Tărâmul Inaccesibil

de Sfântul Nicolae Velimirovici

Episcopul Nicolae Velimirovici s-a născut în anul 1880, în satul Lelici (Serbia). A studiat mai
întâi la școala monahală, apoi la gimnaziul din Valevo și Seminarul din Belgrad. După absolvirea
seminarului tânărul Nicolae a obținut o bursă în Suedia, la Univeristatatea din Berna, unde a
studiat teologia, filozofia și limba germană. La întoarcerea în țară a fost tund în monahism la
Mănăstirea Racovița și a fost hirotonit preot. O vreme a fost profesor de țară, după care a urmat
studiile Academiei Duhovnicești din Petersburg. Cîștigând admirația tuturor pentru erudiția și
darul său oratoresc, ieromonahul Nicolae a fost dăruit de țar cu dreptul de a călători gratuit pe
teritoriul Rusiei. Între anii 1915 și 1919, în timpul Primului Război Mondial a fost misionar ăn
America și Anglia, susținând numeroase conferințe în colegii și universități. În 1919 a fost
hirotonit episcop al Jicei. Totuși tânărul episcop a cerut îngăduința să se întoarcă la Ohrida,
leagănul culturii slave, unde a desfășurat o bogată activitate duhovnicească și intelectuală.
În timpul celui de al Doilea Rzboi Mondial, la ordinul personal al lui Hitler, episcopul
Nicolae Velimirovici și patriarhul Serbiei, Gavriil, au fost arestați, fiind singurii ierarhi din
Europa care au ajuns în lagărul de la Dachau. După război, venind comuniștii la putere în
Iugoslavia, a plecat în America unde și-a continuat activitatea pastorală. Scrisorile vlădicăi
Nicolae au fost interzise de regimul comunist, iar prizonierul din lagărul morții era numit
„colaborator al ocupanților”. S-a mutat la Domnul pe 5/18 martie 1956.
Vlădica Nicolae Velimirovici este cel mai prolific predicator și scriitor sârb, fiind
cunoscut și iubit în toată lumea ortodoxă. Pentru viața sa sfântă, el a fost canonizat de Biserica
Ortodoxă, având ca zile de prăznuire 5/18 martie și 20 aprilie/3 mai.
 Episcopul
NICOLAE VELIMIROVICI

Tărâmul
Inaccesibil

Poveste pentru maturi

Traducere din limba rusă de

Diana Iepure

Ediție îngrijită de
Ieromonahul Savatie Baștovoi

CATHISMA
 Se dedică deținuților
lagărelor de concentrare
care au pătimit în timpul
celui de al Doilea Război Mondial
 Prolog
Bucuria primejdioasă
din baraca nr. 99

Mi-aș fi dorit să încep această poveste așa cum își începeau cronicarii letopisețele: „În
leatul Domului cutare...”, dar nu-mi stă în putere, pentru că timpul în care s-au întâmplat toate nu
poate fi numit An al Domului. Poate doar așa, dacă te gândești că Dumnezeu a făcut ceea ce face
dintotdeauna. A lăsat Soarele să lumineze și pentru cei buni și pentru cei răi, a lăsat ploaia să
cadă peste cei drepți și peste cei nedrepți. Cu alte cuvinte, era un an al oamenilor, nu un an al
Domnului. Pentru că Dumnezeu a îngăduit oamenilor păcătoși să își înfăptuiască voința lor și nu
voința Lui. În zadar milioane de creștini rosteau dimineața și seara Tatăl nostru și ziceau
Domnului: Facă-se voia ta, precum în cer (între îngeri), așa și pe pământ (între oameni). Se
înfăptuia doar voia oamenilor, se făureau doar lucruri omenești, erau ridicați în slăvi doar
oamenii care umileau, omorau, distrugeau, jefuiau, urau - totul în numele fericirii umane, o
fericire fără Dumnezeu și împotriva voinței Lui.
De aceea îmi e rușine să încep cum începeau cronicarii: „În anul Domnului...”, pentru a
nu arunca bunului Dumnezeu povara răspunderii pentru toate nedreptățile înfăptuite de mâinile
oamenilor în acea vară. Va fi mai bine să încep așa:
În leatul oamenilor 1944, în luna lui iulie, a fost săvârșit un atentat organizat de generalii
nemți, printre care se numarau cîțiva mari condamnați de oști. În primul comunicat despre acest
atentat, se spune că Hitler a fost omorât. Știrea a generat o mare bucurie în ăntreaga lume, în
afara țărilor din Axa Berlin-Roma-Tokio. Aceste vești au ajus până și în lagărele de concentrare
din Germnaia, în care se chinuiau în robie milioane de deținuți, reprezentanți ai tuturor națiilor
de pe pământ, sperțnd să fie eliberați cât mai curând și să se întoarcă acasă. Hitler a cultivat
intenționat aroganța și disprețul nemților față de toate popoarele, fapt ce a generat, în mod
normal, și ura tuturor popoarelor față de nemți.
Vestea despre moartea lui Hitler a ajuns până și în lagărul de concentrare, al cărui nume,
tradus în sțrbă, înseamnă Pădurea de brazi. Bucuria deținuților ce se chinuiau în barăci a fost atât
de mare, încât n-a putut fi tăinuită. Această bucurie a fost exprimată printr-un triumf năvalnic al
deținuților din baraca nr. 99.
Hitler însă rămăsese în viață și zvonurile au fost infirmate. În scurt timp, a sosit un ordin
ca toți cei care și-au maifestat în vreun fel bucuria în legătură cu presupusa reușită a atentatului
contra Führerului să fie lichidați. Condamnații tuturor lagărelor de concentrare au primit ordin
să-i omoare pe „răzvrătiții” care au încuviințat atentatul atotputernicului conducător al Reichului.
Acest ordin a fost îndeplinit, ceea ce a înseamnat că în toate lagărele a avut loc o „curățare”
sângeroasă. Timp de câteva zile, după miezul nopții, liniștea era spulberată de rafale sinistre de
adio, prin care oamenii își înfăptuiau voința cea bună a Domnului...
 Baraca nr. 99 era populată în general de sârbi, dar împreună cu ei mai stâteau câțiva
americani, indieni, negri, ruși, norvegieni și poponezi. Mai marele pe baracă era un sârb,
căpitanul în rezervă Spas Spasovici1, care până la război predase istoria într-un gimnaziu.
Comandant al lagărului era Johann Adler, colonel în rezervă și profesor universitar de
istorie. Doctorul Adler îl prețuia mult pe Spas Spasovici pentru cunoștințele lui, însă îl prețuia și
mai mult pentru deosebita lui cumsecădenie și modestie.
Dar ordinul era ordin. Comandantul lagărului trebuia să lichideze mai mulți răzvrătiți și,
în primul rând, pe cei din baraca nr. 99.
Doctorul Adler era luteran, și în mod puritanic prețuia adevărul și dreptatea mai mult
decât toate semiadevărulire scolastice și sofismele etice. Cunoscându-l pe Spas ca pe un om
cumsecade și de omenie, a hotărât să îl salveze cu orice preț și să nu permită ca sângele acestuia
să cadă peste el și peste copiii lui.
Cu toate acestea, Adler era și un național-socialist convins și un soldat credincios al lui
Hitler, mai ales câmd venea vorba de reformele sociale. Acum pe Adler îl chinuia întrebarea:
cum totuși șă îl salveze pe Spas, mai marele peste cea mai rebelă baracă?
După o noapte de nesomn, comandantul s-a adresat organelor corespunzătoare cu
rugămintea de a i se da un termen de șapte zile pentru cercetări. A obținut permisiunea. Dar în
divizie mai erau și cîțiva pizmași care nu îl înghițeau pe Adler, din cauza simpatiei pe care i-o
arăta Hitler. Așa că lui Adler i-a fost trimis un gestapovist sever, în grad de obersturmbanführer,
care să-l verifice cum organizează judecata asupra „răzvrătiților”, ca mai apoi să-l poată acuza de
îngăduință și laxitate.
Și iată că a început procesul răzvrătiților din baraca nr. 99, iar în primul rând a fost
chemat în fața judecății căpitanul Spas Spasovici, mai marele pe baracă.

Prima noapte
1
Spas în slavonă înseamnă Mântuitor.
 a judecății

Noapte de duminică spre luni

Doctorul Adler