MINISTERULUI SĂNĂTĂȚII AL REPUBLICII MOLDOVA

MINISTRUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA I.P. COLEGIUL DE MEDICINĂ
CAHUL

REFERAT
Galileo Galilei

Elaborat:Sacali Mihaela
Studentă în grupa AM-11
Verificat:BIBIC Alexandru
Profesor de fizica si discipline TIC
Grad didactic Superior

Cahul,2023

1
 Cuprins

1. Viața marelui savant Galileo Galilei Pag.3-4

2. Activitatea Pag.5-9

2
 1. Viata lu Galileo Galilei

Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai cunoscuți savanți ai Renașterii. Astronom, fizician,
inginer, filosof și matematician, Galilei a jucat un rol cheie în Revoluția Științifică și a rămas
în istorie pentru conflictul său cu Inchiziția romană:ca susținător al teoriei heliocentrice,
Galilei a fost judecat de Inchiziție pentru erezie, forțat să se dezică de convingerile sale și să-
și petreacă restul vieții în arest la domiciliu. Galileo Galilei s-a născut la Pisa în 1564, în
familia muzicianului Vincenzo Galilei. Galileo, primul dintre cei șase copii ai familiei, a
devenit el însuși un bun muzician, dar a fost îndemnat de tatăl să urmeze o carieră în
domeniul științelor, mai exact în medicină. Catolic convins, Galileo a fost tentat să devină
preot, dar la insistențele tatălui său, s-a înscris la cursurile de medicină de la Universitatea din
Pisa. A fost însă atras mai mult de matematică și a renunțat la medicină pentru a se dedica
studiului acestei științe. Era încă foarte tânăr când a inventat termoscopul, precursorul
termometrului. În 1589, Galileo a primit catedra de matematici de la Universitatea din Pisa,
unde predă până în 1592, când se mută la Padua pentru preda geometrie, mecanică și
astronomie.

În iulie 1609, Galileo a aflat despre invenția telescopului, iar în curând și-a fabricat singur
unul. A fost un moment cheie pentru Galilei, care a început astfel să-și îndrepte atenția către
cer. A descoperit că Luna nu era plată și nici nu avea suprafața netedă, ci că este o sferă cu
munți și cratere. A descoperit că Venus are mai multe faze, la fel ca Luna, demonstrând astfel
că planeta se rotește în jurul Soarelui. A descoperit și că Jupiter are proprii lui sateliți, care se
învârt în jurul său, nu al Pământului – încă o dovadă că teoria geocentrică – potrivit căreia
corpurile cerești se învârt în jurul planetei noastre – nu este corectă.

Galileo a început astfel să adune din în ce mai multe dovezi în sprijinul teoriei lui Copernicus
(teoria heliocentrică), contrazicând doctrina oficială a Bisericii – asta în pofida faptului că era
un om credincios. Considera însă că teoria heliocentrică nu este în contradicție cu Biblia,
susținând că scriptura a fost scrisă dintr-o perspectivă pământeană și că știința pur și simplu
oferă o perspectivă diferită, mai exactă. Din cauza acestor teorii, Galileo Galilei a intrat în
atenția Inchiziției, care considera teoria lui Copernicus ca fiind eretică. În 1616, lui Galilei i s-
a ordonat să nu predea și să nu apere în niciun fel această teorie, ordin pe care savantul l-a
respectat timp de șapte ani – parțial pentru a nu-și complica situația, parțial pentru că era un
catolic fidel.

„Eppur si muove”-Și totuși, se învârte

Însă în 1623, cardinalul Maffeo Barberini, un prieten de-ai lui Galilei, a devenit Papă, sub
numele de Urban VIII, și i-a permis acestuia să-și continue munca în astronomie și chiar să o
publice, cu condiția să rămână obiectiv și să nu susțină teoria heliocentrică. În 1632, Galilei a
publicat Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, o lucrare construită ca un dialog
între trei personaje:un susținător al teoriei lui Copernicus, un adversar al acesteia și un
personaj imparțial. Deși savantul a susținut că opera sa este una neutră, Inchiziția a fost de altă
părere.

Astfel, Galileo Galilei a fost chemat la Roma și judecat de către Inchiziție sub acuzația de
erezie. Procesul a avut loc între septembrie 1632 și iulie 1633, timp în care omul de știință nu
a fost închis. A fost însă amenințat cu tortura pentru a fi forțat să cedeze. Astfel, Galileo
Galilei a admis că sprijinise teoria heliocentrică și că lucrarea sa putea fi interpretată ca

3
 susținând această teorie. Condamnat pentru erezie, Galilei, care nu s-a dezis niciodată cu
adevărat de convingerile sale, a fost ținut în arest la domiciliu până la sfârșitul vieții.

Viața privată

În pofida convingerilor religioase, Galileo Galilei a avut trei copii în afara căsniciei cu Marina
Gamba, partenera sa de viață:două fete, Virginia și Livia, și un fiu, Vincenzo. Considerând că
fiicele sale ilegitime nu se vor putea căsători – sau temându-se de posibilele cheltuieli cu
zestrele în cazul în care ele și-ar fi găsit totuși soți, Galileo Galilei le-a împins pe Virginia și
Livia către viața monahală. Vincenzo, recunoscut ulterior ca fiu legitim, a devenit
moștenitorul legal al tatălui și a devenit un muzician cunoscut.

Galileo Galilei a murit în ianuarie 1642, la vârsta de 77 de ani. Conducătorul marelui ducat al
Toscanei de la acea vreme, Ferdinand II, ar fi vrut ca savantul să fie înmormâtat în corpul
central al Bazilicii Sfintei Cruci din Florența, dar Papa Urban VIII s-a opus – Galilei fusese,
în fond, condamnat de biserică pentru erezie. Înmormântat în altă parte, corpul său a fost
mutat în corpul central al basilicii în 1737, când a fost inaugurat și un monument în cinstea sa.

4
 2. Activitatea

Galileo a adus contribuții originale în știință printr-o combinație inovatoare de experimente și

matematică. La acea vreme, practica științifică se caracteriza mai ales prin studiile calitative
de genul celor ale lui Wiliam Gilbert, în domeniile magnetismului și electricității. Tatăl lui
Galileo, Vincezo Galilei, muzician, făcuse experimente prin care a stabilit poate cea mai
veche relație neliniară cunoscută în fizică: pentru o coardă întinsă, înălțimea sunetului este
proporțională cu radacina patrata a tensiunii. Aceste observații se încadrau în contextul
tradiției pitagoreice a muzicii, bine cunoscută de fabricanții de instrumente, și care includeau
și faptul că împărțirea unei coarde într-un număr întreg produce o scară armonică. Puțină
matematică legase de multă vreme muzica de fizică, iar tânărul Galileo a văzut cum
observațiile tatălui său au dezvoltat această tradiție.
Galileo este poate primul care a afirmat răspicat că legile naturii sunt matematice. În Il
Saggiatore, el scria „Filosofia este scrisă în această mare carte, universul ... este scris în limba
matematicii, iar personajele sunt triunghiuri, cercuri și alte figuri geometrice; ... .” Analizele
sale matematice reprezintă o nouă dezvoltare a tradiției filosofilor scolastici târzii, întâlniți de
Galileo când studia filosofia Deși încerca să rămână loial Bisericii Catolice, urmărirea
rezultatelor experimentale și a interpretării lor celei mai oneste, a dus la respingerea supunerii
oarbe față de autoritatea acesteia, atât religioasă cât și filosofică, în chestiuni științifice.
Aceasta a ajutat la separarea științei de filozofie și de teologie, un progres semnificativ al
gândirii umane.După standardele vremii, Galileo era adesea dispus să-și schimbe opiniile în
conformitate cu observațiile. Filosoful modern Paul Feyerabend a observat și aspectele
aparent incorecte ale metodologiei lui Galileo, dar a concluzionat că metodele lui Galileo pot
fi justificate retroactiv de rezultatele lor. Întreaga lucrare a lui Feyerabend Împotriva
Metodei (1975) este dedicată unei analize a lui Galileo, folosind cercetările sale din
astronomie ca studiu de caz pentru a susține teoria anarhistă a lui Feyerabend privind metoda
științifică . El a afirmat: „Aristotelienii ... cereau suport empiric puternic, în timp ce galileenii
se mulțumeau cu teorii ample, nesusținute și parțial contrazise. Nu-i critic pentru aceasta;
dimpotrivă, sunt de acord cu vorba lui Niels Bohr, «nu este suficient de nebunească».”Pentru
a-și derula experimentele, Galileo avea nevoie să stabilească standarde de lungime și timp,
astfel încât măsurătorile efectuate în zile diferite în laboratoare diferite să poată fi comparate
reproductibil. Aceasta a pus o bază solidă pe care se puteau confirma enunțuri matematice
folosind raționamente inductive.
Galileo a dat dovadă de o apreciere remarcabil de modernă pentru relația dintre
matematică, fizică teoretică si fizica experimentală. El a înțeles parabola, atât în termeni
de secțiune conică , cât și în termeni de ordonata (y) ce variază cu pătratul abscisei (x). Galilei
a afirmat și că parabola este traiectoria teoretică ideală a unui proiectil uniform accelerat în
absența frecarii și a altor perturbații. A acceptat că există limitări ale valorii de adevar a
acestei teorii, notând că, teoretic, traiectoria unui proiectil cu o dimensiune comparabilă cu
a Pământului nu poate fi o parabolă, dar a continuat să susțină că, pentru distanțe până la raza
de acțiune a tunurilor din ziua aceea, deviația traiectoriei unui proiectil de la o parabolă este
doar una foarte mică. În al treilea rând, a recunoscut că datele sale experimentale nu vor fi în
acord cu nicio formă matematică sau teoretică din cauza impreciziei măsurării, imposibilității
eliminării frecării și a altor factori.
Conform lui Stephen Hawking , Galileo poartă mai mult decât oricine responsabilitatea pentru
nașterea științei moderne, iar Albert Einsten l-a intitulat „părintele științei moderne”. Doar pe
baza unor descrieri nesigure a primului telescop practic, inventat de Hans Lippershey
în Olanda în 1608, în anul imediat următor Galileo a realizat un telescop cu mărirea de 3x.
Ulterior, el a realizat și altele, cu măriri de până la 30x. Cu acest dispozitiv îmbunătățit, el a
putut vedea imagini mărite pe Pământ – era ceea ce se numește astăzi telescop terestru,

5
sau lunat. El l-a folosit și pentru a observa cerul; o vreme, el a fost unul dintre cei care puteau
construi telescoape suficient de puternice pentru acest scop. La 25 august 1609, el a prezentat
primul telescop în fața dogilor venețieni. Telescoapele sale au fost o afacere profitabilă. Le
putea vinde negustorilor care le găseau utile atât pe mare, cât și ca marfă comercială. Și-a
publicat primele observații astronomice telescopice initial în martie 1610 într-un scurt tratat
intitulat Sindereus Nuncius (Mesager înstelat).
La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său ceea ce era descris la acea vreme ca
„trei stele fixe, totalmente invizibileprin micimea lor”, toate apropiate de Jupiter, aflate pe o
linie dreaptă cu acesta.Observațiile din nopțile ulterioare au arătat că pozițiile acestor „stele”
în raport cu Jupiter se modifică într-un fel ce nu putea fi explicat dacă ar fi fost considerate
stele fixe. La 10 ianuarie, Galileo a observat că una dintre ele a dispărut, observație explicată
de el prin faptul că ea se află în spatele lui Jupiter. În câteva zile, el a concluzionat că ele toate
se roteau în jurul lui Jupiter. El descoperise trei dintre cei mai mari patru sateliți naturali ai lui
Jupiter: Io, Europa și Callisto. El l-a descoperit și pe al patrulea, Ganymede la 13 ianuarie.
Galileo a denumit cei patru sateliți descoperiți stelele mediceene, în cinstea viitorului său
patron, Cosimo al II-lea de Medici,Mare Duce de Toacana, și în cinstea celor trei frați ai săi.
Astronomii de mai târziu le-au schimbat numele în satelitii galilieni în cinstea lui Galileo.
O planetă cu alte planete pe orbita ei nu se conforma principiului cosmologiei aristoteliene,
conform căruia toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului. și numeroși astronomi și
filosofi au refuzat inițial să creadă că Galileo ar fi descoperit așa ceva. Observațiile sale au
fost confirmate de observatorul lui Christopher Clavius a fost primit ca un erou la sosirea la
Roma în 1611.
Galileo a continuat să observe sateliții de-a lungul următoarelor optsprezece luni, și, până la
jumătatea lui 1611, el a obținut niște estimări remarcabil de exacte pentru perioadele acestora
—reușită pe care Kepler o credea imposibilă.
După septembrie 1610, Galileo a observat că Venus prezenta o serie completă de faze similare
cu cele ale Lunii.. Modelul heliocentric al sistemului solar dezvoltat de Nicolaus Copernicus a
prezis că toate fazele sunt vizibile deoarece orbita lui Venus în jurul Soarelui i-ar aduce
emisfera luminată cu fața spre Pământ când este de partea cealaltă a Soarelui și cu fața în
direcția opusă Pământului atunci când este de aceeași parte a Soarelui cu Pământul. Pe de altă
parte, în modelul geocentric al lui Ptolemeu nu se putea ca orbita vreunei planete să
intersecteze învelișul sferic pe care se află Soarele. Prin tradiție, orbita lui Venus a fost pusă
în întregime de partea apropiată de Pământ a Soarelui, unde ar putea să prezinte doar o
jumătate din faze. Se putea pune și în întregime dincolo de Soare, unde ar fi putut prezenta
doar cealaltă jumătate din faze. Deci, după observarea de către Galileo a tuturor fazelor lui
Venus, acest model ptolemaic a devenit neviabil. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, ca
rezultat al acestei descoperiri, majoritatea astronomilor au trecut la una dintre diferitele
modele planetare geo-heliocentrice, cum ar fi cel tychonic, cel capellan și cel capellan extins
fiecare fie cu, fie fără un Pământ în mișcare de rotație zilnică. Toate acestea aveau virtutea de
a explica fazele lui Venus fără „defectul” de a apela în întregime la predicțiile
heliocentrismului privind paralaxa stelară.
Galileo a observat și planeta Saturn și a confundat inițial inelele acesteia cu planete, crezând
că este un sistem cu trei corpuri. Când a observat planeta mai târziu, inelele lui Saturn erau
orientate direct spre Pământ, făcându-l să creadă că două dintre corpuri dispăruseră. Inelele au
reapărut când a observat planeta în 1616, derutându-l și mai mult.
Galileo a fost unul dintre primii europeni care au observat petele solare, deși și Kepler
observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecere a planetei Mercur. El a reinterpretat și o
observare a unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese (imposibil) atribuită și
ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce
privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar

6
trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, în Astronomia Nova,
că Soarele se rotește, predicție ce a fost prima idee novatoare a fizicii de după ideea sferei
cerești. Și variațiile anuale din mișcarea petelor solare, descoperite de Francessco Sizzi și alții
în 1612–1613, au oferit un puternic argument atât împotriva sistemului ptolemeic cât și a celui
geoheliocentric al lui Tycho Brahe Variația sezonieră contrazicea toate modelele planetare
negeorotaționale geostatice cum ar fi cel ptolemeic geocentric pur și cel tychonic
geoheliocentric prin aceea că Soarele orbitează zilnic Pământul, și deci variația trebuia să se
producă zilnic, ori aceasta nu se întâmpla. Aceasta era însă explicabilă de toate sistemele
georotaționale cum ar fi sistemul semi-Tychonic geo-heliocentric al lui Longomontanus,
modelele geo-heliocentrice capellan și capellan extins cu un Pământ în rotație zilnică, și
modelul heliocentric pur. O dispută privind prioritatea descoperirii petelor solare și a
interpretării acestora l-a condus pe Galileo într-o dispută îndelungată și acerbă cu
iezuitul Cristopher Scheiner; de fapt, nu prea încape îndoială că ambii au fost depășiți la acest
capitol de David Fabricius și de fiul său Johannes, căutând confirmarea predicției lui Kepler
privind rotația Soarelui. Scheiner a adoptat rapid propunerea din 1615 a lui Kepler privind
designul telescopului modern, care dădea mărire mai mare cu costul inversării imaginii;
Galileo se pare că nu a trecut la designul lui Kepler.
În ceea ce privește Luna, Galileo este cel care a descoperit libratia (în 1637), cu cele trei
forme ale sale: longitudinală, latitudinală și diurnă. De asemenea, a fost primul care a vorbit
despre munții lunari și despre craterele de pe Lună, a căror existență a dedus-o din luminile și
umbrele de pe suprafața satelitului terestru. El a estimat și înălțimea munților din acele
observații, ceea ce l-a condus la concluzia că Luna „nu este netedă, ca și suprafața Pământului
însuși," în loc să fie o sferă perfectă, așa cum susținea Aristotel.

Galileo a observat Calea Lactee, considerată anterior a fi o nebuloasa, și a găsit că este o

multitudine de stele strânse atât de aproape unele de altele încât de pe Pământ ele par a fi niște
nori. El a localizat multe alte stele prea îndepărtate pentru a fi vizibile cu ochiul liber. Galileo
a observat în 1612 și planeta Neptun, dar nu a realizat că este o planetă și nu i-a dat multă
atenție. Ea apare în caietele sale ca una dintre multe alte stele îndepărtate și slabe. El a
observat steaua dublă Mizar din Ursa Mare în 1617. În Mesagerul înstelat Galileo a relatat că
stelele par a fi simple flăcări luminoase, nemodificate în aparența lor de telescop, punându-le
în contrast cu planetele pe care telescopul le arăta ca fiind niște discuri. În scrierile ulterioare,
însă, el a descris stelele ca fiind și ele discuri, a căror dimensiune a măsurat-o. Conform lui
Galileo, diametrele discurilor stelare măsurau de regulă o zecime din diametrul discului lui
Jupiter (a cinci suta parte din diametrul Soarelui), deși unele erau oarecum mai mari, iar altele
mult mai mici. Galileo a spus că stelele sunt și ele niște sori și că nu sunt aranjate într-un
înveliș sferic în jurul sistemului solar, ci la diverse distanțe față de Pământ. Stelele mai
strălucitoare erau sori mai apropiați, iar cele mai slabe erau mai îndepărtate. Pe baza acestei
idei și pe baza dimensiunilor calculate de el pentru discurile stelare, a calculat că stelele se
află la distanțe de la câteva sute de distanțe solare pentru cele mai strălucitoare până la peste
două mii de distanțe solare pentru stelele greu vizibile cu ochiul liber, cele vizibile doar cu
telescopul fiind și mai departe. Aceste distanțe, deși prea mici după standardele moderne, erau
mult mai mari decât distanțele planetare, iar el a folosit aceste calcule pentru a contrazice
argumentele anticopernicane că stelele îndepărtate sunt o absurditate. Lucrările teoretice și
experimentale ale lui Galileo în ce privește mișcarea corpurilor, împreună cu lucrările în mare
parte independente ale lui Kepler și René Descartes, au fost precursoarele mecanicii clasice
dezoltată de Sir Isaac Newton.

7
O biografie scrisă de elevul lui Galileo Vincenzo Viviani afirma că Galileo a dat drumul la
bile din același material, dar de mase diferite din Turnul înclinat din Pisa pentru a demonstra
că durata căderii este independentă de masa acestora.Aceasta contrazicea învățăturile lui
Aristotel: că obiectele mai grele cad mai repede decât cele ușoare, direct proporțional cu
greutatea lor.Deși această poveste a circulat mult pe cale orală, Galileo însuși nu a înregistrat
un astfel de experiment, iar istoricii acceptă în general că era doar un experiment imaginar
care de fapt nu a avut loc.

În Discorsi din 1638, personajul Salviati, considerat a fi purtătorul de cuvânt al lui Galileo,
susținea că toate greutățile inegale vor cădea în vid cu aceeași viteză finită. Aceasta fusese
propusă întâi de Lucretius[104] și Simon Stevin.[105] Salviati susținea și că se poate
demonstra experimental prin comparația mișcării pendulelor în aer cu greutăți de plumb și
plută de greutate diferită dar altfel similare.

Galileo a propus că un corp în cădere va cădea uniform accelerat, atâta vreme cât rezistența
mediului prin care cade rămâne neglijabilă, sau în cazul limită al căderii sale prin vid.[106] El
a și calculat legea cinematică corectă pentru distanța parcursă în timpul unei accelerări
uniforme începând din repaus—și anume, că este proporțională cu pătratul duratei de timp ( d
∝ t 2 ).[107] În niciunul din cazuri, însă, descoperirile nu erau întru totul originale. Legea
pătratului timpului pentru variațiile uniform accelerate erau cunoscute deja lui Nicole Oresme
în secolul al XIV-lea,[108] și lui Domingo de Soto, în al XVI-lea, a sugerat că corpurile care
cad printr-un mediu omogen vor fi uniform accelerate.Galileo a exprimat legea pătratului
timpului folosind construcții geometrice și cuvinte cu sens matematic exact, conform
standardelor vremii sale. (A rămas în sarcina altora să reexprime legea în termeni algebrici).
El a concluzionat și că obiectele își păstrează viteza dacă nu acționează nicio forță—adesea
frecarea—asupra lor, contrazicând ipoteza aristoteliană general acceptată că obiectele
încetinesc pe cale „naturală” și se opresc dacă nu acționează nicio forță asupra lor (idei
filosofice legate de inerție fuseseră propuse și de Ibn al-Haytham cu câteva secole în urmă, ca
și de Jean Buridan, și, după cum notează Joseph Needham, Mo Tzu făcuse o asemenea
propunere cu mai multe secole înaintea celorlalți, dar aceasta a fost prima oară când a fost
exprimată matematic, verificată experimental și introdusă ideea de forță de frecare, o
descoperire-cheie pentru validarea inerției). Principiul de Inerție al lui Galileo spunea: „Un
corp care se mișcă pe o suprafață netedă va continua în aceeași direcție cu viteză constantă
dacă nu este perturbat.” Acest principiu a fost incorporat în legile lui Newton (prima lege).
Galileo a susținut (incorect) și că mișcările unui pendul au întotdeauna aceeași durată,
independent de amplitudine. Adică, un pendul simplu este izocron. Legendele spun că el a
ajuns la aceasta concluzie privind mișcările candelabrului de bronz din catedrala din Pisa,
folosind pulsul său pentru a o cronometra. Totuși, se pare că nu a făcut niciun experiment
deoarece aceasta este adevărată doar pentru pendulări infinitezimale, așa cum a descoperit
Christian Huygens. Fiul lui Galileo, Vincenzo, a schițat un ceas bazat pe teoriile tatălui său în
1642. Ceasul nu a fost construit și, din cauza pendulărilor mari cerute de construcția sa, n-ar fi
fost un ceas bun.

8
În 1638 Galileo a descris o metodă experimentală de măsurare a vitezei luminii aranjând ca
doi observatori, fiecare având felinare cu obloane, să se urmărească unul pe celălalt de la o
anumită distanță. Primul observator deschide obloanele felinarului său și al doilea, la vederea
luminii, deschide imediat obloanele felinarului său. Timpul dintre deschiderea obloanelor
primului felinar și observarea luminii celui de-al doilea indică timpul parcurs de lumină dus-
întors între cei doi observatori. Galileo a arătat că atunci când a încercat aceasta pe distanțe
mai mici de o milă, nu a reușit să determine dacă lumina apare instantaneu.[110] Între
moartea lui Galileo și anul 1667, membrii Accademia del Cimento din Florența au repetat
experimentul pe o distanță de aproximativ o milă și au obținut un rezultat la fel de
neconcludent.[111]

Galileo este și unul dintre primii care au înțeles noțiunea de frecvență a sunetului. Zgâriind o
daltă cu diverse viteze, el a făcut legătura între înălțimea sunetului produs și distanța între
șanțurile de pe daltă, măsură a lungimii de undă și deci a frecvenței.

În 1632, în Dialog Galileo a prezentat o teorie fizică ce și-a propus să explice mareele, pe
baza mișcării Pământului. Dacă ar fi fost corectă, această teorie ar fi fost un argument puternic
pentru realitatea mișcării Pământului. De fapt, titlul original al cărții o descria ca un dialog
despre maree; referirile la maree au fost eliminate prin ordinul Inchiziției. Teoria sa a dat
primele informații despre importanța formei fundului oceanic pentru dimensiunea și
temporizarea mareelor; el a observat corect, de exemplu, mareele neglijabile din mijlocul
coastei Mării Adriatice prin comparație cu cele de la capete. Ca explicație privind cauza
mareelor, însă, teoria sa era departe de realitate. Kepler și alții au asociat în mod corect Luna
cu o influență asupra mareelor, pe baza datelor empirice; o teorie fizică completă a mareelor a
fost disponibilă, însă, doar după Newton.

Galileo a avansat principiul de bază al relativității, acela că legile fizicii sunt aceleași în orice
sistem în mișcare rectilinie uniformă, indiferent de viteza sau direcția sa. Deci, nu există
mișcare absolută și nici repaus absolut. Acest principiu a furnizat contextul de bază al legilor
mișcării ale lui Newton și joacă un rol central în teoria relativității restrânse a lui Einstein

9
Bibliografie.

1. Manual de fizica clasa a X-a,

2. autor:Mihai Marinciuc si Spiridon Rusu,
3. Anul ediției:2012
4. Internet-sitte:
5. Historia.ro
6. wikipedia

10