mâna și March l-a prins de încheietură.
Înainte ca Edyon să se răzgândească, March i-a tăiat pernița
degetului mare cu vârful cuțitului.
March a inspirat niște fum și și-a dus buzele la mâna lui
Edyon. Acesta a închis ochii. Simțea fumul încolăcindu-se în
jurul degetului, căutând rana, dar mai ales simțea buzele lui
March lipite de pielea lui.
— Te simți amețit? a întrebat Edyon, cu glas șoptit.
 March a rânjit, ceea ce reprezenta o premieră.
— Puțin. Și somnoros mă simt.
— Atunci dormi, a zis cu blândețe Edyon. Stau eu de
pază.
Așa că March s-a întins și și-a acoperit fața ca să se
ferească de musculițe, în timp ce Edyon s-a așezat lângă el,
mângâindu-și buzele ușor cu degetul mare.
 Ambrose
TORNIA, PITORIA

Ambrose mersese călare timp de trei zile, din cea mai

nordică parte a Pitoriei spre capitala din sud. Era seară când a
ajuns în orașul Tornia. Era murdar, asudat și ostenit și aproape
că ajunsese prea târziu. Trupele lui Aloysius aveau să avanseze
spre graniță în mai puțin de o zi, iar invazia Pitoriei avea să se
petreacă în ziua următoare: ziua nunții lui Catherine.
Când a intrat în oraș, s-a oprit la o fântână publică ca să
bea apă și să se spele și i-a auzit pe oameni vorbind despre
procesiunea lui Catherine spre capitala pitoriană.
— Ei bine, nu m-am așteptat niciodată ca o fată din
Brigant să fie frumoasă, a spus un bătrân.
— Și rochia ei! a zis o femeie. Și toți susținătorii cu păr
alb. Atâta eleganță. Poate mi-l vopsesc și eu...
Ambrose a simțit o împunsătură de gelozie, pentru că
oamenii ăștia o văzuseră pe Catherine mai recent decât el, dar
și o mândrie stranie. Făcuse în mod clar un succes din mersul
ei spre oraș și îi impresionase pe cetățeni, dar era cu atât mai
supărător cu cât era degeaba – nunta ei nu era altceva decât o
diversiune în favoarea invaziei iminente din nord. Chiar dacă
prințesa reușise să câștige inimile oamenilor, acest succes urma
să fie în scurt timp interpretat drept complicitate la planurile
tatălui ei. Ambrose trebuia să găsească o cale de a o întâlni.
 După căderea serii, cu mare parte din mizeria de pe
drum curățată de pe tunica Gărzii Regale, Ambrose a străbătut
călare străzile Torniei și a ajuns la porțile castelului, unde calea
i-a fost blocată de un soldat cu părul violet.
— Bine v-am găsit, domnule. Sunt Sir Ambrose
Norwend. Sunt cu prințesa Catherine.
— Nu, nu ești, din câte văd.
Ambrose a zâmbit încordat.
— Am întârziat. Vrei să mă faci să întârzii și mai mult?
Gardianul a părut indecis preț de o clipă, apoi a făcut un
pas într-o parte, lăsându-l pe Ambrose să treacă. A mers mai
departe, simțindu-se norocos, dar asta nu a durat decât până la
următoarea poartă, unde paznicul nu era la fel de ospitalier.
— Numele tău nu e pe lista petrecerii prințesei. Ai vreun
permis?
— Un permis?
— O scrisoare sigilată care să-ți permită intrarea.
— Nu, dar nu trebuie să intru. Trebuie să-i transmit un
mesaj prințesei Catherine.
— Aha.
— E urgent.
— Întotdeauna este.
Ambrose a vorbit printre dinții strânși.
— Cum îi pot transmite mesajul?
— Dimineața slujitorii fac o listă cu cei care doresc să se
prezinte în fața ei. Se pot lăsa daruri și mesaje.
— Cum îi pot transmite un mesaj acum?
— Îmi arăți permisul și treci.
— Ți-am spus, nu am permis.
— Iar eu ți-am spus că-ți trebuie permis.
— Dar mesajul e crucial. Am mers ca vântul ca să ajung
aici.
— Mi se rupe inima pentru tine. Vino mâine-dimineață .
— Voi aștepta.
— Din partea mea, n-ai decât.
Ambrose a descălecat, s-a așezat pe pământ, sprijinit cu
spatele de perete, și s-a pus pe așteptat.
A moțăit până în zori, epuizat de lungul său voiaj.
Paznicul s-a schimbat, iar el a încercat încă o dată să pătrundă,
cu la fel de puțin succes ca prima oară. Dar acum castelul se
trezea la viață. Servitorii și oficialii intrau și ieșeau, iar
Ambrose a văzut un grup de băieți cu păr alb apropiindu-se de
poartă.
— Sunteți cu prințesa Catherine? a întrebat el.
— Suntem dansatorii ei, a răspuns unul dintre băieți.
— O veți întâlni azi?
— Avem spectacol la prânz.
— Trebuie să-i transmit un mesaj. Puteți să i-l duceți, ei
sau uneia dintre slujitoarele ei?
Băiatul a dat din cap.
— Spuneți-i că Ambrose e aici. Sunt aici, la poarta asta,
și aștept s-o văd.
— Pe prințesă?
— Sau pe Jane ori pe Tanya. Pe oricare.
Apoi i-a venit o idee. A luat cuțitul și și-a tăiat o șuviță
lungă din propriul păr și i-a dat-o băiatului, spunând:
— Asta ca să-i dovedească faptul că sunt eu.
Băiatul s-a strâmbat.
— Prin asta dovedești că te speli rar.
— Am avut un drum greu până aici. Mesajul meu este
urgent.
Ambrose i-a dat băiatului o coroană.
 — Mai am una pentru tine dacă o aduci pe servitoare
aici.
Băiatul a oftat teatral.
— Voi brigantinii nu aveți deloc stil.
Apoi a scos din buzunar o batistă minunat brodată, a
așezat șuvița de păr în ea și a împăturit-o.
— Du-i-o cât poți de repede.
— Te poți baza pe mine. Cum ziceai că te cheamă?
Băiatul a rânjit și a dispărut dincolo de porți, fără să-i
mai aștepte răspunsul, lăsându-l pe Ambrose aproape sigur că
glumea.
 Catherine
TORNIA, PITORIA

Un domn și o doamnă nu trebuie să fie singuri

niciodată. Când vorbesc sau se plimbă, trebuie
să rămână la distanță, astfel încât, dacă ar fi
să-și întindă brațele, vârfurile degetelor lor să
nu se atingă.
Maniere și comportament modem, Percy Bex-
Down

Era cea de-a doua dimineață a lui Catherine în Tornia și

era o altă zi frumoasă; soarele strălucea pe cerul albastru și
senin. Catherine se trezise devreme ca să se pregătească pentru
întâlnirea cu prințul Tzsayn, și-a schimbat coafura de două ori
și rochia de trei ori, iar acum era aproape în întârziere. În timp
ce se îmbrăca în grabă cu cea de-a patra rochie, a întrebat-o pe
Tanya, cu o senzație crescândă de panică:
— Ce părere ai?
— Cred că va fi la fel de emoționat ca tine. Cât despre
rochie, Înălțimea Ta, prima îți pune cel mai bine în valoare
silueta.
Catherine a îmbrăcat-o din nou pe prima. Era o rochie
nouă, de un argintiu palid, mai simplă decât celelalte, iar
despicăturile din material nu dezvăluiau pielea de dedesubt, ci
mătasea albă și pură.
 Chiar când ceasul a bătut ora nouă, Catherine a ieșit pe
terasă cu Tanya.
Prințul nu era acolo.
Chipul lui Catherine s-a încordat. Era o impolitețe.
Bărbatul ar fi trebuit să fie deja acolo ca să evite acest fel de
stânjeneală, chiar dacă era un prinț și întâlnirea avea... o
nuanță îndoielnică. Mai cu seamă atunci!
Catherine și-a netezit rochia, în așteptare.
Grădina era frumos îngrijită și frumoasă, deși prințesa
nu vedea nici urmă de grădinar, nici urma altcuiva.
— Ești sigură că acesta e locul care trebuie?
— Așa cred, Înălțimea Ta. Vrei să verific?
Catherine a oftat.
— Da.
Prințul Tzsayn nu părea deloc nerăbdător s-o întâl-
nească. O lăsase să aștepte pe chei în Charron, iar acum nici
măcar nu se putea deranja să vină la o întâlnire pe care el
însuși o aranjase.
Când Tanya a mers din nou înăuntru, Catherine s-a
plimbat ca să admire trandafirii. Cu numai câteva săptămâni
înainte se plimbase în grădina mamei sale, discutând despre
regina Valeria și despre plecarea sa iminentă. Se întâmplaseră
atât de multe lucruri de atunci și totuși situația era aceeași:
mâine se va mărita cu un bărbat la care nu ținea și cu care încă
nu vorbise.
Naiba să-l ia, unde era?
Apoi a auzit pași și, când s-a întors, l-a zărit pe prinț
Îndreptându-se lent spre ea pe potecă, printre trandafiri.
El a făcut o plecăciune. Ea s-a înclinat. Stăteau jenați,
niciunul dornic să rupă tăcerea.
Catherine s-a uitat la chipul lui, pe jumătate plin de
cicatrici, pe jumătate frumos, și s-a întrebat cum schimbă un
lucru ca acesta pe cineva.
— Deci, ne întâlnim din nou, a zis Tzsayn, cu glas coborât
și echilibrat.
— Nu asta își spun războinicii inamici?
„De ce spusese asta? “
Tzsayn a ridicat din sprâncene, sau cel puțin pe cea de
pe partea lipsită de cicatrici.
— Văd deja unde stă priceperea brigantină.
— Și priceperea ta unde stă, Înălțimea Ta? În dans?
Poate în modă?
Cuvintele ieșiseră înainte ca prințesa Catherine să se
gândească. A observat cum chipul lui Tzsayn tresare.
„Ce faci, Catherine?”
Așteptase atât de mult timp să discute cu el, își repetase
această conversație în minte de o mie de ori, iar acum îl insulta.
— Ah, eu nu mă pricep la nimic. Sunt de-a dreptul inutil.
Prințul s-a îndepărtat câțiva pași, spunând:
— Vrei să ne uităm puțin la flori?
Catherine știa că ar fi trebuit s-o aștepte pe Tanya, dar
Tzsayn o luase din loc. Prințesa l-a prins din urmă, iar el a mers
înainte, arătând spre plante și zicând:
— Trandafir... tufiș... alt trandafir... Vezi tu, Înălțimea
Ta, deși nu sunt vreun expert, îmi cunosc plantele.
— Da, a spus Catherine. Deși cred că și eu le recunosc.
Oare glumea? Acesta era simțul pitorian al umorului?
Catherine a privit peste umăr, disperată ca Tanya să-i
vină în ajutor, dar nu era nici urmă de servitoare. Prințesa a
tras aer în piept și și-a spus să se relaxeze și să fie ea însăși.
„Va fi la fel de emoționat ca tine.“ Sigur că da...
— Ți-a plăcut recepția de aseară, Înălțimea Ta?
 — Ah, a fost încântătoare.
Vocea lui Tzsayn era lipsită de orice expresie.
— Și ție cum ți s-a părut, Înălțimea Ta?
— Toată lumea era fermecătoare.
— Într-adevăr, „încântătoare“ și „fermecătoare“ descriu
perfect seara.
Catherine a riscat.
— Detectez că nu ești în totalitate sincer.
Tzsayn s-a oprit.
— Asta detectezi?
— Da, a răspuns Catherine. Încă te simți rău?
— Mă simt cât se poate de bine, mulțumesc.
— Atunci te pot întreba care e necazul?
— Poți să spui că sunt un prinț răsfățat — și te avertizez
că tatăl meu a folosit de multe ori chiar aceste vorbe dar nu
sunt obișnuit să mi se vâre lucruri pe gât. Mai ales prințese.
Îmi dau seama că nu e vina ta. Ești în aceeași situație ca mine,
la urma urmelor, dar tot... deranjează, a spus, oprindu-se din
mers.
Catherine era prea uimită de sinceritatea prințului ca să
simtă usturimea insultei incluse în replica acestuia.
Deranjează, într-adevăr!
— Trebuie să facem cu toții ceea ce ne cer tații noștri, a
zis ea, politicoasă. Sunt încântată să mă alătur celor două țări
ale noastre...
— Sunt convins că tu ești mereu încântată. Încântată și
fermecată.
Catherine a simțit cum îi fierbe sângele în vene. Totul
era o glumă pentru el?
— Ei bine, s-a răstit ea, voi fi întotdeauna încântată și
fermecată să fac așa cum îmi ceri tu. Așa cum se cuvine după
ce ne vom căsători.
Tzsayn s-a uitat urât la ea și, spre lauda lui, și-a înghițit
râsul când a văzut expresia prințesei, plină de furie înăbușită.
— Mi se pare că ai în tine spiritul războinic brigantin.
Dar te asigur, Catherine, că în timp ce insist ca oamenii să facă
exact ceea ce le cer, când vom avea copii...
Prințesa și-a încetinit pasul, iar Tzsayn s-a oprit brusc.
— ...o idee care pare să te șocheze, dar care, cred, este
întregul scop al acestei cununii. Asta își dorește tatăl meu... și,
probabil, și tatăl tău. Linia genealogică trebuie să continue, a
adăugat el.
— Rareori sunt sigură de scopurile tatălui meu în orice
privință, dar mai ales în privința mea, a răspuns rece
Catherine.
Tzsayn a studiat-o preț de o clipă înainte de a continua.
— În orice caz, dacă avem copii, nu-i voi obliga să treacă
prin povestea asta absurdă cu mariajul aranjat.
Catherine amuțise. Prințul vorbea serios?
— Sunt prea direct pentru tine, Înălțimea Ta? a întrebat
el.
— Îți apreciez candoarea, prințe Tzsayn, dar mă întreb
ce altă opțiune propui.
— Cred că nu mă voi amesteca.
Catherine a izbucnit într-un hohot de râs uluit.
— Chiar dacă fiica ta va dori să se mărite cu fiul celui
mai înfocat dușman al tău?
Tzsayn a zâmbit și, de data asta, a existat o sclipire de
căldură în expresia sa.
— Suntem în Pitoria, Înălțimea Ta. Aici nu avem duș-
mani.
Catherine i-a întors zâmbetul cu precauție.
 — Mă bucur să aud asta.
— Vrei să vezi grădina de apă? E chiar dincolo de gardul
acesta viu.
— Ar fi încântător.

Turul grădinii alături de Tzsayn îi ocupase lui Catherine

jumătate de dimineață. Tanya, care-i găsise în cele din urmă, îi
supraveghea de la o distanță respectabilă. S-au oprit într-un
foișor ca să bea socată și să mănânce fructe, apoi s-au plimbat
pe lângă zidurile cetății, ca să admire orașul și pământul de
dincolo de acesta. După începutul neprimitor, Catherine era
încântată să descopere că Tzsayn era și inteligent, și curtenitor,
iar conversația lor a trecut de la educația lor, a atins subiecte
ca voiajele prințului în Illast și călătoria ei spre Pitoria și a
ajuns și la inevitabila comparație dintre mâncăruri și
îmbrăcăminte. Până când au revenit la castel, Catherine se
simțea aproape relaxată în prezența viitorului ei soț. Desigur,
asta nu însemna în mod special că vrea să se mărite cu el, dar,
s-a gândit ea, ar fi putut fi mult mai rău. Ar fi putut fi ca Boris.
La acest gând, ea a spus:
— Păreai adâncit în conversație cu fratele meu aseară.
Tzsayn a surâs.
— Mi s-a părut că prințul Boris ar fi interesat de felul în
care producem mătasea pentru veșmintele mele. La primul fel
de mâncare am început cu viermii de mătase și până la sfârșitul
felului al optulea îmi rămăsese doar să detaliez procesul
fabricării vopselelor. Va trebui să-mi desăvârșesc explicația
data viitoare când voi avea plăcerea companiei sale la cină.
Catherine a dat din cap, neștiind nici de data asta cât de
serios vorbea Tzsayn.
— Ar fi bine să adaug, a explicat prințul, că atunci când
l-am cunoscut pe prințul Boris la vizita mea în Brigant, el și
prietenii lui încântători și fermecători și-au petrecut întreaga
seară vorbindu-mi despre expedițiile lor de vânătoare, cu
incredibil de multe detalii și de repetiții, numindu-și fiecare
armă, cele mai bune tipuri de suliță, cei mai buni cai, cea mai
bună șa, cizme, echipament de protecție și așa mai departe. M-
am gândit că trebuie să fie moda brigantină de a alege un
subiect și de a-l toca la nesfârșit.
Catherine a surâs.
— Într-adevăr, așa fac mulți dintre bărbații brigantini.
Exact atunci au ajuns pe terasă și Catherine a rămas
surprinsă s-o vadă pe Sarah plimbându-se în sus și în jos, foarte
agitată. Când a zărit-o pe Catherine, a început să vorbească în
limbajul semnelor, iar mâinile ei de-abia puteau fi urmărite.
Mai încet, i-a răspuns Catherine, tot în limbajul sem-
nelor. Ce s-a întâmplat?
Sarah i-a replicat cu doar două cuvinte.
Ambrose. Aici.
Catherine a simțit cum i se mișcă pământul de sub pi-
cioare. Noyes spusese că fusese prins și omorât. Era clar că
fusese o minciună! Nu-și putea recăpăta suflul. Ochii i s-au
umplut de lacrimi. Ambrose era în viață!
— Catherine? a întrebat Tzsayn, cu glas plin de în-
grijorare.
Cu un efort suprem, Catherine a reușit să-și stăpânească
emoțiile.
— Îmi cer iertare, Înălțimea Ta. Mă tem că am stat prea
mult în soare.
— Vino, Înălțimea Ta, a zis Tanya, pe un ton alinător.
Prea mult soare înaintea nunții nu-ți va face bine.
Și s-a înclinat înaintea lui Tzsayn, apoi a prins-o pe
Catherine de braț și a condus-o înăuntru.
 Ambrose
TORNIA, PITORIA

Ambrose a așteptat lângă poartă, în timp ce din ce în ce

mai mulți oameni veneau și plecau. S-a întrebat dacă nu cumva
băiatul acela îi aruncase părul și uitase cu totul de el. A tresărit
cu sufletul la gură la apariția fiecărei persoane noi, sperând că
va fi cineva cunoscut. A observat o femeie care venea spre el,
privindu-l atent, și i-a luat câteva clipe ca s-o recunoască. Era
Sarah, servitoarea lui Catherine, dar arăta complet diferit.
Purta o rochie verde-pal, croită în stil pitorian. Arăta senza-
țional.
S-a apropiat de el și s-a înclinat.
— Sir Ambrose.
— Sarah! a surâs Ambrose. Mă bucur mult să te văd.
Fata i-a zâmbit și ea.
— Și eu mă bucur să te văd, domnule, deși m-ai luat prin
surprindere. Lui Catherine i s-a spus că ai fost ucis de oamenii
lui Noyes.
Ambrose a clătinat din cap.
— După cum vezi, sunt viu și nevătămat, dar trebuie s-o
văd cât mai iute pe prințesă.
Zâmbetul lui Sarah a pierit.
— Nu se poate. În acest moment, prințesa este cu prințul
Tzsayn. Nunta lor are loc mâine. Nimic nu trebuie să împiedice
nunta.
Ambrose a simțit o gheară bine cunoscută în piept la
gândul că prințesa Catherine se va mărita cu altcineva și
pentru prima oară durerea a fost dublată de o umbră de
îndoială. Oare veștile sale vor fi respinse, fiind considerate
invenția unui prost orbit de dragoste?
— N-am venit să împiedic nunta. Dar am știri neîn-
târziate. Nu e vorba nici despre mine, nici despre nuntă. Este
ceva... mult mai important.
— Nunta e cel mai important lucru. Poate după nuntă...
Ambrose a scuturat din cap.
— Ar fi prea târziu. Ascultă, știu că va voi să mă vadă.
— Dar asta nu înseamnă că e o idee bună. Boris este în
castel, cu cincizeci de oameni. Dacă te vede, ești mort, iar
prințesa nu-mi va mulțumi pentru asta: să afle că ești în viață
și apoi să mori! Ca să nu mai punem la socoteală în ce bucluc
ar intra ea.
— Înțeleg că vrei s-o protejezi și nici eu nu-mi doresc să-
i aduc necazuri. Știi bine că nu i-aș vrea niciodată răul. Dar
veștile acestea nu au timp să aștepte.
Sarah părea împărțită.
— Te rog, a implorat-o el. Va dori să le audă. După ce-i
vorbesc, voi pleca.
— Nu vei avea încotro, a spus Sarah, care s-a întors apoi
spre gardian. Știi pe cine slujesc? Conduc acest mesager la
prințesă. E în siguranță cu mine.
— Cum dorești, domniță, a spus gardianul, înclinându-
se.
Ambrose a urmat-o pe Sarah prin interiorul castelului.
Fata mergea iute, spunând:
— O să te duc pe drumul ferit, dar pretutindeni e aglo-
merat. Aici sunt foarte mulți oameni.
Locul era, într-adevăr, plin de lume, însă după ce au
trecut de zidurile scânteietoare ale Marelui Turn totul s-a mai
liniștit. Totuși Ambrose avea nervii întinși la maximum. Noyes
putea fi după orice colț. Și dacă l-ar omorî acum, Catherine n-
ar afla niciodată adevărul.
— Aproape că am ajuns, a zis Sarah.
— Am ajuns unde?
— La salonul de dimineață. De fapt, sunt vreo douăzeci
de astfel de saloane, dar acesta este relativ privat.
Dar, pe măsură ce înaintau printr-o parte a unei mici
curți, Ambrose a zărit doi soldați pitorieni cu părul violet
vorbind cu un alt bărbat al cărui păr nu era vopsit și care purta
uniforma Gărzii regale brigantine.
— La naiba! a spus Ambrose, ferindu-se și ascunzându-
se în spatele unui stâlp.
Dar știa că fusese văzut. Și, din felul în care omul se
uitase la el, știa că fusese chiar recunoscut.
— Te rog, trebuie să ne grăbim, i-a spus el fetei.
Avea nevoie doar de o clipă pentru a-i da prințesei veștile
și pentru a-i da scrisoarea pe care o furase de la Lordul
Thornlee. Chiar dacă era prins, merita sacrificiul; dacă îi ducea
mesajul, era o șansă ca prințesa să scape.
Sarah a urcat în grabă niște trepte, apoi a străbătut încă
un coridor.
— Înăuntru, repede. O voi aduce pe prințesă.
Apoi a dispărut.
Ambrose s-a plimbat în sus și-n jos prin cameră. Visase
s-o revadă pe Catherine, dar nu așa. S-a uitat în jos spre ghetele
lui, pline de praf și noroi. Ce va crede despre el? Ei bine, nici nu
mai conta; scopul era s-o avertizeze, ideea era s-o facă să-l
creadă. Și apoi? Erau tot captivi, la sute de leghe depărtare de
casă, într-o țară străină, implicați într-un complot pe care el nu-
l înțelegea pe de-a-ntregul. La urma urmelor, Boris era și el în
Tornia. Oare Aloysius își trădase și fiul? Asta nu avea niciun
sens. Dacă Boris știa despre invazia ce urma să vină, ar fi
trebuit să-și plănuiască scăparea. Poate alături de Catherine.
Ambrose trecuse în revistă toate aceste lucruri în ultimele trei
zile și tot nu știa ce să creadă. Apoi s-au auzit niște pași
apropiindu-se, ușa s-a deschis și a intrat Sarah, urmată de
Catherine, și toate gândurile i-au zburat din minte.
Catherine purta o rochie strâmtă argintie, cu despicături
și cu mătase albă. Părea mai blondă de cum o ținea el minte și
avea părul desfăcut și împodobit cu flori albe. Avea chipul palid
din cauza șocului. Și ochii îi erau plini de lacrimi.
— Ambrose... a spus Catherine, cu respirația tăiată.
Credeam... Mi-au spus că ai fost omorât.
Iar acum lacrimile i se prelingeau în jos pe obraji.
Ambrose voia să-i șteargă lacrimile. Lacrimi vărsate
pentru el. S-a apropiat de ea. L-a surprins felul în care ea îl
privea. Cu atâta înverșunare, cu atâta dragoste. A întins
precaut mâna, cu blândețe, ca să-i poată șterge lacrimile cu
vârfurile degetelor. Catherine i-a luat mâna și i-a sărutat-o.
L-a sărutat.
El i-a prins mâna și a dus-o la buze.
— Nu credeam că te voi revedea vreodată. Și revederea e
deopotrivă minunată și dureroasă. Am un mesaj de mare
importanță, dar trebuie să fiu rapid; unul dintre oamenii lui
Boris m-a văzut pe drum încoace.
— Poftim? Atunci trebuie să pleci!
Catherine s-a uitat înapoi spre ușă, unde se oprise
Sarah.
 — E o nebunie. Voiam să te văd, dar nu cu riscul vieții
tale.
— Voi pleca în curând, dar mai întâi trebuie să-ți spun
mesajul. Tatăl tău plănuiește o invazie. Are mii de oameni la
hotar în acest moment, pregătiți să invadeze Pitoria.
— Poftim? Nu, cred că te înșeli – căsătoria mea trebuie
să apropie cele două regate.
— Căsătoria ta este o diversiune. Le-am văzut ordinele.
Ambrose i-a întins scrisoarea lui Catherine.
— Astăzi înaintează până la graniță și încep invazia
mâine, la prima rază a zilei.
Catherine a cercetat scrisoarea, cu ochii mari. Pe Am-
brose l-a îndurerat s-o vadă atât de șocată și de confuză.
— Tu crezi asta? a întrebat ea, cu un geamăt scurt.
— Sigiliul tatălui tău este pe ordinele de atac.
— Dar... de ce? De ce să existe o invazie? Și de ce această
nuntă înșelătoare? Nu are niciun sens. Eu sunt aici, la fel ca
Boris și Noyes. O invazie ne-ar pune pe toți în primejdie.
— De-asta voiam să te văd. Să te avertizez. Cred că Boris
e parte din complot. Cine a aranjat ca toți lorzii din Pitoria să
fie prezenți la nunta ta? Cine a insistat asupra acestui fapt?
— E fratele meu... n-ar face asta, a spus Catherine.
— Lorzii departe de castelele lor, întreaga țară distrasă
de petreceri. Este ocazia perfectă pentru o invazie.
Catherine a clătinat din cap.
— Dar... de ce să invadeze Pitoria?
— Asta nu știu, Înălțimea Ta. Dar oricare ar fi motivul
tatălui tău, acest lucru se întâmplă.
De pe coridor s-au auzit pași în alergare și strigăte.
— Boris e aici! a strigat Sarah.
Ambrose a prins-o de mână pe Catherine.
 — Nu-i spune ce ți-am spus eu. Trebuie să-l anunți pe
prințul Tzsayn. El te poate proteja.
— Ambrose... a început Catherine, dar înainte să mai
apuce să spună ceva ușa s-a dat de perete și patru dintre
gardienii lui Boris au dat năvală în cameră, cu săbiile ridicate.
Ambrose s-a retras spre fereastră, scoțându-și și el sabia.
Boris a intrat în încăpere cu Noyes în urma lui. Ochii îi
sclipeau.
— Ei bine, surioară, nu încetezi să mă uimești. Să-ți
întâlnești amantul sub acoperișul soțului tău chiar în ajunul
nunții?
Ambrose a făcut câțiva pași în față.
— Nu suntem amanți. Sunt garda prințesei Catherine.
Am jurat s-o apăr.
— S-o aperi! Să aduci rușinea asupra ei, vrei să spui.
— Nu eram singură cu Ambrose și doar ne vorbeam, a
spus Catherine.
A făcut un semn subtil cu mâna, iar Ambrose a văzut-o
pe Sarah dând din cap și strecurându-se afară pe ușa din
spatele lui Boris.
— Ei bine, acum nu mai e timp de discuții.
Boris s-a întors spre Ambrose.
— Tatăl meu vrea să te întorci în Brigant ca să te sfâșie
în bucăți, dar mi-e teamă că va trebui să-l dezamăgesc.
Ambrose și-a simțit sângele fierbând.
— Tu sau oamenii tăi? Parcă îmi amintesc că ultimii doi
pe care i-ai stârnit împotriva mea nu mi-au pus foarte multe
probleme.
Boris a rânjit.
— Atunci hai să vedem ce se întâmplă dacă sunt patru.
Pe el!
 Ambrose și-a ridicat sabia, dar, înainte ca gărzile lui
Boris să-l atace, Catherine a țâșnit în fața lui, spunând:
— Nu, Boris! Nu din nou.
— Dă-te la o parte din calea mea, surioară! Te faci de
rușine.
— Tu mă faci de rușine!
Și a făcut câțiva pași înainte, astfel ca vârful sabiei unuia
dintre gardieni să i se lipească de piept.
— Nu, Catherine! a strigat Ambrose.
Gardianul părea nesigur și a început să-și coboare sabia,
dar Boris a înaintat, a tras-o pe Catherine la o parte și a
aruncat-o cu violență la podea, strigând:
— Pe el, am spus!
Ambrose știa că trebuie să întoarcă situația în favoarea
lui cât mai iute cu putință, așa că l-a izbit pe cel mai apropiat
atacator peste mâna cu care ținea sabia. Omul s-a împleticit,
dând înapoi. Următorul gardian a lovit stângaci spre capul lui
Ambrose, dar acesta s-a ferit și sabia lui a tăiat beregata
inamicului. A parat lovitura celui de-al treilea soldat, dar cel
de-al patrulea deja îl luase prin învăluire. Ambrose a dat în
spate, mutând lupta departe de Catherine, care însă era întinsă
pe podeaua de marmură. Oamenii lui Boris au avansat. Și apoi
camera s-a umplut de zgomot. Tropăiturile de cizme și
strigătele în pitoriană i-au înconjurat, la fel ca soldații cu păr
albastru, iar Ambrose nu fusese nicicând atât de fericit că are
o suliță îndreptată spre el.
— Lăsați armele, în numele Înălțimii Sale, Prințul
Tzsayn!
Ambrose a dat drumul sabiei și ceilalți bărbați au făcut
la fel, cu reticență. Arma lui Boris era încă în teacă, la
îndemână.
 Din spatele mulțimii de soldați un alt bărbat a ieșit în
față. Era tânăr, subțire și purta o haină din mătase albastră.
Prințul Tzsayn. Ambrose auzise zvonuri despre chipul său plin
de cicatrici și, într-adevăr, era o priveliște ciudată: o jumătate
frumoasă, cealaltă arăta precum ceara topită.
Tzsayn a venit spre Catherine, spunând:
— Se pare că am avut dreptate: ești mai familiarizată cu
războinicii decât mine, Înălțimea Ta.
I-a întins mâna și a ajutat-o cu blândețe să se ridice în
picioare.
Ambrose s-a forțat să rămână neclintit. El ar fi trebuit
să fie cel care s-o prindă de mână, s-o ajute să se ridice și acum
era sigur că asta și-ar fi dorit și ea, însă privirea pe care i-a
aruncat-o prințesa a fost suficientă ca să-l țină acolo unde era.
Nu avea ce face. A închis ochii preț de o clipă și a inspirat
profund. Catherine era în siguranță. Îi adusese mesajul. Ce
urma să se întâmple de aici încolo era dincolo de puterile sale.
— Poți să-mi spui ce se petrece aici, Înălțimea Ta? a
întrebat-o blând Tzsayn pe Catherine.
Boris a răspuns rânjind.
— Acest om, Sir Ambrose Norwend, e un trădător căutat.
Trebuie adus înapoi în Brigant pentru judecată și execuție.
Tzsayn s-a întors tăios spre Boris, cu o expresie de falsă
uimire pe chip.
— Ah, prințe Boris, nu te-am văzut acolo. Se pare că
orbim cu toții puțin, căci sunt sigur că ți-ai fi ajutat sora dacă
ai fi observat că era căzută la podea. Poate și eu văd greșit, dar
Sir Ambrose nu pare doritor în mod special să se întoarcă în
Brigant cu tine.
Boris a pufnit.
— Crede că poate face ce vrea el în loc să respecte dorința
regelui.
— O, Doamne. Pare a fi un adevărat răufăcător.
Tzsayn s-a uitat pentru prima oară la Ambrose iute și
scrutător. Ambrose i-a menținut privirea preț de o secundă,
apoi a înclinat capul. Tzsayn s-a aplecat spre Catherine.
— Ce spui, doamna mea? E răufăcător? Sunt tentat să
cred că în acest caz prințul Boris s-ar putea să aibă dreptate.
— Tatăl meu a cerut ca Ambrose să revină în Brigant,
acest lucru e adevărat, dar mi-e teamă că dacă Boris îl va
escorta, Ambrose nu va ajunge viu la destinație.
Tzsayn a dat din cap gânditor.
— Ei bine, am o soluție simplă pentru această problemă
urgentă. Pentru că prințul Boris nu se va întoarce în Brigant
decât după nunta noastră, propun ca, între timp, Sir Ambrose
să fie pus sub custodia mea în perfectă siguranță.
Ambrose a început să spere că, la urma urmelor, s-ar
putea să iasă din încăpere în viață. Boris s-a zbârlit.
— Nu va fi necesar, Înălțimea Ta. Oamenii mei se pot
asigura că e bine păzit.
Tzsayn a clătinat din cap.
— Nu vreau ca acest răufăcător să cauzeze și mai multe
necazuri înaintea zilei nunții mele. Este prizonierul meu, până
când iau altă decizie, a spus Tzsayn, întorcându-se spre
Ambrose. Ai ceva de adăugat, Sir Ambrose?
Ambrose și-a îndreptat privirea spre Catherine, dar ochii
ei nu aveau niciun indiciu pentru el. Așa că a pășit cu mândrie
în față.
— Prințe Tzsayn, nu sunt vreun răufăcător. N-am dorit
să mă lupt aici, dar am fost obligat să mă apăr de oamenii
prințului Boris.
Tzsayn a înclinat capul.
 — Dar de ce ești aici, de fapt?
Ambrose a șovăit. Cu Boris și oamenii lui în cameră, nu
putea dezvălui adevărul. Era misiunea lui Catherine să-i dea
veștile pe care el i le adusese.
— Am venit să vorbesc cu prințesa Catherine despre... o
problemă urgentă.
— Care ar fi aceea?
— Este doar pentru urechile înălțimii Sale și ale celor în
care are ea încredere.
Tzsayn a clipit, apoi a dat din cap.
— Înțeleg. Luați-l de aici.
Ambrose a simțit cum gărzile cu păr albastru îl înșfacă
de ambele brațe.
— La temniță, sper, a spus Boris, cu fălcile încordate.
— Păi doar n-o să-l trimit în apartamentele mele private,
nu-i așa? a răspuns Tzsayn. Acum vă rog să mă scuzați, dar
doamna mea pare puțin tulburată. Cred că mai puțini oameni
și mai puține arme vor îmbunătăți cu mult aspectul încăperii.
Ambrose a rezistat dorinței de a se zbate în timp ce era
scos și împins de-a lungul coridorului. Cât de stupid sunase
ceea ce spusese! O problemă urgentă, doar pentru urechile
prințesei! Nici dacă s-ar fi străduit n-ar fi reușit să facă totul să
sune și mai tare a întâlniri secrete cu Catherine. Oare cuvintele
lui stângace îi distruseseră încrederea lui Tzsayn în ea chiar în
momentul în care Catherine avea cel mai mult nevoie de
încrederea lui?
Gardienii l-au târât departe, pe scări în jos. Chiar mer-
gea la temniță. Aici pereții erau de piatră golașă, iar treptele
înguste și uzate. Un gardian a deschis o ușă grea, de lemn, dând
la iveală o celulă mică dincolo de ea. Lumina de pe coridor
scotea în evidență un pat rudimentar de lemn, o masă și un
scaun. Ambrose s-a trezit împins înăuntru și ușa a fost închisă
și încuiată în urma lui, lăsând celula în întuneric și tăcere. Asta
până când au început zgomotele precipitate.
 Catherine
TORNIA, PITORIA

Voi fi loială Brigantului și tatălui meu.

Jurământ depus de prințesa Catherine
din Brigant la împlinirea vârstei de 16 ani

Încăperea s-a golit de gărzi, dar Tzsayn, Boris, Catherine

și slujitoarele ei au rămas. Tzsayn s-a dus spre sabia lui
Ambrose, care zăcea pe podea, și a tras cu ochiul la ea de parcă
n-ar mai fi văzut nicicând așa ceva.
— Trebuie să spun asta, cu fiecare moment care trece
sunt din ce în ce mai entuziasmat de apropiata noastră
cununie. Sunt convins că nu ne vom plictisi deloc.
S-a întors spre Catherine.
— Totuși, cred că ar trebui să găsim un alt loc în care să
discutăm despre ceea ce tocmai s-a întâmplat. De-abia aștept
să aud toată povestea despre Sir Ambrose.
A prins-o cu fermitate de braț pe Catherine și a condus-
o spre ușă.
— O să mergem în Camera Albastră și o să bem un ceai,
cred. Vrei să ni te alături, prințe Boris? Bei ceai, presupun.
— N-am niciun chef de ceai în acest moment, a replicat
plat Boris.
— Atunci suntem doar noi, doamna mea, i-a zis Tzsayn
lui Catherine.
Puțin mai târziu, Catherine și Tzsayn s-au așezat la o
mică masă rotundă într-o încăpere decorată într-un albastru
pal minunat, cu plăci albe de faianță. Sarah și Tanya au luat
loc în apropiere, prefăcându-se că vorbesc între ele, însă
Catherine știa că le ascultau cu atenție conversația.
Catherine a încercat să-și rotească ușor umerii ca să
alunge tensiunea adunată acolo. Tzsayn părea calm. Prea calm
pentru un om care tocmai își găsise logodnica alături de un alt
bărbat. Prințesa a încercat să nu-și imagineze ce s-ar fi
întâmplat dacă Tzsayn ar fi intrat mai devreme și l-ar fi
descoperit pe Ambrose ștergându-i cu blândețe lacrimile.
Iar acum Ambrose se afla într-o celulă. Dar cel puțin era
în viață.
— Așadar, vrei să-mi povestești despre omul acesta, Sir
Ambrose, înainte de ceai sau după?
Mintea lui Catherine se învârtea la viteze stelare. Se
întâmplaseră atât de multe lucruri. Dacă veștile lui Ambrose
erau adevărate – iar ea credea că erau –, în loc de nunta care
urma să unească două familii de conducători, Brigantul și
Pitoria se pregăteau de război. Dar oare ar trebui să-i spună lui
Tzsayn? Cum? Și oare o va crede? Încrederea dintre ei era un
lucru fragil, nou și neîncercat. Era mai bine s-o consolideze cu
adevărul – atât cât putea spune din el.
— Sir Ambrose era garda mea de corp în Brigant.
„Adevărat.”
— Este un om onorabil dintr-o familie nobilă.
„La fel de adevărat.”
— Nu a făcut nimic greșit, doar s-a apărat cu succes de
oamenii lui Boris.
„Mi-a sărutat mâna și mi-a atins fața, dar nu a fost atât
de greșit...”
— N-ar face niciodată ceva care să mă rănească. De fapt,
azi și-a riscat viața venind aici.
— Trebuie să mai întreb de ce sau felul în care se uită la
tine e tot ce trebuie să știu?
Catherine a șovăit, înroșindu-se.
— Ambrose este onorabil. Iar eu... eu n-am făcut nimic
din ce n-ar fi trebuit să fac.
— Nu sunt sigur că e onorabil și sunt cu atât mai puțin
sigur de tine.
Catherine a protestat:
— Înălțimea Ta, eu...
— Îmi cer scuze, a întrerupt-o Tzsayn. Au fost vorbe în
vânt. Văd că ești supărată. Ții mult la el?
Catherine a înghițit în sec.
— Nu e vorba despre asta... doar despre asta. Țin la el,
recunosc.
A ridicat privirea spre Tzsayn, dar chipul acestuia era
imposibil de descifrat.
— Dar îmi cunosc responsabilitățile și nu le-am pus în
primejdie cu vreo aventură amoroasă absurdă. În acest
moment, sunt tulburată dintr-un alt motiv.
Tzsayn părea surprins.
— Poți să-mi spui motivul?
— Sunt... E ceva mai mult, ceva mai important, dar... Nu
știu ce să fac. Sunt împărțită între îndatoririle mele...
— Îndatoririle tale față de cine?
— Față de Brigant și de tatăl meu pe de o parte, față de
tine, Pitoria și viața mea aici pe de altă parte.
înainte de a mai apuca să spună ceva, servitorii au intrat
cu ceaiul. Catherine și-a îndreptat spinarea și a rămas tăcută
cât timp aceștia au așezat ceainicul, paharele și lămâile,
încercând din răsputeri să-și imagineze ce ar povățui-o mama
ei. După o veșnicie, servitorii au plecat. Tzsayn a turnat două
pahare cu ceai și a pus unul dinaintea fetei.
— Catherine, singurul sfat pe care ți-l pot oferi e că
trebuie să faci ce e corect, lucrul în care crezi.
„Dar oare în ce cred? “
Să-și trădeze tatăl, patria, era ceva greșit. Dar la fel de
greșite erau și planurile tatălui ei. O mințise, o înșelase. O
lăsase să creadă într-un mariaj și într-un viitor care nu erau
altceva decât o iluzie. Regele Arell și prințul Tzsayn îi arătaseră
mai multă bunătate și sinceritate în puținele zile pe care ea le
petrecuse în Tornia decât îi arătase tatăl ei în toată viața, dar
asta nu însemna că loialitatea ar fi trebuit să i se schimbe. Sau
însemna?
Catherine a simțit cum o ustură ochii din cauza lacri-
milor.
— Am fost atât de naivă. Credeam că pot veni în Pitoria
și că pot cuceri oamenii cu câteva rochii și o floare. Voiam să fiu
plăcută – iubită – de oameni. Tatăl meu domnește prin
intermediul fricii, iar eu voiam să fiu opusul lui. Noi,
brigantinii, aveam o oarece reputație – și tu ai insinuat asta...
Sunt obișnuită cu războinicii. Sunt obișnuită cu teama și ura,
sunt obișnuită să stau în gardă zi și noapte din cauza unei
priviri dubioase sau a unui cuvânt nepotrivit.
Catherine a inspirat profund.
— Îmi pare rău. Nu caut milă, doar încerc să mă explic.
Tzsayn i-a luat mâna, spunând:
— Sunt onorat că ai suficientă încredere în mine cât să
faci asta.
— Oamenii se așteaptă ca brigantinii să fie agresivi,
violenți... să inspire teamă. Voiam să schimb acest lucru.
Speram ca oamenii să mă poată vedea într-un fel diferit. Dar
poate că am greșit încercând să fac asta. Poate că oamenilor ar
trebui să le fie teamă de noi.
Catherine a inspirat din nou, cutremurându-se, pentru
că deja alegerea ei era făcută. Și-a retras ușor mâna din
strângerea lui Tzsayn, și-a strecurat-o într-una dintre
despicăturile rochiei și a scos scrisoarea.
— Acesta este mesajul pe care tocmai mi l-a înmânat
Ambrose. Tatăl meu strânge oaste în nordul Brigantului. Va
invada Pitoria. Acestea sunt ordinele sale, sub sigiliul său.
Ambrose a furat scrisoarea și mi-a adus-o mie pentru că știe că
mă voi afla în primejdie când vor începe luptele.
Tzsayn era neclintit, atât de neclintit că ai fi putut crede
că e sculptat în stâncă. Apoi a luat ordinele și le-a citit. Apoi le-
a mai citit o dată.
— Nu e un fals? Acesta este fără tăgadă sigiliul tatălui
tău?
— Da. Iar Ambrose a văzut soldații. Crede că nunta este
– a mai tras o dată aer în piept, forțându-se să vorbească – o
diversiune. Un mijloc de a se asigura că toți lorzii din Pitoria
sunt aici, în Tomia, departe de pământurile lor din nord.
Mâinile pline de cicatrici ale lui Tzsayn au tremurat
ținând hârtia, dar Catherine nu-și dădea seama dacă era din
cauza fricii sau a furiei.
— Tatăl tău ar face așa ceva? Ar risca totul pe cartea
războiului? Ar risca viața propriei sale fiice?
— Este exact genul de lucru pe care l-ar face.
— S-a dovedit a fi personajul însetat de război de care
tatăl meu s-a temut întotdeauna. Iar tu te-ai dovedit a fi mai
bună pentru Pitoria decât aș fi putut spera vreodată.
 Tzsayn s-a ridicat în grabă.
— Mulțumesc, Catherine. Trebuie să vorbesc despre asta
cu Ambrose înainte să vorbesc cu regele. Nu-l voi da pe mâna
lui Boris.
— Ce se va întâmpla cu Boris și cu oamenii lui?
— Dacă Brigantul ne atacă, sunt considerați soldați
inamici. Vor fi arestați.
— Iar eu... eu ce sunt?
Tzsayn i-a luat mâna din nou.
— Tu și servitoarele tale sunteți oaspetele mele. Ai riscat
și ai sacrificat multe ca să-mi spui asta, Catherine, și, în
schimb, eu îți ofer protecția mea. Mă voi asigura că sunteți toate
în siguranță, indiferent ce se va întâmpla.
Apoi s-a răsucit și a ieșit din cameră.
Catherine se simțea amețită. Indiferent cum ar fi fost
ceea ce făcuse, corect sau greșit, era sigură că asta însemna
prăbușirea ei. Nu putea rămâne în Pitoria; Tzsayn nu s-ar fi
însurat niciodată cu fiica inamicului său. În Brigant nu se mai
putea întoarce niciodată, la tatăl ei care o trădase și pe care îl
trădase, la rândul ei. Se autodistrusese. Și era în derivă într-o
țară aflată în război cu țara ei: urâtă, nu iubită.
Nu se simțise nicicând mai singură ca acum. Unica
alinare pe care o avea era gândul că Ambrose își riscase viața
ca s-o ajute.
 March
PRAVONT, PITORIA

March și-a dat prima oară seama că se apropie de

Pravont când a auzit voci și ceva ce semăna cu tăiat de lemne.
Și, dincolo de toate acestea, freamătul unui râu. Zgomotele se
întindeau pe o distanță mare, ceea ce le reamintea să fie cât
mai tăcuți cu putință. S-au apropiat printr-un desiș și au văzut
acoperișuri, hornuri de fum, apoi case și câțiva oameni.
— Nu văd niciun om de-al șerifului, a zis Edyon.
— Poate că nu, a spus Holywell. Dar dacă aveau un afiș
de-al tău la hanul ăla de la mama naibii, vor avea și aici unul.
— Posibil, a spus Edyon. Dar aici suntem în nord.
Oamenii de aici urăsc ca alții să se amestece în treburile lor și
nu le place să le spună cei din sud ce au de făcut. Oamenii îi
urăsc pe șerifi. Urăsc tot ce nu e din nord.
— Noi nu suntem din nord, a zis March.
Edyon a rânjit spre el.
— Nu, voi sunteți străini, ceea ce e și mai rău. Dar dacă
ați ajuns aici căutaţi fiind pentru crimă poate că nu e atât de
rău.
— Mă rog, nu cred că ar trebui să ne lăudăm pe aici cu
asta, Înălțimea Ta, a replicat Holywell.
Se uita tot timpul printre copaci.
— Poate că e mai bine să mergem în zori, când e mai
liniște, a propus Edyon. Sau poate seara, când oamenii sunt
obosiți și mai puțin curioși.
— Sau la prânz, când toți sunt la masă? a adăugat
Holywell.
Edyon a dat din cap.
— E o idee bună.
Iar March nu știa sigur care era mai sarcastic.
— Deci? a întrebat March. Care dintre ele?
— Momentul este potrivit, a zis Holywell, uitându-se la
March. Dar e rândul tău. Du caii la grajduri mai întâi,
hrănește-i și vezi dacă mai poți să cumperi unul care să care
proviziile. Avem nevoie de mâncare pentru o săptămână; ar
trebui să ne ajungă până la Rossarb. Și vezi ce mai găsești.
— Dar de ce eu? s-a plâns March. Pitoriana mea e cea
mai rea. E clar că nu sunt de pe-aici.
Ochii lui Holywell au trecut de la Edyon la March.
— Dacă vedem că ai necazuri, venim și te scoatem de-
acolo.
March știa că Holywell se va ține de cuvânt, dar tot i se
părea un plan aiurea.
— Ai o altă idee? a zis Holywell.
— Tu sau Edyon v-ați descurca mai bine.
Holywell a aprobat.
— M-aș descurca mai bine, dar tu m-ai putea salva mai
bine?
— Deci crezi că o să am nevoie să fiu salvat?
Holywell a oftat.
— Nu, March. Cred că Edyon va fi prea sudist pentru
indivizii ăștia, dar am senzația că tu îi vei păcăli. Ești muntean,
ca ei.
March a înjurat în abască.
 — Excelent. Mă bucur când suntem de acord.
Holywell a zâmbit neamuzat și s-a întors cu spatele.
Stomacul lui March s-a strâns dureros. De când ple-
caseră de la han, Holywell se comportase ciudat. Părea să-și fi
pierdut răbdarea cu Edyon și îi tăia vorba mai des acum, era
mai puțin respectuos și politicos. Și părea că și March îl
enervează, din noaptea cu musculițele, în care March și Edyon
au împărțit fumul.
Acum March simțea că mai exista un motiv pentru care
era trimis în sat. Era aproape ca și cum Holywell nu voia să-i
lase singuri pe el și pe Edyon, ceea ce era ridicol. Era perfect
capabil să aibă grijă de prinț și să mențină aparențele
înșelătoare. Dacă era cineva care risca să nu poată face asta,
acela era Holywell, care nu se pricepea să-ți ascundă
sentimentele. Era sigur că Edyon observase și el schimbarea
din comportamentul acestuia, dar nu a zis nimic. Cât mai dura
până când va vorbi?
Totuși, March i-a lăsat pe amândoi sub copaci și a dus
caii jos, în sat. Pravont era cea mai mare așezare prin care
trecuseră din Dornan încoace, dar era tot un sat, nu era oraș. O
femeie s-a holbat la el în timp ce se apropia.
A dat din cap o dată în semn de salut, iar ea l-a salutat
în același fel, apoi s-a răsucit să plece.
— Așteaptă, te rog! a spus March în cea mai bună
pitoriană a lui. Unde sunt grajdurile?
Femeia s-a uitat la el și a spus:
— Ha?
— Grajdurile?
Femeia a clătinat din cap. March nu-și dădea seama dacă
femeia nu-i înțelegea accentul sau dacă doar era năzuroasă.
Băiatul a arătat spre cai și a spus, de data aceasta mai tare:
 — Grajd.
Femeia a dat din cap și a arătat spre stânga.
March a tras caii pe ulița arătată de femeie. A mai trecut
de alți câțiva oameni și toți au dat din cap, dar niciunul nu a
vorbit.
A urmat poteca de fân și mirosul de bălegar până la
grajduri, care erau mari și nu doar pentru cai. De fapt, erau
puțini cai, ceva mai multe vaci și foarte multe capre. O femeie
mătura. Nu s-a oprit din treabă la apropierea lui March.
— Ziua bună. Caii mei trebuie hrăniți și adăpați.
Femeia s-a uitat în sus și a spus:
— Ce?
March a repetat, arătând spre cai. Ce credea că vrea?
— De unde ești? a întrebat ea.
— Din Abask.
— N-am auzit niciodată. Toți de acolo aveți ochii așa?
March nu s-a putut abține. A zis:
— Nu, ai celorlalți sunt maro-căcăniu.
Femeia a zâmbit.
— Poți să-ți lași caii aici.
— Mulțumesc. O să mă-ntorc mai târziu după ei.
— Caii nu sunt buni pe platou. E prea frig și prea abrupt.
— Mulțumesc de sfat, dar eu nu merg sus, pe platou.
— Nu? Ai alt motiv să fii aici?
March a ridicat din umeri, apoi a surâs. Holywell avea
dreptate. Oamenii aceștia îi reaminteau de casă.
— În Abask mergem pe cai în munți. Se descurcă chiar
și pe timp de iarnă.
— Aici nu suntem în Abask. Deși trebuie să recunosc că
toți bărbații de aici au ochii maro-căcăniu și rahat în loc de
creier. În orice caz, vei avea nevoie de un ponei de munte ca să-
ți care proviziile. Iar tu să mergi pe jos.
Femeia i-a spus de unde să cumpere provizii și că avea
un ponei pe care-l putea cumpăra cu cinci coroane, scăzând câte
o coroană pentru fiecare dintre caii lui. March știa că animalele
lor valorau mai mult și bănuia că poneiul valorează mai puțin,
dar nu era în poziția de a negocia. În plus, îi plăcea de femeie.
Și erau banii lui Holywell.
La prăvălie a cumpărat mâncare și pături, o haină
groasă, o jachetă, o cămașă de lână și câteva perechi de
pantaloni. Era bine să aibă haine curate. Dar Holywell și Edyon
aveau și ei nevoie de haine. A adăugat două seturi din toate la
grămadă. Bărbatul care i-a făcut socoteala nu a comentat, cel
puțin nu în privința asta. A spus însă:
— O să aveți nevoie de harpoane?
— Harpoane?
March n-a priceput cuvântul.
— Treceți râul?
March a ezitat. Holywell îl certase pe Edyon că-i spusese
unde se duc, dar părea destul de evident. N-a avut timp oricum
să dea un răspuns.
— Peste râu e teritoriul demonilor. O să aveți nevoie de
harpoane.
March a ridicat din umeri.
— Sigur. Trei harpoane.
Bărbatul a dat din cap și a dispărut îndărătul unei uși
din spatele tejghelei și a revenit cu trei harpoane lunguiețe de
lemn cu vârfuri metalice ascuțite. Când le-a văzut, March a
spus:
— Nu merg la vânătoare.
Omul a izbucnit în râs.
— Nu, dar demonii te vor vâna.
 — Ah, corect. Trei sunt suficiente?
— Dacă nu sunt, ești oricum mort.
March s-a uitat în jurul lui prin magazie. Era mică, dar
bine aprovizionată.
— Pleacă mulți oameni spre Platoul de Nord de aici?
Bărbatul a clătinat din cap cu subînțeles.
— Nimeni nu pleacă niciodată. Din câte știu eu.
March a zâmbit.
S-a întors la grajduri și pe drum s-a oprit la un mic han.
Înăuntru era o încăpere cu mese și un bar atât de mic, încât
omul din spatele tejghelei umplea tot spațiul. Acesta a întrebat:
— Bere?
March s-a așezat.
— Și mâncare.
— Avem supă și cred că e gata și plăcinta, dacă ai noroc.
Dacă le comanzi pe amândouă, economisești șase copeici.
— Amândouă atunci.
Bărbatul și-a vârât capul pe o ușă și a spus ceva ce părea
a fi comanda lui. March a sorbit din bere și în scurt timp și-a
primit supa.
— Aveți pâine?
Omul a clătina din cap.
— Turta la băț e trei copeici.
— Bine.
March habar n-avea ce era turta la băț și a rămas sur-
prins să vadă cum omul se întinde și trage un disc negru
de pe un par ce atârna deasupra tejghelei. A aruncat-o spre
March, care a prins-o. Era ca un biscuit tare și gros.
— Rupe-o și pune-o în supă, a zis barmanul.
March a făcut cum i s-a spus. Turta la băț era uscată, dar
absorbea supa și-i adăuga aromă.
 — Bună, a zis el.
Bărbatul l-a privit cum mănâncă, apoi a luat castronul și
i-a adus o plăcintă enormă de pui și l-a întrebat de unde este.
March a răspuns:
— Din Abask.
Barmanul nu auzise în viața lui de Abask, așa că i-a
povestit lui March despre genunchii lui. Îl dureau genunchii.
Apoi l-a informat pe March că omul de la prăvălie îi va lua și
pielea de pe el, la care March a dat din cap și a zis:
— Și femeia de la grajduri.
March a plătit și și-a reamintit că trebuia să întrebe
despre oamenii șerifului. Nu era deloc subtil, dar avea
încredere în faptul că oamenii din Pravont știau să fie discreți.
Cârciumarul a dat din cap.
— Oamenii șerifului au fost pe aici acum câteva zile.
Voiau să facem un blocaj pe podul care traversează râul. Le-am
spus noi unde să-și bage blocajul, în niciun caz pe pod.
March a râs și i-a mulțumit bărbatului. Peste puțin timp
își ducea poneiul de munte afară din Pravont, întorcându-se în
locul unde-l așteptau Holywell și Edyon.
— Calul ăsta a intrat la apă, a spus Holywell. Și unde
sunt ceilalți?
— Unde mergem noi e prea abrupt și prea frig pentru cai,
a răspuns March, ușor tăios.
Holywell a mârâit și a început să verifice proviziile legate
în spinarea poneiului. Edyon a zâmbit și a zis:
— Noile haine îți vin foarte bine, March.
March s-a tras de jachetă stânjenit. Edyon îi făcea tot
timpul complimente și, deși asta îl făcea pe March să se simtă
în centrul atenției, nu-și dorea ca Edyon să se oprească. A spus:
— Am cumpărat haine noi pentru toată lumea.
 În timp ce Edyon își îmbrăca haina călduroasă, l-a
întrebat:
— Cum sunt hainele în Calidor?
— Aăă, asemănătoare. Dar diferite.
Edyon a râs.
— Nu e cea mai bună descriere. Dar poate îmi poți
povesti despre lucruri mai importante. Tu îl cunoști pe tatăl
meu. Poți să-mi spui mai multe despre, despre prietenii lui,
despre curte? La ce ar trebui să mă aștept?
March știa că Edyon nu va avea nicio șansă la curtea
prințului. Era prea deschis, își arăta sentimentele prea iute,
prea ușor. Însă Edyon nu mergea la curte. Ajungea într-o
temniță din Brigant. Probabil urma să fie torturat. Probabil.
Cu siguranță nu va vedea Calidorul și nici pe tatăl lui. Și nici
pe mama lui n-o va revedea. March și-a imaginat-o așteptând
scrisoarea din partea fiului său, scrisoare ce nu avea să
sosească niciodată.
S-a forțat să zâmbească.
— Desigur, Înălțimea Ta. Să-ți povestesc despre tatăl
tău...
 Tash
PRAVONT, PITORIA

Tash a comandat turtă la băț și supă pentru ea, dar și

plăcintă. Și o bere mare pentru Gravell. Apoi Gravell și-a luat
și el o plăcintă.
— Aici e cea mai bună mâncare din lume, a spus Gravell,
mai fericit decât îl văzuse Tash în ultimele câteva săptămâni.
O să ne recuperăm fumul și o să mai vânăm câțiva demoni în
acest timp.
— I-ai spus lui Flint că va trebui să-l plătești cu altă
ocazie?
Cheltuiseră ultimii bani cu o zi înainte și nu mai mân-
caseră de-atunci. Gravell a oftat.
— Bani, bani, bani. Numai despre asta vorbești.
— Nu vorbesc despre bani, ci mai degrabă despre lipsa
lor.
— Și a cui vină e că nu mai avem bani?
Tash nu era convinsă că era în totalitate vina ei că li se
furase fumul de demon, în plus, făcuse tot posibilul să-l
recupereze, dar nu voia să se certe din nou pe subiectul acesta.
Oricum nu ar fi rezolvat problema fundamentală a lipsei
banilor.
Flint le-a adus mâncarea și a rămas lângă masă cât Tash
a rupt turta și și-a amestecat-o în supă.
 — Cum merge, Gravell?
— Cu suișuri și coborâșuri, dar mă bucur că sunt aici,
Flint, a spus Gravell. Mă bucur să înfulec și eu niște mâncare
ca lumea.
— De unde vii acum?
— Din Dornan. E plin de hoți nenorociți.
— Da, e adevărat. Ai avut necazuri, hă?
— Cineva mi-a furat marfa. Credem că hoțul – hoții – au
venit spre nord. Că au trecut prin Pravont, de fapt.
— Ți-au furat marfa? Ticăloșii.
— Acesta este cuvântul potrivit, Flint. Exact cuvântul
potrivit.
Tash a scos un afiș cu Edyon pe care-l luase de la unul
dintre filtre. I l-a întins lui Flint, spunând:
— Acesta este unul dintre ei.
Flint a clătinat din cap.
— A omorât un cap roșu, eh? Ei bine, pe aici eu nu l-am
văzut.
— E cu alți doi bărbați: unul tânăr, celălalt de vârsta ta.
Sunt străini.
Flint și-a tras un scaun și s-a așezat, spunând cu glas
coborât:
— A fost un tinerel pe-aici acum vreo două zile. Vorbea
pitoriana atât de prost, încât îmi era greu să urmăresc ce spune.
Avea un accent ciudat. Și ochi bizari. Străin cu siguranță. Dar
era singur.
Flint și-a coborât și mai mult vocea și a continuat:
— Apoi, ieri, au venit alți doi. Capete roșii. Din Dornan,
au spus, dar recunosc și eu niște sudiști când îi am în fața
ochilor. Se îndreptau spre pod, din câte am auzit. Sper să-i
prindă demonii.
 Flint s-a răsucit și a scuipat pe podea.
— Nemernici cu păr purpuriu.
— Îl urmăresc pe tinerel? a întrebat Gravell.
— Așa presupun, a spus Flint, ridicându-se în picioare.
Au înnoptat aici și au plecat în zori, după un mic dejun pe care
au insistat să li-l fac cu noaptea în cap. Asta s-a întâmplat chiar
azi-dimineață. Le veți da de urmă destul de ușor. S-au învârtit
pe aici cum fac toți blestemății de sudiști.
— Mulțam, Flint, a zis Gravell. Îți rămân dator. Și... Îți
rămân dator și pentru mâncare.
Flint și-a așezat mâna pe umărul lui Gravell.
— Nicio problemă, prietene. Poți să iei și o cameră dacă
vrei. Mă plătești data viitoare. Știu că pot avea încredere în
tine.
Tash s-a uitat afară, pe fereastră. În curând va fi în-
tuneric. Flint avea dreptate, era târziu să pornească la drum
acum, dar știa că Gravell va pleca dis-de-dimineață cu toată
viteza înainte.

Ziua era senină și luminoasă, iar urmele erau ușor de

depistat. După voioșia de deunăzi, Gravell era într-o dispoziție
serioasă. Era clar că oamenii șerifului luaseră urmele a doi sau
trei oameni însoțiți de un ponei. Tash era neliniștită: una era
să vânezi demoni, alta era să-i vânezi pe Edyon și pe Holywell,
dar să-i urmărești pe oamenii șerifului pe teritoriu interzis nu
părea deloc ceva bun.
— Ce facem dacă-i prindem din urmă? a întrebat ea. Pe
oamenii șerifului, adică.
— Cum adică, dacă?
— Când, atunci?
— Atunci trecem pe lângă ei fără să ne observe, ceea ce
va fi floare la ureche, pentru că sunt din sud și nu cunosc
teritoriul, apoi îi ajungem din urmă pe Edyon și pe prietenii lui.
— Și dacă oamenii șerifului îl ajung primii pe Edyon?
Adică, știu că sunt sudiști și proști și așa mai departe, dar au
un avans considerabil.
— Edyon și prietenii lui au hăcuit deja un om de-al șe-
rifului; mă îndoiesc că se vor abține să mai omoare câțiva. Cu
noroc, capetele roșii vor scoate pe cel puțin unul dintre ei din
joc, așa că supraviețuitorii vor fi mai ușor de prins. Și dacă-i
omoară oamenii șerifului... ei bine, cel puțin apuc să scuip pe
mormântul lui Edyon.
 Edyon
PLATOUL DE NORD, PITORIA

— Mi-ar plăcea să văd un demon, a zis Holywell.

Edyon nu voia să vadă niciun demon. Voia să vadă o
clădire, un foc fierbinte, o pătură și un pat moale. Sau i-ar fi
plăcut să vadă soarele și, mai ales, să-i simtă căldura. Mergeau
repede și se chinuiau să țină pasul. Era obosit, înfrigurat și
înfometat, dar mai ales înfrigurat. Se bucura de haina
căptușită cu blană pe care o cumpărase March și de cămașa de
lână și de căciulă, însă își dorea să-i fi cumpărat și niște șosete
groase. Nu-și mai simțise picioarele calde de două zile. Noaptea
și le încălzea la foc și lua în brațe sticla cu fum de demon ca să-
i fie și mai cald. I-ar fi plăcut să-l îmbrățișeze mai bine pe March
– era convins că vor găsi o cale să-și țină cald unul altuia dar
tânărul lui cel arătos se răcise într-un fel diferit, păstrând
distanța și trăgând cu ochiul la Holywell ori de câte ori Edyon
găsea o scuză să-l atingă.
— Cum arată, Înălțimea Ta? Știi?
Edyon a ridicat din umeri.
— Sunt multe povești. Unele spun că seamănă cu oa-
menii, doar că sunt mai mari și mai rapizi. Și mai roșii.
— Mai roșii?
— Ar trebui să fie de culoarea fumului.
— Fumul tău e violet.
 — Da, deci poate că acest fum provine de la un demon
violet.
Poate că, s-a gândit Edyon, de-asta fumul era diferit, de-
asta avea ciudata putere de a vindeca.
— Violet sau roșu, nu par a fi atât de primejdioși, a spus
Holywell.
— Ah, a adăugat Edyon, și au dinți ascuțiți și detestă
profund compania umană.
Holywell a râs.
— Seamănă cu un individ pentru care am lucrat.
— Ești bine dispus, Holywell, a zis Edyon.
— Mergem destul de repede acum, Înălțimea Ta. În mai
puțin de o săptămână vom ajunge pe coastă.
Durase o zi să urce panta abruptă ce ducea la platou, dar
Holywell avea dreptate: mersul era relativ ușor acum. Locul era
frumos, într-un fel straniu și pustiu. Erau mulți copaci, dar
nimic altceva în rest – nici urmă de om sau de demon, deși
Edyon nu știa dacă demonii lăsau urme. Erau multe urme de
animale – căprioare, iepuri și mistreți –, dar trăsătura cu
adevărat remarcabilă a acestui loc era frigul. Era începutul
verii și totuși era mai frig decât iarna în sudul Pitoriei.
— Așadar, de ce nu vine nimeni niciodată aici, Înălțimea
Ta? a întrebat Holywell.
— E prea frig, la naiba, s-a amestecat March.
Edyon i-a aruncat o privire lui March, care nu mai
scosese decât câteva vorbe de la micul dejun. Era atât de
încotoșmănat, încât Edyon nici nu-i zărea fața. Acesta din urmă
a spus:
— Îmi închipui că frigul îi ține pe oameni la distanță, dar
locul e interzis din cauza trecutului său. Era un loc unde
oamenii veneau la vânătoare, apoi, acum vreo sută de ani, s-a
descoperit aur într-unul dintre râuri. Se spune că nu trebuia
decât să intri cu picioarele în apă și pepitele de aur îți
rămâneau printre degetele de la picioare.
— Dacă nu înghețau mai întâi, a zis Holywell.
— Sau dacă nu te prindeau demonii, a răspuns Edyon.
Se spune că protejau pământul; este unul dintre cele mai vechi
mituri despre ei. În orice caz, povestea spune că au ucis niște
mineri și astfel au fost angajați vânătorii de demoni ca să-i
apere. Vânătorii de demoni ucideau demonii și atunci au
descoperit fumul și au început să-l vândă mai departe, în
orașele din sud. Unii au făcut adevărate averi, însă în cele din
urmă aurul a început să se termine și în curând grupările rivale
au început să se lupte pe minele care mai rămăseseră. Astfel că
regele l-a trimis aici pe fiul său, pe prințul Verent – bunicul
actualului rege –, să cerceteze problemele ivite.
A făcut o pauză.
— Însă se spune că prințul Verent a căzut sub vraja
fumului de demon. Era obsedat de el. În loc să-și pună oamenii
să calmeze luptele, el s-a dus în nord, vânând demoni și
ucigându-i pentru fumul lor. S-a dus din ce în ce mai departe și
a refuzat să se întoarcă. În cele din urmă a dispărut în pustiul
de zăpadă. Unii spun că încă merge spre nord. După asta,
regele Randall, tatăl lui Verent, a decretat că nimeni nu mai
are voie să meargă în Platoul de Nord și posesia de fum de
demon a devenit infracțiune în Pitoria. Legea nu s-a schimbat
de-atunci.
— Legea nu s-a schimbat, dar există oameni care încă
merg la vânătoare de demoni, a zis Holywell. Nu pot fi atât de
înfricoșători dacă amica ta cea micuță din Dornan îi vânează.
— Prefer să nu aflu, a spus Edyon. Spre deosebire de
tine, Holywell, eu nu vreau să dau nas în nas cu demonii.
 — Nici măcar nu ești curios, Înălțimea Ta? Ar fi o poveste
frumoasă de spus nepoților.
— N-am chef nici de povești frumoase, nici de nepoți. În
acest moment m-aș mulțumi cu un foc bun. Și dacă vedem vreun
demon, propun s-o luăm la goană.
— Sunt sigur că nu ești deloc atât de laș pe cât lași să se
creadă, Înălțimea Ta.
— Fuga pare mai degrabă semn de normalitate decât de
lașitate.
— Ai spus că sunt rapizi. N-ar fi mai bine să rămâi și să
lupți? a întrebat Holywell. Acesta e rostul harpoanelor, nu-i
așa? Și e greu să arunci harponul în timp ce fugi.
Edyon s-a zbârlit la auzul disprețului ascuns în glasul
bărbatului mai în vârstă.
— Presupun că ai dreptate, Holywell. Nu prea m-am
gândit la asta.
— Ar trebui să stăm laolaltă, Înălțimea Ta. Dacă o iei la
fugă, vei deveni cina demonilor, mă gândesc. Și nu cred că vrei
asta.
Edyon nu era convins că Holywell era în întregime
sincer.
— Crezi că poți arunca harponul direct la țintă,
Înălțimea Ta? a întrebat Holywell.
Edyon era deja prea obosit ca să mai răspundă.
— Sunt sigur că mă descurc cu harponul la fel de bine
cum mă descurc cu sabia, adică nu mă descurc deloc.
— Atunci ar trebui să exersăm. Și să nu mergem nicăieri
fără harpon. Și tu, March.
Mârâind, Holywell a aruncat harponul. Acesta s-a înfipt
într-un copac – iar Edyon presupunea că asta și fusese intenția
bărbatului – și a rămas acolo, zgâlțâindu-se.
 March i-a dat un harpon lui Edyon. Acesta s-a crispat
ușor. Lupta – de fapt, orice fel de exercițiu fizic – nu fusese
niciodată punctul lui forte. Nu voia să pară slab în fața lui
March, dar acum ambii bărbați se holbau la el, în așteptare.
Edyon a scrâșnit din dinți, și-a luat avânt și a aruncat,
străduindu-se să pară puternic, însă harponul a măturat puțin
pământul, iar Edyon și-a dorit ca un demon să țâșnească și să-
l ia cu el ca să nu se mai simtă ca un prost.
March s-a întors cu spatele și Edyon a înjurat în sinea
lui.
— Ei bine, Înălțimea Ta, a spus blând Holywell, ce-ar fi
să mai încercăm o dată?
 March
PLATOUL DE NORD, PITORIA

Edyon a aruncat din nou harponul. A zburat scurt și a

aterizat cu partea din spate în zăpadă. Prințul nu progresa
deloc.
Edyon s-a înroșit și a fugit să ridice harponul. Holywell
a scuturat din cap, a îndreptat harponul spre spatele lui Edyon
și s-a prefăcut că-l aruncă, dar a schimbat direcția în ultima
clipă și l-a azvârlit pe lângă băiat. Edyon a scos un strigăt
înăbușit când arma s-a lovit de un copac aflat în stânga lui.
March și-a balansat harponul în mână. În Calidor, vă-
zuse oameni aruncând cu sulița la turniruri, iar Holywell avea
o tehnică asemănătoare. Așteptase ca Holywell să-și recupereze
harponul înainte să-l ridice pe al lui, poziționându-și picioarele
și întinzând mâna stângă spre punctul pe care-l țintea. Apoi a
aruncat. Arma a zburat prin aer, nu la fel de departe ca a lui
Holywell, dar cel puțin în direcția dorită, ceea ce era mai mult
decât se putea spune despre Edyon.
— N-a fost rău, March, a zis Holywell. Tot servitul la
mese și căratul platourilor cu struguri ți-au întărit brațul.
March își păstra o expresie impasibilă, așa cum făcea la
curte, de câte ori vreun lord de viță nobilă sau vreo doamnă îl
jignea. Nu pricepea de ce Holywell voia să-l provoace, dar era
hotărât să nu muște momeala.
 S-a întors, în schimb, spre Edyon. Acesta a aruncat
harponul din nou și aproape c-a spintecat poneiul, care s-a dat
înapoi scoțând un răcnet înfricoșat, fugind.
— Ce mama dracului! a mormăit Holywell.
— Scuze, a spus Edyon.
Era roșu la față de rușine.
— Scuze. Nu sunt în stare să arunc.
— Arată-i, March. Înainte să ne omoare pe vreunul
dintre noi, a zis Holywell. Sau pe el însuși.
March s-a dus la Edyon.
— Mai întâi simte balansul harponului în mână.
Edyon a dat din cap, dar arma tot flutura ca o trestie în
vânt. March s-a dus în spatele lui Edyon și și-a pus brațele în
jurul acestuia, ca să-i arate cum se face.
— Așa. Deci e în echilibru.
Fluturarea s-a transformat mai degrabă în tresăltare.
— E mai bine. Acum, când arunci, trebuie să-ți folosești
tot corpul, nu doar brațul. Inclusiv mușchii spatelui și ai
abdomenului. Încordează-ți stomacul. Folosește-ți celălalt braț
ca să țintești.
Edyon a aruncat din nou, iar harponul s-a dus mai
departe decât înainte, dar a aterizat tot inofensiv, coada
atingând prima pământul. L-a recuperat și a luat poziția
pentru a-l arunca din nou.
— Stai cu piciorul mai în față. Folosește-ți tot corpul. Nu
te grăbi.
March s-a apropiat și mai mult, lipindu-și piciorul de
piciorul lui Edyon, pentru a-l face să și-l miște înainte.
Edyon a încremenit, iar March a devenit dintr-odată
conștient de apropiere. Simțea cum spatele lui Edyon i se
lipește de piept. Voia să plece și în același timp voia să rămână.
March a înghițit în sec.
— Încearcă din nou.
Următoarea aruncare a lui Edyon a fost mai bună.
— Bravo!
March s-a îndepărtat.
— Mulțumesc, a spus Edyon. Ești un profesor bun. Se
folosesc sulițe în țara ta?
— În Calidor infanteriștii folosesc sulițele. Prințul
Thelonius este un excelent spadasin.
— Și în Abask?
March și-a întors capul în altă parte.
— Abask nu mai există.
Edyon s-a uitat la el.
— Dar în trecut?
— Nu sunt sigur.
— Cred că știi, dar nu-ți place să vorbești despre asta.
— Ce sens mai are? A dispărut.
— Și cei din familia ta? Și ei îl slujesc pe prinț?
— Cu toții sunt morți, Înălțimea Ta.
Asta l-a făcut să amuțească.
— Nu vrei ca de data asta să-ți iei țintă un copac? Prefă-
te că e un demon.
— Pot să-mi iau ținta, March, dar e altă discuție dacă voi
reuși s-o lovesc...
Până la sfârșitul zilei, harpoanele lui Edyon măcar
aterizau cu vârful înainte, deși nu a reușit să nimerească pomul
pe care și-l luase ca țintă.
— Ei bine, a zis Holywell, rostind cuvântul într-un mod
critic. March și cu mine am fi în stare să lovim un demon, dacă
se ajunge la asta.
— Să sperăm că atacă doar în perechi.
 — Foarte distractiv, Înălțimea Ta.
Holywell nu părea deloc amuzat.
— Cărțile tale ți-au spus că merg în grupuri?
Edyon s-a încruntat.
— Ah, nu-ți spusesem asta, Holywell? Întotdeauna
călătoresc în hoarde.
Edyon s-a uitat în ochii lui Holywell și, pentru prima
oară, nu a privit în altă parte.
March și-a dat seama că zâmbea.

Și-au așezat tabăra, așa cum făcuseră în fiecare zi. Mai

întâi făceau focul, apoi mâncau, dormeau și stăteau pe rând de
pază, ca să nu-i surprindă demonii, urșii sau oamenii șerifului.
Cine stătea de pază avea grijă să țină focul viu. În fiecare
dimineață, când se lumina, fierbeau apa pentru terci și Edyon
gătea ouă, lucru la care March îl socotea priceput, dar Holywell
își înfuleca porția fără să comenteze. Apoi își strângeau
lucrurile, le puneau în cârca poneiului și porneau la drum.
Platoul era imens și necunoscut; harta nu le era de niciun folos
– tot ce puteau face era să se îndrepte spre vest. Holywell
credea că într-o săptămână puteau ajunge în Rossarb dacă
mențineau un ritm decent. Iar asta însemna un ritm dur. Se
opreau doar la amiază, pentru apă și o gustare compusă din
nuci și fructe. Adunau lemne uscate din mers, ca până seara să
aibă suficiente pentru a face focul.
Acum March era întins aproape de foc, dar, cu toate
acestea și în ciuda epuizării, îi era greu să adoarmă din cauza
gerului. Holywell stătuse primul de pază, așa că a venit să-l
zgâlțâie.
— E rândul tău, a spus el în abască.
March s-a ridicat în capul oaselor. O fi fost de pază, dar
nu avea de gând să se mute de lângă foc. Holywell s-a așezat
aproape de el.
— Cum te descurci cu misiunea noastră?
Edyon era întins departe de foc, dormea. Haina îi era
umflată în dreptul pieptului, unde ținea sticla cu fum.
— Bine. Va fi inutil în luptă, dar știi asta deja.
— Mai știu că te place.
March a simțit un fior stânjenitor înțepându-i scalpul,
dar s-a forțat să ridice nonșalant din umeri.
— Cred că personalitatea mea de învingător e de vină.
— Știi ce vreau să spun. Îi plac bărbații. Îi plac mult
bărbații. Nu e firesc.
— E fiu de prinț. Prinții fac multe lucruri care nu sunt
cuprinse în experiența mea de viață.
Holywell a scuipat.
— Nu e prinț. E un bastard moale și răsfățat și în curând
va fi un prizonier moale și răsfățat. Nu fi prea prietenos cu el.
March n-avea nevoie ca Holywell să-i spună ce are de
făcut.
— Sunt un servitor. De ce m-aș împrieteni cu el?
— Servitor pe naiba, a șuierat violent Holywell. Ești
abasc. Nu uita de ce suntem aici și de ce e și el aici. Nu-i
datorăm nimic. Nu am depus vreun jurământ ca să-l protejăm,
așa cum Thelonius a jurat că va proteja poporul abasc. Noi
punem la cale răsplata pentru înșelătoria tatălui său.
— Da. Știu. Edyon este fiul inamicului nostru. Nu voi fi
niciodată prietenul lui.
— Și nici altceva.
— Și nici altceva.
Holywell l-a bătut pe March pe umăr.
— Bravo. Acum mă culc. Asigură-te că înălțimea Sa își
face schimbul de pază.
March s-a ridicat în picioare și a început să se plimbe în
sus și-n jos în jurul focului. Și-a adus aminte de focurile pe care
le făcea cu fratele lui și de momentele în care-și mânjeau fața
cu funingine și se vânau reciproc prin munții de dincolo de satul
lor și cum adormeau împreună seara în brațele tatălui lor, în
lumina focului din casa lor modestă.
S-a uitat la Edyon, la trăsăturile acestuia, poleite de
lumina focului. Un alt chip, un alt foc, o altă lume.
Toată familia lui March murise din cauza tatălui acestui
om. Nu, nu va fi niciodată prietenul lui Edyon.
 Ambrose
TORNIA, PITORIA

În bezna celulei sale, Ambrose se gândea la sora lui.

Anne fusese ținută într-o celulă asemănătoare înainte de a fi
executată. Poate că-i fusese frig, poate că se simțise singură,
așa cum se simțea el acum. Poate că avusese șobolani drept
companie. Și poate că el împărtășea acum soarta ei. Oare
prințul Tzsayn îl vedea drept un om de onoare care-i adusese
vești pentru a-i salva regatul – sau drept un rival de care
trebuia să se descotorosească? Oare prințesa Catherine o să-i
transmită veștile pentru care el riscase atât de mult ca să i le
poată aduce? Va putea scăpa ea de acolo înainte de invazie?
Gândurile i-au fost întrerupte de zornăitul ușii celulei. A
apărut un soldat – unul dintre oamenii cu păr albastru ai lui
Tzsayn –, care s-a înclinat.
— Vă rog frumos să mă urmați, Sir Ambrose.
Ambrose a clipit de uimire, dar și din cauza felinarului
luminos al soldatului. Nu era genul de invitație la care se
aștepta. Dar cu siguranță nu avea de gând s-o refuze.
— Cu plăcere.
Au urcat scara întortocheată ce ducea din temnița de
piatră rece într-un loc mai călduros: o cameră elegant mobilată
cu un pat, o masă și un scaun. Erau ferestre, dar aveau grilaje
și, după ce soldatul a plecat, ușa a fost încuiată pe dinafară.
 Cu toate acestea, Ambrose era încântat că nu mai tre-
buia să împartă încăperea cu prietenii lui șobolanii și,
întinzându-se pe pat, a permis unui strop de speranță să ia
proporții în inima lui. Era oare acesta cu siguranță un semn
bun? Era lucrarea lui Catherine cumva? Oricine era în spatele
acestui gest, nu muți un prizonier din temniță în acest loc dacă
plănuiești pur și simplu să-i tai capul.
Și totuși... situația rămânea periculoasă. Invazia lui
Aloysius urma să înceapă peste câteva ore. Și cine știa ce se va
întâmpla când începea războiul! Gândurile i-au fost din nou
întrerupte de soldatul cu păr albastru, care a deschis ușa și i-a
făcut loc unui oaspete.
— Prințe Tzsayn.
Ambrose s-a ridicat în picioare și s-a înclinat.
Tzsayn s-a așezat pe scaun și i-a făcut gărzii semn să
plece. A urmat o pauză prelungă.
— Sir Ambrose, trebuie să-ți mulțumesc pentru infor-
mațiile pe care ni le-ai adus.
În mâna plină de cicatrici, Tzsayn ținea ordinele pe care
Ambrose le furase de la Lordul Thornlee.
— Ai riscat mult.
— Și totuși par a fi prizonierul tău. Deși aceasta e o celulă
mult mai primitoare decât cea în care am stat până de curând.
Tzsayn a zâmbit.
— Sunt sigur că înțelegi că trebuia să mă arăt ferm în
fața prințului Boris. Și apoi trebuia să discut cu prințesa
Catherine și să aflu mai multe despre tine. Acum cred că mi-
am dat seama ce hram porți. Așa că ar trebui să te întreb ce
dorești să faci. Dacă aș deschide ușa aceea, unde te-ai duce?
Ambrose a șovăit. Voia să se ducă la Catherine, desigur,
dar nu-i prea putea spune asta bărbatului cu care era logodită.
Așa că a zis:
— Nu sunt sigur.
— Ei bine, a spus Tzsayn, mai ai timp să te gândești.
Încă nu voi deschide ușa.
— Deci sunt tot prizonierul tău.
— Ești oaspetele meu, a spus Tzsayn, și te afli în casa
mea. Vei primi cea mai bună mâncare și cel mai bun vin. Însă
libertatea îți va limitată, cel puțin cât timp și Boris se află sub
acoperișul meu.
— Și te pot întreba ce ai de gând cu informațiile pe care i
le-am dat prințesei?
— Diseară plec călare spre nord, cu câteva sute de oa-
meni. Mă vor urma și alții.
— Aloysius are câteva mii.
— Da, dar datorită ție, știm că vine. Păsări-mesager au
fost trimise spre toate fortărețele din nord, avertizând oamenii
de atacuri. Dacă nu-l vor putea respinge pe Aloysius la graniță,
se vor retrage la Rossarb. Castelul de acolo poate rezista cu o
sută de oameni împotriva a o mie. Pentru mine, important este
să ajung acolo iute. Nu pot face asta cu o armată mare.
— Și Boris? Ai aflat dacă este implicat sau nu?
Tzsayn a clătinat din cap.
— L-aș putea lua la rost, dar ar nega totul. Și ar afla că
le cunoaștem planurile. Poate că are la dispoziție mijloacele de
a-i trimite vorbă tatălui său și asta ar distruge micul avantaj
pe care-l avem. Presupun că planul lui e să iasă din Tornia
strecurându-se neobservat în timpul ceremoniilor nupțiale
pentru a se alătura trupelor sale din nord.
— Și care e planul tău pentru el?
— Îi supraveghem în permanență pe el și pe oamenii lui.
Deocamdată, asta e tot ce putem face. Atât timp cât trupele
brigantine n-au trecut frontiera, nu suntem în război, iar el este
oaspetele meu și viitorul meu cumnat.
Tzsayn s-a ridicat, dând să plece.
— Ceea ce-mi amintește – n-ai întrebat nimic despre
nuntă.
Ambrose nu și-a putut stăpâni un zâmbet.
— Te îndrepți spre nord ca să te lupți cu tatăl prințesei
Catherine. Presupun că nunta este anulată.
— Deloc. Doar amânată. Când se va sfârși războiul –
dacă e să fie război – ne vom căsători. Catherine și-a dovedit
loialitatea față de mine și față de Pitoria. După ce voi termina
cu tatăl ei, mă voi întoarce și nunta poate avea loc.
— Deci singurul lucru care stă între tine și prințesa
Catherine e un război cu tatăl ei.
Ambrose a zâmbit din nou.
— Mult noroc îți doresc.
 Catherine
TORNIA, PITORIA

Mariajul prințesei Catherine cu prințul Tzsayn

trebuie să ajute atât Brigantul, cât și Pitoria.
Acordul de logodnă dintre regele Aloysius
din Brigant și regele Arell din Pitoria

Catherine se tot plimbase de colo colo prin camerele sale

de când îi spusese lui Tzsayn despre invazie. El plecase să
discute cu regele Arell și cu Ambrose, iar acum s-a întors, palid
și ostenit.
— Cu ce vești vii?
— Am vorbit cu tatăl meu. Crede că nunta nu se cuvine
a se mai ține. Nu se poate desfășura mâine.
Catherine era mai puțin surprinsă de veste, cât mai ales
de fulgerul de dezamăgire provocat de aceasta. Nunta fusese
scopul ei final de atâta vreme. Acum, într-o clipă, nu mai era
nimic. A spus:
— Înțeleg.
— În mod evident, e imposibil să ne căsătorim până când
nu aflăm, fără nicio umbră de îndoială, adevărul despre această
invazie. În plus, un motiv pragmatic – eu nu voi fi aici mâine.
Voi pleca spre nord diseară, alături de trupele mele. Vom
ascunde faptul că am plecat – va fi făcut un anunț, potrivit
căruia sunt bolnav. Se știe că sănătatea mea e una precară, așa
că majoritatea oamenilor vor crede asta. Lipsesc de la
numeroase evenimente, deși să lipsesc de la propria-mi nuntă
e ceva neobișnuit, chiar și pentru mine.
Tzsayn a râs trist.
— Catherine, ce ai făcut azi poate salva mii de vieți.
Poate că mi-a salvat regatul. Tatăl meu și cu mine îți suntem
recunoscători dincolo de cuvinte. Ai dovedit, dincolo de orice
urmă de îndoială, că vei fi o regină minunată pentru Pitoria.
Dar, de asemenea, ți-ai câștigat dreptul de a lua propria decizie
în privința aceasta. După ce voi termina de lămurit lucrurile cu
tatăl tău, mă voi întoarce și-ți voi oferi o alternativă. Dacă
dorești să te măriți cu mine, îmi voi onora cu bucurie
angajamentul nostru. Dacă nu, vei fi liberă să faci așa cum
dorești. Dacă există un bărbat pe care-l îndrăgești mai mult, eu
nu voi fi obstacolul dintre voi.
Mintea lui Catherine se învârtea și, preț de o clipă, a
crezut că leșină. Se simțea liberă, mai liberă decât fusese
vreodată, și totuși, în același timp, ciudat de mâhnită. Oferta
lui Tzsayn era extraordinară. O lăsa să-și exprime propria
alegere – a soțului, a țării, a viitorului ei — , iar acesta era un
lucru dincolo de așteptările sale. Cu toate acestea, deși inima ei
cânta Ambrose, mintea îi era plină de Tzsayn și de bunătatea
pură și directă a cuvintelor lui. Nici nu se gândise că nu ar dori
să se mărite cu el, dar acum, pentru prima oară, vedea ce fel de
soț i-ar fi putut fi – atent, respectuos și înțelept – și cum ar fi
putut conduce Pitoria împreună.
Aflată brusc în fața unui viitor pe care trebuia să-l decidă
de una singură, Catherine a rămas fără cuvinte. A dat doar din
cap și a spus:
— Înțeleg. Îți mulțumesc.
 Tzsayn a dat și el din cap și pe jumătatea curată de
frunte i-a apărut un mic rid, ca și cum s-ar fi așteptat la mai
mult. Însă, dacă a fost așa, și-a revenit iute.
— Înainte de a pleca, voiam să te întreb dacă mai știi
ceva despre ceea ce plănuiește tatăl tău. De ce ar vrea să ne
invadeze? De ce în nord? Orice informație pe care o ai este de-a
dreptul crucială.
Catherine a scuturat din cap.
— Nu am alte informații, Înălțimea Ta. Mi-aș fi dorit să
am. Nimic nu are logică pentru mine. Nu are sens din foarte
multe motive. Mama mi-a spus mereu că singura ambiție reală
a tatei este de a recuceri Calidorul. Că tot ceea ce face – totul –
trebuie văzut în această lumină. Dar nu pricep cum l-ar putea
ajuta această invazie pentru a-și îndeplini scopul. Dacă vrea
Calidorul, de ce să irosești oameni, bani și timp pe un război cu
Pitoria? Vrea oare doar să prade? Brigantul nu mai e... Ia fel de
bogat pe cât era odinioară. Există ceva de valoare în nordul
Pitoriei?
— Nordul e cea mai săracă parte a țării. Nu e nimic acolo,
în afară de zăpadă, copaci și demoni.
— Demoni.
Catherine și-a amintit din nou de Lady Anne.
— Fumul de demon. Băieții...
A făcut o pauză.
— Oare tata vrea să folosească în vreun fel fumul de
demon?
Tzsayn a clătinat din cap.
— Te relaxează, te face fericit, te adoarme. Nu e o armă
de război.
Exact așa spusese și Sir Rowland.
— Însă demonii în sine, ei par fioroși.
 — Da, dar nu pot fi îmblânziți... nu pot fi folosiți în cadrul
unei armate. De ce întrebi despre ei?
Catherine ar fi voit să-i povestească despre execuția lui
Lady Anne, dar asta ar fi adus din nou subiectul în jurul lui
Ambrose, așa că a clătinat din cap.
— Doar un gând.
Dar tatăl ei cumpărase fumul. Lady Anne făcuse acel
semn. Oare ea știa despre invazie? în privința aceasta voise s-o
avertizase? în acest caz, de ce nu făcuse semnul pentru război?
— Păi, poate că singura cale de a afla e să pornesc spre
nord, a zis Tzsayn. Trebuie să plec, Catherine. Gărzile tatălui
meu îl păzesc pe Boris și pe oamenii lui. Boris este la o
vânătoare în această după-amiază și apoi e un ospăț, dar va
auzi de „boala“ mea până mâine-dimineață. N-aș vrea să
ghicesc ce va face atunci. Nu poate aștepta ca să mă
însănătoșesc, pentru că altfel va rămâne captiv în Tomia când
va sosi vestea despre invazie. E posibil să se hotărască să plece
și să-ncerce să te ia cu el.
— Orice s-ar întâmpla, a jurat Catherine, eu în Brigant
nu mă mai întorc.
— Mă bucur să aud asta. Oamenii mei sunt afară, la ușa
ta, în permanență. Dacă ai nevoie de ceva, dacă te gândești la
ceva care ne-ar putea ajuta, dacă ai nevoie să-mi trimiți un
mesaj – roagă-i pe ei.
— O ultimă întrebare: unde e Ambrose?
— În siguranță și confort. Nu-i voi face niciun rău.
— Mi-ar plăcea să-l văd. Nu a greșit cu nimic și și-a riscat
viața ca să ne ajute.
— Așa e, dar e mult mai în siguranță acolo unde e, pentru
că nu poate fi găsit de Boris. Nu vreau să risc o altă confruntare.
Catherine avea sentimentul că nu aceasta era principala
grijă a lui Tzsayn, dar nu avea alt motiv de a-i cere să-l vadă pe
Ambrose, în afara propriei dorințe. A spus:
— Mă bucur că te preocupă siguranța lui. Informațiile de
la el sunt cele care au ajutat Pitoria.
— Și pentru asta îi voi fi recunoscător pentru totdeauna.
După ce va pleca Boris, îl vei putea vedea pe Ambrose, desigur,
în prezența slujitoarelor tale.
Catherine s-a înclinat.
— Mulțumesc, Înălțimea Ta.
Tzsayn i-a luat mâna și a ajutat-o să se ridice în picioare.
Și-a lipit buzele de degetele ei, s-a răsucit și a plecat.

În dimineața următoare – ziua nunții ei – mesajele au

început să vină devreme: două de la Boris, cerându-i să-i spună
ce se petrece, și unul mult mai elocvent și mai politicos de la Sir
Rowland, care, în esență, voia să știe același lucru.
Catherine i-a trimis fiecăruia câte un răspuns, spunând
că auzise că Tzsayn este bolnav și că nunta este amânată, dar
nimic mai mult. Peste scurt timp, Sarah a deschis ușa și a zis:
— A sosit fratele tău, Înălțimea Ta.
Catherine știa că asta va urma, știa că Boris o va în-
vinovăți pentru amânare; trebuia doar să se asigure că fratele
ei n-o bănuia că știe despre invazie. A inspirat ca să se calmeze
și a zis:
— Spune-i să intre.
Dar Boris deja o împinsese pe Sarah la o parte, cu chipul
roșu de furie.
— Ce mama dracului se petrece?
— Bună dimineața, frățioare.
— Nu mă lua pe mine cu bună dimineața. Nu e deloc o
dimineață bună, în paștele mă-sii; e un dezastru. Să amâni
nunta – nu s-a mai auzit așa ceva! M-am întâlnit cu Arell. Își
cere mii de scuze și „știi că fiul meu are o dispoziție delicată“.
Am cerut să-l văd pe Tzsayn cu dispoziția lui delicată cu tot,
dar n-am avut această bucurie, desigur.
— Dacă Tzsayn e bolnav, nu putem face nimic.
— Dacă fiind aici cuvântul cheie. Sper să fie pe patul de
moarte, fir-ar al naibii.
— Mă rog, sunt convinsă că e vorba despre o amânare de
câteva zile, frățioare. Tu mi-ai spus că Tzsayn are slăbiciuni
fizice. Regele Arell este plin de entuziasm de când am venit și
Tzsayn pare să se fi apropiat de mine.
Expresia lui Boris s-a schimbat. A privit-o pe Catherine
cu suspiciune.
— Și totuși ieri viitorul soț și-a găsit mireasa cu amantul.
— Nu, frățioare. M-a găsit azvârlită la pământ și pe
oamenii tăi cu săbiile scoase, încăierându-se în casa regelui ca
și cum ar fi fost într-o tavernă de pe marginea drumului.
— Nu încerca să arunci vina asupra mea. Ce i-ai spus lui
Tzsayn despre Norwend?
Catherine a oftat exasperată; repetase discursul și tre-
buia să-l spună așa cum trebuia.
— I-am spus adevărul, desigur, așa cum trebuie să facem
noi, doamnele, cu viitorii noștri soți. I-am explicat că Ambrose
e considerat trădător în Brigant. Că îți învinsese doi dintre cei
mai vrednici oameni acum câteva săptămâni și că trebuie să
trăiești cu această rușine. Prințul Tzsayn nu a părut să aibă
vreo problemă în a crede adevărul.
Boris s-a îndreptat spre Catherine, iar ea a făcut câțiva
pași înapoi.
— Vrei să mă arunci din nou la podea? a spus ea.
El s-a oprit și a mârâit:
 — Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce i-ai spus lui Tzsayn
despre motivul pentru care Ambrose era aici? De ce era aici?
Catherine a zâmbit și și-a îndepărtat niște praf invizibil
de pe rochie înainte să ridice privirea spre chipul lui Boris.
— Mă iubește, frățioare. O emoție pe care ție îți vine
imposibil s-o înțelegi, știu asta. Și voia să mă vadă înainte de
nuntă. Iubirea îi face pe oameni să facă lucruri ciudate. Cred că
și Tzsayn se îndrăgostește puțin de mine. Crede că între mine
și Ambrose nu s-a întâmplat nimic, în afara faptului că
Ambrose și-a declarat dragostea. Așa că asta mă face să cred că
Tzsayn a amânat nunta fie pentru că e cu adevărat bolnav, fie
pentru că nu-i convine să aibă un cumnat care a devenit iute o
glumă proastă în societatea pitoriană.
Catherine a înaintat de data aceasta spre Boris, arătând
spre el și șuierând:
— De ce mi-aș risca mariajul cu un prinț pentru o
aventură amoroasă cu un om căutat de lege? Nu eu sunt
proasta aici, Boris. Am făcut mari eforturi să mă ridic în ochii
regelui, ai prințului și ai oamenilor din Pitoria, așa că această
căsătorie este singura dorință reală a inimii mele. Dacă nunta
va avea loc, voi fi viitoarea regină a Pitoriei; dacă nu, mă voi
întoarce în Brigant scăldată în rușine. Ar fi trebuit ca azi să mă
mărit cu prințul Pitoriei; în schimb, sunt aici, cu tine!
Boris s-a îndepărtat, uimit de discursul lui Catherine,
iar prințesa a văzut cu încântare că era într-adevăr șocat.
Prințul s-a dus spre ușă.
— Dacă aflu că amânarea e din cauza ta...
Apoi a plecat. Când ușa s-a trântit în urma lui, Sarah,
Tanya și Jane au făcut la unison semnul „Du-te învârtindu-te!“.
Catherine s-a întors cu spatele la ele și a răsuflat ușu-
rată. Inima îi bătea cu putere, dar nu părea că Boris bănuiește
că Ambrose adusese vești despre invazie – era pentru prima
oară când era mulțumită că Boris credea că Ambrose e iubitul
ei.
Catherine și-a revenit de-abia când a sosit Sir Rowland.
— Nu știu exact ce se întâmplă, Înălțimea Ta. Prințul
Boris e furios. Insistă că, dacă nunta nu va avea loc azi, vrea
asigurări de la Tzsayn în persoană că se va desfășură mâine.
„Pentru că dacă va dura mai mult, se va afla despre
invazie“, și-a spus Catherine. „Planurile i se prăbușesc, dar ce
are de gând să facă în privința asta?“
— Și dacă nu primește aceste asigurări?
— Nunta va fi anulată. Va pleca și te va lua cu el.
Catherine a simțit că amețește la acest gând. Era ho-
tărâtă să nu mai meargă niciodată nicăieri cu Boris.
— Ei bine, eu cred că Tzsayn vrea ca nunta să aibă loc,
așa cum vrea și regele Arell, a zis ea cu o falsă însuflețire.
— Poate că așa e, Înălțimea Ta. Dar ar trebui să-ți spun
că umblă zvonul că Tzsayn nu e bolnav, ci a fugit din castel.
Unii spun că oamenii lui au fost văzuți plecând în toiul nopții.
— De ce ar face asta? în ajunul nunții!
Catherine era sigură că talentul ei actoricesc lăsa de
dorit, iar replica lui Sir Rowland – un plat „Nu știu, Înălțimea
Ta“ – a asigurat-o că nu era deloc convins.
— Dar, orice s-ar întâmpla aici, îmi fac griji pentru tine,
Înălțimea Ta.
— Mulțumesc din nou, Sir Rowland. Totuși sunt sigură
că nunta va avea loc. Am încredere în Tzsayn. Deși, desigur,
sunt tristă din cauza întârzierii și a bolii sale. Poate că-ți vei
folosi influența ca să răspândești un ton optimist privitor la
întreaga situație printre invitații la nuntă, să le spui că nunta
va avea loc în curând?
 — Voi da pe dinafară de optimism, a răspuns Sir
Rowland zâmbind. Voi merge și voi răspândi optimismul.
— Mulțumesc.
S-a întors, dând să plece, apoi a adăugat:
— Mai e ceva, Înălțimea Ta. Am pus întrebări despre
fumul de demon, dar n-am aflat nimic nou.
Catherine a zâmbit.
— Ce să-i faci? Poate că nu era nimic de aflat.
însă Catherine era sigură că mesajul lui Lady Anne era
legat de invazia tatălui ei. Mai trebuia să-și dea seama în ce fel.
 Ambrose
TORNIA, PITORIA

În dimineața de după plecarea lui Tzsayn, Ambrose s-a

hotărât să vadă dacă într-adevăr va fi bine tratat, așa că i-a
cerut soldatului care păzea camera mâncare, băutură, haine
curate și apă ca să se spele. Toate au fost iute aduse, laolaltă cu
săpun și prosoape. Ba chiar i-au fost înapoiate sabia și
pumnalele, care-i fuseseră luate după lupta cu oamenii lui
Boris. La început, Ambrose s-a minunat că-i fuseseră înapoiate
armele – până când și-a dat seama că nu avea ce face cu ele.
Dacă îl rănea sau cel puțin îl amenința pe vreunul dintre
oamenii lui Tzsayn, pentru el n-ar mai fi existat niciun viitor în
Pitoria. Nu avea de ales, trebuia să stea acolo unde era.
Tzsayn se pricepea la asta enervant de bine. Era
enervant de bun la multe lucruri, din câte se părea. Felul în
care-l controla pe Boris, felul în care sosise la timp pentru a opri
lupta și – cel mai iritant dintre toate – felul în care a ajutat-o
pe Catherine să se ridice în picioare, ca și cum ar fi fost
îndreptățit să facă asta. Tzsayn era prinț și se purta ca atare.
El, Ambrose, nu era nimic în comparație cu el: era cel de-al
doilea fiu al unui marchiz provincial. De fapt, trebuia să-și
reamintească, nici măcar așa nu se mai putea numi. Era un om
căutat de lege. Un trădător cunoscut. Și fără nicio putere.
Dar el era încă soldat. Știa asta. Ar fi preferat să fie în
nord decât să stea întins într-un pat moale și cald, chiar dacă
asta ar fi însemnat să lupte împotriva brigantinilor. Nu era
sigur că mai putea fi numit brigantin, nici dacă ar mai fi dorit.
Era un om fără țară, dar asta nu însemna că nu are onoare sau
loialități. Îi va fi întotdeauna loial prințesei Catherine. Încă
putea lupta pentru lucrurile în care credea. Încă putea lupta
pentru ea.
Aceasta ar fi trebuit să fie ziua nunții lui Catherine, în
schimb va intra în istorie drept ziua în care Brigantul a invadat
Pitoria. Tzsayn mai avea două zile până ajungea la graniță, dar
Aloysius și miile sale de oameni vor fi deja pe pământ pitorian.
Toată ziua Ambrose a stat la fereastră, privind spre nord, de
parcă privirea lui ar fi putut străbate sutele de leghe până la
hotar și ar fi putut vedea bătălia care se desfășoară acolo.
„Acolo ar trebui să fiu, la naiba, nu blocat într-o cameră
pentru oaspeți din Tornia.“
La căderea nopții, sunetele muzicii au început să răsune
distant prin castel.
Ambrose a bătut la ușă și paznicul său și-a vârât capul
în încăpere.
— Ce se petrece cu muzica?
— Ceva distracție pentru invitații la nuntă, a răspuns
gardianul, închizând ușa la loc. Trebuie să-i ținem cumva
ocupați.
Ambrose s-a întrebat ce-or crede oaspeții. Oare credeau
că Tzsayn este bolnav? Sau își închipuiau că dă înapoi? Oare
bănuia vreunul adevărul – că se întâmpla ceva mult mai
important? Boris, probabil, presupunea Ambrose. Oricât de
brutal și de crud era prințul, prost nu era. Plănuise această
nuntă ca pe o operațiune militară. Ce avea să facă acum, când
totul luase o cale greșită?
 Ambrose s-a încruntat.
O operațiune militară... Cu cât se gândea mai mult la
asta, cu atât i se părea mai ciudat ca Boris să fie un jucător atât
de pasiv în cadrul acestui plan măreț privind invazia. Boris era
un războinic; locul lui, ca și al lui Ambrose, era în prima linie.
Și totuși alesese să fie cel care o aduce pe sora lui la altar. Să
stea la un ospăț în vreme ce tatăl lui era pe câmpul de luptă.
Părea... improbabil. Da, nunta era necesară ca diversiune ca să-
i duci pe lorzii din Pitoria departe de pământurile lor, dar aici
nu exista niciun strop de onoare. Nu exista onoarea bătăliei.
Aceea era onoarea la care tânjea Boris – onoarea sângelui văr-
sat și a inamicilor căzuți.
Iar Noyes era și el aici; era maestrul în spionaj al regelui,
dar avea și o mică trupă de luptători de elită. De ce venise
Noyes în Tornia? La nuntă nu era nevoie de el. Atunci de ce era
aici?
Ambrose a simțit cum un fior pune stăpânire pe el. Mai
putea exista un motiv pentru care Boris să fi insistat ca toți
lorzii să fie aici? Ca să-i atace? Ar fi fost riscant – foarte riscant
–, dar Boris ar fi adorat ideea de a-i ataca pe nobili în loc să
atace niște soldați obișnuiţi. Prestigiul obținut în urma unei
astfel de lupte, în urma unei victorii, ar fi fost imens, dar care
ar fi avantajul tactic?
Și brusc Ambrose a înțeles planul lui Boris, ca și cum
prințul i l-ar fi șoptit la ureche: în vreme ce nobilimea din
Pitoria se aduna la nunta prințului lor, armata lui Aloysius
urma să treacă granița, să cucerească nordul luat pe
nepregătite; și apoi, chiar în momentul în care era nevoie de o
autoritate decisivă în Tornia, Boris urma să atace, omorându-l
pe regele Arell, pe prințul Tzsayn și pe cât mai mulți dintre
lorzii pitorieni, înainte de a fugi din oraș și de a se alătura
tatălui său.
Era ambițios și puțin nebunesc, dar care alte două cu-
vinte îl descriau mai bine pe regele Aloysius din Brigant?
Ambrose a alergat spre ușă, a bătut și a strigat la paznic:
— Trebuie să-l văd pe rege.
Garda a deschis ușa și a început să râdă.
— Prințul a spus să-ți aduc tot ce ai nevoie, dar asta s-ar
putea dovedi puțin cam greu.
— Va fi un atac asupra vieții regelui.
Paznicul a clătinat din cap.
— Are gărzi în jurul său. Nimeni nu va trece de acestea.
— Poți să-i transmiți un mesaj?
— Las-o baltă.
— Dar ce-ar fi să-i duci mesajul prințesei Catherine?
— Prințul a fost foarte clar când a spus că nu trebuie s-o
vezi.
— Nu vreau s-o văd; vreau doar să-i trimit un mesaj.
Asta nu e interzis, nu-i așa?
— Bine. Scrie-i o scrisoare.
Ambrose a scris un mesaj scurt și la obiect.

Boris plănuiește să-l ucidă pe rege diseară. Avertizează-l.

I-a dat hârtia paznicului și a spus:

— Asigură-te că-l primește imediat.
Paznicul a plecat, încuind ușa în urma lui, iar Ambrose
s-a întors la locul lui de la fereastră. Peste o vreme, paznicul s-
a întors.
— Slujitoarea ei a luat biletul și a spus că i-l va da. Nu
pot face mai mult de-atât, domnule.
 Ambrose s-a întins în pat, dar nu se putea odihni. Mintea
îi umbla neobosită. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât
era mai sigur că Boris va ataca diseară. Aceasta ar fi trebuit să
fie seara nunții, când toată lumea era beată și cu garda jos. Însă
situația se schimbase. Nunta nu avusese loc deocamdată. Boris
ar fi putut aștepta o zi dacă ar fi crezut că Tzsayn era bolnav și
că nunta urma să aibă loc mâine.
Sau poate că nu?
Nu. Nu Boris. El n-ar amâna nimic. Planul era stabilit.
Armata lui Aloysius era deja la graniță – nu mai era timp să-i
trimită un mesaj ca să le spună să aștepte. Lorzii erau aici, la
fel și regele. Boris și Noyes aveau planul de fugă pus la punct.
Atacul va avea loc diseară.
Exact în acel moment, Ambrose a auzit un strigăt. Era
îndepărtat și înăbușit. Poate cineva care băuse prea mult. Apoi
s-a auzit un alt strigăt. Apoi încă unul. Și altele.
Se întâmpla. Atacul împotriva regelui.
Și, spre groaza sa, Ambrose și-a amintit de scrisoarea
trimisă lui Catherine.

Boris plănuiește să-l ucidă pe rege diseară. Avertizează-l.

O trimisese direct în brațele primejdiei.

Ambrose și-a înșfăcat sabia și a bătut la ușă. Paznicul a
deschis ușa, întrebând exasperat:
— Acum ce mai e?
Iar Ambrose l-a tras în cameră și a țâșnit pe lângă el, a
trântit ușa în urma lui și a fugit direct spre acele țipete.
 Catherine
TORNIA, PITORIA

Uciderea unui lider provoacă haos și teamă:

acesta este întotdeauna un bun început.
Războiul: Arta victoriei, M. Tatcher

La asfințit, Catherine s-a retras în pat, dar nu putea să

doarmă. Dacă totul ar fi mers conform planului, aceasta ar fi
putut fi noaptea nunții ei. În schimb, era singură, Tzsayn se
îndrepta călare spre nord și Ambrose era undeva „în siguranță"
în castel. Tatăl ei invada această țară pașnică și acest lucru
fusese plănuit de multă vreme. Ea nu însemna nimic pentru el,
era doar un pion în jocul său. Mâine împlinea șaptesprezece
ani; ar fi trebuit să marcheze începutul noii sale vieți. Ei bine,
cu siguranță așa avea să fie, deși nu cel la care se gândise ea.
Dar era la fel de adevărat că nu voise să se mărite cu un bărbat
pe care nu-l întâlnise niciodată, nici să fie ținută închisă, ca
mama ei. Credea că vrea să fie iubită de oameni, dar apăruse
un singur obstacol și avea deja îndoieli.
O scârțâială la ușă și Sarah a intrat ducând un bilet.
— De la Ambrose, Înălțimea Ta.
Catherine aproape că a smuls scrisoarea din mâinile lui
Sarah.
 Boris plănuiește să-l ucidă pe rege diseară. Avertizează-l.

Catherine s-a îmbrăcat iute și a plecat, alături de Sarah,

să-l găsească pe rege. Au fost nevoite să urce numeroase scări
ca să ajungă la apartamentele acestuia, care se aflau în cel mai
mare turn al castelului.
— Prințesă Catherine! a spus șambelanul regelui, un om
corpolent cu mustața ceruită, apărând dintr-o parte a încăperii.
E destul de târziu pentru vizite. S-a întâmplat ceva?
— Trebuie să vorbesc cu regele.
Tonul lui Catherine era cel al unei adevărate prințese.
Șambelanul părea uimit, dar s-a înclinat.
— Desigur, Înălțimea Ta.
Catherine și Sarah au intrat într-o sală imensă, cu
podele de marmură. Niște uși mari și smălțuite dădeau spre un
balcon. Regele era acolo, se uita în depărtare, către orașul
Tomia.
S-a răsucit, iar Catherine s-a înclinat. Regele Arell părea
ostenit, dar demn.
— Îți datorez mulțumiri pentru informațiile despre
invazie, prințesă Catherine. Îmi cer scuze că nu ne-am văzut
până acum, dar am avut multe de organizat.
— Și mă tem că am și alte informații, Majestate. Cred că
Boris, fratele meu, plănuiește să te atace. Eu...
Înainte să apuce să mai spună ceva, a zărit o mișcare pe
balcon, în spatele regelui. A arătat într-acolo și a spus:
— Sunt gărzile tale?
Regele s-a răsucit chiar în clipa în care ferestrele s-au
deschis violent. Patru bărbați îmbrăcați în negru au dat buzna
înăuntru, cu pumnalele în mână. Catherine a strigat, dând
alarma, și, o clipă mai târziu, doi dintre oamenii din Garda
Regală năvăleau pe ușă. Dar oamenii în negru traversaseră
deja încăperea. Unul dintre atacatori l-a înșfăcat pe rege de
braț, l-a răsucit, iar altul l-a înjunghiat în spate.
Regele Arell a căzut, țipând. Gărzile lui au înaintat,
lovindu-i cu sabia pe atacatori, dar, cu un zgomot de sticlă
spartă, și mai mulți asasini îmbrăcați în negru au pătruns prin
ferestre. Au intrat legănându-se pe niște frânghii subțiri și
închise la culoare, iar Catherine și-a amintit cu groază noaptea
de la bordul corabiei, în timpul călătoriei spre Pitoria, când îi
zărise pe oamenii lui Boris urcând pe niște funii, sus pe vele, în
întuneric.
Unul dintre asasini a înaintat spre Catherine, cu pum-
nalul ascuns. Ea s-a dat înapoi. Inima îi bătea puternic,
îngrozită. Apoi, nu se știe cum, Ambrose era lângă ea, cu sabia
în mână. I-a aruncat o privire scurtă, cât să se asigure că era
nevătămată, apoi s-a năpustit înainte, lovind fulgerător cu
sabia și culcându-l pe atacator la pământ.
Regele era în continuare la podea, iar sângele îi șiroia
din spate. În încăpere au dat năvală oamenii regelui și asasinii
au fost forțați să se retragă. Catherine s-a lipit de ușă,
încercând să stea departe de iureșul atacului.
Ambrose a înaintat spre asasini.
— Lăsați armele.
Unul dintre aceștia l-a scuipat.
— Mai degrabă murim, trădătorule. Și te luăm și pe tine
cu noi.
S-a năpustit înainte, alături de unul dintre tovarășii săi.
Catherine era în siguranță în prag, dar Sarah era mai aproape,
paralizată de frică, și unul dintre asasini s-a apropiat de ea i-a
tăiat gâtul cu un pumnal, trecând apoi mai departe. Fata s-a
uitat spre Catherine, ținându-se de gât, în locul din care
sângele îi țâșnea printre degete.
Catherine a țipat când trupul lui Sarah s-a prăvălit la
pământ și o baltă de sânge a început să i se prelingă în jurul
feței. Catherine a alergat spre slujitoarea ei, ferindu-se din
calea atacatorilor. Gura lui Sarah se mișca, dar nu ieșea niciun
cuvânt, ci doar un șuvoi de sânge.
Ambrose a parat o lovitură și l-a străpuns pe inamic în
umăr, aproape tăindu-i brațul, după care și-a rotit sabia în
spate, retezând capul altui atacator.
Catherine tremura. Simțea că i se face rău. Trupul lui
Sarah era alb și înconjurat de o baltă de sânge întunecat.
Propriile ei mâini și haine erau lipicioase din cauza sângelui.
Apoi Ambrose a venit lângă ea, strângând-o la piept și forțând-
o să se uite în ochii lui.
— Ești în siguranță, Înălțimea Ta. Ești în siguranță.
— Sarah. Au ucis-o pe Sarah.
— Știu. Îmi pare rău, îmi pare rău.
Catherine s-a agățat de brațul lui în momentul în care
intrau și mai multe gărzi, care s-au aplecat asupra regelui,
strigând după un doctor.
— Trăiește? a întrebat ea.
Dar nimeni n-a răspuns. Erau cadavre pretutindeni.
Gărzi cu părul violet și asasini îmbrăcați în negru. Ambrose a
condus-o spre un scaun.
— Tremuri toată.
S-au așezat împreună cât timp a venit chirurgul, iar
regele a fost ridicat în grabă de pe podea și dus în dormitorul
său.
Tatăl ei făcuse asta. El îi omorâse pe toți acești oameni.
O omorâse pe Sarah.
Apoi a venit un alt om de-al regelui și a preluat con-
ducerea, ordonând ca toate trupurile neînsuflețite să fie luate
de acolo. Ambrose voia să se uite la chipurile asasinilor, dar nu
voia s-o abandoneze pe Catherine nici măcar pentru câteva
momente.
— Sunt doar cutremurată. Dar știu că sunt în siguranță,
Ambrose. Fă tot ce poți să ajuți.
Catherine l-a privit mergând printre cadavre. Câți morți
erau acolo? Prea mulți. S-a uitat din nou spre Sarah. Catherine
nu mai putea gândi. Nu-și putea convinge trupul să se miște.
Nu putea decât să privească. Nu mai era nimic de făcut.
Ambrose s-a întors alături de ea.
— Doi sunt oamenii lui Noyes; restul sunt ai lui Boris.
— Toți sunt oamenii tatălui meu. El este responsabil. În
timp ce Catherine tremura, a sosit Sir Rowland.
— Slavă Cerului că ești teafără, Înălțimea Ta. Lordul
șambelan mi-a spus că ești aici. Mi-a zis că regele a fost atacat.
Sir Rowland era palid și haina îi era sfâșiată – și nu din
cauza modei pitoriene. Avea și sânge pe ea. Ambrose a răspuns:
— Da, regele e grav rănit. Dar tu ce ai pățit?
— Eram în sala mare pentru ospăț, când au sosit niște
oameni îmbrăcați în negru. I-au atacat pe oaspeți și pe
servitori... pe oricine care le stătea în cale Sunt mulți morți.
Cinci dintre lorzii de la ospăț au fost uciși, doisprezece răniți.
Mulți slujitori, toți neînarmați, au fost uciși și ei. A fost un
adevărat masacru.
Sir Rowland avea lacrimi în ochi. Catherine a înghițit în
sec.
— Tzsayn și cu mine trebuia să ne aflăm în acea sală. Ar
fi trebuit să fie ospățul nunții noastre. Crezi că ar fi încercat să-
l omoare și pe Tzsayn dacă ar fi fost aici?
Sir Rowland a dat trist din cap.
 — Așa cred, Înălțimea Ta.
— M-ar fi ucis și pe mine.
Tatăl ei și fratele ei.
— Boris probabil că intenționa să te ia înapoi în Brigane.
Catherine a clătinat din cap.
— Nu. Nu s-au gândit deloc la mine. Nici la mine, nici la
servitoarele mele.
Catherine s-a ridicat, iar Ambrose s-a retras respectuos.
O cunoștea pe Sarah de șase ani. Sarah – cea mai echilibrată,
cea mai rațională, cea mai calmă dintre servitoarele ei – fusese
spintecată ca un animal. Brusc, și-a dorit să fie departe de
această încăpere, în siguranță, alături de Jane și Tanya.
Sir Rowland a spus:
— Atacatorii erau cu toții oamenii lui Boris și ai lui
Noyes. Niciunul nu a fost prins în viață.
— Și Boris?
— El, oamenii lui și Noyes sunt căutați. Dacă sunt
inteligenţi, iar Noyes e foarte inteligent, au părăsit deja orașul
și se îndreaptă spre coastă. Totul a fost atent plănuit; și-au
gândit deja traseul de fugă.
Catherine s-a întors spre Ambrose.
— Iar acest atac confirmă faptul că invazia din nord e
reală.
— Poftim? a întrebat Sir Rowland.
Ambrose a explicat pe scurt.
— Toate acestea, nunta, totul, reprezintă o diversiune.
Aloysius invadează chiar acum Pitoria. De-asta a plecat
Tzsayn.
Sir Rowland a scuturat din cap.
— De ce mă mai mir?
— Din fericire, Tzsayn este nevătămat și se îndreaptă
spre nord, pentru a opri invazia, a spus Ambrose. Mulți dintre
lorzi sunt și ei încă în viață și, cu puțin noroc, și regele va
supraviețui.
— Însă dacă nu va supraviețui – a zis Sir Rowland ui-
tându-se spre Catherine – vei fi în mare primejdie, Înălțimea
Ta.
— Sunt deja în primejdie. Am venit aici cu Boris, a zis
Catherine, cu glas coborât și furios. Eu l-am adus pe el și pe alți
cincizeci de asasini în palatul regal. Dacă regele moare, eu voi
fi învinuită. Oamenii vor crede că am luat parte la acest plan.
Am cucerit inima multor oameni, dar voi pierde totul mai
repede decât i-am câștigat dacă va fi un război cu armata
tatălui meu. Trebuie să mergem la Tzsayn. Doar alături de el
vom fi în siguranță.
— Adică să fugim?
Ambrose părea îngrijorat.
— Dar vor crede că ești vinovată.
— Tot ce am făcut mă face să par vinovată. Deocamdată
trebuie să fiu alături de Tzsayn.
— E deja la jumătatea drumului spre Rossarb. E un
drum lung și dificil.
— Știu să călăresc destul de bine. Știi asta.
— Și servitoarele tale? Nici ele nu vor fi în siguranță aici.
Catherine a dat din cap.
— Plecăm împreună.
 March
PLATOUL DE NORD, PITORIA

Holywell era într-o dispoziție mohorâtă și grăbise pasul.

Merseseră puțin în ultimele câteva zile, căci străbătuseră o
întindere plată de stâncă înghețată, presărată cu râpe. Unele
dintre acestea erau înguste și puteai sări peste ele, altele însă
nu și tot ce puteai face era fie să treci peste ele, fie să te întorci,
încercând să găsești o altă cale de trecere. Vântul era din ce în
ce mai violent și mai rece. Din fericire, acum se aflau la
adăpostul copacilor subțiri, dar erau de cinci zile pe platou,
mâncarea se împuțina, iar gerul mușca nemilos.
— Uite! a spus March, arătând spre un copac mare, căzut
în stânga lor.
Era mort și putrezit, cu crengile rupte împrăștiate în
jurul lui. Mare parte a lemnului era uscată și perfectă pentru
foc. A strigat după Holywell:
— Sunt destule vreascuri aici. Putem încărca poneiul.
Holywell, care trăgea poneiul, nici măcar nu s-a întors,
dar a mormăit ceva spre Edyon. Acesta a șovăit, apoi a dat fuga
spre March.
— Ce a spus? a întrebat March.
— Ceva despre viteza sunetului și că dacă nu te oprești
din țipat o să te folosească drept țintă pentru aruncarea cu
harponul.
 March nu țipase foarte tare, dar zgomotul părea să
călătorească cu viteza luminii în aerul neclintit.
— Și cred că vrea să mă pună pe mine să fac treaba
poneiului, a zis Edyon zâmbind.
— Se presupune că trebuie să stăm aproape unul de altul
și fiecare să adune lemne.
March și-a pus harponul jos și a zis:
— Dacă-mi încarci brațele cu bucățile mai mari, apoi
aduci harpoanele, Înălțimea Ta, vom avea destule vreascuri
pentru diseară.
Însă dacă Holywell s-ar fi oprit, ar fi avut lemne pentru
două seri.
Edyon i-a încărcat lui March brațele cu lemne și l-a
întrebat:
— Mai mult?
— Da. Mulțumesc, Înălțimea Ta.
— Aș vrea să nu-mi mai spui așa, March. Suntem to-
varăși de drum și amândoi fugari din fața legii.
Edyon a ridicat câteva crengi și harpoanele.
— Și culegători de vreascuri.
March a zâmbit vag.
— Dar eu sunt slujitor, iar tu ești fiu de prinț.
— Dar comportamentul meu nu e unul princiar, a oftat
Edyon. Ce părere își va face tatăl meu despre mine?
— Ești fiul lui. Sunt convins c-o să-ți vadă calitățile.
March se gândea că acest lucru era, probabil, adevărat.
Deși Edyon părea naiv, era de fapt inteligent, fermecător și
răbdător. March fusese nevoit să slujească mulți nobili mult
mai răi.
„În orice caz“, a spus glasul acela dur din capul lui, „nu-
și va cunoaște niciodată tatăl, deci ce importanță are? “
 March a încetinit lăsându-l pe Edyon s-o ia înainte, ca să
evite continuarea conversației, și atunci a simțit ceva.
S-a oprit. Ce era asta?
A făcut un pas în spate.
Și încă unul.
Ceea ce simțise era ceva mai cald.
Pădurea era rece și neclintită, dar aici cu siguranță părea
mai cald. Și-a ridicat privirea, întrebându-se dacă nu cumva
soarele apăruse printre nori, dar vremea era la fel de închisă ca
întotdeauna. Era într-un mic luminiș și stătea la baza unei mici
adâncituri în pământ. Edyon era cu mult în fața lui. March a
dat să-l strige, dar nu era o idee bună să țipe. S-a uitat în jur,
încercând să-și dea seama ce anume era diferit, și o bucată de
lemn a început să-i alunece din vârful grămezii. March a încli-
nat-o ca să n-o scape, dar brațele îi erau obosite, lemnul era
greu și bucata a căzut. Băiatul și-a îndoit genunchii, păstrându-
și spatele drept, dar o altă bucată a căzut. Iar când a mișcat
mormanul, tot restul vreascurilor i s-au prăbușit din brațe.
A ridicat privirea. Edyon se oprise și îl privea. March a
înjurat. A întins brațele, voind parcă a spune „hai că e
caraghios" și apoi s-a aplecat să recupereze vreascurile – și a
simțit din nou căldura aceea, dar acum mai puternică, pe față
și pe mâini. Și-a pus palma pe pământ și a constatat cu uimire
că era la fel de cald ca pielea lui. Și părea că pământul are în el
o sclipire, o nuanță roșie, la fel și frunzele moarte.
A ridicat privirea spre Edyon, voia să-i spună. Dar ce
anume să-i spună? Și atunci și-a dat seama.
Nuanța roșiatică. Senzația de căldură.
— Ah, la naiba.
March a ridicat privirea la Edyon și nu știa dacă să țipe
sau să rămână nemișcat. În cele din urmă, s-a mișcat încet,
ieșind din adâncitură aproape în vârful degetelor. Când a ajuns
afară, a alergat spre Edyon, l-a înșfăcat de braț și l-a tras după
el, spunând:
— Hai să plecăm de-aici.
— Ce s-a întâmplat?
Edyon mergea încet, privind înapoi.
— Nu știu, dar cred că e ceva ce are legătură cu demonii.
Edyon a accelerat pasul, încercând să alerge.
Holywell se oprise puțin mai în față și se uita la ei.
— Ce-ați pățit? Unde e lemnul?
— Cred că sunt demoni aici, a izbucnit March.
Holywell s-a uitat în jur. La fel au făcut și March, și
Edyon.
Totul era la fel de neclintit și de mut ca întotdeauna.
— Demoni sau nu, trebuie să ne mișcăm din loc.
Holywell a dat din cap spre stânca aflată în fața lui.
— Locul acesta e prea închis.
Edyon a arătat spre pietre, cu ochii larg căscați.
— Acolo tocmai s-a mișcat ceva. Ceva roșu.
March și-a smuls harponul din mâinile lui Edyon, cu
ochii ațintiți asupra stâncilor, dar n-a zărit nicio mișcare. Nicio
urmă de demon. Holywell a mormăit:
— March, fii cu ochii în urma noastră. O să ne continuăm
drumul, dar încet.
Avea harponul în spate, gata să ochească.
— Fiți atenți. Și nu vă îndepărtați.
March a făcut cum i s-a spus, în timp ce inima îi bătea
să-i sfâșie pieptul.
Au mai înaintat câțiva pași când Edyon a strigat:
— Acolo!
March s-a răsucit exact în clipa în care Holywell arunca
harponul spre o siluetă care ieșise din spatele unui copac.
Bărbatul s-a ferit. Holywell nu. Și brusc s-a trezit cu o suliță în
piept, al cărei vârf plin de sânge îi ieșea prin spate.
Edyon a țipat când Holywell a căzut în genunchi. Gre-
utatea suliței îl trăgea înainte și a picat pe o parte. Neclintit.
Mort.
March a ridicat privirea spre stâncă când o a doua suliță
a venit vâjâind spre el. Atunci Edyon s-a izbit de el,
înlăturându-l din calea armei. March s-a poticnit și a ridicat
harponul. Un bărbat stătea în vârful stâncilor; celălalt – cel pe
care îl zărise Holywell – era jos, la același nivel cu el. Amândoi
aveau păr purpuriu și țineau în mâini niște cuțite ascuțite. Cel
de pe stânci a sărit jos și amândoi au înaintat.
March s-a dat în spate. Aceștia erau oamenii șerifului,
excelenţi aruncători cu sulița și probabil buni luptători cu
cuțitele.
— Stai lângă mine. Nu-i lăsa să se apropie, i-a spus încet
lui Edyon.
— H-Holywell e mort.
— Da.
— Ce ne facem?
— Încerc să gândesc. Nu mai au sulițe. Dacă stăm îm-
preună, părem mai puternici. Ridică-ți harponul.
— Da. Nu voi fugi. Rămân alături de tine.
— Suntem doi la doi. Avem harpoane. Fă-le să conteze.
Bărbații se apropiau încet. March știa că șansele de a-i
lovi cu harponul erau mici, iar șansele lui Edyon erau, mă rog...
Cu toate astea, a spus:
— Poți s-o faci, Edyon. Amintește-ți cum am exersat.
— E o nebunie, a zis Edyon. Nu pot arunca.
Și a dat drumul din mână harponului.
 — Poftim? Nu!
Edyon a făcut un pas în față, cu brațele în sus, spunându-
i încet lui March:
— Tu arunci. Eu vorbesc.
 Edyon
PLATOUL DE NORD, PITORIA

Edyon știa că nu e în stare să lupte. Nu-i putea lovi pe

acei oameni cu harponul nici dacă ar fi stat fix în fața lui. Nu
putea arunca, dar putea vorbi.
— Eu sunt Edyon. Fiul prințului Thelonius din Calidor.
Și-a desfăcut haina și a scos lanțul de aur de la gât.
— Aceasta e dovada că sunt cine sunt și că tatăl meu e
cine e. Dacă mă atacați, atacați Calidorul.
Oamenii s-au oprit, nesiguri. Cel mai bătrân a spus:
— Ești căutat pentru crimă, oricine ar fi tatăl tău.
— N-am omorât pe nimeni. Nici tovarășul meu, March.
Cu toate acestea, ne-ați atacat fără niciun avertisment.
— Vă aflați pe teritoriu interzis. Nu trebuie să vă dau
niciun avertisment, dar vi-l dau acum pe acesta: dacă nu vă
predați, vă vom ataca din nou. Spune-i omului tău să lase arma
jos.
— Ca să ne puteți omorî așa cum mi-ați ucis celălalt
slujitor? Cred că nu. Poate c-ar fi bine să vă coborâți primii
armele. În semn de bunăvoință.
Cel mai în vârstă a clătinat din cap. Niște cicatrici groase
îi străbăteau obrazul; nu părea felul de om care să arate vreun
strop de înțelegere.
— Asta nu se va întâmpla, domnule. Sunt aici sub
autoritatea șerifului. Dar dacă ești cine spui că ești și vii cu noi
de bunăvoie, poate că șeriful îți va arăta îndurare.
— Nu mă interesează îndurarea șerifului. Nu suntem
vinovați de crimă.
— Păi, dacă stăm așa, o să murim cu toții de frig.
Comandantul i-a făcut semn celuilalt bărbat și au în-
ceput să înainteze.
March a aruncat harponul în bărbatul mai tânăr, dar
acesta s-a ferit. March i-a smuls imediat harponul lui Edyon.
Omul în vârstă alerga acum spre Edyon, iar cuțitele îi sclipeau
în mâini. Edyon s-a retras cât a putut de repede, dar omul
șerifului era prea iute și prea aproape. March s-a băgat între ei,
țintind harponul înspre bărbat. Totul s-a întâmplat atât de
iute.
Omul șerifului a virat brusc, dar March s-a ținut după el
și harponul s-a înfipt în partea plină de cicatrici a bărbatului.
Încă mișca; March s-a rotit cu el, înfigând și mai adânc vârful
harponului în trupul omului; apoi l-a împins spre Edyon, care
s-a împiedicat și s-a dat înapoi. Omul cu cicatrici s-a oprit, apoi
trupul cuprins de convulsii a căzut într-o parte, iar sângele a
început să șiroiască pătând zăpada.
Dar chiar când a răsuflat ușurat, Edyon a auzit un țipăt
ciudat și înfiorător. A ridicat privirea și l-a văzut pe omul mai
tânăr, înarmat cu două cuțite, venind spre March, care acum
era dezarmat și bătea în retragere în stânga lui Edyon. Însă
țipătul a venit dinspre o siluetă roșie care ieșise alergând dintre
copaci, mai iute ca un taur înfuriat.
Demonul, căci asta trebuie să fi fost, s-a năpustit asupra
omului șerifului, aruncându-l în aer ca pe un copil. S-a răsucit
într-o clipă și, când omul șerifului a căzut greoi la pământ,
demonul a sărit pe el, l-a înșfăcat de cap, rotindu-l și trăgându-
l până când l-a desprins de trup cu o trosnitură îngrozitoare.
Demonul a aruncat țeasta în aer, răspândind picături purpurii
de sânge. Apoi s-a răsucit spre March și a urlat.
March încremenise. Nu avea arme, nu avea nicio șansă.
Demonul s-a apropiat de March. Edyon trebuia să facă
ceva.
— Nu! a strigat el. Nu! Nu!
Și a alergat, fluturând din brațe, direct spre demon.
Acesta s-a întors spre Edyon și s-a ridicat cât era el de
înalt. Era imens.
— Ah, la naiba, a murmurat Edyon, oprindu-se brusc.
Demonul a țâșnit spre el. Era uluitor de rapid și Edyon
știa că urma să moară. Demonul a sărit și Edyon a căzut pe
spate, împiedicându-se în propriile-i picioare chiar când
creatura se arunca prin aer...
Și cădea secerată în piept de un harpon.
Impactul l-a doborât pe demon într-o parte și trupul lui
imens a aterizat greu în zăpadă, lângă Edyon.
„Sunt viu! Sunt viu în continuare! “
Demonul a urlat din nou, scoțându-și harponul și
ridicându-se împleticit în picioare.
— La naiba! La naiba! a zis Edyon, dându-se înapoi.
Un alt harpon a zburat dinspre copaci și l-a lovit pe
demon în stomac. Apoi un altul l-a lovit din nou în piept,
răsturnându-l. De data aceasta nu s-a mai ridicat.
— Slavă Cerului! Slavă Cerului!
Un bărbat uriaș – Gravell! – cu un harpon în fiecare
mână, a ieșit alergând din pădure și s-a așezat deasupra
demonului ca să vadă dacă se mai clintea. A apărut și fata. A
luat harpoanele de la Gravell și a scos o sticlă din haina
acestuia.
 March a făcut un pas spre harponul lui, dar Gravell a
spus:
— Dacă ridici chestia aia, ești un om mort.
March a încremenit. S-a uitat spre Edyon, care încerca
să se ridice, dar picioarele nu i se mișcau. Aproape că murise.
Aproape că murise de două ori. Și pe jos, în fața ochilor lui, era
un demon. Și...
„Ah, la naiba! Ah, la naiba!“ Era încă în viață.
Gravell și fata s-au ghemuit asupra demonului, ca și cum
ar fi așteptat ceva. Apoi un rotocol de fum roz a început să se
ridice din gura creaturii și să intre în sticla pe care o ținea
Gravell. Rotocolul a devenit din ce în ce mai gros, mai roșu și
apoi violet și portocaliu. În scurt timp sticla era plină cu fum
plutitor, însă din gura demonului părea să se scurgă din ce în
ce mai mult fum și niciun strop nu scăpa, ca și cum sticla îl
aspira pe tot.
În cele din urmă, fumul a pălit, s-a subțiat și apoi nu a
mai fost deloc. Gravell a pus dop sticlei, a sărutat-o și i-a dat-o
fetei. A scos unul dintre harpoane din trupul demonului și s-a
îndreptat spre Edyon.
 Tash
PLATOUL DE NORD, PITORIA

Era un adevărat dezastru. Trei oameni muriseră și acum

Gravell se ducea spre Edyon.
March a mai făcut un pas spre harponul de pe jos.
Tash l-a avertizat:
— Dacă încerci să iei harponul, o să-l înfurii și mai tare
pe Gravell. Ne vrem doar fumul înapoi.
— Nu, a mârâit Gravell, nu doar asta vrem. Îmi vreau
fumul de demon înapoi și boașele ăstuia pe o farfurie.
Gravell a arătat spre Edyon.
— I le-am văzut, Gravell, și sincer cred că nu merită
efortul, a zis Tash.
— Asta nu-i o glumă, fetițo. E un hoț. Trebuie pedepsit.
Edyon a întins împăciuitor mâinile.
— Gravell, domnule, îmi pare sincer rău de fumul tău de
demon. Dacă vrei să mă omori, eu nu te pot opri, dar îți sugerez
s-o faci cât mai repede, pentru că s-ar putea să mor oricum din
cauza șocului.
Gravell nu s-a clintit, iar Edyon a continuat cu cea mai
teatrală voce pe care o auzise Tash vreodată.
— Știu că am greșit și tocmai am jurat că n-o să mai fur
niciodată. Sunt cu totul alt om.
— Adică ai renunțat la furat și ai trecut la crimă, a spus
Gravell, făcând cu mâna spre trupurile lui Holywell și ale
oamenilor șerifului.
— Noi doar ne apăram, domnule. Nu suntem oameni
violenți.
Edyon s-a chinuit să se ridice, zguduit, în picioare.
— Aș vrea să-mi cer scuze pentru necazurile pe care vi
le-am cauzat.
Tash a zis:
— Poate că dacă ne-ai da fumul înapoi, Gravell ar fi
convins de bunele tale intenții.
— E în desaga din spinarea poneiului.
Gravell a pufnit.
— Care ponei?
Și, evident, poneiul dispăruse. Tash știa că existase un
ponei; îl urmăriseră în ultimele cinci zile. Știa și Gravell, dar
părea hotărât să-l facă pe Edyon să-și ude pantalonii.
Edyon s-a uitat în jur, ofticat.
— Cred că a fugit când a început lupta, dar nu avea cum
să fugă prea departe, a spus el rugător.
— Tash, du-te și găsește poneiul – dacă există. Eu îi voi
păzi pe acești doi hoți criminali.
— Îl putem căuta împreună, a spus Edyon.
— Tash îl poate căuta. Tu poți să îngenunchezi și să
aștepți.
Tash a fugit și a găsit iute urmele poneiului și, la numai
cincizeci de pași depărtare, chiar poneiul, scărpinându-se în
liniște de un ciot de copac. S-a apropiat de el cu precauție, dar
animalul era mai mult obosit decât înfricoșat, iar fata l-a
mângâiat și i-a vorbit puțin. În desagă era fumul de demon.
Sticla încă părea plină cu fumul violet învârtejit, dar după
greutate și-a dat seama că rămăsese mai puțin de jumătate și
s-a strâmbat. Nu știa exact cum va reacționa Gravell la această
întorsătură a poveștii.
Fata a adus poneiul înapoi. Edyon și March tocmai
îngenuncheau în fața lui Gravell, cu mâinile în aer. Gravell se
înălța peste ei ca un munte, cu brațele încolăcite în jurul unui
harpon și cu alte două harpoane lângă el, cu vârfurile înfipte în
pământ.
— Am găsit poneiul, a spus Tash și s-a simțit imediat ca
o proastă, pentru că era ceva evident.
— Și fumul? a întrebat Gravell.
Tash a ridicat sticla.
— Cât a mai rămas?
— Aăă, poate jumătate.
— Jumătate? a răcnit Gravell.
— L-am folosit ca să-l ajut pe March. Era rănit.
— Cum adică, să-l ajuți pe March?
— Fumul, domnule. L-am folosit ca să-l vindec.
— Tot ce-ți iese pe gură e minciună, băiete? a zis Gravell,
fluturând harponul și lovindu-l pe Edyon peste braț.
Acesta a urlat de durere.
March a dat să se ridice, iar Gravell i-a tras un dos de
palmă care l-a trimis la loc; băiatului i-a dat sângele pe nas.
— Dacă te mai miști o dată fără permisiunea mea, data
viitoare folosesc un harpon. Treci înapoi în genunchi.
March a scuipat și s-a uitat cu venin spre Gravell, dar a
făcut cum i se spusese. Tash a dat fuga înainte.
— Dacă le faci lor rău nu înseamnă că-ți recuperezi
fumul.
— Poate că nu, dar mă face pe mine să mă simt mai bine.
Gravell a izbit capătul harponului de umărul lui Edyon.
— Mi-ai furat fumul, m-ai târât jumătate de țară după
tine și m-ai băgat în belele cu oamenii șerifului. Vreau să mă
răsplătești. Cincizeci de coroane pentru fumul pe care l-ai furat
și cincizeci de coroane pentru deranjul meu.
— Te vom plăti pentru fumul pe care l-am consumat și
nimic mai mult, s-a răstit March. Douăzeci și cinci de coroane.
Era prima oară când Tash îl auzea vorbind. Avea un
accent ciudat, care nu semăna cu nimic din ce auzise ea până
atunci.
— Și ai douăzeci și cinci de coroane? Nu că aș accepta că
e suficient.
— Vom face rost de ele.
March i-a aruncat o privire atât de urâtă, încât fata a
crezut că Gravell o să-l pocnească din nou.
— Am bani. Am bani, a spus Edyon, deschizând brațele.
Nu am cincizeci de coroane, dar poți lua tot ce am.
A scotocit în haină și a scos punga. Gravell a luat-o și a
răsturnat banii.
— Aici nu sunt nici zece coroane.
A clătinat din cap, în timp ce Edyon a zis:
— Bine. Bine. Poți lua asta.
Și a scos un colier de aur din interiorul hainei.
— Valorează pe puțin o sută de coroane.
— Nu, a spus March. Nu asta. Nu-i poți da asta. Holywell
are bani. Și cuțitele lui valorează mult. Le poți lua pe acelea.
Nu lanțul.
Tash s-a dus să se uite mai bine la lanțul de aur. Era
frumos, dar fata știa că n-ar fi trebuit să-l ia. Și-a amintit că
Edyon nu și-l scosese nici măcar la baie. Era clar că făcea mai
mult decât valoarea sa în aur. Fumul nu avea valoare personală
pentru Gravell. Nu era corect. S-a întors la Gravell și a rostit
în șoaptă:
 — Nu avem nevoie de colier. Putem vinde cuțitele în
Rossarb. Vom primi un preț bun pe ele acolo. E chiar o afacere
bună. Avem pumnalele, ce a mai rămas din fum și cealaltă
sticlă. Nici măcar n-ai fost nevoit să sapi groapa.
— Îmi place să sap groapa.
Tash s-a străduit să nu ofteze, exasperată.
— Ei bine, ne putem întoarce după Rossarb și poți săpa
cea mai grozavă groapă. Până atunci o să fim bine hrăniți și
odihniți, grație banilor pe care-i vom primi pentru tot acest fum.
Apoi ne putem întoarce în Pravont, îl putem plăti pe Flint și
putem mânca plăcinte câte vrem. O să fie o vară de pomină.
Gravell și-a rotit umerii.
— Iau și lanțul, și cuțitele.
— Întotdeauna mi-ai spus să nu mă lăcomesc.
— Nu sunt lacom. Iau ce are el mai de preț. Fie îi iau
lanțul, fie îi tai boașele.
Tash și-a dat ochii peste cap.
— Bine. Bine. Ia lanțul.
Gravell s-a întors din nou spre Edyon și March.
— E ziua voastră norocoasă, băieți. Tash aici de față vrea
să vă las să trăiți. Iau cuțitele și lanțul de aur.
— Nu! a strigat March, ridicându-se din nou, iar Gravell
a scos un harpon din pământ și l-a lovit atât de tare cu coada
peste cap pe băiat, încât acesta s-a prăbușit.
— Băiatul străin știe să vorbească; păcat că nu știe să
asculte.
Tash a luat cuțitele de la Holywell și de la oamenii
șerifului. Nu era un sentiment plăcut. Nu furase până acum de
la oameni și asta semăna cu furtul. Edyon era încă în genunchi
și îi dădea colierul de aur lui Gravell, care și l-a vârât în haină
fără să se uite prea mult la el. Edyon s-a întors spre March,
care zăcea inconștient la pământ.
În scurt timp, Tash și Gravell se îndreptau spre vest în
mare viteză, lăsându-i pe băieți cu poneiul. Probabil vor
supraviețui, și-a spus Tash. Dar se simțea rău. Nu se mai
simțise rău în privința niciunui lucru pe care-l făcuse până
acum. L-a urmat pe Gravell, fără să spună nimic.
Mai târziu, în cursul după-amiezii, Gravell s-a răsucit
spre ea, spunând:
— Ești tăcută.
Tash nu i-a răspuns.
Au mers mai departe, dar peste puțin timp Gravell s-a
oprit și a zis:
— Gata, spune ce ai pățit.
Tash s-a oprit și ea.
— Poftim?
— Ceva te deranjează. Varsă tot.
— Știi prea bine. N-ar fi trebuit să luăm nici lanțul de
aur, nici cuțitele. Întotdeauna mi-ai spus să nu fiu lacomă, dar
tu le-ai luat și asta e lăcomie.
— Nu e lăcomie; le-am predat o lecție.
— Și faci și o grămadă de bani în acest timp. Foarte
convenabil. Ei bine, dacă tu ești lacom, pot fi și eu. Omul cu
plăcintele din Dornan plătește mai bine decât tine. După asta
mă duc să lucrez pentru el.
— Omul cu plăcintele nu e lacom? E gras ca un porc.
— Mâncarea e diferită de lanțuri de aur și pumnale.
Gravell a scuturat din cap.
— Lăcomia e lăcomie. Vrei să-ți arăt că nu sunt deloc
lacom? Fii atentă!
Și a aruncat lanțul de aur și cuțitele la pământ.
— Iată. Nu le vreau. Dar nici nu vreau să le aibă băieții
ăia.
Tash s-a holbat la colier și la pumnale.
— Ei bine? Îți convine, domnișorică?
Tash ar fi voit să-l îmbrățișeze pe Gravell, dar s-a mul-
țumit să zâmbească și să spună:
— E mai bine. Dar lanțul de aur îi aparține lui Edyon. Ar
trebui să-l aibă.
S-a aplecat să ridice colierul. Lucrătura complicată de
aur din medalion era minunată, iar fata a văzut acum că
printre spini era un inel.
— Mă rog, dacă sugerezi că ar trebui să mă întorc și să i-
l înapoiez, ai pretenții cam mari.
Tash a vârât lanțul în punga ei goală de piele și a pus-o
în ascunzătoarea ei specială, printre șuvițele împletite de la
ceafă.
— Voi găsi eu o cale să i-l înapoiez într-o bună zi.
 March
PLATOUL DE NORD, PITORIA

March s-a trezit înfrigurat și cu o durere de cap. I-a luat

un moment să-și aducă aminte ce se petrecuse. Gravell îl lovise.
Cu putere. De două ori. Și-a pipăit capul și a dat peste ditamai
cucuiul. Nu sângera, dar părul îi era încâlcit și umed. S-a
ridicat în capul oaselor.
— Ia-o ușurel, a spus Edyon. Ți-am pus niște zăpadă pe
cap, acolo unde te-a lovit. Nu știu exact dacă asta trebuia să fac.
— O să fiu bine. Mulțumesc, a mârâit March.
Edyon stătea lângă el. Poneiul era legat de un copac, dar
nu era nici urmă de Gravell sau de fată.
— Au plecat?
— Da, a spus Edyon, întinzându-i lui March sticla lui de
apă. Ne-au lăsat cu poneiul. E mâncare în desagi. Voiam să fac
un foc, dar acum că te-ai trezit cred că ar fi mai bine să plecăm
de aici, dacă poți să mergi. Nu știu dacă un demon înseamnă
mai mulți demoni, dar sunt și cadavrele. Nu e un loc prea
plăcut.
March s-a ridicat în picioare. Se simțea puțin amețit, dar
mai ales îi era frig.
— Încotro?
— Ei s-au dus spre vest. Cred că se vor duce la Rossarb.
Dacă ne ținem după urmele lor ar trebui să ne conducă acolo.
Și să sperăm că vor ucide și demonii din calea lor.
Părea un plan rațional. March nu avea o idee mai bună
și să se întoarcă pe drumul pe care veniseră poate ar fi
însemnat să dea nas în nas cu alți oameni de-ai șerifului.
— Aș vrea să-l îngrop pe Holywell, dar nu avem lopată și
pământul e înghețat bocnă, a spus Edyon.
— Nu i-ar păsa. Poate chiar ar prefera să fie lăsat sub
cerul liber.
March s-a dus la trupul lui Holywell.
Ar fi putut fi March în locul lui, cu o suliță în piept.
March a scos sulița și l-a răsucit pe Hollywell. Avea ochii
deschiși și mai palizi decât atunci când era în viață. March a
căzut în genunchi, întrebându-se dacă acum el rămăsese
ultimul dintre abasci.
Edyon a venit lângă el și a spus:
— Îmi pare rău de Holywell. Știu că el mă disprețuia, dar
nimeni n-ar trebui să moară astfel.
March a dat din cap. A inspirat profund și s-a apropiat și
mai mult de Holywell, pipăindu-i trupul, căutând ceva de
valoare, ceva care să-i fie folositor. Gravell îi luase cuțitele și
banii, dar la gât îi rămăsese un lănțișor subțire de argint cu o
semilună agățată de el, vechiul simbol al Abaskului.
— Ar trebui să i-l trimitem rudelor sale? a întrebat
Edyon. Are soție sau copii?
— Nu. Era singur.
March a luat lanțul.
— Cred că ar fi voit să-l păstrez eu. Poate o să-l duc în
Abask, în locul lui. O să-l îngrop acolo.
— Ar fi frumos. Era un om dur, dar sunt sigur că-ți
aprecia bunătatea. O să-ți fie dor de el?
March a dat din cap.
 — Era un abasc adevărat. Eram frați. Da, o să-mi fie dor
de el.
„Și acum ce fac, frate? Ce fac cu fiul prințului? Cu băiatul
acesta care m-a vindecat când eram rănit? Care are încredere
în mine? Care mă face să mă simt...”
March și-a frecat fața cu toată puterea. Holywell își
păstrase planurile pentru sine. Tot ce știa March era că trebuie
să ia o corabie din Rossarb ca să-l ducă pe Edyon în Brigant.
Dar ce corabie? Către care port? Și cine era maestrul pe care-l
pomenise Holywell? Toate cunoștințele de care avea nevoie
erau încuiate în capul lui Holywell, dus pentru totdeauna. Avea
nevoie de un plan nou.
Un singur lucru nu se schimbase – era îngrozitor de frig
pe platou. Trebuiau să ajungă la Rossarb cât mai repede cu
putință. Pe drum se putea gândi la ce avea de făcut.
Putea face asta, însă pentru Holywell nu mai putea face
nimic. Nici măcar nu voia să-i acopere fața sau să-i închidă
ochii. S-a gândit că Holywell ar fi preferat să se uite la cer.
— Ai dreptate, Înălțimea Ta – ar trebui s-o luăm din loc.
Gravell probabil merge repede.
March s-a uitat pentru ultima oară în jurul său ca să
vadă dacă mai era ceva de luat. S-a dus la demon. Era de
culoare roșie cu portocaliu și era splendid, deși murise.
— E frumos, nu-i așa? a zis Edyon, ducându-se lângă
March. Credeam că o să mor.
Glasul lui Edyon era unul serios.
— Eu niciodată... adică, eu călătoresc împreună cu
mama – cumpărăm și vindem mobilier. Toate astea sunt noi
pentru mine.
— Mi-am petrecut toată viața ca slujitor al unui prinț,
turnându-i vinul și pregătindu-i baia. Și pentru mine e nou.
 March a șovăit, dar trebuia s-o spună.
— Tu ai distras demonul. M-ar fi ucis dacă n-ai fi făcut
asta. Ai fost foarte curajos. Mulțumesc, Înălțimea Ta... Edyon.
Chipul lui Edyon s-a luminat cu un zâmbet care i-a
încălzit inima lui March.
— Sunt sigur că ai fi făcut același lucru pentru mine. Cu
siguranță l-ai înfruntat pe Gravell, deși curajul tău a fost irosit
până la urmă.
March nu era sigur ce ar fi făcut dacă lucrurile ar fi stat
invers. Dar detesta faptul că Gravell luase lanțul lui Edyon și
inelul regelui, dovezile că Edyon era cine era. March știa cum
era să fii rupt de trecutul tău.
— Hai să adunăm lemne. Vom avea nevoie de ele mai
târziu.
March a dus poneiul înapoi la adâncitura unde scăpase
vreascurile. Arăta oarecum diferit. Nu mai vedea sclipirea
roșiatică, dar simțea pământul și acesta încă era cald.
Edyon îl privea și atunci March a zis:
— Cred că de acolo a venit demonul. Nu știu cum. Îna-
inte, pământul avea o strălucire roșie. Acum a dispărut.
— Crezi că mai sunt și alți demoni pe aici?
March a ridicat din umeri.
— Presupun că trăiesc singuri. Cu toată forța lui și cu
toată priceperea lui cu harponul, nici măcar Gravell n-ar putea
doborî mai mult de un demon o dată.
— Eu nu prea credeam în demoni, a zis Edyon. Nici
măcar când le foloseam fumul nu credeam în ei. Era prea greu
de crezut în așa ceva. Și nici măcar după ce am văzut un demon
care era aproape să mă omoare tot nu știu ce să cred.
— Pentru că vin dintr-o altă lume. De aici, a spus March,
arătând spre pământ.
 Au strâns lemnele și au pornit la drum, cu pas hotărât.
March avea capul umflat și gerul mușca mai rău ca niciodată,
dar era sigur că dacă se țineau după urmele lui Gravell aveau
să ajungă în Rossarb. Poate că le va fi frig și foame pe drum,
dar se vor descurca.
Și apoi?
Îl putea duce chiar el pe Edyon în Brigant și i-l putea
preda lui Aloysius, dar... cum i-ar fi putut face asta lui Edyon
acum? îi salvase viața. Setea de răzbunare a lui March față de
Thelonius nu dispăruse niciodată, dar nu era corect să trădezi
un om care-și riscase viața ca s-o salveze pe a ta. Nu, nu i-l
putea duce pe Edyon lui Aloysius.
Și atunci?
Poate cea mai bună răzbunare ar fi fost să-l lase pe
Edyon să revină lângă tatăl lui – marele războinic al cărui fiu
nu știa să lupte. Dar March știa că i-ar aduce un deserviciu lui
Edyon. Era mai curajos și avea principii mai solide decât
majoritatea lorzilor pe care-i cunoscuse.
March nu era ca Holywell. Nu cunoștea lumea – nu
părăsise niciodată Calidorul. Nu avea prieteni, nu avea cui să
ceară ajutorul. Acum, Holywell nu mai era. March și-a pipăit
lanțul cu semilună din mănușă și i-a făcut o promisiune lui
Holywell.
„Îmi pare rău, frate. Nu-l pot trăda pe Edyon. Dar o să
mă răzbun pe Thelonius, în numele tău și al tuturor abascilor.
Nu-mi voi dezamăgi poporul.“
 Catherine
TORNIA, PITORIA

Pe scurt, evitați cu orice preț să fiți prinși.

Războiul: Arta victoriei, M. Tatcher

— Strângeți-vă lucrurile. Plecăm, le-a spus Catherine

servitoarelor sale când a intrat în apartamentul ei.
Ambrose și Catherine părăsiseră încăperile regelui Arell,
mergând iute prin castelul aflat într-o continuă agitație, deși
nimeni nu-i urmărea. Sir Rowland se dusese să poruncească
pregătirea cailor.
Tanya și Jane încuiaseră ușa, forțându-l pe Ambrose să
bată de trei ori înainte să-i deschidă. Acum stăteau în salon,
palide la față.
— Dar încotro, Înălțimea Ta? a întrebat Jane. Nu cumva
înapoi în Brigant?
— Nu, acolo niciodată, a răspuns Catherine. Boris și
oamenii lui i-au atacat pe regele Arell și pe mulți dintre lorzii
acestuia. Unii sunt morți. Regele este grav rănit. Sunt în
primejdie aici. Ambrose ne va duce în nord, ca să ne alăturăm
prințului Tzsayn. El ne va proteja.
„Așa va face oare? Propriul său tată, înjunghiat de oa-
menii fratelui meu...“
Catherine și-a alungat îndoielile, apoi s-a confruntat cu
întrebarea de care se temuse.
— Unde e Sarah?
Preț de o clipă, Catherine nu și-a putut găsi cuvintele.
Apoi s-a forțat să le rostească, cu glas frânt.
— Au ucis-o oamenii lui Boris.
Jane și-a dus mâna la gură.
— Dar... de ce să facă asta?
Ambrose a clătinat din cap.
— Pentru că nu le pasă deloc de alții.
— Pentru că sunt oamenii lui Boris, a spus Tanya cu
furie. Și oamenii lui Noyes, fără îndoială.
— Cu toții sunt oamenii tatălui meu. El este cauza
tuturor acestor morți, a spus Catherine. Dar noi nu mai suntem
nici de partea tatei, nici de partea Brigantului. Suntem de
partea Pitoriei, a regelui Arell și a prințului Tzsayn, spre binele
tuturor.
Credea asta – trebuia să creadă.
— Așa că trebuie să mergem la prinț. Nu e timp să jelim.
Trebuie să fim puternice. Așa și-ar dori Sarah.
Tanya și Jane s-au pus pe treabă și au făcut mici bagaje
cu lucruri pentru Catherine și pentru ele însele. Catherine s-a
asigurat că și-a luat bijuteriile. Fără bani, știa că acestea
puteau fi singurele obiecte cu care putea plăti în timpul
călătoriei.
Peste puțin timp, Sir Rowland s-a întors cu un bărbat cu
păr cărunt și cu unul dintre gardienii cu păr albastru pe care
prințul i-l repartizase înainte să plece. Sir Rowland i-a
prezentat pe cei doi oameni, spunând:
— Geratan și Rafyon vă vor ajuta să ieșiți din oraș și să
mergeți în nord, după prințul Tzsayn.
Rafyon s-a înclinat și a liniștit-o pe Catherine spunând:
 — Mergem cu tine oriunde mergi tu, Înălțimea Ta.
Prințul Tzsayn a spus că trebuie să te protejăm, iar aici nu e un
loc sigur pentru tine. Sunt eu și cei nouă oameni ai mei, plus
Geratan și trupa lui.
După această replică, bărbatul cu păr alb a venit în față.
Era înalt și subțire și puternic, iar Catherine și-a dat seama că
este unul dintre dansatorii care o însoțiseră pe drumul spre
oraș. Acesta s-a înclinat cu eleganță.
— Ne-am vopsit părul ca să ne arătăm loialitatea,
Înălțimea Ta. Încă avem părul alb; încă suntem oamenii tăi.
Lui Catherine nu-i venea să creadă.
— Știți că fratele meu, Boris, a omorât mulți pitorieni?
Geratan a dat din cap.
— Știm, Înălțimea Ta. Și știm cu toții că prințul Boris e
un om crud și orgolios. I-am observat purtarea pe drumul până
aici. Și am observat și purtarea ta. Bunătatea ta față de oameni,
felul în care te-ai interesat de tradițiile noastre. Știm că nu ești
ca fratele tău. Prințul Tzsayn dorește să fii în siguranță și asta
ne dorim și noi.
Catherine și-a simțit din nou ochii plini de lacrimi, dar
de data aceasta erau lacrimi de recunoștință.
— Oricum, a zis Sir Rowland, toată lumea știe că Boris e
responsabil pentru atac și câțiva dintre lorzi spun că și tu
trebuie să fii implicată. În absența prințului, Lordul Farrow a
preluat conducerea. Deocamdată tot ce a făcut a fost să ne
interzică ție, servitoarelor tale și mie să părăsim orașul. Dar
dacă regele moare, Farrow va lua cârma în propriile mâini
înainte de întoarcerea lui Tzsayn.
— Farrow mă urăște. Întotdeauna m-a considerat o
războinică brigantină.
Era cum se temuse, dar măcar acum putea fi sigură că
face alegerea corectă plecând.
— Suntem gata de plecare.
Rafyon a dat din cap.
— Foarte bine. Am câțiva cai care ne așteaptă lângă
castel. E un tunel, cunoscut de puțini oameni. E folosit de prinț
ca să scape de la curte când înălțimea Sa... nu se simte bine.
Catherine a zâmbit.
— Când se plictisește, adică? Mi se pare perfect.
— Trebuie să fim rapizi. Voi merge primul. Geratan va
veni în urma noastră.
Tanya și-a pus mantia lui Catherine pe umeri, apoi ea și
Jane au luat bagajele. Catherine a aruncat o ultimă privire
camerei sale, întrebându-se dacă se va mai întoarce vreodată
aici. Deși se grăbeau, era perfect conștientă de ironia situației.
Se temuse atât de mult să călătorească pentru a-l întâlni pe
Tzsayn. Acum fugea spre el. Era singura cale ca ea și
servitoarele ei să fie în siguranță.
Au pornit la drum, fără să se furișeze, așa cum își ima-
ginase Catherine, ci mergând iute, cu curaj, străbătând
încăperile și trecând de uși, rămânând pe coridoare mai
liniștite, întâlnindu-se numai cu doi slujitori, care s-au dat, cu
înțelepciune, din calea lor.
S-au îndreptat spre terasa unde Catherine vorbise
pentru prima oară cu Tzsayn. Se întâmplase cu numai două zile
în urmă, dar părea că trecuseră ani întregi. După ce au ieșit,
Rafyon a luat-o înainte să vadă dacă drumul era liber. Au
așteptat în tăcere. Ambrose stătea aproape de Catherine,
protejând-o, și-a dat ea seama, cu trupul lui. Nu era convinsă
că așa ceva era necesar, dar nu putea nega faptul că se simțea
bine în apropierea lui. Tanya și Jane se țineau de mână.
Amândouă erau palide la chip și înspăimântate. Catherine le-a
transmis prin semne Forță și Tanya s-a străduit să zâmbească.
Rafyon a apărut în capătul îndepărtat al terasei și le-a
făcut semn să vină. Apoi s-au pus iar în mișcare, de data
aceasta mai repede, aproape alergând pe cărările din grădina
cu trandafiri spre grădina cu apă, coborând treptele abrupte de
piatră spre o ușă de lemn ascunsă în spatele unei tufe uriașe.
Sir Rowland a luat-o înainte, iar Ambrose a luat-o de mână pe
Catherine, adăpostiți de întunericul din tunel. Rafyon a aprins
un felinar, dar strălucirea palidă a acestuia, care arăta cât era
de jos acoperișul de piatră, nu-i ajuta prea mult să-și găsească
drumul. Din fericire, podeaua era pavată, netedă și fără
denivelări, dar cobora din ce în ce mai abrupt.
Catherine s-a împiedicat de cizmele lui Ambrose, iar el a
spus:
— E mai simplu dacă mergem unul lângă altul.
Și-a pus mâna peste umărul ei, trăgând-o spre el.
Catherine nu simțise niciodată un bărbat atât de aproape de
ea, iar pulsul i s-a accelerat și mai mult.
Peste câteva clipe au ieșit pe o alee pietruită. Sir Row-
land s-a întors și a părut surprins să-l vadă pe Ambrose ținând-
o de mână pe Catherine, dar înainte să apuce să spună ceva,
Ambrose a împins-o brusc pe Catherine departe de el, cu un
strigăt alarmat.
Doi oameni îmbrăcați în negru au sărit de pe zidul de
lângă ei, unul aterizând în cârca lui Rafyon și celălalt în capul
lui Ambrose. Cei patru s-au prăvălit la pământ. Catherine s-a
lipit de perete lângă intrarea în tunel, aproape de Tanya și
Jane. Sir Rowland a scos un cuțit lung din haină și, cu o forță și
o viteză uimitoare, l-a înjunghiat pe omul care-l atacase pe
Ambrose.
Rafyon s-a rostogolit într-o parte, iar atacatorul său s-a
ridicat în picioare, a văzut că tovarășul lui e mort și a încercat
să se cațăre pe zidul de pe care sărise. S-a rotit cu fața spre
Catherine și a aruncat unul dintre pumnale. Tanya a tras-o pe
Catherine înapoi în tunel, iar cuțitul s-a izbit de peretele lângă
care stătuse până atunci. Apoi a auzit un urlet de durere. Spera
să fie atacatorul, dar a văzut apoi că Sir Rowland căzuse în
genunchi.
Catherine s-a prins de Tanya, iar într-o clipă Ambrose a
fost lângă ea, cu ochii mari.
— Credeam că te-a atins. Credeam că...
— Dar Sir Rowland?
Rafyon era lângă el. A ridicat privirea spre Ambrose și a
clătinat din cap. Catherine s-a dus la ambasador și a
îngenuncheat lângă el, luându-l de mână, dar ochii acestuia
erau deja ficși și nemișcați.
Rafyon s-a uitat în sus, pe zid.
— Unul dintre ei a scăpat, Geratan. Vezi dacă-l poți
prinde. Vom aștepta aici.
Geratan a dat din cap, a escaladat iute zidul și a dis-
părut.
Ceilalți au așteptat în tăcere. Jane plângea, sprijinită de
Tanya. Catherine a rămas aplecată peste trupul lui Sir
Rowland. O altă viață irosită. Un om bun și înțelept distrus de
tatăl ei.
Geratan a scuturat din cap când s-a întors sărind cu
ușurință pe alee.
— L-am zărit în ultima clipă, mult în fața mea. Nu l-am
putut prinde. A dispărut.
Rafyon s-a răsucit spre Catherine.
— Trebuie să ne continuăm drumul. Nu mai avem mult
și ajungem la cai. Îmi pare rău, dar trebuie să lăsăm aici trupul
neînsuflețit al lui Sir Rowland. Acum nu mai putem face nimic
pentru el.
Catherine a dat din cap. Va avea timp să-l jelească mai
târziu. Ambrose a prins-o din nou de mână și au luat-o la fugă
după Rafyon. Au străbătut alee după alee, întorcându-se și
răsucindu-se până când și-au pierdut orice simț al direcției.
Inima lui Catherine bătea atât de tare, încât credea c-o să se
prăbușească, dar s-a forțat să meargă mai departe. În cele din
urmă au intrat într-o curte și acolo erau caii!
Alături de cai mai erau niște oameni, unii cu părul al-
bastru al gărzilor prințului și un număr egal de bărbați cu păr
alb. Ambrose a luat-o pe Catherine în brațe și a dus-o pe sus
ultimii zece pași; ea s-a agățat de el și a privit peste umărul lui,
dându-și seama că acum se aflau în afara zidurilor castelului.
Turnul central era înalt, dar îndepărtat. Ambrose a ajutat-o să
încalece, iar ea a fost nevoită să-i dea drumul.
Ambrose a încălecat și el.
— Nu te îndepărta de mine, Înălțimea Ta. Nu ne oprim
pentru nimic în lume.
Și a plecat în goană.
Catherine s-a uitat iute în jur. Jane și Tanya erau deja
călare, așa că prințesa și-a îmboldit calul. Acesta l-a urmat pe
Ambrose, tropotind pe străzi, în timp ce soldații cu păr albastru
le strigau oamenilor să se dea din drum.

Catherine era epuizată. Era obișnuită să călărească, dar

nu așa. Tanya și Jane nu se plânseseră nici măcar o dată, dar
Catherine știa că se simțeau la fel de rău ca ea. Soldaţii
încercaseră să le mențină doamnelor moralul cu vorbe
încurajatoare – „Încercați să vă relaxați puțin“ și „Nu e nevoie
să strângeți hățul atât de tare“. Jane cea timidă nu răspundea
niciodată, dar Tanya a început o conversație și era dezamăgită
că oamenii nu știau cum îl cheamă pe cal, așa că ea l-a numit
Boris. Unul dintre soldați a râs și a spus:
— E o iapă.
— Da, dar dacă-i spun Boris nu mă simt atât de rău când
o îmboldesc.
Trecuse de miezul nopții când Rafyon a decis să facă un
popas. Osteniți, fugarii au descălecat de pe caii lor la fel de
obosiți și de-abia au avut energie să facă un mic foc; au mâncat
câteva îmbucături de pâine.
După aceea, Tanya, Jane și Catherine s-au întins ca să
se odihnească. Catherine s-a uitat la Ambrose, iar el a văzut-o,
dar s-a răsucit să-i răspundă lui Rafyon. Catherine i-a privit
cum discutau. Părul lui Ambrose îi ascundea jumătate de față.
În majoritatea timpului chipul lui era serios, dar acum zâmbea
la ceva ce spunea Rafyon.
Catherine s-a forțat să închidă ochii. N-ar fi trebuit să-l
spioneze pe Ambrose; se ducea să-l întâlnească pe prințul
Tzsayn. Dar în ciuda călătoriei lor obositoare, Catherine nu
putea dormi, cu mintea plină de evenimentele zilei ce trecuse.
Sir Rowland murise și asasinii în negru stăteau la pândă
așteptând-o – sau poate că-l așteptau pe prințul Tzsayn? Era
sigură că Noyes era în spatele acestei tărășenii. Omul care
murise era unul de-al lui. Faptul că se aflase despre existența
tunelului secret al prințului Tzsayn și că stătuseră la pândă la
ieșirea din tunel erau indicii că aceasta era mâna lui Noyes, și
nu a lui Boris.
Nu mai dorea să se gândească la toate acestea, așa că s-
a întins în tăcere, voind să adoarmă. A tras cu urechea la
bărbații care vorbeau despre atacul asupra castelului și despre
evadarea lor. Ațipise când unul dintre oamenii lui Rafyon a
strigat:
— Sir Ambrose! Am auzit că ești aproape soldatul per-
fect. Dar e clar că ai un singur mare cusur.
Ambrose a întrebat:
— Care e acela?
L-au luat în bășcălie, ca și cum Ambrose ar fi trebuit să
știe. Catherine s-a ținut tare, presupunând că îi vor spune că e
brigantin.
— Care-i problema lui, băieți? a strigat Rafyon.
Oamenii i-au răspuns în cor:
— Nu are părul albastru!
Catherine a zâmbit și a adormit.
 Ambrose
DRUMUL SPRE COASTA DE VEST, PITORIA

În cea de-a doua zi petrecută pe drumul de la nord de

Tornia au întâlnit primul drum blocat. Soldaţii și-au schimbat
poziția ca să se asigure că prințesa și servitoarele ei erau
protejate din toate părțile, iar Ambrose a mers înainte cu
Rafyon ca să vadă ce se întâmplă. A bănuit că filtrul era pus
acolo ca să-l oprească pe Boris, deși de fapt nu părea că vrea să
oprească mare lucru: erau doi oameni la barieră, care era un
biet par sprijinit de fiecare parte de un scaun, dar era ceva
oficial, căci unul dintre bărbații care se ocupau de barieră avea
părul purpuriu ca oamenii șerifului.
Cel cu părul roșu l-a salutat pe Rafyon și a explicat.
— Îi verificăm pe toți cei care se duc spre sud, domnule.
Unul dintre oamenii noștri a fost ucis în Dornan acum câteva
zile.
— Prințul Tzsayn a trecut pe-aici?
— Ieri, domnule. Cu mulți oameni de-ai săi. Frumoasă
priveliște. Mergeau repede.
— Așa cum trebuie să mergem și noi.
— Pot să vă-ntreb ceva, domnule? Oamenii cu păr alb?
Nu știu pe care dintre lorzi îl reprezintă.
— Este culoarea albă a prințesei Catherine de Pitoria,
viitoarea soție a prințului Tzsayn și viitoarea voastră regină.
 Omul șerifului a tras cu ochiul spre Catherine, iar
Ambrose s-a uitat și el în urmă. Silueta micuță a lui Catherine
stătea dreaptă pe cal. Părea la fel de puternică și demnă ca
întotdeauna. Ambrose știa că prințesa e epuizată și îngrijorată,
însă ea nu lăsa să se vadă acest lucru.
Veștile despre invazie au ajuns și la ei în acea zi, de la
niște călători ce veneau din sud. O armată brigantină uriașă,
de câteva mii de oameni, trecuse frontiera, îi dispersase pe
apărătorii pitorieni și înainta spre Rossarb. Ambrose știa că
brigantinii nu vor avea milă de nimeni în calea lor; exultau în
luptă și-i disprețuiau pe prizonieri.
Catherine a închis ochii preț de o clipă și a spus:
— Speram să fie totul cumva o greșeală, dar e adevărat.
Pitoria și Brigantul sunt în război.
Ambrose a dat din cap.
— Mi-am petrecut întreaga viață antrenându-mă și
sperând să lupt pentru Brigant. Dar acum... probabil că voi
lupta împotriva lor.
— Ai putea face asta? Să lupți împotriva compatrioţilor
tăi?
Ambrose nu era sigur.
— Brigantul este în continuare țara tatălui și a fratelui
meu. Dar nu mai este țara mea.
S-a întors spre Catherine.
— Nu mai știu cărui loc aparțin.
Catherine l-a privit în ochi.
— Recunosc această dilemă.
— Singura mea certitudine este că am jurat să te pro-
tejez pe tine și asta voi face. Mă voi asigura că ajungi teafără la
Tzsayn.
Și apoi? Era clar că Tzsayn nu-i va dori prezența și nu
avea nicio idee despre ceea ce-și dorea Catherine. Ținea la el,
era sigur de asta, dar oare ce-i putea el oferi? Nimic în
comparație cu ce-i putea oferi prințul Pitoriei.
Au mers pentru o vreme în tăcere, apoi Catherine a zis:
— Trebuie să-ți spun ceva. M-am gândit la tata și la
motivele invaziei sale. Cred că sora ta aflase ceva despre
planurile lui.
Ambrose a răspuns fără să gândească:
— Știa despre băieții de la Fielding, iar aceștia păreau să
știe despre invazie.
— Poftim? Ce băieți?
Ambrose i-a povestit lui Catherine despre îndoielile sale
privind motivul execuției lui Anne, despre călătoria lui la
Fielding și despre armata de băieți.
— Dar ce anume te face să te gândești la Anne? a în-
trebat el.
— Înainte de execuție, mi-a trimis un mesaj. Trei semne.
Pe ultimul nu l-am văzut cum trebuie, dar primele două erau
cuvintele „fum de demon“ și „băiat“. Știi care ar putea fi cel de-
al treilea cuvânt?
Ambrose a clătinat din cap.
— „Băiat" trebuie să se refere la băieții din Fielding. Dar
„fum de demon"? Există măcar așa ceva?
— Tatăl meu a cumpărat fum, ceea ce înseamnă că
există. Totuși mi-e greu să cred în demoni.
— Dar pot să cred că Anne știa ceva. De-asta era în
Fielding.
Ambrose s-a uitat la Catherine.
— N-a fost altceva decât o crimă. Știa ceva și Aloysius a
ucis-o din cauza asta.
— Moartea ei nu a fost totuși în zadar, Ambrose. Mi-a
trimis mesajul. Datorită ei ai mers în Fielding și datorită
acestui lucru ai aflat despre invazie.
— Mici consolări.
— Da, mici consolări.
S-a aplecat spre el și și-a pus mâna pe brațul lui.
— Mi-ar fi plăcut s-o cunosc pe Lady Anne.
Ambrose a zâmbit, cu lacrimi în ochi.
— Și mie mi-ar fi plăcut.
În cea de-a doua noapte s-au odihnit la un han, iar
popasul a fost plătit cu unul dintre cerceii de safir ai lui
Catherine, bijuterie care valora probabil mai mult decât toată
clădirea cu tot ce era înăuntru. Lui Catherine părea să nu-i
pese. A spus:
— Asigurați-vă că e mâncare suficientă pentru oameni și
pentru cai. Și pentru drumul nostru de mâine.
Și a dispărut într-o cameră cu servitoarele ei.
Ambrose și-a făcut runda de gardă, patrulând perimetrul
clădirii. Nimeni nu i-a prins din urmă venind din Tornia, deci
era imposibil de aflat dacă regele Arell era viu sau mort, dacă
Lordul Farrow preluase controlul sau dacă oamenii lui
porniseră deja în urmărirea prințesei fugare, dar Rafyon și
Ambrose au căzut de acord că nu-și puteau asuma niciun risc.
În cea de-a treia noapte și-au așezat tabăra departe de
drum. În timp ce se cocea mâncarea, Tanya și Jane au stat cu
bărbații cu care se împrieteniseră în cursul călătoriei.
Catherine ședea deoparte, iar Ambrose s-a apropiat de ea și i-a
zis:
— Mâine vom ajunge în Rossarb.
— Ne-ai adus până aici în siguranță, Ambrose. Te-ai
descurcat de minune.
— Nu pot să spun că mă bucur, Înălțimea Ta. Armata
tatălui tău a avansat repede. Vom fi mai aproape de bătălia în
sine decât aș fi sperat. Dar în Rossarb este soțul tău.
— Prințul Tzsayn nu este... Suntem încă logodiți, dar...
Catherine și-a răsucit capul într-o parte.
— Prințul Tzsayn m-a eliberat de orice obligație. Spune
că încă vrea să se însoare cu mine, dar numai dacă vreau și eu.
Ambrose a rămas surprins.
— Și tu vrei?
— E un om de onoare. Mărturisesc... Îmi place de el. Îl
admir.
— Asta nu-mi răspunde la întrebare.
Ambrose a simțit duritatea propriei voci și s-a urât
pentru asta. Dar ura și mai mult faptul că prințesa îl plăcea pe
Tzsayn. Onorabilul Tzsayn. Admirabilul Tzsayn. Prințul și
oribilul său obicei de a face totul bine.
— Trebuie să mă gândesc. Toată viața am știut că mă voi
mărita cu omul pe care tatăl meu îl va alege pentru mine.
Acum, brusc, sunt liberă să aleg pentru mine însămi. E un
sentiment ciudat. Și, de fapt, nu sunt sigură că mă simt deloc
liberă. Este război. Fug de Lordul Farrow.
A făcut o pauză.
— Dar dacă ar fi să aleg cu adevărat – a roșit și și-a lăsat
privirea în jos, apoi a ridicat-o din nou, uitându-se fix în ochii
lui Ambrose – nu e nimeni mai onorabil și mai loial decât tine,
Ambrose.
— M-ai... alege pe mine?
— Nu e nimeni care să... adică, faptul că am fost cu tine
zilele acestea a fost... O, Doamne, ce greu e să vorbești despre
dragoste.
— Dragoste?
Ambrose nu mai avea cuvinte. Fără să se mai gândească,
a ridicat mâna prințesei și i-a sărutat degetele. I le-a sărutat pe
fiecare în parte, dorind să-i sărute mâna și brațul și mai mult
de-atât. Catherine și-a retras mâna.
— Te rog, Ambrose.
El a fixat-o cu privirea.
— E greu să vorbești despre dragoste, sunt de acord.
Săruturile sunt mult mai ușoare.
— Așa să fie?
Catherine i-a luat mâna și a sărutat-o. Apoi i-a sărutat
fiecare dintre degete.
Iar Ambrose s-a înclinat și i-a șoptit la ureche:
— Nu iubesc pe nimeni în afară de tine și nici nu voi iubi
vreodată.
 Catherine
ROSSARB, PITORIA

Onoare și Fidelitate.
Mottoul trupelor prințului

Cu cât se apropiau mai mult de Rossarb, cu atât întâl-

neau mai mulți oameni care fugeau spre sud, fiecare oferindu-
le vești care mai de care mai alarmante. Cea mai bună dintre
ele era că prințul Tzsayn ajunsese la Rossarb și întărea cetatea;
cea mai rea era că armata lui Aloysius era stabilită pe pământ
pitorian și înainta spre Rossarb, pârjolind și ucigând totul în
calea ei.
Catherine s-a întrebat din nou de ce făcea tatăl ei acest
lucru. Pământul pe care-l străbătea acum era sărac: câteva case
și sate răsfirate, mici câmpuri cu recolte amărâte. Oare venea
pentru demoni? Sau poate chiar tatăl ei era un soi de demon,
însetat să omoare și să distrugă, doar așa, de dragul de a o face?
Rafyon a venit călare lângă Catherine.
— În scurt timp vom ajunge pe coastă, Înălțimea Ta, și
atunci vom vedea orașul Rossarb. E un port cu pescari.
Este un mic castel și un oraș vechi, cu ziduri, în jurul lui.
Dacă vor ataca orașul, trupele vor baricada străzile și vor
rămâne în interiorul zidurilor. Dacă nu vor putea păstra orașul,
se vor retrage în castel. Am fost odinioară staționat aici. Nu a
fost una dintre misiunile mele cele mai palpitante.
Catherine a zâmbit cu tristețe.
— Din nefericire, această vizită va compensa probabil
acel eșec.
Pe măsură ce drumul se apropia de coastă, pâcla subțire
de pe mare ce atârna în aer se transforma într-o ceață groasă.
În scurt timp Catherine nu mai vedea nici la douăzeci de pași
în față. Aerul era nemișcat și mut, dar prințesa era sigură că
zărise o siluetă întunecată alergând pe drum în fața ei, apoi
alta, apoi alte câteva. Catherine a încercat să-și dea seama cine
sunt după culoarea părului, apoi a văzut că purtau coifuri.
Coifuri brigantine.
Preț de o clipă, ceața s-a dat la o parte și Catherine a
zărit mai multe ambarcațiuni mici trase pe plajă, cu zeci, poate
sute de soldați revărsându-se din ele.
— Brigantini! a strigat ea, arătând cu degetul.
Ambrose a înjurat.
— Au profitat de ceață ca să ajungă pe plajă și s-o ia pe
scurtătură spre oraș. Soldaţii din Rossarb nici nu știu probabil
că au apărut aici. Trebuie să-i avertizăm.
Atunci când ceața se dăduse la o parte, nu numai soldații
brigantini fuseseră dați la iveală, ci și micul grup al lui
Catherine. Unii dintre brigantini deja alergau spre ei. Ambrose
și-a scos sabia.
— Orice s-ar întâmpla, Înălțimea Ta, du-te cât poți de
repede în Rossarb. Nu privi în urmă.
Catherine și-a îmboldit calul, dar deja și mai mulți
soldați brigantini se revărsau pe drumul din fața ei. Ambrose a
galopat înainte, lovind cu sabia în stânga și-n dreapta,
deschizând drumul, apoi calul lui a scos un țipăt și a căzut, cu
o suliță înfiptă în gât.
 Ambrose s-a rostogolit strigând:
— Mergi înainte! Nu te opri!
Iar Catherine a galopat prin culoarul pe care i-l des-
chisese el, cu Jane și Tanya de-o parte și de alta a sa, cu Rafyon
și Geratan în spatele ei. S-a uitat înapoi și a văzut cum un alt
bărbat aleargă spre Ambrose înainte de a se pierde în ceața din
ce în ce mai groasă.
Și-a mânat calul mai iute, în timp ce frica o sufoca. Îna-
inte a văzut silueta cenușie a unei clădiri de piatră. Unde se
afla? Acesta era Rossarb? Cu siguranță el trebuia să fie. Calul
ei s-a poticnit și a încetinit, epuizat, iar Catherine s-a uitat în
jurul ei, însă ceața era atât de densă, încât nu vedea pe nimeni,
nici pe servitoarele ei, nici pe Ambrose.
Calul prințesei s-a oprit brusc lângă un zid, tremurând.
Nici măcar nu s-a mai întors pe loc, așa că ea a descălecat și a
luat-o la goană înainte, strigând după ajutor.
Un cap cu păr albastru a apărut în vârful parapetului de
piatră.
— Dă alarma! a strigat ea. Brigantinii sunt deja pe plajă!
Vin!
Un val de blesteme a venit drept răspuns, apoi s-a auzit
scârțâitul unei porți uriașe. De-a lungul zidului a apărut un șir
de soldați, care au alergat spre plajă. Erau oare suficienți
pentru a le ține piept brigantinilor?
Dar unde erau oamenii ei? Ambrose? Tanya și Jane?
Zgomotul luptei era îndepărtat și devenea din ce în ce
mai mut, dar Catherine nu era convinsă că faptul acesta nu era
o iluzie cauzată de ceață. Catherine a stat acolo, ca pentru o
veșnicie, cu inima bătându-i cu putere în piept, pe măsură ce
ceața se ridica ușor și priveliștea din fața ei devenea din ce în
ce mai clară.
 Caii rămăseseră în picioare, la fel și câțiva oameni, dar
pământul era acoperit cu cadavre. Prima persoană pe care a
recunoscut-o, împleticindu-se spre ea, a fost Tanya, care ducea
o sabie plină de sânge. Apoi a văzut câțiva dintre oamenii lui
Rafyon. Cu toții aveau sânge pe ei. Unul s-a apropiat de Tanya
și i-a luat sabia, iar ea s-a sprijinit plângând de umărul
acestuia. Apoi a apărut și Rafyon, trăgându-și calul de frâu și
șchiopătând. Iar în spatele calului era o altă siluetă pe care
Catherine a recunoscut-o imediat.
A dat să alerge spre Ambrose, apoi s-a stăpânit. Părea
ostenit, dar nu era rănit. Catherine s-a dus la Rafyon.
— Atât a mai rămas din noi toți?
Catherine nu voia să întrebe, dar nu avea încotro:
— Unde e Jane?
Unul dintre oameni a spus:
— Îmi pare rău, Înălțimea Ta. A fost lovită de o săgeată
și a căzut de pe cal.
— Ar putea fi în viață?
— M-am dus la ea, a spus bărbatul, clătinând din cap.
Îmi pare rău.
Catherine simțea că amețește. Mai întâi Sarah, acum
Jane. Jane cea bună și cuminte. Catherine le adusese pe
amândouă în această țară și acum erau moarte. Rămăseseră
doar ea și Tanya. Aceasta a venit lângă Catherine, dar nu
spunea nimic, iar prințesa nu știa ce să zică. Voia să cadă la
pământ, dar trebuia să rămână puternică. A luat mâna Tanyei
și a strâns-o tare.
Rafyon a zis:
— Brigantinii s-au retras pe plajă. Trebuie să căutăm
răniții, iute. O vom găsi pe Jane, îi vom recupera trupul. Ar
trebui să mergi la castel, Înălțimea Ta. Dacă te consolează cu
ceva, noi am schimbat situația astăzi. Dacă nu am fi fost aici,
brigantinii ar fi luat orașul prin surprindere.
Era oare o consolare? Oarecum. Dar Catherine voia ca
toată lumea să fie în siguranță.
— Nu plec nicăieri până când nu aflăm ce s-a întâmplat
cu toți oamenii noștri.
Erau doar paisprezece oameni alături de ea, deci șase
lipseau.
Rafyon a dat din cap. Le-a dat instrucțiuni oamenilor să
cerceteze iute câmpul de bătălie. Cu toții păreau epuizați, dar
s-au dus, aplecându-se deasupra cadavrelor.
Ambrose și Geratan au rămas cu Catherine și Tanya.
— Prima mea bătălie, a spus frântă Catherine.
Geratan a zis:
— Și a mea.
— Și a mea, a spus Tanya. Și ultima, sper.
Însă Catherine bănuia că vor urma și altele.
Oamenii s-au întors, unul dintre ei ducând trupul lui
Jane. Un alt om de-al lui Catherine era în viață, dar probabil
că nu avea să supraviețuiască. Restul muriseră.
— Ar trebui să mergem să-l găsim pe Tzsayn, a spus
încet Ambrose. Aici nu suntem în siguranță.
Catherine a dat din cap, iar Rafyon a deschis drumul
spre porțile deschise ale orașului Rossarb, spre castel. Străzile
pietruite erau umede și reci, deși soarele strălucea acum cu
putere. În curând îl va revedea pe Tzsayn, ceea ce însemna că
nu-l va mai vedea pe Ambrose. Sau poate că nu? Catherine nu
știa. Nu se putea gândi la asta acum. Mintea îi era încă
amorțită, iar gândurile i se roteau în creier într-un vârtej pe
care nu reușea să-l pună în ordine.
Au trecut de o baricadă făcută din uși și mese, impro-
vizată, dar înaltă și zdravănă. Dincolo de ea, Catherine a rămas
surprinsă să vadă câțiva orășeni cărându-și desagii cu bunuri
spre micul castel de piatră cenușie din mijlocul așezării.
— Cred că majoritatea oamenilor au plecat, a zis
Catherine, cu glas de-abia șoptit.
— Unii au fugit spre sud, a răspuns Ambrose, dar nu toți
vor sau pot pleca. Se vor refugia înăuntrul castelului, unde e
mai sigur.
Porțile castelului erau deschise, dar păzite de câțiva
oameni cu păr albastru. L-au salutat pe Rafyon, iar unul dintre
ei a întrebat:
— Cine e aceea cu oamenii cu păr alb?
— Prințesa Catherine – logodnica prințului Tzsayn.
— Aici?
Soldatul era uimit. S-a dat la o parte și le-a făcut loc să
intre.
Au străbătut o curte unde au așteptat în timp ce Rafyon
a vorbit cu gărzile. Tanya s-a așezat, la fel și unii soldați.
Catherine dorea și ea să stea jos, dar prințesele nu se așază pe
pământul gol. În cele din urmă a mai apărut un om cu păr
albastru. Catherine a recunoscut-o pe una dintre gărzile de
corp ale lui Tzsayn.
— Alteța Ta Regală, a spus el, înclinându-se adânc. Nu
ne așteptam să te vedem aici. Armata tatălui tău va sosi în orice
moment și va asedia orașul. Nu e un loc sigur pentru tine.
— Pentru mine niciun loc nu e sigur, a replicat Cath-
erine, în clipa în care epuizarea amenința s-o trântească la
pământ. E un loc la fel de bun ca oricare altul. Am vești pentru
logod...
Catherine l-a zărit pe Ambrose cu coada ochiului.
— Pentru prințul Tzsayn.
 Gardianul a clipit.
— Prințul inspectează apărarea orașului. Îi voi da de
veste că ești aici. Până când se va întoarce, pot să vă conduc pe
tine și pe servitoarea ta undeva unde să vă odihniți? Oamenii
tăi pot aștepta aici. Mă voi ocupa să fie bine îngrijiți.
Catherine și Tanya l-au urmat pe soldat dincolo de o ușă,
pe niște scări înguste de piatră și apoi au ajuns la o ușă simplă
de lemn. Bărbatul a deschis-o și s-a dat la o parte, spunând:
— Îl voi aduce pe prinț cât mai repede cu putință.
— Mulțumesc.
Catherine și Tanya au intrat și au închis ușa în urma lor.
Tanya a răsucit imediat cheia. Acesta era un obicei nou
dobândit.
Catherine s-a întins pe pat. Voia să doarmă, dar mintea
ei galopa, pare-se, încă prin ceață. De câte ori închidea ochii,
simțea frigul pâclei împresurând-o. Groaza pe care o simțise
când îl pierduse din ochi pe Ambrose. Și cum trebuie să se fi
simțit Jane, singură, abandonată...?
— Jane a rămas singură. Am spus că rămânem împre-
ună, a murmurat Catherine.
— Nu e vina ta, Înălțimea Ta. Col era cu ea. Și el a murit.
Erau înaintea mea și au pățit-o cel mai rău. Legion era cu mine.
Nu m-a părăsit. Și nici Col n-a părăsit-o pe Jane.
— Ai ajuns să-i cunoști bine pe oamenii aceștia în ul-
timele câteva zile, a spus Catherine cu un zâmbet vag.
Fusese prea ocupată cu Ambrose și se gândise prea mult
la planurile tatălui ei ca să mai fie atentă și la oamenii aceia.
Misiunea lor fusese s-o protejeze, să moară pentru ea, iar unii
dintre ei o făcuseră.
— Sunt cu toții niște oameni buni.
Chipul Tanya s-a strâmbat și fata a început să plângă.
 — Erau niște oameni buni.
Catherine s-a dus s-o îmbrățișeze pe Tanya, dar pentru
prințesă nu era vreme de plâns. În schimb, s-a gândit la tatăl
și la fratele ei. Ei nu erau oameni buni. Erau nebuni. Aleseseră
să poarte un război – ei, care știau mai bine decât ea groaza și
durerea războiului. Trecuseră prin așa ceva o dată și mai voiau
unul. Însă Jane era cea care-și pierduse viața. Sarah și Jane,
Sir Rowland și Col, și ceilalți, pentru ea fără nume, care-și
dăduseră viața acolo, pe plajă.
Și pentru ce anume? Catherine era hotărâtă să afle.
 Edyon
PLATOUL DE NORD, PITORIA

Edyon și March merseseră pe urmele lui Gravell și Tash

preț de trei zile. Nu fusese atât de greu pe cât se temuse Edyon.
Peste tot era zăpadă și urmele uriașe ale pașilor lui Gravell
erau ușor de zărit. Au făcut cu schimbul – unul se uita după
urme în timp ce altul ducea poneiul și strângea lemne.
Căzuseră de acord să nu se îndepărteze prea mult unul de
celălalt și, dacă li se părea ceva ciudat, dacă pământul era cald
sau ceva de genul ăsta, să abandoneze poneiul și s-o ia
împreună la fugă.
În prima dimineață după atacul demonului, March
cerceta urmele când a strigat:
— Uite ce-i aici!
A ridicat pumnalele lui Holywell.
— Dar de ce le-au lăsat aici?
Edyon a zâmbit și a săltat din umeri.
— Habar n-am. Dar poate le vindem. Cu banii pe ele și
cu poneiul putem plăti pentru mâncare și pentru o corabie spre
Calidor, nu crezi?
Edyon și-a amintit vorbele lui Madame Eruth despre
drumul spre bogății, dar și despre avertismentele legate de
moartea din jurul său, iar acest lucru se adeverise odată cu
atacul demonului. Dar poate că toate astea se terminaseră.
Moartea era acum în urma lui și înainte i se întindeau
meleaguri străine și un viitor mai fericit.
March a dat din cap și a vârât pumnalele în interiorul
hainei, așa cum făcuse Holywell. Asta l-a făcut pe Edyon să se
cutremure și și-a reamintit de alte vorbe pe care le spusese
Madame Eruth despre străinul cel arătos: „Și el minte.“
Până acum tot ce prezisese Eruth se adeverise, dar nu și
partea aceasta. Oare March a mințit în vreo privință? Și-a
propus să întrebe, poate diseară. Poate...
Dintr-odată, March s-a întors spre el și a zâmbit. March
nu prea-și arăta emoțiile, dar acum surâdea.
— Te rog, spune-mi că zâmbești pentru că vezi capătul
platoului.
Rânjetul lui March s-a lărgit și mai tare.
— Zâmbesc pentru că văd capătul platoului.
Edyon a observat că March nu-i mai spusese „Înălțimea
Ta“ și nu știa exact dacă era nepoliticos sau în sfârșit
deveniseră prieteni. S-a apropiat de March. Apoi zâmbetul i-a
pălit.
— S-au dus acolo jos?
În fața lor, pământul cobora abrupt sub forma unei pante
acoperite cu pietre. Pe alocuri, panta se transforma de-a
dreptul în stâncă. O încrengătură de poteci atât de înguste
încât Edyon de-abia le vedea mergeau în zigzag prin grohotiș.
— Capre negre, a zis March atotcunoscător.
— Crezi că poneiul va reuși? a întrebat neliniștit Edyon.
— Crezi că noi vom reuși? Asta e întrebarea. Duc eu
poneiul. Tu găsește calea până jos.
Edyon a pornit și a descoperit, răsuflând ușurat, că nu
era atât de greu pe cât i se păruse. Drumul era abrupt, dar
uscat. Unele cărări duceau în fundături, întrerupte de
alunecări de pământ sau de căderi de pietre, dar Edyon n-a
trebuit să-și refacă drumul decât de câteva ori și cu fiecare pas
se simțea din ce în ce mai optimist și-i era din ce în ce mai cald.
Harta arăta că orașul Rossarb se află exact la marginea
platoului. Puteau ajunge acolo în jurul prânzului... puteau face
o baie... puteau face rost de un pat ca lumea pentru noapte.
Edyon a accelerat pasul. Dar, în timp ce mintea-i rătăcea
aiurea, a alunecat și s-a salvat doar răsucindu-se pe burtă și
înfigând degetele în pământ. A ridicat privirea și a văzut cum
March îl privea, cu chipul de obicei imposibil de citit acum
schimonosit de râs.
Edyon a zâmbit și el. Cum reușea întotdeauna să se facă
de rușine? Și mereu când March se uita la el. De când murise
Holywell, March părea să se fi înseninat, ca și cum s-ar fi
eliberat de o povară nevăzută. Edyon sperase că asta îl va face
pe March mai receptiv la cochetăriile lui, dar abascul încă
părea stânjenit de fiece compliment. Mă rog, poate că diseară,
într-o cameră adevărată – cu un pat adevărat – lucrurile vor
sta cu totul altcumva...
La baza pantei au ajuns la un râu îngust și rapid. Pă-
mântul era neted și plin de iarbă, iar o pâclă groasă îi împiedica
să vadă bine, dar Edyon simțea mirosul de sare din aer și
deslușea zidurile unui oraș chiar în fața lui.
— Rossarb! a strigat el, întorcându-se spre March. Am
reușit! N-am avut nicio îndoială.
March a rânjit spre el.
— Nici eu.
— Ce facem mai întâi?
— Vindem poneiul.
— A, da. Vindem poneiul. Apoi mâncăm, apoi facem o
baie. O baie fierbinte, fierbinte. Și apoi la culcare și dormim o zi
întreagă.
Au mers mai departe, trecând pe lângă câteva ferme, iar
March a spus:
— E foarte liniște. Unde e toată lumea?
— Poate că e vreun festival și toată lumea s-a dus în oraș.
— Poate, a aprobat March, deși nu părea deloc convins.
S-au apropiat și au intrat pe un drum ce ducea la o mică
poartă din zidul de piatră al orașului. Patru soldați cu păr
albastru o manevrau. Au încetinit, iar March a întrebat:
— Ce înseamnă părul albastru? Sunt oamenii șerifului?
Ne caută și aici?
— Albastru e culoarea prințului Tzsayn. Sunt soldații
lui. Deși nu știu ce fac atât de departe, în nord.
— Ar fi mai bine să ne întoarcem?
Dar era prea târziu. Soldaţii năvăleau spre ei, cu sulițele
scoase. Edyon a ridicat mâinile și soldații i-au târât pe el și pe
March dincolo de poartă, trântindu-i cu putere de zidul interior.
— Cine sunteți? Ce căutaţi aici?
Mintea lui Edyon s-a pus iute în mișcare. Nu putea re-
cunoaște că veneau din teritoriul interzis al Platoului de Nord,
apoi și-a amintit harta și faptul că orașul Rossarb se afla în
apropierea Brigantului. A zâmbit luminos.
— Tocmai am venit din Brigant. Suntem negustori, dar
am fost jefuiți pe drumul principal. De-asta arătăm atât de
jigăriți. Ne era teamă să nu ne întâlnim cu și mai mulți tâlhari,
așa că am ocolit prin est ca să ajungem astfel în oraș.
Edyon a ridicat privirea spre chipul soldatului. Acesta
nu părea să creadă povestea.
— Tocmai ce ați trecut azi hotarul?
— Da, de dimineață.
Soldatul s-a holbat la amândoi, apoi s-a apropiat ca să se
uite mai bine la ochii albaștri ca gheața ai lui March.
— Înseamnă că ați trecut și frontiera?
March a răspuns:
— Prietenul meu tocmai ți-a explicat de unde am venit.
— Poftim? De-abia te pot înțelege. De unde e accentul
ăsta?
— Uite, l-a întrerupt Edyon, ce contează de unde e
accentul? E cu mine. Suntem aici cu afaceri.
Soldatul s-a răsucit spre Edyon și l-a împuns în piept.
— Nu cu tine vorbeam.
S-a întors din nou spre March, împungându-l și pe el în
piept și întrebându-l:
— Deci? De unde ești, mai exact?
March i-a dat mâna la o parte.
— Din Abask.
— Abask? Nu e o parte a Brigantului?
Și paznicul l-a împuns din nou pe March în piept și a zis:
— Și ce anume porți cu tine aici?
I-a deschis brusc haina lui March, dând la iveală cuțitele.
— Înarmat până-n dinți, a spus soldatul. Și din Brigant.
Le-a făcut semn camarazilor săi.
— Sunteți arestați.
— Arestați? Pentru ce? a protestat Edyon.
Oare ajunsese până în Rossarb vestea despre moartea
omului șerifului?
— Pentru că mirosiți ca naiba.
Edyon a încercat un zâmbet.
— Dar asta nu e împotriva legii.
Soldatul s-a înclinat și a spus cu glas exagerat de inocent:
— Ah, îmi cer scuze, nu e? Atunci pune pe listă spionajul.
Apoi s-a întors spre March, împungându-l din nou
zdravăn și zicând:
— Și faptul că ești brigantin. Și pentru că ai introdus
arme în oraș.
March l-a plesnit din nou pe soldat peste mână, iar
acesta a spus:
— Și pentru că te împotrivești arestării.
Și l-a pocnit pe March cu putere în stomac, făcându-l să
se aplece. Un alt soldat l-a prins pe Edyon de brațe, legându-i-
le la spate și ignorându-i protestele. În timp ce era împins pe
drum, Edyon s-a uitat în spate și l-a văzut pe March târât în
urma lui.
Ceva mersese îngrozitor de prost.
 Catherine
ROSSARB, PITORIA

Rossarb era odinioară cel mai bogat oraș din

Pitoria, casa minerilor și a vânătorilor de
demoni.
O istorie a nordului, Simion Saage

Camerele lui Catherine din Rossarb contrastau puternic

cu cele din castelul Zalyan. Erau trei camere care comunicau
între ele: un salon, un dormitor și un birou, toate mici și simplu
mobilate. Salonul era favoritul ei, pentru că avea ferestre înalte
și înguste pe trei dintre laturile sale. Priveliștea către apus era
uluitoare, cu apa albastră a golfului și, dincolo de asta,
dealurile îndepărtate din Brigant. Pământul plat din jurul
golfului era acum ocupat de armata brigantină, care trecuse ca
un val peste frontieră, aterizând lângă zidurile orașului
Rossarb.
Armata tatălui ei era impresionantă, și-a zis Catherine
cu tristețe. Se vedeau zeci de șiruri de corturi, grajduri
ambulante, forje de fierari și armurieri. Zarva mașinii de război
brigantine. Și undeva printre soldații aceia era și tatăl ei. Oare
ce făcea acum? Planifica un atac? Lua cina?
Se gândea la ea? Catherine nu fusese niciodată apropia-
tă de tatăl ei, dar acum se simțea mai înstrăinată ca niciodată,
era doar un om pe care-l cunoștea vag. Și îi era rușine cu el. O
trădase, îi arătase cea mai urâtă parte a firii sale brigantine:
războinic și diabolic.
Catherine s-a răsucit și s-a dus la fereastra dinspre nord.
Se uitase afară mai devreme și nu zărise decât nori, dar acum
munții i se arătau vederii, munți așa cum Catherine nu zărise
niciodată. Erau întunecați, aproape negri și cu crestele
acoperite de zăpadă, iar în mijlocul lor era o zonă care nu era
formată din creste ascuțite, ci era plată și întinsă. Platoul de
Nord. Ținutul demonilor. Chiar și de la depărtare părea ciudat,
sălbatic și frumos.
Oare tatăl ei intenționa să meargă acolo? Voia demonii
dintr-un motiv sau altul? Dacă da, orașul Rossarb părea, cu
siguranță, o bună bază de operațiuni. Dar ce își dorea el cu
adevărat? Lady Anne spusese prin semne „fum de demon“,
„băiat“ și încă ceva. Nu avea niciun sens, dar Catherine nu
putea scăpa de senzația că avea aproape toate indiciile pentru
a rezolva această enigmă, dar pur și simplu nu le putea pune
cap la cap.
Fusese toată ziua în camerele ei. De la fereastra ce dădea
spre răsărit îl văzuse pe Tzsayn ieșind în curte, plecând călare
și Întorcându-se peste câteva ceasuri. Armata brigantină avea
și ea parte de sosiri și plecări. La fel ca în cazul armatei care
invadase uscatul, tatăl ei părea să trimită mai multe trupe și
pe mare, dincolo de golf. Catherine nu vedea unde ancorează,
dar era sigură că erau trupe de întărire pentru soldații pe care
grupul ei îi întâlnise pe drum. Urmau să se alăture soldaților
cantonați la sud de Rossarb, amenințând drumul de coastă pe
care ea venise călare din Tornia. Rossarb era înconjurat la vest
de ape și de armata brigantină la nord. Dacă nu veneau mai
multe trupe pitoriene în ajutorul apărătorilor, Rossarb urma să
fie învăluit din toate direcțiile și izolat de restul țării.
Era întuneric când a auzit o bătaie în ușă. Catherine
spera că era, în cele din urmă, un mesaj din partea lui Tzsayn,
dar a rămas surprinsă să vadă nu un sol, ci pe prinț în
persoană. Ochiul de pe partea cu cicatricile era roșu și pe
jumătate închis. Părea epuizat. Catherine era sigură că nici ea
nu arăta prea grozav.
— Prințesă Catherine, îmi pare rău că nu ne-am putut
întâlni mai devreme. A fost o zi plină. Am auzit că ai trecut prin
câmpul de luptă ca să ajungi aici.
— Da, am văzut ceva din bătălie. Mi-am pierdut una
dintre servitoare și au fost uciși și câțiva dintre oameni.
— Am auzit. Îmi pare rău. Nu a fost o zi prea bună
pentru noi. Oamenii tatălui tău au ocupat plaja și intenționează
să ne împresoare și să cucerească Rossarbul. Ar fi cucerit
cetatea deja, dacă n-ar fi fost avertismentul tău.
— Și poți apăra Rossarbul?
Tzsayn a dat din cap.
— E mic, dar zidurile sunt zdravene. Ar trebui să-l
putem apăra până când ne vin întăriri din Tornia. Chiar și așa,
acesta nu este un loc bun pentru tine.
— Nici ceea ce ne-a făcut să părăsim Tornia nu era un
lucru bun. La fel ca invazia, tatăl meu a plănuit și un asasinat.
Boris și oamenii lui intenționau să vă omoare pe tine și pe tatăl
tău în noapte nunții; când nunta a fost amânată, au atacat
oricum. Tatăl tău a fost rănit și mulți lorzi au fost omorâţi.
— Da, am primit veștile aduse de pasăre.
Catherine a șovăit.
— Și? Tatăl tău, regele este...?
— În viață? Da. Dar nu e în afara oricărui pericol.
Tzsayn s-a așezat pe unul dintre scaunele de lemn. Părea
mai tânăr decât cei douăzeci și trei de ani ai săi.
— Am auzit că erai cu el când s-a întâmplat și că trebuie
să-i mulțumesc lui Sir Ambrose pentru faptul că nici tu, nici
tata nu ați fost uciși. Mi-aș fi dorit să fiu acolo. Și acum îmi
doresc să fiu acolo.
Catherine s-a așezat lângă Tzsayn.
— Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat cu tatăl tău.
Se pare că l-am subestimat pe al meu.
Tzsayn s-a strâmbat.
— E de-a dreptul special, nu-i așa? Trimite asasini la
nunta mea și armata pe pământurile mele. A omorât mulți
dintre oameni, i-a torturat și i-a mutilat pe alții, a ocupat două
fortărețe și acum amenință să ocupe Rossarbul.
— Cu adevărat special.
— Dar nu-l vor ocupa, a jurat Tzsayn, strângându-și
pumnul plin de cicatrici. Am sprijinul oamenilor. Îl urăsc și se
tem de tatăl tău.
— Ai și sprijinul meu, dacă asta contează.
— Contează mult pentru mine, Catherine.
Tzsayn i-a zâmbit. Apoi s-a întristat.
— Însă această invazie tot nu are nicio logică. Atacul
asupra tatei nu are nicio logică. Chiar dacă Boris ar fi reușit să-
l ucidă pe el și jumătate dintre lorzii Pitoriei, Aloysius nu poate
cuceri întregul regat. Armata lui de aici nu e suficient de mare
și nu există semne ale altei invazii mai în sud. Cu siguranță
vrea ceva de aici, dar ce anume? De ce?
— Tot cred că are legătură cu fumul de demon, a zis
Catherine. Dar nu-mi dau seama ce ar putea fi.
Prințul s-a ridicat în picioare.
— Ei bine, orice și-ar dori, intenționez să-l opresc. Acum,
din păcate, mai am și alte probleme de rezolvat înainte de a mă
retrage în camerele mele.
— O ultimă chestiune, Înălțimea Ta. Pot să întreb ce fac
oamenii mei?
— Oamenii tăi?
Catherine s-a înroșit.
— Îmi dau seama că Rafyon și Garda Prințului sunt
oamenii tăi, dar ei au avut grijă de mine cum trebuie în ultimele
câteva zile.
El a zâmbit.
— Iar eu am auzit că propriii tăi oameni au ales să te
urmeze dincolo de granițele orașului. Ei bine, cu toții vor fi
oamenii tăi de-acum încolo. Toți oameni tăi sunt adăpostiți în
cazarmă. Inclusiv Sir Ambrose.
S-a dus spre ușă, apoi s-a răsucit.
— Cred c-ar trebui să-și vopsească părul în alb cu toții.
Părul alb și scurt le-ar veni bine. Mai ales lui Ambrose. Pot
aranja cu un bărbier.
Catherine a zâmbit, dar, ca întotdeauna, nu era în în-
tregime sigură dacă Tzsayn era sau nu serios.
 Edyon
ROSSARB, PITORIA

În celule era întuneric. Și mirosea urât: un amestec de

urină stătută și ceva mai rău. Edyon s-a ghemuit cu spatele la
ușă, nedorind să dea nas în nas cu vreo creatură care pândea
prin cotloanele întunecate. Ușa era de lemn gros, dar în ea era
o mică fereastră cu grilaj, prin care Edyon vedea alte uși. Deși
strigase după March, nu primise niciun răspuns.
Când l-au scos pe Edyon din celulă pentru prima oară, a
mers de bunăvoie. A fost dus în încăperea din capătul
coridorului. Cel care conducea interogatoriul era un tip subțire
cu păr albastru și cu câte o cicatrice adâncă pe ambii obraji. I-a
spus lui Edyon:
— Tot ce trebuie să faci e să răspunzi sincer la întrebările
mele.
— O să fac tot ce-mi stă în putință.
Întrebările au început destul de rezonabil: întrebări
despre numele lui, despre locul de unde venea și unde se ducea.
Edyon nu era în totalitate sincer, dar asta nu era treaba
individului care-i lua interogatoriul.
Apoi au venit și întrebările mai puțin rezonabile.
— Ești spion, nu-i așa?
— Nu. Pentru cine să fiu spion? Ce anume să spionez?
— Cine te-a trimis?
 — Nu m-a trimis nimeni.
— Cine e în tabăra brigantină?
— Ăăa, habar nu am despre ce vorbești.
— Care-ți sunt ordinele?
— N-am niciun ordin. Nu-mi dă mie nimeni ordine. E
ridicol!
Aceea a fost prima oară când omul cu cicatrici l-a pocnit:
un pumn în stomac.
Edyon reușise să spună printre dinți:
— Vreau să vorbesc cu ofițerul tău superior.
Omul cu cicatrici a râs și l-a pocnit din nou pe Edyon. De
data asta, Edyon a căzut la podea. Individul s-a aplecat și a
șuierat:
— Ești spion. Trimis de brigantini.
— Și tu ești un bufon cu păr albastru, trimis de prințul
bufonilor!
Pentru asta primise niște lovituri de picior și câțiva
pumni. A rămas la podea o vreme, apoi a fost târât înapoi în
celula lui, unde a căzut într-un somn ciudat, plin de vise despre
Madame Eruth, fum rotitor și demoni.
A doua oară când au venit după el, Edyon a rezistat cât
a putut de bine, ceea ce a însemnat că bătaia primită a fost mult
mai rea. Întrebările au fost aceleași și nu știa cum putea
răspunde altfel decât:
— Nu sunt spion.
Când s-a întors în celulă, a strigat după March, disperat
după sunetul unei voci blânde. Dar în zadar. În cele din urmă,
Edyon s-a întins pe podea, tremurând și trăgând cu urechea,
până când a adormit din nou.
A treia oară când au venit după el era prea obosit și îi
era prea frig ca să opună rezistență. Nu avea niciun sens. A fost
dus de-a lungul coridorului în aceeași cameră ca mai înainte.
De data aceasta însă, camera nu era goală.
March atârna în mijlocul încăperii de niște lanțuri prinse
de încheieturi. Avea pieptul gol și însângerat. Avea trupul plin
de răni, iar sângele i se scurgea într-o baltă pe dușumele, la
picioarele sale. Ochii îi erau deschiși, dar tulburi, buzele îi erau
sparte și umflate.
Anchetatorul s-a întors spre Edyon.
— De data asta ești gata să-mi spui adevărul?
Edyon nu-și putea desprinde privirea de la March.
„Suferă, suferă îngrozitor. Nu-mi dau seama dacă tră-
iește sau moare...“
La naiba cu Madame Eruth și cu previziunile ei ne-
norocite.
— Ți-am mai spus: nu suntem spioni, s-a forțat să spună.
Nici măcar nu suntem din Brigant. Eu sunt din Pitoria. Aceasta
e țara mea. March e din Calidor.
— E abasc. Toți abascii au fost duși în Brigant după
ultimul război.
— El trăiește în Calidor. E servitorul prințului The-
lonius. Nu e spion. E cu mine. Călătorim spre Calidor.
Anchetatorul s-a dus la masă și a luat un cârlig mare de
metal.
— Ce faci? a spus Edyon cu glas pițigăiat.
Nu-i venea să creadă ce se petrecea.
— Te rog! Îmi pare rău că am fost nesimțit. Dar spun
adevărul. Crezi că am avea o poveste atât de proastă dacă am
fi spioni?
— Veniți dinspre tabăra brigantină.
— Venim din Goldminster. Am luat-o pe drumul greșit.
— Credeam că tocmai ați trecut hotarul dinspre Brigant?
Așa i-ați spus paznicului de la poartă.
— Eu... eu...
Edyon nu putea gândi limpede, iar minciunile i se în-
câlceau în jurul vârfului cârligului de metal când anchetatorul
a făcut un pas spre March.
— Oprește-te! Te rog, oprește-te! Ne-am... ne-am pierdut.
Noi...
„Viitorul tău are mai multe drumuri. Trebuie să faci o
alegere. Iar hoția nu e întotdeauna calea greșită. Dar trebuie să
fii cinstit.“
Vorbele lui Madame Eruth i-au revenit acum clare în
minte și și-a dat seama că trebuie să spună adevărul.
— Am venit din Dornan, de la târg. A fost un scandal.
Am... am rănit pe cineva. Încercam să ajungem la Rossarb, dar
eram urmăriți, așa că am urcat pe Platoul de Nord. De-acolo
veneam când ne-au prins gardienii.
— Singurii oameni care se duc pe Platoul de Nord sunt
vânătorii de demoni. Vânezi și demoni, așa puțin?
Edyon aproape că a izbucnit în râs, însă știa că va părea
isteric.
— Ți se pare că vânez demoni?
— Atunci ești un simplu spion.
— Nu sunt spion. Te rog, ascultă-mă. Te rog!
Omul cu cicatrici a clătinat din cap și a lipit vârful câr-
ligului de pielea de la subrațul lui March.
— Nu! Nu! Oprește-te! a strigat Edyon, sărind înainte,
dar a fost tras îndărăt de doi gardieni.
March a deschis ochii fluturând prelung din pleoape și a
dat să-l lovească cu piciorul pe anchetator, dar i-a lipsit forța.
Anchetatorul a apăsat pe cârlig și un mic strop de sânge a
înflorit pe pielea lui March. Lui Edyon i s-a întors stomacul pe
dos și aproape că i s-a făcut rău.
„Trebuie să fii cinstit...“
— Sunt fiul prințului Thelonius din Calidor, s-a pomenit
Edyon spunând. Omul acesta mă ajută să mă întorc la tatăl
meu. Dacă îl rănești din nou, o să...
— Ce-o să faci?
Omul s-a răsucit; disprețul din glasul său l-a amuțit pe
Edyon.
— Deci acum ești și din Calidor? Nu mai ești din Pitoria?
Anchetatorul s-a întors spre March și i-a înfipt cârligul
în piept.
March a urlat.
— Încetează! a urlat Edyon. Sunt fiul prințului! Erau
niște vânători de demoni pe Platoul de Nord. Mi-au luat dovada
– inelul prințului. Îl aveam pe un lanț, dar ei mi l-au furat,
Gravell și fata, ei l-au furat.
Cei din cameră au amuțit brusc, nu se mai auzeau decât
gemetele lui March, înfundate și agonizante. Chipul
anchetatorului era calm. Părea în sfârșit dispus să asculte, să
creadă.
— Un inel... pe un lanț?
— Da, a spus Edyon. Un sigiliu de aur. Un vultur cu un
smarald verde. Te rog. Acesta e adevărul. Este sigiliul
Calidorului. Sunt fiul prințului Thelonius.
Anchetatorul s-a întors spre gardienii lui Edyon,
nelăsând să i se citească nimic pe chip.
— Duceți-i pe ăștia doi la loc în celulele lor. Găsiți-i pe
oamenii care i-au arestat pe vânătorii de demoni și aduceți-i la
mine.
— Gravell și fata?
Lui Edyon nu-i venea să creadă.
 — Sunt aici?
Însă singurul răspuns al omului a fost să arunce cârligul
în capătul celălalt al încăperii, cu atâta forță încât aceasta a
zăngănit pe dușumele.
 March
ROSSARB, PITORIA

Era atât de întuneric și de frig, dar glasul lui Edyon îl

alina și mâna acestuia o ținea pe a sa. Capul lui March era în
poala lui Edyon. Își dădea seama că Edyon plângea. Avea gura
uscată și nu se putea mișca fără să-l doară și mai tare. Era
obosit, atât de obosit, dar nu putea dormi. Știa că nu mai există
speranță. Simțea cum viața i se scurge din trup.
Mai întâi și-a dorit să se termine totul mai repede și să
moară. Apoi și-a amintit toate minciunile pe care i le spusese
lui Edyon. Era vina lui că Edyon se afla aici, în temnița aceasta,
cu oamenii aceștia, cu cârligele, pumnii și bocancii lor. Dacă n-
ar fi fost el, Edyon ar fi fost acum pe o corabie, în drum spre
Calidor și spre o viață de prinț. Trebuia să-i povestească lui
Edyon, să-i explice ce făcuse și din ce motive. Poate că Edyon îl
va ierta. A încercat să vorbească, dar avea gâtul foarte uscat.
Nu avea puterea s-o facă. Tot ce-a putut spune a fost:
— Îmi pare rău.
Edyon i-a spus să nu-i pară rău și i-a vorbit despre că-
lătoria pe care o vor face împreună când vor fi eliberați. A spus
ceva despre o răscruce și despre faptul că în scurt timp vor
ajunge în Calidor, vor ajunge într-un loc unde le va fi cald, unde
vor fi bine hrăniți și vor sta întinși pe paturi de pene. Vor
călători împreună prin întregul Calidor, vor vedea toată țara,
iar Edyon își va întâlni tatăl, pe prinț, și se va strădui să fie
sincer și să nu mai fie atât de laș. March era atât de furios la
auzul acestor vorbe, încât s-a forțat să răspundă, fără să-i pese
cât durea asta.
— Nu ești laș.
Glasul îi era atât de slab, încât de-abia se mai auzea ce
spune, însă Edyon a zis:
— Tu ești cel curajos.
Și apoi Edyon și-a continuat povestea. Cum vor merge în
Abask și vor sta acolo în munți, iar March îi va arăta lui Edyon
toate locurile din copilărie. Și March a încercat să și le
amintească, dar erau doar niște imagini disparate cu munții și
cerul. Apoi l-a văzut acolo pe fratele său, Julien, și s-a simțit
ușurat.
În sfârșit, mergea acasă.
 Tash
ROSSARB, PITORIA

Tash stătea în celulă de două zile.

După toți anii în care-i evitaseră pe oamenii șerifului, îi
prinseseră soldații. Tash a simțit că e ceva în neregulă de când
a zărit filtrul de la poartă. În Rossarb nu erau niciodată puncte
de verificare; era un loc mic, de obicei cu numai câțiva soldați
plictisiți. Dar acum părea că jumătate din armata pitoriană era
între zidurile orașului și când și-au dat seama de asta era prea
târziu. Soldaţii îi opriseră, găsiseră fumul de demon și asta
fusese tot.
Gravell încercase să se împotrivească, dar erau prea
mulți soldați, chiar și pentru el. Tash încercase să fugă, dar
soldații erau prea aproape. Unul o prinsese de păr și o smucise
îndărăt atât de tare, încât crezuse c-o să-i smulgă capul de pe
umeri. Și, deși capul îi rămăsese unde trebuia să fie, punga în
care se afla lanțul de aur al lui Edyon căzuse. Soldaţii luaseră
fumul și lanțul și-l târâseră pe Gravell undeva departe. Apoi
fusese aruncată într-o celulă cu o mulțime de femei care erau
acolo pentru furt sau prostituție, bănuia Tash. Celula duhnea.
Era o găleată pentru urină, care nu mai fusese golită de zile
întregi.
— Așadar, tu de ce ești aici, scumpete? a întrebat o altă
prizonieră, pe nume Nessa.
 — Pentru că sunt proastă.
— Păi, nu e valabil pentru toată lumea? a replicat Nessa.
— De ce sunt atât de mulți soldați în Rossarb? a întrebat
Tash. Locul e plin de ei.
— Ca să lupte, desigur. Nu i-ai văzut? E o întreagă ar-
mată de brigantini chiar dincolo de râu.
— N-am venit dintr-acolo.
— Ahh. Ai venit pe la frig, nu-i așa? a râs Nessa. Pe la
munte? Acum te recunosc. Ești cu vânătorul de demoni, cu
Gravell.
— Poate.
— Mi-l amintesc. Nu prea lăsa bacșiș. L-au prins și pe el?
Tash n-a răspuns.
— Păcat. Un tip de treabă. Lovituri de bici și un an de
muncă silnică pentru posesie de fum de demon; spânzurătoarea
pentru vânătorii de demoni.
— Mulțumesc că mi-ai adus aminte.
— Mă rog, dacă avem noroc, brigantinii vor cuceri cas-
telul și ne vor elibera pe toate.
— Nu văd să se întâmple asta.
— Nici eu, iubito, nici eu. Dar trăim cu speranța. Nu
avem altceva.
Exact atunci ușa celulei s-a descuiat și temnicerul a
strigat:
— Ridicați-vă și pregătiți-vă să ieșiți! Toate! Vă mutăm
în alt loc.
Femeile au reacționat cu un amestec de comentarii
entuziaste și batjocoritoare, spunând că se vor muta la han sau
în cazarma soldaților.
Bărbatul a răspuns:
— Nu greșiți prea tare. Vă mutați într-o încăpere drăguță
din pivnița cazărmii. Aceste apartamente rafinate de-aici sunt
rezervate soldaților inamici.
— E bere în pivniță?
— Sigur că e, scumpo. Galoane întregi. Acum mișcați-vă!
Tash a urmat-o pe Nessa de-a lungul coridorului, urcând
niște scări înguste de piatră și ajungând în curtea interioară a
castelului. Erau un sigur temnicer în față și unul în spate.
Amândoi aveau sulițe scurte, dar nu i-au pus mâinile în lanțuri
cum făcuseră cu prizonierele adulte, căci cătușele erau prea
mari și Tash își putea strecura mâinile afară din ele.
Tash a clipit ca să-și adapteze vederea la lumina din
curte. Aceasta era singura ei șansă de a o lua la sănătoasa.
Femeile nu se grăbeau, în ciuda țipetelor temnicerilor. În
fruntea șirului, Tash a auzit-o pe Nessa cerând zgomotos un
popas la aer curat. Una dintre femei se așezase deja pe pietriș.
În curte erau soldați, dar nu lângă porțile care stăteau deschise.
Dacă ar fi putut ieși din castel, și-ar fi găsit o ascunzătoare.
Trebuia să găsească o cale de a-l elibera pe Gravell, dar mai
întâi trebuia să evadeze.
Temnicerul o împingea pe femeia care stătea pe jos, iar
ochii lui Tash și ai Nessei s-au întâlnit. Aceasta din urmă a
zâmbit și a trecut pe lângă Tash, spunând:
— Te văd cum te holbezi la poartă. Va trebuit să fii
rapidă dacă vrei să-ncerci.
Tash a zâmbit.
— Sunt destul de rapidă.
Nessa a zis:
— Pregătește-te atunci.
Ea s-a dus spre temnicer, plângându-se în gura mare.
— Avem nevoie de apă și de aer proaspăt! Niciuna dintre
noi n-a băut o picătură de apă de o zi întreagă. Asta e tortură.
Fata asta de-acolo, Amy, e însărcinată.
Temnicerii s-au uitat amândoi în partea opusă. Aceasta
era șansa ei! Tash a fugit drept spre porți. A ajuns la jumătatea
drumului când temnicerul a strigat:
— Opriți-o!
Parcursese trei sferturi din drum când a zărit un soldat
fugind spre ea din stânga, dar acesta era mult mai lent decât
un demon și fata știa că poate scăpa de el. Putea să treacă ușor
de porți.
Apoi a ajuns la porți și a dat nas în nas cu patru gardieni
care stăteau de cealaltă parte și pe care nu-i putuse vedea din
interiorul curții.
— La naiba!
S-a răsucit și a auzit râsete în timp ce soldații o ur-
măreau. Nu era ca atunci când fugea de băieții de la baia
publică. A urcat în fugă câteva trepte, dar unul dintre oameni
a sărit ca să-i blocheze drumul. Tash a sărit jos, a fentat un alt
soldat și s-a întors spre porți. Însă doi bărbați rămăseseră acolo
și au înaintat spre ea, așa că a virat și a luat-o la fugă chiar spre
turnul castelului. Spera să găsească o cale acolo.
Când a ajuns la ușa turnului, aceasta s-a deschis și Tash
s-a izbit de o femeie, care a căzut pe spate cu un țipăt. Tash s-a
împiedicat, picioarele i s-au încâlcit în fusta femeii, s-a lovit de
cadrul ușii și a poposit în brațele răbdătoare ale unui soldat
pitorian.
 Catherine
ROSSARB, PITORIA

Vânătorul de demoni a fost întrebat despre

metodele sale și despre cum descoperise fumul.
A spus că va lua secretul cu el în mormânt și mi-
am dat seama că asta se va întâmpla peste
foarte scurt timp.
Notițele șerifului despre arestarea lui Jonyon
Burgens

Catherine stătuse în camerele ei toată dimineața, pri-

vind cum mor oameni.
În zori, o mică flotilă de corăbii pitoriene plecase din
Rossarb ca să atace navele brigantine care aduceau mai mulți
soldați de dincolo de golf. Din punctul ei de observație din
depărtare, Catherine și-a zis că lupta semăna cu un joc
îngrozitor: figurine minuscule care trăgeau cu săgeți cu flăcări,
alte figurine care stingeau vâlvătăile și altele care cădeau în
apă. Transportul trupelor brigantine fusese încetinit, dar nu
fusese oprit. Catherine nu mai putea suporta să privească
bătălia.
— Mă duc să-mi văd oamenii, i-a spus ea Tanyei, care a
zâmbit pentru prima oară în acea dimineață.
Catherine și-a aranjat ținuta cât a putut și i-a zis lui
Geratan, care-i păzea ușa, să deschidă drumul. Au pornit pe
treptele înguste și răsucite ale castelului. Geratan a deschis o
ușă, iar Catherine era gata să iasă în curtea interioară când o
fetiță s-a izbit în fugă direct de ea.
Catherine s-a prăbușit pe spate cu un țipăt scurt de
uimire, iar fata s-a lovit de ușă. Geratan a înșfăcat copila, care
l-a pocnit în fluierul piciorului. El a trântit-o la pământ,
înjurând. Tanya a întrebat:
— Te-ai lovit, Înălțimea Ta?
— Nu, dar m-a luat prin surprindere.
Catherine și-a dat seama că de la atacul din încăperile
regelui se speria mult mai ușor, dar ce făcuse acum era ridicol.
Să țipe în public – din cauza unei fetițe. Nu prea era purtare
demnă de o prințesă. A tras o gură de aer, și-a netezit rochia și
a ieșit în curte.
Fata era culcată la pământ, cu o dâră subțire de sânge
curgându-i de la frunte. Nu putea avea mai mult de doisprezece
ani. Avea păr blond lung, împletit în cozi groase și încurcate ca
un cuib de pasăre. Avea pielea de culoarea mierii și când a
deschis ochii, culoarea acestora era un albastru profund,
amintindu-i lui Catherine de haina albastră de mătase a lui
Tzsayn. Copila nu semăna, cu certitudine, cu nicio persoană pe
care Catherine o întâlnise până acum.
Când fata s-a ridicat, a apărut un bărbat care zgâlțâia
un inel greu cu chei.
— Gata, i-a zis el fetei. Întoarce-te la celelalte prizoniere!
Catherine s-a uitat în jur. Un grup de femei se afla în
cealaltă parte a curții. Una dintre ele se plângea gălăgios că-i
este sete.
— Cine sunt ele? a întrebat Catherine.
— Infractoare și depravate, doamna mea, a răspuns
temnicerul. Le mutăm ca să facem loc pentru prizonierii
brigantini.
— Le puteți da măcar niște apă? a spus Catherine. Par
pe jumătate moarte.
Rugămintea părea prea mult pentru mintea temnice-
rului. Geratan i-a spus acestuia:
— Prințesa vrea să le dați apă prizonierelor. Acum. Am
eu grijă de copilă.
Temnicerul a mârâit, dar a plecat spre fântână. Cath-
erine s-a ghemuit lângă fată.
— Cum te cheamă?
Copila a ridicat privirea.
— Tash. Pe tine?
— Catherine.
— Ești străină?
— M-am născut în Brigant, dar acum sunt pitoriană. Și
sunt mândră să spun asta. Dar tu?
— M-am născut în Illast, cred. Dar am călătorit toată
viața mea. Acum nu prea mai călătoresc, desigur – sunt
prizonieră.
— Pot să te întreb de ce ești prizonieră?
— Primesc și apă? Sau numai o tonă de întrebări?
— Sunt sigură că-ți pot face rost de apă.
— Și ceva de mâncare?
Catherine a zâmbit, impresionată de încrederea în sine
a fetiței.
— Da, cred că da. Geratan, găsește ceva hrană pentru
această domnișoară.
Tash s-a ridicat în picioare și s-a aranjat puțin. Cath-
erine nu era înaltă, dar fetița era tare micuță.
— Deci? a întrebat Catherine. De ce ești prizonieră?
— N-am făcut nimic rău, a zis Tash. Un caz de identitate
confundată.
Unul dintre soldați a pocnit-o peste creștetul capului.
— N-o minți pe înălțimea Sa.
— Mai pocnește-mă o dată și o să... a spus Tash, uitându-
se urât la soldat și apoi lovindu-l cu piciorul.
— Fără lovituri sau împunsături, te rog, a spus Cath-
erine.
Soldatul i-a zis prințesei:
— E vânător de demoni, Înălțimea Ta. Și o mincinoasă
desăvârșită.
— Vânător de demoni! La vârsta ei?
Tash a ridicat din umeri.
— De fapt, sunt un vânător de demoni desăvârșit.
Catherine nu s-a putut abține și a râs. Încă nu credea pe
deplin în demoni, dar nici fetițe ca aceasta nu mai întâlnise
până atunci.
Un soldat a adus mâncarea, iar Catherine a ordonat să
fie așezată o masă în partea însorită a curții. Ambrose sosise și
el, iar Catherine simțea cum veghează asupra ei. Prințesa
stătea la masă în fața lui Tash, care devora merele uscate și
brânza. Ochii li s-au întâlnit preț de un moment, iar ea a simțit
că obrajii îi iau foc și s-a forțat să se uite în altă parte.
Tash a mijit ochii la Catherine și a întrebat:
— Îmi mai spui o dată cine ești?
— Sunt Catherine. Prințesa Catherine, fostă prințesă a
Brigantului, acum a Pitoriei.
— Ah. Corect. Ar trebui să mă înclin sau ceva de genul
ăsta?
— Strict vorbind, da. Dar nu e nevoie. Nici mie nu-mi
prea place chestia cu reverențele.
— Și tatăl tău? Este regele Brigantului?
 — Chiar așa.
— Cel rău.
— Are această poreclă și această reputație.
— Eh, asta e. Nu-ți poți alege familia, așa se spune.
Cu siguranță, Catherine nu i-ar fi ales pe tatăl său sau
pe Boris. A întrebat-o pe Tash:
— Unde e familia ta?
Tash a ridicat din umeri.
— Gravell e acum familia mea.
— Gravell?
— Partenerul meu.
— Partenerul tău de vânat demoni?
— N-am spus niciodată că sunt vânător de demoni.
— Ba, ai spus că ești un vânător desăvârșit de demoni.
Tash a părut iritată de replica asta și și-a îndesat și mai
multă brânză în gură.
În timp ce celelalte femei erau duse de-acolo, Catherine
și-a amintit de Lady Anne când a fost condusă spre eșafod.
Femei în lanțuri, și întotdeauna bărbați la celălalt capăt al
acestora...
Gândul la Lady Anne i-a adus aminte de altceva. În
sfârșit, avea în fața ochilor pe cineva care putea ști mai multe
despre fumul de demon. I-a zis lui Tash:
— Eu n-am prea crezut în demoni. Poți să-mi spui cum
sunt?
Tash a continuat să mănânce, cu privirea în pământ.
— Cum arată, de exemplu?
— Nu vreau să am și mai multe belele.
— Păi, ai mărturisit deja că ești vânător de demoni. Și
oricum, suntem doar tu și cu mine, două doamne care discută.
Și sunt sigură că-ți mai pot aduce mâncare și apă.
 — Tot ce vreau e libertatea. Pentru mine și pentru
Gravell.
— Asta e puțin mai dificil, dar îi pot duce mâncare și apă
și lui Gravell, dacă e întemnițat aici.
Tash a ridicat privirea iute.
— Este. Și ne tratează pe toți ca pe niște rah... adică, se
poartă urât cu noi. O să ne trimită la spânzurătoare și noi nu
facem nimănui niciun rău, iar Gravell are o inimă de aur.
Catherine nu-și prea putea imagina un vânător de de-
moni cu inimă de aur, dar a dat din cap și a zis:
— Sunt convinsă.
S-a întors spre Ambrose și a spus:
— Poți să aduci niște lapte? Și pâine, și miere.
S-a întors spre Tash.
— Îți place mierea? Eu o ador.
Tash a dat din cap.
Când a fost adus laptele, Tash a băut o ceașcă mare, s-a
șters la gură și a râgâit. Apoi a privit cum Catherine și-a sorbit
laptele și a întins mierea pe o bucată de pâine. Tash a imitat-o
pe prințesă și a sorbit următoarea ceașcă de lapte încetișor.
Catherine a zâmbit cu blândețe, dar se tot gândea cum s-
o facă pe Tash să vorbească. Poate că ar fi trebuit să pară un
potențial cumpărător.
— Am auzit că poți inhala fumul demonilor. Și tu faci
asta? Oare crezi că aș putea încerca și eu?
Tash a părut alarmată.
— Nu vrei să faci asta.
— Ah, de ce nu?
— Te tâmpește și te adoarme și dacă iei prea mult, pierzi
zile întregi din viață. Unii nu se mai pot opri dacă încep să-l
folosească.
 — Și acesta e singura lui întrebuințare?
— E cald. Și frumos de privit. Roșu, portocaliu și violet,
și se învârtejește neîncetat. Parcă ar fi viu. Gravell spune că
fumul e sufletul demonului și îi iese pe gură.
Și Catherine și-a amintit din nou semnul pe care-l făcuse
Lady Anne. Îl făcuse cu un motiv. Se uitase la Catherine, făcuse
semnul și apoi se uitase spre rege. Catherine a avut senzația că
poate Lady Anne știa că tatăl ei o va trăda. A simțit că amețește
la acest gând, dar cumva i se părea adevărat.
— Te simți bine? a întrebat-o Tash. Parcă ți se face puțin
rău.
Catherine a dat din cap și a încercat să reia conversația.
— Deci fumul e roșu și portocaliu?
— Da. Și uneori violet. Variază. Dar toate sunt frumoase.
— Mi-ar plăcea să-l văd și eu.
— Pe al nostru l-au luat soldații.
— Există așa ceva aici? În Rossarb?
S-a răsucit spre Ambrose.
— Putem să-l recuperăm de la cei care l-au luat de la
Tash?
Ambrose a chemat un alt soldat și a vorbit ceva cu el.
Tash a oftat.
— Bănuiesc că o să mă aruncați la loc în închisoare acum,
după ce v-am spus totul.
Catherine a zâmbit. Tash nu-i spusese deloc totul, iar ea
voia să afle mai multe.
— Nu-i pot opri să te ducă în temniță, dar o să fac tot ce-
mi stă în putință să te ajut să ieși de-acolo. Îți dau cuvântul meu
de onoare.

Se înserase deja când prințul Tzsayn se întorsese la cas-

tel. Catherine știa că-și petrecuse întreaga zi pe zidurile
orașului și așteptase ca el să vină în apartamentul ei. Imediat
ce prințul a intrat călare în curtea castelului, a alergat pe scări
vrând să-i iasă în întâmpinare, apoi a încetinit, și-a aranjat
rochia și a ridicat capul când a ieșit în curte.
— Bună seara, Înălțimea Ta. Pot să-ți vorbesc?
Tzsayn părea și mai ostenit decât în seara precedentă,
dar a zis:
— Desigur. Vino cu mine.
A condus-o într-un salon, unde era pusă o masă și unde
mâncarea a fost adusă de-ndată.
— Pot să te întreb cum se desfășoară apărarea cetății
Rossarb?
— Zidurile sunt puternice, dar tatăl tău întețește ase-
diul. Oamenii lui au ocupat drumul spre sud chiar azi. Câteva
dintre întăririle noastre au sosit înainte de acel moment, dar
nu au fost suficiente, iar restul au fost nevoite să se retragă.
Catherine a simțit o gheară în piept.
— Deci am fost încercuiți?
— Mi-e teamă că da. Tot ce putem face acum e să re-
zistăm până când ajung alte întăriri. Când va sosi Lordul
Farrow cu oamenii lui, vor rupe liniile inamice și vor salva
orașul.
— Cât mai durează? a întrebat ea încet.
Tzsayn și-a umflat obrajii și și-a trecut degetele cu ci-
catrici prin păr.
— Trei zile.
— Putem s-o facem?
Tzsayn s-a strâmbat.
— Oamenii lui Aloysius au încercat să sfărâme de două
ori astăzi zidurile orașului, o dată dinspre sud, o dată dinspre
vest. I-am respins, am ucis probabil vreo sută de oameni, dar
am și pierdut vreo duzină de-ai noștri. Armata lor crește
încontinuu, pentru că Aloysius trimite pe apă mulți soldați din
Brigant. Ei își pot permite astfel de pierderi. Noi nu. Mi-e
teamă că nu putem păstra orașul și va trebui să ne retragem în
castel. Sunt convins că putem rezista până când ajunge Farrow,
deși, dacă armata lui Aloysius ocupă orașul, va fi greu și foarte
sângeros să-i disloci.
Tzsayn s-a lăsat pe spătarul scaunului, cu un oftat.
— Dar gata cu veștile sumbre. Cu ce ți-ai ocupat ziua de
azi?
— Ei bine, despre asta voiam să-ți vorbesc.
— Și eu care credeam că ai dat năvală jos ca să mă
întâmpini pentru compania mea fermecătoare.
Catherine a zâmbit.
— Sigur, și de asta, Înălțimea Ta.
— Hmm, desigur. Așadar, despre ce vrei să discutăm?
— M-am gândit la ce anume vrea tatăl meu. Niciunul
dintre noi nu poate ghici motivul invaziei sale. Așa că probabil
e un lucru pe care nu avem motive să-l cunoaștem.
— Îmi e teamă că sunt cam obosit pentru ghicitori.
— Tata a cumpărat anul trecut niște fum de demon. Am
găsit registrele contabile cu dovada achiziției.
— Crezi că l-a fumat? a chicotit amar Tzsayn. Așa s-ar
explica multe lucruri.
— Nu. Tatăl meu nici măcar nu bea vin. Dar nici nu
cheltuie bani fără motiv, iar fumul acesta l-a costat două sute
de lire. Mai e ceva la mijloc. Trebuie să-ți povestesc despre sora
lui Ambrose și despre un loc numit Fielding.
Tzsayn s-a încruntat, dar a ascultat în tăcere cum Cath-
erine i-a povestit despre execuția lui Lady Anne, despre
semnele făcute de aceasta și despre băieții din Fielding.
— „Fum de demon“ și „băiat“ era mesajul? a spus Tzsayn.
Nu pricep ce legătură poate avea asta cu invazia tatălui tău.
— Nu, dar dacă am ști mai multe despre fum, atunci
poate că am înțelege.
— Și cum te pot ajuta? Cu vastele mele cunoștințe despre
demoni?
— Ei bine, de fapt, sunt doi oameni în custodia ta care
au cunoștințe la prima mână.
Chipul lui Tzsayn s-a acrit.
— Vrei să spui, vânători de demoni.
— Da. L-am cunoscut pe unul dintre ei astăzi, din
întâmplare, o copilă. Știe multe despre demoni. Cred că ne-ar
putea ajuta să înțelegem ce-și dorește tata.
— Poți ordona să-ți fie adusă. Nu te duce în temniță.
— Am vorbit cu ea, dar nu vrea să-mi spună mai multe
decât dacă e liberă.
— Nu, a spus Tzsayn, scuturând din cap. E o infractoare.
— Ne poate ajuta. E o șansă să aflăm ce pune tata la cale.
O șansă mică, presupun, dar nu te va costa nimic să-i dai
drumul.
— În afara faptului că a încălcat legea.
— E un copil. Un act de clemență regală, sunt sigură, ar
încuraja-o să ne împărtășească lucrurile pe care le cunoaște.
Tzsayn a oftat.
— Și ce o va opri să fugă după ce i se va da drumul din
celulă?
Catherine și-a întins brațele.
— Unde să fugă? Tocmai ai spus că suntem înconjurați.
Tzsayn a dat din cap cu tristețe.
— Bine, îi redau libertatea. Și poți discuta cu ea. Află tot
ce poți. Poate că ne va fi de folos.
— Mulțumesc, Înălțimea Ta. Mai e și partenerul ei, un
bărbat pe nume Gravell.
— Nu.
— Dar el poate ști mai multe.
— Pot să iert un copil; pe un om în toată firea, niciodată.
Catherine și-a lăsat capul în jos.
— Atunci îți mulțumesc pentru copil.
— Sper să aprecieze norocul pe care-l are că a găsit o
prințesă atât de inimoasă.
— Și un prinț atât de generos.
Acasă, în Brigant, nimeni n-ar fi fost eliberat din în-
chisoare la rugămintea lui Catherine. Va scoate tot ce putea de
la Tash a doua zi și, dacă va fi nevoie, îl va chestiona și pe
Gravell. Se putea duce la el în celulă pentru asta. Totuși,
deocamdată, voia să-l ajute pe Tzsayn să nu se mai gândească
la necazurile lui, vorbind despre ceva mai relaxant.
— Fata e de origine din Illast, așa cred. Are cel mai ui-
mitor păr pe care l-am văzut vreodată. E lung și încâlcit ca o
frânghie groasă. N-am mai văzut niciodată așa ceva. Are pielea
închisă la culoare și ochii îi sunt de un albastru uluitor. Mai
albaștri decât hainele tale de mătase.
— Mi se pare că te-a vrăjit de tot.
Prințul a surâs din nou, iar Catherine a râs.
— Chiar așa s-a întâmplat.
Înainte de a mai putea adăuga ceva, un servitor a intrat
și s-a înclinat în fața lui Tzsayn.
— Karl cere permisiunea să te vadă, Înălțimea Ta.
Prințul s-a frecat la ochi. Catherine și-a dat din nou
seama cât de obosit era.
— Unde e?
 — Afară, înălțime Ta.
— Scuză-mă, a spus prințul, reîntorcându-se spre Cath-
erine. Se pare că mai am treburi de făcut.
Catherine a dat din cap.
— Te las atunci. Mulțumesc că mi-ai ascultat rugă-
mintea.
Prințesa a ieșit din încăpere și un bărbat de pe coridor s-
a înclinat la trecerea ei. Avea o cicatrice pe fiecare obraz și ținea
în mâini un lanț gros de aur.
 Edyon
ROSSARB, PITORIA

March era pe moarte. Edyon era sigur de asta. Și de data

aceasta nu se putea opune.
După ce Edyon îi spusese omului cu cicatrici pe față că
era fiul prințului Thelonius, atât el, cât și March fuseseră duși
înapoi în celula lui Edyon. Primiseră pâine și apă, dar March
nu putuse mânca. Edyon a încercat să mestece pâinea ca să facă
din ea o pastă și să-l hrănească astfel, dar a fost zadarnic. A
picurat apă în gura lui March și i-a vorbit și asta era tot ce
putea face.
„Nu văd dacă supraviețuiește sau moare...“
Poate că Madame Eruth nu vedea, dar Edyon vedea. Ca
și cum moartea era cu el în încăpere.
Așa că Edyon a vorbit și a vorbit și l-a ținut pe March de
mână. Ceruse niște cârpe și apă ca să-i curețe rănile și, în cele
din urmă, ușa s-a deschis.
Omul din prag nu adusese nici bandaje, nici apă, dar
ținea în mână lanțul de aur al lui Edyon. Era atât de frumos
îmbrăcat în mătase albastră și armură argintie lucitoare, încât
lui Edyon i-a venit să râdă de gluma îngrozitoare în care el și
March zăceau pe jos într-o celulă unde aerul era de-a dreptul
împuțit.
— Am auzit că pretinzi că acest lanț de aur este al tău.
 — Da, e al meu.
— Poți să-mi spui de unde îl ai?
Edyon era aproape prea obosit ca să mai vorbească. Dar
a spus o versiune scurtă a poveștii sale, de la naștere până la
momentul în care aterizase pe această podea. Bărbatul l-a fixat
cu privirea.
— Am multe întrebări pentru tine, dar pot aștepta până
când îți recapeți puterile.
— Spun adevărul.
Omul a dat din cap.
— Te cred, Edyon.
A făcut un semn cu degetele și patru soldați au intrat în
celulă.
— Vă vor duce într-o cameră mai bună. Voi trimite un
doctor pentru prietenul tău. Vorbim mai târziu.
Soldaţii au încercat să-l ridice pe March, dar acesta l-a
strâns mai tare de mână pe Edyon, care și-a dat seama că nu
ar trebui să-i dea drumul. Soldaţii i-au spus să le facă loc, dar
omul în haine de mătase albastră a spus ceva în șoaptă și
soldații l-au ocolit. Cumva l-au întins pe March pe o targă și l-
au scos din temniță la aer curat.
Au străbătut o curte interioară pietruită și au ajuns la
un turn imens, apoi într-o încăpere luminată, cu mobilă și cu
un foc generos. Acolo, un bărbat în tunică albă i-a curățat rănile
lui March și i le-a bandajat, în timp ce Edyon îl ținea în
continuare de mână pe tovarășul său.
— Cine era bărbatul acela? Cel îmbrăcat în mătase? a
întrebat Edyon, deși avea senzația că știe deja, din cauza
teribilelor cicatrici care-i acopereau partea stângă a feței, ca
ceara topită.
— Era prințul Tzsayn, domnule, iar eu sunt medicul său
personal. M-a rugat să fac tot ce-mi stă în putință ca să vă ajut.
Edyon nu știa ce să spună. Oare toate acestea se în-
tâmplau pentru că acum credeau că e fiul prințului Thelonius?
Era evident că nu-l mai credeau spion. Edyon a simțit o mică
rază de speranță. Apoi și-a îndreptat ochii spre March, spre
chipul palid al acestuia. Băiatul de-abia respira, iar speranța
lui Edyon a murit.
— Și March? Pe el îl poți ajuta?
— Voi face tot ce pot. Dar e foarte slăbit și rana e adâncă.
Edyon și-ar fi dorit să aibă fumul de demon. Asta l-ar fi
vindecat pe March. Singurul lucru pe care-l furase vreodată și
care se dovedise util, iar el îl pierduse din nou.
Dar Gravell și Tash erau aici, în castel. Probabil că
prințul căpătase lanțul de la ei, așa că pesemne avea și fumul
violet de demon. Șansele erau jalnic de mici, dar trebuia să
vorbească.
— Fumul de demon! Asta îl va vindeca.
Medicul a clătinat din cap.
— Fumul de demon nu vindecă.
— Ba da; am văzut cu ochii mei.
Doctorul a ridicat din sprâncene.
— Asta s-a întâmplat după ce l-ai tras pe nas, domnule?
— O să meargă, îți jur.
— Imposibil. Și, oricum, e ilegal.
— Ascultă, a zis Edyon. Doi vânători de demoni au fost
prinși când au venit în Rossarb. La ei era lanțul meu de aur,
care conține sigiliul tatălui meu, prințul Thelonius.
Edyon s-a gândit că e o idee bună să se folosească de
numele părintelui său.
— Au și fum violet de demon. Vindecă rănile. Am văzut
eu. L-am folosit. Și acum am nevoie să mi-l aduci. Viața
prietenului meu depinde de el.
— Știu că-ți dorești ca prietenul tău să trăiască, domnule,
dar acest fum nu-l poate ajuta. Îi poate ușura trecerea, dacă
poate fuma puțin, însă...
— Găsește-l, a spus hotărât Edyon. Prințul ți-a spus să
faci tot ceea ce-ți stă în putință. Dacă March moare, pe tine voi
da vina. Fie îmi aduci fumul, fie îl aduci pe prinț. Acum!
 Catherine
ROSSARB, PITORIA

Istoria uită deseori că regele Stephen, unul

dintre cei mai iubiți regi ai Brigantului, a fost
născut în afara căsătoriei.
Brigant: O istorie amănunțită, T. Nabb

În dimineața ce a urmat discuției sale cu prințul despre

Tash, Catherine obținuse eliberarea fetei și, la insistențele
acesteia, îi permisese să se ducă să-l vadă pe Gravell în celulă,
cu condiția ca doi soldați să stea tot timpul cu ea.
— Fuge foarte repede. Fiți cu ochii pe ea, îi avertizase
Tanya pe soldați, zâmbind.
La scurt timp după aceea, Ambrose a sosit în încăperile
lui Catherine, ducând un sac mic de pânză. Din el se întrezărea
o sclipire violet-purpurie, iar prințesa s-a simțit brusc
entuziasmată.
— Fumul? L-ai luat?
Ambrose a scos nu una, ci două sticle, și le-a ridicat. Una
era plină cu un fum roșu-portocaliu. Fumul din cealaltă era
violet și sclipea mai puternic. I-a întins sticluța violetă,
spunând:
— Ai grijă. E fierbinte.
Catherine a luat-o și a rămas surprinsă de greutatea ei,
însă căldura era mai degrabă plăcută decât puternică.
Oare acest fum straniu era motivul pentru care tatăl ei
invadase Pitoria? Cu siguranță nu era un lucru obișnuit. Dar la
ce îi putea folosi tatălui ei fumul?
— Posezi cumva bunuri ilegale, Sir Ambrose? a spus
prințul Tzsayn intrând în cameră. Pedeapsa pentru deținere de
fum de demon este de un an de muncă silnică.
— Va trebuit să merg și eu la închisoare?
Catherine a ridicat sticla cu fum violet. Prințul Tzsayn a
zâmbit.
— Din fericire, pe tine te pot ierta în întregime și cu
desăvârșire.
S-a apropiat de ea și a luat sticluța.
— Am asta de la gărzile tale, Înălțimea Ta. Au confiscat-
o de la doi prizonieri.
— Vânătorii de demoni, presupun, a spus Tzsayn, pri-
vind spre Catherine.
Aceasta a încuviințat.
— Așa cum am explicat, cred că fumul este motivul
pentru care tatăl meu a invadat Pitoria. Dar mai multe nu știu
deocamdată.
Prințul a înălțat sticla Iui.
— N-am mai văzut fum de culoarea aceasta. De obicei e
roșu, ca acela de la Sir Ambrose.
— Poate că Tash ne poate explica diferența, a propus
Catherine.
— Să sperăm că e și ea folositoare la ceva, a replicat
prințul. În orice caz, nu am venit aici în această dimineață ca
să discutăm despre fum. Trebuie să mai afli ceva. Doi bărbați
au fost arestați pentru că au încercat să pătrundă în oraș chiar
înaintea asediului. Gardienii s-au gândit că poate sunt spioni.
La interogatoriu, unul dintre ei a pretins că tatăl lui este
prințul Thelonius din Calidor.
Catherine a clătinat din cap.
— Thelonius nu are copii – ambii lui fii au murit de
curând.
— Ar fi trebuit să-ți spun, acest om s-a născut în afara
căsătoriei. E ilegitim, dar e tot fiul lui. Spune că nu a știut cine
îi este tată până acum câteva săptămâni. Mi-a spus că prințul
Thelonius i-a trimis un semn al bunei sale credințe și pentru a
dovedi că povestea e adevărată – un inel făcut să încapă într-
un medalion. Mergea spre Calidor să-și întâlnească tatăl. Acest
fiu poate fi un bastard, dar e posibil ca Thelonius să vrea să-l
recunoască și să-l legitimizeze.
Tzsayn a ridicat lanțul de aur, iar Catherine l-a luat din
mâinile lui. Era greu și gros, iar de el atârna un medalion
complicat, cu un model cu spini. Înăuntrul său era un inel.
— Este sigiliul prințului Thelonius, a spus Tzsayn
simplu.
Catherine s-a cufundat în scaun.
— Dar asta ar însemna... că e vărul meu.
— Și, dacă intră în legalitate, viitorul prinț al
Calidorului.
Catherine era amețită. A ridicat privirea spre Tzsayn.
— Cum îl cheamă?
— Edyon Foss.
— Nume pitorian.
— Da. Mama lui era – este – pitoriană.
Putea fi adevărat? Vărul ei? Tatăl ei susținuse întot-
deauna că unchiul ei era un laș lipsit de onoare. N-ar fi fost de
mirare ca un astfel de om să-i fie necredincios soției sale. Însă
și tatăl ei se dovedise a fi lipsit de onoare în privința căsătoriei
lui Catherine. Dacă povestea lui Edyon era adevărată, atunci
însemna că nu avusese habar toată viața lui cine îi era tată și
fusese chemat abia acum de părintele lui, pentru că prințul
avea nevoie de un moștenitor după moartea copiilor lui legitimi.
Edyon, ca și Catherine, era folosit de tatăl său. Prințesa s-a în-
trebat dacă și acesta se va dovedi la fel de manipulator pe cât
părea a fi Thelonius. O să vadă cu ochii ei.
Catherine s-a prins cu mâinile de brațele spătarului și s-
a ridicat în picioare.
— Vreau să-l văd.
Tzsayn a ridicat mâna ca s-o domolească.
— În curând. Tovarășul lui e grav bolnav, îmi pare rău
s-o spun, din cauza tratamentului primit de la anchetatorii mei.
Trebuie să-l vezi, desigur, însă acum nu e momentul potrivit.
S-a auzit o bătaie puternică în ușă și Tanya s-a dat la o
parte, lăsându-l să intre pe bărbatul îmbrăcat în tunică albă.
Gâfâia și a vorbit cu răsuflarea tăiată:
— Jumătate de castel am alergat... n-am știut niciodată
că e atât de mare... apoi am urcat o mie de trepte... pentru o
bazaconie.
Prințul Tzsayn a înaintat spre acesta.
— Gregor, ai vești proaste despre March?
Gregor a ridicat privirea, a părut surprins să se afle în
prezența prințului, apoi s-a înclinat din nou, iar Catherine nu
și-a dat seama dacă glasul lui e un arc întins sau doar un
șuierat.
— Înălțimea Ta. Scuzele mele.
Gregor a mai gâfâit de câteva ori și s-a îndreptat de
spate.
— Ai spus să fac... tot ce-mi stă în putință pentru pacient.
— Atunci de ce ești aici și nu ai grijă de el?
 — Prințișorul vrea fum de demon. E foarte insistent. Am
dat de două ori ocol castelului încercând să-l găsesc. Gărzile au
zis că i l-au dat lui Sir Ambrose. Dar nu e ușor să-l găsești pe
Sir Ambrose.
— Ei bine, e aici și fumul e la el. Dar de ce îl vrea Edyon?
— Spune că fumul poate vindeca rănile prietenului său.
— Fumul poate vindeca?
— Nu, Înălțimea Ta. Este o prostie absolută, desigur, dar
Edyon insistă că e adevărat.
Mintea lui Catherine s-a aprins. „Dar dacă nu e o
prostie? Dacă fumul poate să vindece răni de-adevăratelea?
Oare asta vrea tatăl meu? “
 Tash
ROSSARB, PITORIA

— Hei, uriașule! Ai un musafir.

Gravell stătea pe podeaua unei celule la fel de reci, mi-
zerabile și împuțite ca aceea în care fusese Tash. Dar când a
văzut-o în prag pe fată, pe chipul lui bărbos a apărut un zâmbet
atât de larg, încât puteai jura că se află în cel mai frumos palat
din Pitoria. Tash a dat fuga și l-a îmbrățișat.
Gravell a ridicat-o în brațe și a zis:
— Mă bucur să te văd, domnișorică.
Apoi a îmbrățișat-o și el atât de tare, încât fata n-a mai
putut respira.
Când a lăsat-o jos, Tash a simțit că are lacrimi în ochi,
dar nu l-a lăsat să vadă asta. Așa că și-a șters lacrimile de
burdihanul lui și a inspirat adânc, apoi a zâmbit forțat și și-a
ridicat privirea.
— Cum o duci?
— Cum crezi, în jegul ăsta? Tu ai evadat sau ce?
— Cam așa ceva! Am primit clemență regală și o ajut pe
prințesa Catherine. Vrea să afle mai multe despre fumul de
demon.
Gravell a râs, apoi s-a uitat mai atent la chipul lui Tash.
— Vorbești serios? Care prințesă?
— Catherine. E logodită cu prințul Tzsayn. Așa am
dobândit clemența regală.
— Drăguț, a spus el, mijind ochii. Sper că nu le spui
secretele noastre, nu-i așa?
Tash a scuturat din cap.
— Nu. Și nu sunt chiar liberă. Întregul oraș e înconjurat
de brigantini, așa că nu pot pleca nicăieri, nici dacă aș vrea. Dar
măcar nu mai stau în celulele astea puturoase. Am încercat să-
i conving să-ți dea și ție drumul, dar nici nu vor să audă așa
ceva. Spun că eu sunt copil și lucrurile stau altfel.
— Așa este. N-ar trebui să fii aici.
— Nici tu.
Și-a amintit de mâncare.
— Ți-am adus niște mere, nuci și brânză. Îți pot aduce
hrană în fiecare zi. Mi-au zis că am voie să fac asta.
— Asta e bine.
— Și m-am gândit, a continuat Tash, Coborându-și glasul
ca să nu fie auzită de cei doi paznici care o însoțeau. Există
șansa să poți scăpa și tu. Brigantinii pregătesc un atac de
proporții. Când vor ataca, probabil vei fi mutat din temniță ca
să facă loc soldaților prizonieri, așa cum mi s-a întâmplat și mie.
Dacă ieși – când ieși, adică – și eu nu sunt cu tine, ne vedem la
capătul cărării care duce spre platou. Cea pe care am coborât.
Gravell a pufnit.
— Pare un plan bun.
— Cred că va funcționa. Trebuie doar să fii pregătit.
Apoi l-a îmbrățișat din nou pe Gravell și nu i-a mai dat
drumul până când temnicerul a zis că li s-a terminat timpul.
Când a plecat de la celule și s-a întors în curtea cas-
telului, Tash i-a văzut pe prinț și pe prințesă, alături de
Ambrose, ce mergea în urma lor ducând un sac de pânză ce
sclipea în nuanțe roșii și violet.
 Prințesa i-a făcut semn să se apropie.
— Tash, vino cu noi. O să folosim fumul.
„Tipic", și-a zis Tash urmându-i. „Pentru mine și pentru
Gravell e ilegal să-l deținem, dar prinții și prințesele pot fuma
cât au chef...“
 Edyon
ROSSARB, PITORIA

Medicul a plecat, iar Edyon a mărșăluit de colo colo prin

încăpere, apoi s-a întors la March și l-a luat din nou de mână.
Era rece, prea rece, de parcă viața l-ar fi părăsit. Avea nevoie
de fum! Unde era blestematul de doctor? Găsise măcar fumul?
Poate că-l fumaseră soldații pentru propria lor plăcere sau îl
scăpaseră din sticlă sau...
Edyon s-a dus la fereastră, dar nu era nici urmă de
medic.
— Grăbește-te! Grăbește-te!
A revenit la March și l-a luat de mână, simțind cum
lacrimile îi înțeapă ochii.
— Va fi bine. Vom lua fumul și te voi vindeca și apoi vom
pleca numaidecât spre tărâmul bogățiilor.
Dar Edyon știa că asta era o minciună. Moartea era peste
tot în jur. Și era numai vina lui. Și-ar fi dorit să nu fi inhalat
fumul de la bun început. Dacă nu l-ar fi ucis pe omul șerifului.
A ridicat mâna lui March la buze și i-a sărutat-o, spunând:
— Îmi pare rău, March. Îmi pare rău.
Ușa s-a deschis și Edyon a sărit în picioare. Însă nu
doctorul stătea în prag, ci prințul, care ținea în mâini sticla cu
fum violet.
— Cred că îți doreai asta.
 Edyon a trebuit să se abțină ca să nu smulgă sticla din
mâinile prințului.
— Da, Înălțimea Ta! Știu că e ilegal, dar are puteri
vindecătoare. Îl va salva pe March. L-am mai folosit.
Tzsayn i-a întins sticla.
— Arată-ne.
Și atunci Edyon a văzut că erau mai mulți oameni la ușă.
Medicul, o femeie tânără splendid îmbrăcată într-o rochie gri-
deschis de mătase, un soldat incredibil de frumos cu părul lung
și blond și, împingându-i pe toți ca să iasă ea în față, Tash.
Edyon nu știa exact dacă trebuia să râdă sau să plângă.
Edyon a luat sticla și s-a dus la March. A întors recipi-
entul cu fundul în sus, a scos dopul și a absorbit în gură un mic
rotocol de fum. S-a aplecat deasupra lui March și și-a lipit
buzele de cea mai rea dintre rănile făcute de cârlig.
Fumul era fierbinte și uscat și se rotea în jurul rănii, dar
părea să i se scurgă și în creier. Edyon a rămas în aceeași
poziție, tremurând din toate încheieturile, până când nu și-a
mai putut ține respirația. Apoi a eliberat fumul. Fumul s-a
ridicat rotindu-se și toată lumea l-a privit cum se înalță.
Catherine a întins mâna ca să-l atingă, dar prințul a prins-o de
mână. Fumul a urcat spre tavan și apoi s-a furișat spre colțul
ferestrei, unde a găsit o crăpătură și a dispărut afară.
— E imposibil!
Exclamația medicului a atras atenția tuturor din nou
spre March. Oribila rană era deja vindecată și orice urmă de
sânge se evaporase.
Catherine și-a desprins mâna dintr-a prințului și s-a
apropiat de patul lui March.
— S-a... vindecat.
— Da.
 Edyon s-a pomenit zâmbind. Medicul s-a înclinat pentru
a examina pielea lui March.
— N-am văzut niciodată așa ceva.
— Vindecă și vânătăile, dacă faci baie în el.
Edyon a râs când și-a adus aminte. Trebuia să se
stăpânească, dar era prea fericit.
— Îmi pare rău. Dacă-l folosești te și amețește puțin!
— Ah, acum pricep! Așa se explică glezna mea! a spus
Tash. N-am inhalat niciodată și nici nu m-am îmbăiat în el. Mi-
am sucit glezna când am prins acel demon și am pus sticla
aproape de umflătură. A doua zi de dimineață glezna era mult
mai bine. Mi s-a părut ciudat și am crezut că, la urma urmelor,
nu m-am lovit atât de tare la gleznă. Dar țin minte că a doua zi
mă simțeam bine.
Edyon aproape uitase că Tash era acolo. A râs din nou.
— Ultima baie pe care am făcut-o a fost în ziua în care
am cunoscut-o pe Tash.
— Da. Imaginează-ți cum ar fi fost dacă asta nu s-ar fi
întâmplat. Am mânca veseli plăcinte cu toții în Dornan, a zis
Tash, încrucișându-și brațele. Și fumul ar fi la mine.
Edyon nu era sigur unde ar fi fost el. Camera se învârtea
și el de-abia mai putea gândi, însă March se vindeca – asta era
tot ce conta. Și se simțea atât de bine. S-a dus la Tash s-o
îmbrățișeze. Voia să îmbrățișeze pe toată lumea. A lua-o în
brațe și a ridicat-o.
— Au, nu fi atât de dur!
— Scuze.
Edyon și-a amintit cum se luptase cu oamenii șerifului,
în Dornan, așa că a pus-o ușor pe Tash jos și i-a spus prințului:
— Trebuie să aveți grijă cu chestia asta. Îți sporește și
puterile. Ia priviți.
 Și, ca demonstrație, s-a dus la un scaun greu de lemn din
colțul camerei și l-a ridicat deasupra capului, însă prințul nu
părea foarte impresionat și Edyon s-a simțit ca un prostănac,
stânjenit, ba chiar puțin enervat. De ce nu-l lua nimeni
niciodată în serios? Așa că a trântit scaunul cât de tare a putut.
Acesta s-a făcut țăndări la impactul cu lespezile de pe jos
scoțând o bufnitură asurzitoare. Podeaua s-a crăpat și ea.
În încăpere s-a așternut tăcerea. Edyon a început să
râdă.
— Oricum era cea mai urâtă piesă de mobilier pe care
am văzut-o vreodată. Simt însă nevoia să iau loc.
Și s-a prăbușit la podea.
— Ai văzut? l-a întrebat Tzsayn pe medic. A fărâmat
scaunul ca pe nimic.
S-a aplecat deasupra dalelor de piatră, urmărind cră-
pătura cu vârful degetului.
Medicul s-a înclinat și el deasupra lespezilor.
— Vindecă și dă putere! N-am citit și n-am auzit de asta
până acum. Numai fumul violet face asta?
S-a întors spre Edyon, însă Edyon a ridicat din umeri.
Tash a zis:
— Așa cred. E de la demonii mai tineri, cei violeți.
— Și cât timp durează această forță? a întrebat doctorul.
Nu a răspuns nimeni. Edyon s-a gândit la felul în care
aruncase harponul; cu siguranță până atunci își pierduse forța.
A zis:
— O zi. Ceva de genul ăsta. În niciun caz nu durează o
eternitate.
Catherine a spus:
— Dar suficient de mult pentru a susține o bătălie.
Fumul ar fi o armă grozavă pentru o armată, îmi închipui.
 Prințul a spus:
— Dă o forță imensă în luptă și vindecă imediat rănile.
Soldaţii pot astfel s-o ia de la capăt a doua zi. Acea armată ar
fi, într-adevăr, formidabilă.
A privit spre Edyon.
— Presupunând că soldații nu se prăbușesc și adorm.
— Poate că trebuie luat în doze mici? Cine știe – mai
avem multe de învățat despre el! Dar cred că tatăl meu asta
vrea, a spus Catherine. Și de asta armata lui e suficient de mare
cât să cucerească doar nordul Pitoriei. Nu e aici pentru a cuceri
întregul regat – vrea doar să aibă acces la Platoul de Nord. A
venit după fumul violet.
 Ambrose
ROSSARB, PITORIA

Ambrose, Tzsayn, Catherine și Tash i-au părăsit pe

Edyon și pe March și au ieșit în curtea interioară a castelului.
— Mi-ar plăcea să încerc fumul, a spus Tzsayn.
Ambrose a zâmbit.
— Asta înseamnă un an de muncă silnică, Înălțimea Ta.
Tzsayn s-a strâmbat.
— De fapt, mă gândeam să-l încerci tu. Mai întâi dacă-ți
vindecă o rană. Apoi îți vom testa forța.
Ambrose nu a șovăit. A luat pumnalul și și-a făcut o
tăietură de-a lungul perniței degetului mare. Tzsayn i-a pasat
sticla și Ambrose a eliberat un rotocol de fum pe care l-a tras
apoi în gură. Și-a pus buzele peste tăietură.
În scurt timp a simțit că amețește; fumul era viu, i se
învârtea în gură și prin minte. Când l-a dat afară, l-a privit cum
se ridică și se rotește, îndreptându-se spre cer.
— Cam dezamăgitor, dacă nu te superi că-ți spun, Sir
Ambrose.
Tzsayn se uita la tăietura care încă sângera.
— Vrei să încerci și tu?
Ambrose i-a întins sticla lui Tzsayn. Acesta și-a făcut la
rândul lui o tăietură și rana sa a refuzat să se vindece.
— Ei bine, a mers la Edyon, March și Tash. Lăsați-mă și
pe mine să încerc, a propus Catherine.
— Nu! au spus Tzsayn și Ambrose în același timp, apoi
s-au uitat urât unul la celălalt.
— Cred că ar trebui. Acum înțeleg. Mesajul lui Lady
Anne a fost „fum de demon“ și „băiat".
— Catherine, nu știu la ce anume te gândești, dar nu ești
băiat, a zis Tzsayn.
— Nici tu nu ești. Ești bărbat. Edyon și March sunt mai
tineri decât tine și decât Ambrose și la ei a mers. Și la Tash a
mers. Deci nu cred că are importanță dacă ești fată sau băiat,
dar contează vârsta. Acum dă-mi pumnalul și lasă-mă să
încerc.
Ambrose i-a întins reticent pumnalul, iar Catherine l-a
luat și s-a înțepat ușor în vârful degetului mare, apoi a luat
fumul și a inhalat puțin. Ambrose și Tzsayn au tăcut mâlc în
timp ce prințesa și-a lipit buzele de deget. Cu toții au încremenit
preț de o clipă, care a părut o eternitate, apoi Catherine a
expirat și fumul s-a ridicat în aer. Prințesa s-a uitat la deget,
apoi le-a arătat mâna. Rana dispăruse.
— Am simțit! Se mișca de parcă fumul căuta tăietura.
Catherine a râs.
— Și mă simt puțin amețită.
— Dar te simți mai puternică? a întrebat Tzsayn.
Catherine a ridicat din umeri. Apoi a râs din nou.
— Întotdeauna am vrut ca Ambrose să mă învețe să mă
lupt cu sabia. Poate că acum e momentul potrivit să încercăm.
Ambrose a zâmbit și a privit spre Tzsayn, spunând:
— Efectele secundare ale drogului își fac apariția, fără
îndoială.
— Poate că are forța să te întreacă, Sir Ambrose. Acesta
ar fi cu siguranță un efect secundar interesant.
 Ambrose și-a amintit de băieții din Fielding care-l
întrecuseră. Totul avea, firește, legătură cu fumul.
— Te-aș putea învăța să arunci cu sulița, Catherine.
Tzsayn a ridicat din sprâncene, dar a chemat un soldat
și i-a luat sulița. Catherine a bătut entuziasmată din palme.
— Minunat!
Tzsayn i-a dat sulița lui Catherine, dar părea mai mult
decât fericit să-i arate chiar el cum să arunce. Ambrose a privit
cum Tzsayn îi aranjează fiecare deget ca să apuce sulița cu
fermitate. I-a arătat apoi cum să stea, după care, mai lent ca
niciodată, sprijinind-o cu brațul, i-a arătat cum să-și ducă mâna
în spate și să arunce.
Catherine zâmbea și râdea din când în când, iar Ambrose
se plimba în sus și-n jos, dorindu-și să fi luat el sulița. Ea voise
ca el s-o învețe să mânuiască sabia.
În cele din urmă, Catherie era pregătită și Tzsayn s-a
îndepărtat de ea. Însă prințesa a zis:
— Ar trebui ca Ambrose să arunce primul. Apoi o să văd
dacă-l pot ajunge.
A fost adusă o altă suliță și s-au mutat cu toții spre
celălalt colț al curții interioare. Ambrose a aruncat sulița către
peretele opus cu toată puterea. Aceasta s-a înfipt în pietrișul
din fața zidului.
— Nu-i rău. Frumoasă tehnică, a zis Tzsayn. Să vedem
dacă domnița te poate întrece.
Ambrose a inspirat profund și a reușit să se abțină și să
nu-și dea ochii peste cap.
Apoi a rămas uimit. Catherine a aruncat. Tehnica ei nu
era deloc perfectă și sulița s-a cutremurat în zbor, aterizând
inofensivă cu coada, dar prințesa aruncase la fel de departe –
chiar lângă sulița lui, de fapt.
 Catherine a râs și a bătut din palme.
— Cu puțin antrenament, cred c-o pot arunca peste zid.
— E rândul meu! a strigat Tash.
Catherine, Tzsayn și Ambrose s-au întors și au văzut-o
pe Tash ținând în mână sticla cu fum.
— Gravell mi-a spus că n-ar trebui să trag în piept
chestia asta, dar, în fine, dacă a tras prințesa și nu o fac decât
o dată...
Și a inhalat fumul, l-a ținut în piept și apoi a expirat,
eliberând o dâră prelungă. A luat o suliță, a răsucit-o în mână,
i-a lovit coada de lespezi, a făcut câțiva pași în față și a lansat-
o.
Ambrose a rămas cu gura căscată. Tehnica lui Tash era
bună, dar nu și distanța. Sulița a zburat înalt peste întreaga
curte interioară și tot câștiga în înălțime trecând peste
parapete, aterizând, din fericire fără să rănească pe nimeni, în
râu sau poate dincolo de acesta.
Catherine a rânjit.
— Cred că doamnele au câștigat turnirul.
Ambrose a spus:
— Iar eu cred că am descifrat întregul mesaj al surorii
mele.
S-a uitat la Catherine.
— Erau sute de băieți în Fielding, și cu toții se antrenau
de luptă.
Catherine a rostit mesajul:
— „Fum de demon“, „băiat“, „armată“.
Ambrose a adăugat:
— Deși se pare că fumul acționează asupra băieților și
fetelor.
— Tatăl meu n-ar accepta niciodată fete în armata lui.
Dar cu cât e mai tânăr băiatul sau fata în cauză, cu atât fumul
are efecte mai bune, se pare. În cazul vostru, al adulților, nu
funcționează deloc.
Ambrose s-a gândit la băieții de pe plaja din Fielding.
— Da, băieții pe care i-am văzut acolo aveau de la
doisprezece până la cincisprezece, șaisprezece ani, cel mult.
Evident, aveau forță și viteză mai mari, dar își perfecționau și
tehnica. Și cu ajutorul fumului de demon, s-ar putea măsura cu
orice armată. Ar putea cuceri Calidorul. Și Pitoria, poate.
 March
ROSSARB, PITORIA

March s-a trezit când ceva rece l-a atins pe spate. S-a
încordat, așteptând mușcătura cârligului, dar a simțit în
schimb un fior cunoscut și alinător cum începe să i se
răspândească prin piele.
— Nu te mișca!
Glasul lui Edyon.
— Mai ai câteva răni acolo pe care le-am ratat de dimi-
neață. Folosesc o ceașcă ca să țin fumul. Să vedem dacă
funcționează mai bine.
— Și?
— Greu de spus.
March a simțit niște degete delicate mângâindu-l pe
spate, apoi Edyon a zis:
— Dar eu prefer metoda bătrânească.
Și și-a lipit buzele de pielea lui March.
March s-a trezit mai târziu la auzul glasului lui Edyon,
care zicea:
— Doarme acum, dar se simte mult mai bine, Înălțimea
Ta, mulțumesc.
Înălțimea Ta? Mai era un prinț în încăpere?
March a ridicat puțin capul din păturile sale și a zărit o
tânără mică și delicată, cu pielea albă și părul blond, îmbrăcată
elegant într-o rochie gri perlă, aflată lângă un bărbat îmbrăcat
într-o haină de culoare albastră. Acela trebuia să fie prințul
Tzsayn.
March și-a lăsat capul pe spate, a închis ochii și a as-
cultat.
— Și trebuie să-ți mulțumesc, a zis Tzsayn. Aducându-ne
fumul, ne-ai ajutat să descoperim adevărul din spatele acestei
invazii. În orice caz, motivul pentru care sunt aici e ca să te
prezint cum se cuvine prințesei Catherine, fostă de Brigant,
acum de Pitoria.
— Ah! Adică, ce onoare, Înălțimea Ta.
— Și eu sunt onorată și încântată să te cunosc... vere.
Glasul prințesei era relaxat și muzical.
— Împrejurările au fost oarecum... neobișnuite mai
devreme, așa că nu ne-am putut prezenta.
Edyon a tușit stânjenit.
— Da, scuzele mele. Eram cam rău din cauza efectelor
fumului.
— Nu ai fost singurul! Dar se pare că acum ți-ai revenit.
— Da, mulțumesc. Deși mă simt caraghios, chiar și fără
fum. Nu prea sunt obișnuit cu toate astea. De-abia am
descoperit cine este tatăl meu. March a fost trimis să mă aducă
la el.
— Mi-ar plăcea să ascult povestea vieții și a călătoriei
tale. Pare foarte plină de evenimente.
— Și, din câte înțeleg, pot spune același lucru despre tine.
Sau nu pot? Nu știu exact ce pot sau nu pot spune unei prințese.
Atunci prințul a zis:
— Aș vrea să aflu mai multe chiar de la March. Mă-
întreb ce-i mai fac rănile. Cu siguranță arată mai bine.
March s-a gândit la bărbatul care-l lovise și-l tăiase, la
întrebările și acuzațiile stupide ale acestuia. Și-a amintit cum a
fost agățat de tavan. Și-a amintit cârligul. Acel om lucra pentru
prinț.
A deschis ochii.
— Mă simt mai bine, a spus. Însă dacă-l văd pe neno-
rocitul care mi-a făcut asta, îi voi înfige cu bucurie un cârlig de
metal în piept.
Prințul a dat din cap.
— Atunci mă voi asigura că drumurile voastre nu se vor
întâlni niciodată.
Pentru un prinț era foarte simplu. Însă, și-a dat seama
March, nimic nu era cu adevărat simplu.
Prințesa s-a uitat la March și a zâmbit cu grație. Era
foarte frumoasă.
— March. Te lăsăm să-ți revii în liniște. Edyon, sper ca
în curând să putem vorbi mai multe.
După plecarea lor, March l-a văzut pe Edyon cum
aranjează pernele de pe patul său. Edyon îi salvase viața pe
platou, riscându-și propria viață. Și apoi, cumva, îl salvase din
nou. Acum erau frați, dar lucrul acesta tot nu părea în ordine.
Edyon îl ținuse de mână în temniță. Îl atinsese cu blândețe, mai
blând decât își imagina că e posibil. Își lipise buzele de pielea
lui.
Iar lui March îi plăcuse.
Edyon stătea turcește pe un pat micuț din colțul camerei,
examinând lanțul și inelul din interiorul lui.
— Slavă Cerului că au găsit asta. Așa s-au convins că nu
suntem spioni.
March s-a strâmbat.
— Bunul-simț le-ar fi spus asta de la bun început.
— Istoria ne arată că, pe timp de război, orice simț se
diminuează considerabil.
— Prințesa ți-a spus cum merge războiul?
— Am uitat să întreb, dar n-am prea văzut multe chipuri
vesele pe-aici.
I-a zâmbit lui March.
— În afară de al meu. Ești viu, sunt viu, nu ne aflăm într-
o celulă rece.
A luat un măr.
— Avem mâncare, haine curate.
— Vorbește în numele tău. Eu sunt despuiat.
Edyon a ridicat din sprânceană.
— Știu. Cine crezi că te-a dezbrăcat? Mâine putem fi cu
toții uciși, dar măcar ne putem bucura de ziua de azi.
A mușcat din măr.
— În fine, mi-ar plăcea niște haine. Dacă Rossarbul va fi
cucerit de brigantini, vreau să pot măcar fugi cu demnitatea
intactă.
Edyon i-a aruncat niște pantaloni și a ridicat colierul de
argint al lui Holywell.
— I-am pus să aducă și asta.
Apoi s-a dus la March și i l-a pus la gât.
Era ciudat cât de iute se schimbaseră lucrurile. Cu trei
săptămâni înainte, când ajunsese în Pitoria, March îl ura pe
Edyon, deși nu se întâlniseră niciodată. Cu două săptămâni în
urmă îl găsea prostuț, naiv și frivol.
Acum Edyon îl ajuta să se îmbrace. March nu știa exact
ce simte față de Edyon, dar știa un singur lucru: nu-l putea
trăda, nu-l putea vinde lui Aloysius. Edyon nu merita acea
soartă.
March și Holywell îl păcăliseră pe Edyon să-și aban-
doneze căminul și mama. Îl aduseseră în orașul acesta
înconjurat de pericole. Dacă ar fi supraviețuit, March știa ce
avea de făcut: trebuia să-l ajute pe Edyon să ajungă în Calidor,
chiar dacă March n-ar fi putut să meargă niciodată cu el.
Așadar, March avea de ales: să-i spună adevărul lui Edyon și
să-l părăsească sau să-i spună o minciună și să-l părăsească.
Nu, nimic nu era simplu. Dar știa c-ar trebui să-i spună
adevărul.
Voia ca Edyon să fie un adevărat prinț și pentru asta nu
trebuiau să existe minciuni.
 Catherine
ROSSARB, PITORIA

Semnul pentru „trădător" este o palmă verticală

cu toate patru degetele îndoite de la a doua
încheietură, în timp ce degetul cel mare rămâne
ridicat.
Limbajul semnelor, G. Grassman

Tash stătea pe podea, jucând dame cu Tanya. Catherine

încercase să afle cât mai multe cu putință despre demoni, din
moment ce era evident că tatăl ei plănuia să folosească fumul.
Dar cum avea de gând Aloysius să-i găsească? Câți demoni
existau? Erau ușor de vânat? Catherine o întrebase pe Tash
aceste lucruri, dar aceasta se mulțumise să ridice din umeri și
să spună:
— Dacă Gravell ar fi liber, ca mine, sunt sigură că ți-ar
putea spune toate astea. Datorită fumului nostru ați aflat
despre armata de copii.
Catherine știa că făcuse bine eliberând-o pe Tash și nu
trăgea mari speranțe că va putea face același lucru pentru
Gravell, așadar continua lentul proces de împrietenire cu Tash,
sperând că toate informațiile ciudate vor fi în cele din urmă
dezvăluite.
— Deci nu ți-i amintești pe părinții tăi?
 — Îmi amintesc că muream de foame și că mă băteau.
— Și Gravell nu te înfometează și nici nu te bate?
— Mă înjură. Probabil mai puțin decât îl înjur eu pe el.
— Deci ai spune că sunteți pe picior de egalitate? Mi s-a
spus că femeile din Pitoria sunt mai emancipate decât în
Brigant.
— Mda. Sunt complet liberă.
Apoi a mormăit ca pentru sine, în bătaie de joc:
— Mi-ar plăcea să mă eliberez și din castelul ăsta
căcăcios.
— Și am auzit să unele femeie de-aici, din Pitoria, dețin
proprietăți și au propriile afaceri. Tu asta îți dorești?
Tash a ridicat din umeri și și-a făcut mutarea.
— Cred că da. Am încercat și afacerile cu plăcinte. Dar
prefer vânătoarea de demoni. Alături de Gravell am o viață
bună. Am bani. Călătoresc. Hanuri cu paturi mai bune decât
aici. Băi. Multă mâncare. Nu vreau mai mult.
— Pe asta îți cheltuiești banii? Sau Gravell plătește
pentru toate?
— Gravell plătește în cea mai mare parte.
— Ah, deci nu ești atât de emancipată.
— Muncesc la fel ca el. Fac toate chestiile periculoase.
Atrag demonul din ascunzătoare. Eu sunt momeala.
Tash a tăcut abrupt, apoi a zis:
— Pierd jocul ăsta cu pălăvrăgeala mea.
— Cum sunt demonii?
Tash a șovăit.
— Mari, rapizi și roșii.
— Roșii sau violeți?
— Mai ales roșii. Cred că aceia mai tineri sunt violeți.
Seamănă cu oamenii, dar e greu de spus ce vârstă au. În orice
caz, sunt foarte frumoși.
— Frumoși! Credeam că sunt înspăimântători.
— Ah, sunt și așa, a zis Tash, ridicând din umeri. Dacă
ar veni unul în goană după tine, nu te-ai mai gândi cât de
frumos este. Trebuie să te concentrezi și să fugi mâncând
pământul. Să cauți cea mai bună cale de a te întoarce la
Gravell. E treabă serioasă să momești demonul. E pe viață și pe
moarte. Nu e deloc un joc.
Catherine a dat din cap.
— M-am aflat în mijlocul primei bătălii din viața mea
acum două zile. Știu la ce te referi când vorbești despre
concentrare. Mă concentram la calul meu și la mine însămi și
la drumul dinaintea mea.
Tash și-a rezemat capul de zidul din spatele ei și a stu-
diat-o pe Catherine din priviri.
— Nu ești cum credeam eu că sunt prințesele.
— Cum adică?
— Tu ești mai... normală.
— Ah, și eu care credeam că sunt specială, a replicat
râzând Catherine.
Exact atunci s-a auzit o bătaie în ușă: un soldat cu un
mesaj de la Tzsayn, care-i cerea lui Catherine să vină la el
imediat. Catherine s-a uitat la Tash și a spus:
— Poate că nu sunt atât de normală, dacă m-a invitat la
el un prinț.
Tash a ridicat din nou din umeri.
— Și Edyon e tot un prinț?
— Nu chiar.
Catherine s-a ridicat în picioare, iar Tanya i-a aranjat
părul și a ajutat-o să-și netezească rochia. Voia să discute mai
multe lucruri despre fumul de demon cu Tzsayn, poate să mai
facă o încercare cu eliberarea lui Gravell. Dacă ar fi fost și Tash
cu ea, probabil ar fi făcut progrese mai însemnate. Prințesa a
spus:
— Tanya mă va însoți și vei veni și tu, Tash.
— Și cei doi soldați de la intrare, fără îndoială, a zis Tash.
— Într-adevăr, a răspuns Catherine.
În sala mare, Catherine a rămas surprinsă să vadă
câțiva soldați experimentați, inclusiv pe Rafyon, care arăta
diferit cu părul vopsit în alb, însă prințesa și-a dat seama că a
zâmbit la vederea lui. Ambrose era cu el și prințesa a surâs când
a văzut că părul acestuia rămăsese în culoarea blond natural
pe care ea o prefera. Faptul că-l vedea acolo, cu armura
lustruită și strălucitoare, o făcea pe Catherine să se simtă mai
puternică. În fața lui Ambrose i-a observat pe Edyon și pe
March. Părea că prințul Tzsayn îl trata pe Edyon cu doza de
curtoazie pe care i-o datora unui fiu legitim al prințului
Thelonius. Sau pentru că era vărul lui Catherine? Indiferent ce
se petrecea, Catherine a abandonat ideea de a discuta despre
Gravell: această întâlnire părea mult mai serioasă. Tzsayn
stătea pe un tron decorat în capătul îndepărtat al încăperii,
flancat de gărzi, reamintindu-i incomod lui Catherine de ultima
întrevedere cu tatăl ei.
Catherine s-a apropiat, iar Tzsayn s-a ridicat și a venit
spre ea, luând-o de mână și conducând-o la un scaun din
dreapta lui, unde stătea de obicei regina. A rostit încet:
 — A sosit un sol din partea tatălui tău. Insistă ca tu și
Ambrose să fiți aici înainte să vorbească.
Catherine avea un sentiment de rău augur. Dacă me-
sajul era și pentru Ambrose, și pentru ea... se temea să se
gândească la valul de rușine sau stânjeneală pe care tatăl ei
căuta să-l creeze.
— Știm amândoi că mesajul va fi crunt, a continuat
Tzsayn. De asta te afli aici, lângă mine. Suntem logodiți. Te
bucuri de protecția mea.
I-a întins mâna, pe care Catherine a prins-o, spunând:
— Mulțumesc, Înălțimea Ta.
Căldura mâinii lui Tzsayn era o alinare, dar simțea
privirea lui Ambrose atunci când a luat loc lângă prinț.
Ușile imense ale sălii s-au deschis și solia a intrat. Insă
nu era un sigur mesager – erau cinci: patru bărbați cărau o
cutie uriașă și pătrată de lemn, iar cel de-al cincilea conducea
solia, îmbrăcat în uniforma gărzilor tatălui ei. Mâneca hainei
sale era înfășurată peste capătul brațului tăiat.
— Este vicontele Lang. S-a luptat cu Ambrose cu câteva
săptămâni în urmă; așa și-a pierdut mâna.
Mâna lui Catherine s-a încordat curpinzând palma lui
Tzsayn atunci când Lang a făcut un pas în față.
— Am fost trimis de regele Aloysius din Brigant ca să
negociez condițiile capitulării Rossarbului. Regele Aloysius
crede că târfa lui de fiică, Catherine, e cu tine, la fel ca ticălosul
laș care i se târăște mereu la picioare, Sir Ambrose Norwend.
Lang s-a uitat prelung la Catherine.
— Văd că târfa este prezentă.
Chipul lui Tzsayn era impasibil.
— Prințesa Catherine e o doamnă onorabilă și logodnica
mea. Cine o insultă pe ea mă insultă pe mine.
 — Am venit în fața ta cu steagul armistițiului. Mă poți
ucide, dacă îndrăznești. Nu mi-e teamă să spun ceea ce știu că
e adevărat, a rânjit Lang. Norwend e prea laș să-și arate fața?
— Sir Ambrose este aici, a spus Tzsayn, făcându-i semn
lui Ambrose să iasă în față.
Dacă fața lui Tzsayn era imaginea calmului studiat,
chipul lui Ambrose era o mască a furiei. Rafyon stătea lângă el,
privindu-l neliniștit pe Ambrose, de parcă s-ar fi așteptat,
îngrijorat, să fie nevoit să-l domolească.
„Ușor, Ambrose", și-a zis Catherine. „Sunt doar niște
cuvinte.”
— Atunci vă pot transmite mesajul. Regele Aloysius a
înconjurat acest oraș demn de milă. Îl poate captura când are
chef. Când va face asta, nu va avea niciun pic de milă. Va ucide
pe toată lumea din interiorul zidurilor orașului: bărbați, femei,
copii. Cu toții vor muri.
Lang a făcut o pauză.
— Cu toate acestea, Majestatea Sa poate fi convins să fie
milos. Oamenii din Rossarb vor avea voie să plece din oraș
teferi, inclusiv tu, prințe Tzsayn, dacă îi dai regelui două lucruri
pe care și le dorește.
— Și care ar fi aceste lucruri? a întrebat Tzsayn.
— Târfa și lașul.
Catherine a inspirat profund.
— Dacă-i mai spui o singură dată prințesei târfă te ucid
acolo, pe loc! a strigat Ambrose.
Avea sabia pe jumătate scoasă din teacă, făcând un pas
spre Lang, dar Tzsayn l-a țintuit locului cu un gest tăios, iar
Rafyon i-a blocat calea. Tremurând, Ambrose și-a vârât sabia
la loc în teacă, însă nu s-a retras.
Catherine s-a forțat să pară calmă, deși sângele îi fierbea
la fel de tare ca lui Ambrose.
„Ar fi trebuit să-mi dau seama. Vrea răzbunare și nu se
va opri până n-o va obține.“
Căci pentru tatăl ei n-ar fi putut exista niciodată nici
iertare, nici împăcare. N-ar avea nicio remușcare dacă și-ar
pune fiica să mărșăluiască pe străzi spre eșafod. Dar Tzsayn n-
ar fi fost nicicând de acord cu un astfel de lucru.
Tăcerea i-a copleșit până când Catherine nu s-a mai
putut stăpâni și s-a uitat pe furiș la prinț. Privirea lui era fixată
asupra lui Lang.
Oare se gândea la propunerea acestuia?
Catherine a simțit cum îi îngheață sângele în vene.
Tzsayn era un om de onoare, era sigură de asta. Dar era în
discuție siguranța tuturor oamenilor din Rossarb. Dacă i-ar fi
putut preda pe Catherine și Ambrose – doi străini – ca să obțină
siguranța poporului său, de ce să n-o facă? Tatăl ei o vânduse
Pitoriei ca o diversiune, ca un mijloc de a porni războiul. De ce
n-ar vinde-o și Tzsayn pentru a obține pacea?
După o veșnicie, Tzsayn s-a ridicat în picioare.
— Dacă regele Aloysius este atât de sigur că va cuceri
Rossarbul, să-l lăsăm să încerce. Zidurile noastre sunt
puternice, soldații sunt pregătiți. Văd această solie ca pe o
confirmare a faptului că poziția lui este una slabă, nicidecum
puternică. Știe că poate ataca Rossarbul și poate eșua. La urma
urmelor, e faimos pentru eșecurile sale în război, nu-i așa?
Glasul lui Tzsayn a răsunat în sala imensă, reverberând
de-a lungul lespezilor de pe jos.
— N-o să-i ofer acelui măcelar nici pe logodnica mea, nici
pe păzitorul acesteia.
Lang a încremenit.
— Prințe Tzsayn, știm amândoi că nu v-au sosit în-
tăririle. Am închis drumul dinspre sud. Putem cuceri orașul
oricând ne-am dori, dar vor muri foarte mulți oameni, din
ambele tabere. Acest lucru poate fi evitat cu prețul a doar două
vieți. Trimiteți-i la noi și nimeni altcineva nu va păți nimic.
Trebuie să ni-i predați până la miezul nopții.
Lang a făcut un pas într-o parte, ca să se vadă mai bine
cutia de lemn.
— Ca un semn al bunăvoinței sale, regele Aloysius îți
trimite un dar.
Lang a privit spre Ambrose.
— Știe că lașul și târfa au trădat Brigantul. Și știe cine i-
a ajutat. Trădătorii și lașii sunt la fel de vinovați.
A tras de o încuietoare de metal de pe capac și părțile
laterale ale acesteia s-au prăbușit la pământ cu zgomot.
— Ferește-ți privirea! i-a strigat Tzsayn lui Catherine.
Dar era prea târziu.
În cutie era o cruce mare și neagră de metal pe un suport.
Avea înălțimea unui om. Legată de bara orizontală era o
pereche de mâini omenești, una în fiecare capăt. În vârf era un
cap de om. Crucea era astfel construită încât deschiderea cutiei
zgâlțâia mașinăria de metal, făcând țeasta să se miște și
mâinile să se legene ca și cum omul ar fi fost viu.
Chipul era de nerecunoscut, bătut și desfigurat, buzele
cusute între ele, dar părul auriu era inconfundabil.
Ambrose s-a poticnit și a căzut în genunchi. Tăcerea se
așternuse în încăpere. Nu se auzeau decât gemetele stranii și
dureroase ale lui Ambrose.
Catherine a trebuit să-și mute privirea. Voia să uite ce
văzuse. Oare ce-i făcuseră înainte să moară? Lacrimile i-au
țâșnit din ochi. Tatăl ei făcuse acest lucru. Cine era capabil de
una ca asta?
— Cine e? a întrebat sumbru Tzsayn.
Catherine de-abia a reușit să răspundă:
— Tarquin Norwend. Fratele lui Ambrose.
 Ambrose
ROSSARB, PITORIA

Fratele meu e mort.

Ucis. Torturat. Cu limba sfâșiată, cu buzele cusute, cu
mâinile tăiate. I se făcuseră toate astea cât încă era viu. Și ce
altceva pe lângă asta?
Printre lacrimi, Ambrose i-a văzut rânjetul lui Lang. Ar
fi trebuit să-l omoare în acea zi, în Brigane. S-a ridicat în
picioare, dar Rafyon l-a ținut pe loc.
— Nu, Ambrose. Asta e ceea ce vrea.
— Și eu tot asta vreau!
Și s-a eliberat din Strânsoarea lui Rafyon. Lang s-a dat
înapoi, căutându-și cu înfrigurare sabia, însă mai mulți oameni
cu părul albastru i-au blocat calea și l-au împins pe Ambrose
îndărăt.
Ambrose s-a zbătut în brațele oamenilor, dar aceștia l-au
ținut cu strășnicie. Încăperea zumzăia de zgomot, dar Tzsayn a
ridicat glasul și a ordonat:
— Scoateți-i pe toți de-aici. Și mașinăria.
Lang a arătat spre trupul mutilat al lui Tarquin.
— I-au trebuit trei zile ca să moară. Iar eu am avut
plăcerea să-l privesc.
Ambrose a mugit de furie, dar strânsoarea soldaților era
invincibilă. Tzsayn se ridicase deja în picioare.
 — Afară, Lang! Și consideră-te norocos pentru că te-am
tratat cu mai multă onoare decât l-ai tratat tu pe acest om.
Lang și oamenii săi s-au retras spre ieșire.
— Ai timp până la miezul nopții, au fost vorbele de adio
ale lui Lang.
Apoi au dispărut și ușile s-au închis trântindu-se în urma
lor. Ambrose a privit cum oamenii luau de acolo mașinăria de
metal și rămășițele fratelui său.
— Jur că-i voi ucide pe toți, i-a spus el lui Rafyon. Pe
Aloysius. Pe Boris. Pe Noyes. Pe Lang. Pe toți.
S-a eliberat din mâinile soldaților.
— Mă voi răzbuna.
— Te înțeleg, Ambrose. Dar acum, te rog, încearcă să te
liniștești.
Însă cum se putea liniști? Fratele lui murise. Cine știe
ce-i făcea Aloysius tatălui său – abandonat, cu doi copii morți și
cu supraviețuitorul considerat trădător? Probabil că-i luase
pământurile, îi luase toată averea.
Ambrose a urlat din nou de furie și apoi a căzut în
genunchi.
Următorul glas pe care l-a auzit era calm și liniștit.
Tzsayn a îngenuncheat pe podea, lângă el.
— Îmi pare rău, Ambrose. Și pentru tine, și pentru fratele
tău. Dă-mi voie să te asigur că nu vă voi trimite niciodată pe
tine și pe Catherine lui Aloysius. Nu voi trimite pe nimeni – e
un monstru.
Ambrose nu știa ce să spună. Nu putea gândi. Și-a tras
nasul și și-a dat seama că avea chipul plin de lacrimi.
— Catherine mi-a spus că fratele tău era un om de
onoare.
Ambrose a ridicat ochii spre Tzsayn.
 — Era minunat. Cel mai bun frate, cel mai bun fiu.
— El te-a ajutat să furi ordinele invaziei?
— Da. Fără să se gândească la viața lui. Voia doar să mă
ajute. Și asta i-a fost răsplata.
— Voi rechema pe toată lumea. Trebuie să-mi justific
decizia de a nu capitula. Poate că există oameni care cred că
merită să sacrificăm viețile a doi brigantini. Vrei să vorbești și
tu? Dacă ești în stare?
— Prefer să mă lupt decât să vorbesc.
— Va veni în curând și momentul să ne luptăm. Acum
am nevoie de cuvintele tale.
În timp ce încăperea se umplea din nou de soldați
pitorieni, Ambrose și-a șters fața și a tras câteva guri de aer ca
să se liniștească. Tzsayn a glăsuit primul.
— Aloysius ne-a invadat țara, ne-a omorât și ne-a tor-
turat oamenii și acum cere să părăsim Rossarbul ca să facă el
ce poftește aici. O insultă pe prințesa Catherine, cu care sunt
logodit. Îl insultă pe Sir Ambrose Norwend, care i-a salvat
acum câteva zile viața tatei și a riscat enorm pentru Pitoria, și
a sacrificat multe. Și, cel mai dezgustător lucru dintre toate,
Aloysius l-a torturat și l-a executat pe fratele lui Ambrose, care
a riscat și a jertfit totul pentru a ajuta Pitoria. Aș vrea ca
Ambrose să vă povestească despre fratele lui.
Ambrose a făcut câțiva pași înainte. S-a uitat la marea
de fețe și, preț de o clipă, n-a fost convins că poate vorbi.
Apoi s-a gândit la zâmbetul lui Tarquin și a știut ce vrea
să spună.
— Tarquin Norwend era cel mai onorabil om pe care l-
am cunoscut vreodată și un om pe care sunt mândru că-l pot
numi fratele meu. Era cel mai blând, atent și bun om din câți
există. Cu ajutorul lui am descoperit planul lui Aloysius de a
invada Pitoria și tot cu ajutorul lui am obținut dovada acestei
invazii. Fratele meu a considerat că Aloysius se comportă fără
onoare plănuind să atace un vecin pașnic. Tarquin a fost
întotdeauna onorabil, iar pentru asta a fost torturat și ucis.
Ambrose s-a întors cu fața spre Tzsayn și a zis:
— Iar eu îmi voi răzbuna fratele.
Pentru prima oară de când fusese deschisă cutia, Am-
brose s-a uitat la Catherine. Era palidă, demnă și îl ținea strâns
de mână pe Tzsayn. Poate că așa trebuia să fie. Nu mai știa.
Acum nu mai avea lacrimi în ochi. S-a întors din nou spre
cei aflați în încăpere și a continuat:
— Aloysius m-a insultat pe mine și pe propria lui fiică,
prințesa Catherine. Am fost soldat în Garda Regală și am jurat
s-o protejez. Nu-mi voi încălca niciodată jurământul; aceasta
este în continuare datoria mea. Insă tatăl ei, a cărui îndatorire
firească e să-i protejeze viața fiicei sale, chiar cu prețul propriei
vieți, a trădat-o și a trimis-o aici, pentru ca nunta ei să fie o
diversiune care să favorizeze invazia. Este un monstru și nu
trebuie să avem încredere în el. Așa că acum vreau să-mi
reînnoiesc jurământul. O voi apăra pe prințesa Catherine și voi
face tot ce-mi stă în putință pentru a lupta pentru Pitoria.
Tzsayn s-a ridicat în picioare.
— Unii dintre voi cred că putem negocia cu Aloysius. Nu
putem. Purtarea lui este monstruoasă. Acest om, acest om
onorabil, Tarquin Norwend, un brigantin, și-a dat viața pentru
a ne ajuta pe noi, pitorienii. Și noi, pitorienii, îi suntem datori
să luptăm mai departe. Pitoria a fost invadată de un nebun. Ne
poate înspăimânta, îngrozi și amenința, dar dacă vom capitula
ne vom pierde mai mult decât capetele de pe umeri. Ne vom
pierde omenia.
Câțiva soldați au strigat:
 — Așa e!
Și:
— Negreșit!
— Aloysius este nebun, dar nu este altceva decât un om.
Un om care a pierdut ultimul război. Nu este indestructibil.
Întăririle noastre vor ajunge mâine aici și apoi putem lupta
împotriva lui Aloysius. Până atunci, dublăm paza. Aloysius
voia un răspuns până la miezul nopții, iar eu îi transmit că nu-
mi voi trăda prietenii loiali, ci voi lupta pentru fiecare părticică
a țării mele alături de voi, compatrioții mei pitorieni.
 Tash
ROSSARB, PITORIA

Tash crezuse că demonii erau înspăimântători, dar

oamenii puteau fi la fel de răi. Capul din cutie aproape c-o
făcuse să vomite, pentru că mirosul era aproape la fel de oribil
ca priveliștea în sine. Regele Aloysius părea a fi un descreierat.
Era greu de imaginat că o persoană atât de drăguță ca prințesa
Catherine putea fi fiica lui. Prințul Tzsayn nu-i va da lui
Aloysius ce-și dorea acesta, asta era limpede. Asta însemna că
brigantinii vor ataca. Dar însemna și că, poate, ea și Gravell
aveau o șansă de a evada în timpul haosului bătăliei.
Când au revenit în camerele prințesei, Tash s-a dus la
fereastră și s-a uitat la armata brigantină. Tabăra lor era de
două ori mai mare decât târgul de la Dornan. Dacă se ajungea
la luptă, Tash era destul de sigură că brigantinii vor câștiga,
iar ea nu avea de gând să ajungă cu capul într-o cutie.
Curtea interioară de dedesubt vibra de zumzetul pregă-
tirilor. Aloysius îi dăduse timp lui Tzsayn până la miezul nopții
pentru a-i preda pe Catherine și pe Ambrose, iar Tash nu-și
închipuia că e genul de om răbdător. Tanya deja împacheta
câteva lucruri, pentru eventualitatea în care castelul ar fi fost
ocupat și ei ar fi trebuit să fugă.
— Dacă e un atac, ce se va întâmpla cu prizonierii din
temniță?
 Tanya a ignorat-o.
— Avem nevoie de hrană. Am învățat asta de la ultima
mea evadare dintr-un castel. Mă duc să caut câte ceva de
mâncare. Tu rămâi cu prințesa.
Catherine era la cealaltă fereastră, cu ochii roșii, fără să
vadă nimic. Tash s-a dus la ea.
— Te rog, spune-mi ce se va întâmpla cu Gravell?
— Nu știu, Tash.
— E un luptător bun. Ne poate ajuta. Ar trebui să-l
elibereze.
— I-am mai cerut eliberarea, Tash. Prințul nu are în-
credere în el.
— Ei bine, eu nu plec de-aici fără el.
— Să sperăm că niciunul dintre noi nu va fi nevoit să
plece. Orașul are ziduri solide și zidurile castelului sunt și mai
puternice. În curând vor veni și întăririle.
Tash a pufnit ușurel. Prințesa spunea vorbe frumoase,
dar tot se pregătea să plece.
La căderea nopții, cele trei au luat masa împreună. Tash
crezuse că prințesa va mânca separat, dar a rămas cu Tanya,
care vorbea despre soldați. Tash voia acum să-i adreseze
prințesei propriile întrebări.
— Așadar, prințesă Catherine, încă ești logodită cu
prințul chiar dacă e în război cu tatăl tău?
— Da.
— Și pare că-ți place de el și asta e bine. Adică a gestionat
destul de bine povestea cu capul înfipt în parul mișcător. Și nu
e nici urât, cel puțin pe jumătate. Și e prinț și va fi rege, ceea ce
cred că e perfect. Deci toate sunt bune și frumoase.
— Într-adevăr, a replicat Catherine, iar Tanya și-a as-
cuns zâmbetul cu mâna.
 — Iar Ambrose – e doar un soldat arătos, care a jurat să
te apere cu prețul vieții lui.
Tanya a încremenit. Catherine a spus cu un ton mult
prea calm:
— Era unul dintre gărzile mele de corp din Brigant. Cu
toții jură să-și protejeze domnitorii.
— Cu toate acestea, nu-i mai văd și pe alții pe-aici.
— Are un motiv bun să fie aici. Invazia.
Catherine și-a făcut vânt la față.
— Hmm. Deci îl cunoști de mai mult timp?
— De câțiva ani.
— Și se pare că-l placi și pe el. Adică, la fel de mult ca pe
prințul Tzsayn.
— Sunt capabilă să-mi placă de mai mulți oameni în
același timp. Îmi plac mulți dintre oamenii mei, pentru că sunt
oameni buni. Adică soldați de nădejde.
— Cred că are logică. Ești prințesă. De ce să te limitezi?
Ia-i pe toți.
Tanya a părut să facă o criză de tuse la această replică.
— Nu asta voiam să spun!
Catherine s-a ridicat în picioare, zicând:
— Mi-ar prinde bine o gură de aer curat.
S-a dus lângă fereastră și a spus cu hotărâre:
— Țin la Ambrose – este loial și am încredere în el. Dar
sunt logodită cu Tzsayn. Simplu ca bună ziua.
— Deci o să te măriți cu Tzsayn?
Catherine a șovăit.
— După cum ai spus chiar tu, în prezent e în război cu
tatăl meu, deci...
— Atunci e simplu ca bună ziua, a spus Tash.
S-a ridicat și ea să se uite pe geam. Era o noapte senină,
cu multe stele pe cer. Focurile soldaților brigantini ardeau
strălucitoare, ca niște stele aruncate pe pământ. Fata a spus:
— Știi, aceste ferestre sunt foarte înguste și foarte înalte.
Nimeni nu poate pătrunde prin ele, nici măcar dacă ar avea
frânghii ca să escaladeze zidurile. Dar nici noi nu putem evada
prin ele. Dacă turnul va fi atacat, noi vom fi prizoniere aici.
Tanya s-a amestecat în vorbă.
— Vrei să taci? Nu suntem atacați. Prințesa a explicat
asta. Armata brigantină va trebui să se lupte cu tot Rossarbul
înainte de a ajunge la castel.
— Doar dacă nu escaladează castelul dinspre râu, a zis
Tash. Nu așa ați spus că au procedat în Tornia?
Catherine a încremenit.
— Ba așa au făcut.
— Nu cumva acel castel era la fel de invincibil?
Nimeni nu a răspuns. Tash a mormăit:
— Trebuie să fie aproape miezul nopții. Fac pariu că
tatăl tău nu așteaptă prea mult după termenul limită.
— Să aștepte acel termen va fi o adevărată agonie pentru
el, a răspuns prințesa.
Peste doar o clipă s-au auzit strigăte de jos.
Tanya și Catherine s-au uitat una la alta, apoi afară, pe
fereastră, dar nu vedeau prea multe în întuneric. Geratan a
intrat valvârtej în încăpere.
— Armata brigantină a străpuns zidurile orașului și a
dat foc clădirilor. Alți soldați au pătruns până în castel. L-au
ucis pe Lordul Reddrian. Ambrose spune că trebuie să rămâneți
aici cu ușa încuiată. El și restul oamenilor tăi cercetează
castelul în căutarea asasinilor. Baranon și cu mine vom rămâne
aici, cu voi.
— Și prințul Tzsayn?
 — Luptă la zidurile orașului.
— Și cum merge lupta?
Geratan a șovăit.
— Înălțimea ta, trebuie să fim pregătiți... adică...
— La naiba! a înjurat Tash. O să sfârșim toți cu capul
înfipt într-un par.
S-a plimbat prin cameră, uitându-se pe fiecare fereastră.
În cele din urmă s-a dus lângă celelalte doamne.
Au stat păstrând tăcerea, ascultând zgomotele înde-
părtate ale luptei. Geratan a spus:
— În război așteptarea ocupă foarte mult timp. Aștep-
tare și mâncare proastă.
— Și o mulțime de oameni morți, a adăugat Tash.
Geratan i-a aruncat o privire tăioasă, așa că fata s-a
ridicat din nou și s-a dus la fereastră.
Focurile din tabăra brigantină erau la fel de clare ca mai
devreme și stelele erau la fel de strălucitoare, dar acum mai era
și o altă lumină galbenă și pâlpâitoare, mult mai aproape, sub
ei.
Tash a spus încet:
— Cred că a luat foc castelul.
Geratan a blestemat și a dat fuga la geam. Un fir de fum
se ridica pe lângă acesta.
— Trebuie să plecăm, Înălțimea Ta.
Tash și-a luat desaga și era gata de plecare. Geratan
deschidea drumul. Catherine, Tanya și Tash l-au urmat, în
timp ce celălalt paznic, Baranon, asigura ariergarda. În timp ce
coborau scările, fumul a devenit din ce în ce mai dens și flăcările
au ieșit dintr-una din camerele pe lângă care au trecut. În
capăt, Tash vedea ușa care dădea în curtea interioară, dar
înainte să ajungă la ea, Tanya a tras un țipăt când un bărbat
îmbrăcat în negru a ieșit alergând de după norul de fum cu un
cuțit. Geratan s-a luptat cu el și s-au izbit amândoi de un zid.
Tash a împins-o pe Tanya, spunând:
— Du-te! Treci pe lângă ei!
Apoi a prins-o pe prințesă de încheietură și a tras-o în
curte. Tash s-a uitat înapoi și a văzut cum Baranon îi tăia gâtul
atacatorului cu pumnalul. Nu era ca atunci când ucizi un
demon. Sângele a țâșnit, împroșcându-l pe Baranon, iar
atacatorul nu a țipat, ci a rămas fără aer și și-a dus mâinile la
gât.
Curtea interioară era întunecată și plină de fum și era
greu să-ți dai seama ce se petrece. Focul se întindea cu
repeziciune. Dacă Gravell era încă închis în temniță, urma să
moară. Tash trebuia să ajungă la el. A pornit spre celule, însă
a fost imediat înșfăcată de umeri de un braț puternic, care a
ridicat-o de la pământ. Fata s-a zbătut ca să scape.
— Liniștește-te, a spus Rafyon, făcând-o să se calmeze.
Rămâi cu grupul, domnișoară. E mai sigur dacă stați laolaltă.
— Dar Gravell nu e în grup; e în temniță. Mă duc să-l
scot de-acolo.
Fata s-a zbătut și s-a eliberat, apoi a luat-o la goană prin
fum și prin scânteile rotitoare. Rafyon a strigat câteva ordine,
iar Geratan și Baranon au urmat-o, coborând scările.
Nu era nici urmă de temnicer – lașul nenorocit fugise la
primul semn de haos –, dar cheile celulelor atârnau de un cuier
de lemn din cămăruța acestuia.
— Tash, vino înapoi! a strigat Geratan.
Însă Tash deja înșfăcase cheile și alerga spre celula lui
Gravell. Acesta era la ușă când fata a descuiat-o. Tash l-a luat
de mână și l-a târât pe coridor. I-a aruncat cheile lui Geratan,
spunând:
 — Cu ceilalți vă descurcați voi. Ne vedem afară.
Tash a alergat din nou în curte, iar Gravell venea în
urma ei.
— La naiba! a zis bărbatul când au ieșit.
Focul se întețise. Ambrose și Rafyon stăteau lângă niște
cadavre la intrarea în castel. Tash și Gravell s-au alăturat
prințesei aflate într-un grup de oameni cu părul alb. Printre ei,
Tash i-a zărit pe Edyon și pe March, care părea în întregime
vindecat.
— Rossarbul e pierdut, a gâfâit Ambrose alergând spre
ei. Brigantinii au pătruns prin baricada de la răsărit. Am fost
despărțiți de prinț. Trebuie să ne găsim singuri calea de
scăpare.
— Ce ne facem? l-a întrebat Tash pe Gravell.
— Rămânem cu ceilalți până când ieșim în siguranță din
porcăria asta, a răspuns Gravell. Apoi găsim o cale să ajungem
sus, pe platou. Brigantinii nu ne vor urmări până acolo.
— N-aș fi atât de sigură, a mormăit Tash.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că au venit după fumul de demon. De-
asta sunt aici.
Gravell a scuturat din cap.
— Nu are nicio logică.
— Cu logică sau fără, asta se petrece.
Apoi au fugit cu toții din castel, pe străzile orașului. Tash
și Gravell erau undeva în față, aproape de Rafyon, care părea
să cunoască bine ulițele ferite. S-au îndreptat spre sud-est și
aproape că ajunseseră la zidul orașului când au zărit un grup
de soldați brigantini în față. Rafyon și-a scos sabia, dar și-a
întors capul și a strigat:
— Nu pe aici. Înapoi. Înapoi!
 Brigantinii mergeau încet spre ei, iar unul dintre ei a
aruncat cu o suliță care a zburat peste capul lui Tash. Din
spatele ei s-a auzit un urlet. Alte sulițe au fost lansate,
înfigându-se în oamenii din spatele ei. Țipetele și urletele erau
haotice, iar Tash a fost împinsă înainte, spre brigantini.
— Nu, a urlat ea. Înapoi. Mergeți înapoi!
Dar erau prea mulți oameni pe aleea îngustă. Tash a
căutat o altă cale de scăpare, chiar și în sus, dar nu era niciuna.
Unul dintre brigantini a dat năvală înainte, cu sulița
îndreptată spre beregata fetei. Tash nu mai avea unde să se
ducă. Era înconjurată de soldați. Toți erau prinși în capcană.
Apoi a simțit mâinile lui Gravell pe umeri, răsucind-o, și cumva
a știut ce vrea să facă el.
Fata a strigat:
— Nu!
Însă bărbatul era prea puternic și i-a acoperit trupul ca
un scut. Vârful suliței i-a străpuns coastele.
Gravell a gemut și s-a cutremurat. Sulița îi era înfiptă
adânc în piept. Cu o mână cât o labă de urs, l-a prins pe soldatul
brigantin și i-a rupt gâtul dintr-o singură mișcare a
încheieturii. Apoi i-a aruncat trupul înapoi, împrăștiindu-i pe
restul brigantinilor. Acum mulțimea din spatele lui a început
să se miște, dar era prea târziu.
Gravell a căzut în genunchi și Tash și-a pus mâinile pe
chipul bărbatului.
— Nu, nu, nul
El s-a uitat la Tash și a spus:
— Fugi, domnișorică, fugi!
— Nu! a țipat Tash. Ridică-te!
Și a încercat să-l ridice în picioare.
— Nu mă poți clinti, domnișorică. Pleacă.
 În jurul lor, toată lumea se lupta, însă lui Tash nu-i păsa.
Nu-i păsa decât de Gravell. Însă ce putea face?
S-a agățat de haina lui și și-a apropiat buzele de urechea
bărbatului, șoptindu-i:
— Nu plec fără tine. Nu plec nicăieri fără tine.
— Nu te întoarce la vânzătorul ăla gras de plăcinte din
Dornan. Poți mai mult de-atât.
Tash a clătinat din cap și lacrimile au început să i se
prelingă pe obraji.
— Eu cu tine lucrez. Pentru totdeauna.
— Ce copilă bună, a zis Gravell și a închis ochii, iar
trupul i s-a prăbușit într-o parte.
Tash s-a ridicat în picioare, fără să-i vină să creadă. Și
apoi niște brațe au înșfăcat-o din nou și au ridicat-o de pe trupul
lui Gravell, iar fata a început să se zbată și să țipe în zadar.
 Catherine
ROSSARB, PITORIA

Războiul este deseori văzut drept un final, însă

de multe ori este un nou început.
Războiul: Arta victoriei, M. Tatcher

Fumul era înecăcios, lacrimile îi înțepau ochii lui Cath-

erine. Prințesa a tușit, poticnindu-se. Nu putea face altceva
decât să se țină de Ambrose cu o mână, în timp ce Tanya i se
agățase de cealaltă.
Catherine era înspăimântată, nu de brigantini, ci de ceea
ce putea face Ambrose. De când văzuse trupul lui Tarquin, era
un om diferit. Distant. Rănit dincolo de cuvinte. Nu vorbise cu
ea, dar ceva se schimbase la el. Cu toate astea era aici, târând-
o după el pe aleile din Rossarb. Prințesa i-a zărit și pe ceilalți,
unii dintre oamenii ei, Edyon și March, Rafyon, care o căra pe
Tash. Fata nu se mai zbătea și acum suspina în liniște.
În cele din urmă, fumul s-a risipit. Erau la marginea de
răsărit la orașului. Au trecut apoi de ultima baricadă, dincolo
de ziduri, lăsând Rossarbul în urmă. Noaptea era neagră și
drumul s-a transformat iute într-o cărare pietruită. Singurele
sunete care se auzeau erau răsuflările lor și râul care mugea în
stânga lor.
Catherine și-a dat seama că urcau, panta devenind din
ce în ce mai abruptă. Poteca aceasta ducea în sus, spre Platoul
de Nord, care era teritoriul demonilor.
Au continuat să urce. Ambrose o ținea de mână strâns,
parcă prea strâns. La un moment dat ea s-a împiedicat, iar el
s-a întors ca un fulger s-o prindă, apoi a continuat să meargă la
fel de repede ca mai înainte. În cele din urmă s-au oprit într-o
adâncitură de pe versant.
În urma lor erau numeroase siluete ale oamenilor care
urcau și ei dealul și, în spatele acestora, printre copaci,
Catherine a zărit o strălucire vie și portocalie. Tanya a zis:
— Cred că tot orașul este în flăcări.
— Moștenirea tatălui meu. Distrugerea.
Catherine a clătinat din cap și ochii i s-au umplut de
lacrimi.
— Oare vor veni după noi? a întrebat Tanya. Sau vor
crede că suntem cu prințul Tzsayn?
— Vor veni, mai devreme sau mai târziu.
Tatăl ei nu se va opri niciodată. Nu va ierta niciodată.
De cei pe care-i considera trădători nu va avea milă, nici măcar
de Catherine. Mai ales nu de ea.
Catherine și-a tras umerii înapoi. Tatăl ei va încerca
probabil să-i facă ce-i făcuse lui Lady Anne, dar ea va riposta.
Acum știa ce-și dorește Aloysius și urma să facă tot ce-i stătea
în putință ca să-l oprească din a pune mâna pe fumul violet de
demon și din a-și asmuți armata de băieți împotriva vecinilor
pașnici.
Cu toate acestea, în străfundul inimii sale, Catherine
voia să facă mai mult de-atât. Acum își recunoștea această
ambiție și, pentru o clipă, a avut o viziune.
Propria ei armată, formată din soldați cu păr alb, bine
înarmați și puternici ca niște demoni.
Care pornește la război împotriva tatălui ei.
 Locuri și personaje

BRIGANT

O țară războinică.

Brigane: capitala
Norwend: o regiune din nordul Brigantului
Fielding: un sătuc de pe coasta de nord-vest, unde Lady
Anne a fost capturată de Noyes
Castelul Tarasenth: căminul marchizului de Norwend

Aloysius: regele Brigantului

Isabella: regina Brigantului
Boris: primul fiu al lui Aloysius
Catherine: fiica lui Aloysius; logodită cu prințul Tzsayn
al Pitoriei; are șaisprezece ani, va împlini
șaptesprezece
Harold: al doilea fiu al lui Aloysius
Noyes: inchizitorul curții
Sarah, Jane și Tanya: servitoarele lui Catherine
Peter, vicontele Lang, Dirk Hodgson, Sir Evan Walcott:
membri ai Gărzii Regale
Marchizul de Norwend: un nobil din nordul Brigantului
Tarquin: primul fiu al marchizului de Norwend
Ambrose: al doilea fiu al marchizului de Norwend; mem-
bru al Gărzii Regale; douăzeci și unu de ani
Lady Anne: fiica marchizului de Norwend; executată
pentru trădare
Sir Oswald Pence: prietenul lui Lady Anne, acum mort

CALIDOR

O țară mică la sud de Brigant.

Calia: capitala
Abask: o mică regiune montană, pustiită în timpul răz-
boiului dintre Calidor și Brigant, unde oamenii
erau cunoscuți pentru ochii lor albaștri ca gheața

Thelonius: prințul Calidorului, fratele mai tânăr al rege-

lui Aloysius din Brigant
Lord Regan: cel mai vechi prieten al lui Thelonius
March: servitorul prințului Thelonius; abasc prin naște-
re; șaisprezece ani
Holywell: lucrează pentru Aloysius ca negustor, spion,
asasin; abasc prin naștere
Julien: fratele mai mare al lui March, acum mort

PITORIA

O țară mare și bogată, cunoscută pentru dansurile ei,

unde oamenii își vopsesc părul pentru a-și declara
loialitatea. Wissunul este o floare albă care crește în
sălbăticie în întreaga Pitorie.

Tornia: capitala
Platoul de Nord: o regiune rece și interzisă, unde trăiesc
demonii
Charron: un oraș-port
Westmouth: un oraș-port
Dornan: un oraș-târg
Pravont: un sat la marginea teritoriului demonilor
Rossarb: un port din nord cu un mic castel
Leydale: căminul Lordului Farrow

Arell: regele Pitoriei

Tzsayn: fiul lui Arell; logodnicul lui Catherine; douăzeci
și trei de ani
Sir Rowland Hooper: ambasadorul brigantin în Pitoria
Lord Farrow: un lord puternic care nu are încredere în
Catherine și în brigantini
Rafyon: unul dintre membrii gărzii prințului și cel mai
de încredere dintre oamenii săi
Geratan: un dansator

Gravell: un vânător de demoni

Tash: asistenta lui Gravell; născută în Illast; treispre-
zece ani

Erin Foss: o negustoreasă

Edyon: fiul lui Erin; bastard; șaptesprezece ani
Madame Eruth: o ghicitoare

ILLAST

O țară vecină cu Pitoria, unde femeile sunt egale cu

bărbații, putând deține proprietăți și afaceri.

Valeria: regină din Illast, cu mulți ani înainte

 Mulțumiri
Scrierea volumului Hoții de fum a fost un proces complex
care a început cu câțiva ani în urmă. A început cu o idee – una
dintre acele idei care te entuziasmează atât de tare, încât e
crucial să spui cuiva imediat. În acest caz am oprit mașina pe
un drum de țară și am sunat-o pe agenta mea, Claire Wilson.
— Fiu și tată – vânători de demoni, am zis.
— Îmi place la nebunie! a răspuns ea.
Totuși, de la idee la roman era o cale lungă și încurcată,
iar eu m-am chinuit să dezvolt povestea. În cele din urmă, mi-
am dat seama că nu eram foarte interesată de vânătorii de
demoni, ci de fapt voiam să spun povestea a două personaje
feminine puternice. Astfel că tatăl și fiul s-au metamorfozat
într-un bărbat și o fată – Gravell și Tash. Apoi am dezvoltat
personajul unei prințese privilegiate și totuși considerate
cetățean de mâna a doua din cauza faptului că s-a născut
femeie.
Catherine este o fată inteligentă, înțeleaptă și curajoasă,
care începe să-și înțeleagă adevăratul potențial pe măsură ce
crește și observă bărbații din jurul ei și se întreabă cât de greu
poate fi să conduci o țară. Personajul ei a fost inspirat în
principal de două femei celebre – Elisabeta I a Angliei și
Ecaterina cea Mare a Rusiei dar și de toate exemplele de femei
puternice alături de care am crescut. Am fost crescută într-o
familie și educată la o școală unde femeile dominau numeric și
unde am fost încurajată să muncesc din greu și să cred că voi
realiza tot ce poate realiza un bărbat (din când în când făcând
acest lucru invers și pe tocuri, cum spune și gluma cu Ginger
Rogers). Mulțumirile mele pentru toate acele femei din familia
mea, de la școală și din viața mea profesională.
Au existat multe femei și mulți bărbați puternici care m-
au ajutat la scrierea acestei cărți. Le mulțumesc agentei mele,
Claire Wilson, și editorului meu, Ben Horslen, care m-au
încurajat și m-au susținut de-a lungul întregului proces, mai
ales în zilele negre când totul devenea prea complicat și dificil.
Mulțumiri Penguin Random House, inclusiv lui Tig Wallace din
departamentul editorial, lui Ben Hughes de la design (pentru
minunata lui hartă și superba copertă), lui Wendy
Shakespeare, cel mai amabil și mai de nădejde redactor și celei
mai bune echipe de drepturi din lume. Mulțumiri tuturor celor
de la Viking, din Statele Unite, și mai ales editorului meu, Leila
Sales – o femeie senzațională și puternică, un adevărat
personaj! Mulțumiri enorme familiei și prietenilor mei. Și
mulțumiri din tot sufletul minunaților fani ai volumului Half
Bad care mi-au susținut opera, care deseori m-au făcut să
zâmbesc și uneori m-au făcut să plâng de bucurie.
Și în cele din urmă mulțumiri vouă pentru că ați citit
Hoții de fum – e mult mai ușor să continui să scrii o carte când
știi că o va citi cineva.
 În regatul Brigant, prințesa Catherine se pregătește
pentru o căsătorie din interes, aranjată de tiranul ei tată, și
încearcă să-și înăbușe sentimentele pentru Ambrose, „garda ei
de corp. În principatul Calidor, servitorul March vrea să se
răzbune pe prințul Thelonius pentru că a trădat poporul abasc.
În Pitoria, tânăra Tash și vânătorul de demoni Gravell vor să
se îmbogățească de pe urma fumului de demon, iar Edyon, un
cleptoman fără leac, încearcă să-și facă un rost în viață. Printr-
o întorsătură de situație, cele șase personaje ajung să se
întâlnească și pornesc într-una dintre cele mai incitante
aventuri imaginate vreodată, cu trădări, lupte, povești de
iubire și prietenii pe viață. Iar demonii – acele creaturi mitice
care populează Platoul de Nord – amplifică misterul în care este
învăluită povestea.

„Iubire, umor, politică, intrigi, loialitate, violență și

magie, toate se împletesc în această poveste alertă, de care
iubitorii de literatură fantasy se vor îndrăgosti.”

School Library Connection

„Povestea îi va ține pe cititori cu sufletul la gură până la

finalul ei devastator.”
Publishers Weekly

„O carte ambițioasă... O lectură care te va încânta.”

The Times