ACadariu - Alexandra În Oglindă

*text dedicat memoriei lui Adrian Moldovan
Un selfie reușit e ca un examen de autocunoaștere trecut cu brio

(în loc de prefață)
Alexandra în oglindă este un text care nu se vrea nici nuvelă, nici roman. Nici jurnal,
nici mărturie. Este, de fapt, o struțocămilă.
Alexandra în oglindă își propune să spună povestea ficțională a unei fete naive, cu suflet
bun și talent la fotografie, a cărei istorie de familie, împletită cu circumstanțe politice
care o depășesc, atât pe ea, cât și pe apropiații săi, o urmărește constant, nelăsând-o să-
și trăiască viața.
Alexandra în oglindă vorbește despre o încercare a personajului principal de a depăși
sechelele unui comunism (abia menționat, de altfel, în text) a cărui fantomă refuză să
piară printr-un exercițiu de recuperare a memoriei și autocunoaștere. Povestea
Alexandrei e cea a unei crize de identitate generate de acest monstru invizibil – politic
și nu numai – care încearcă să îngroape sinele unei generații întregi. E povestea
curajului pe care trebuie să-l ai ca să te privești în ochi, din afară și dinăuntru, în urma
unei traume colective pe care ai luat-o, ca noi toți, personal. Dar, mai mult decât despre
orice altceva, textul meu vorbește despre dragoste, credință și Dumnezeu.
La ce (sau la cine) ne mai gândim când ne gândim la Dumnezeu în ziua de azi? În ce

forme se manifestă El (sau Ea) pentru fiecare dintre noi? Și ce mai înseamnă sinele,
individul, pentru generația născută în anii ’80? Dar, mai ales, cum se poate apropia o
femeie tânără, dintr-o țară postcomunistă aflată la început de mileniu, deci, practic, la
începutul unui nou drum, de un concept interzis atâta vreme în deceniile regimului
Ceaușescu: divinitatea?
Alexandra Chirilă încearcă să-și facă autopotretul (un “selfie”, cum i-am spune azi), în
fața oglinzii. Apar amintiri, raccourci-uri temporale, demoni interiori, urme ale
trecutului, leit-motive muzicale. Dar ce este relevant e faptul că povestea pe care o veți
citi e o luptă. O luptă interioară a personajului principal, o luptă pe care nu se știe nicio
clipă dacă o va câștiga sau nu.
Am scris acest text la persoana I cu scopul de a accentua monologul interior al

Alexandrei și de a dinamiza, astfel, scena statică ce reprezintă întreaga struțocămilă
literară intitulată Alexandra în oglindă.
Cadrul textului e simplu: o tânără fotografă încearcă să-și facă un autoportet. În acest
context static, banal, plictisitor, năvălește lumea dinamică, deosebit de activă, chiar
turbulentă, a debordantei sale vieți interioare, care mărturisesc că m-a luat de pe
picioare ca un tsunami când am conceput-o.
Am scris-o pe Alexandra pentru generația mea. Pentru copiii născuți în anii ’80, în
România. Pentru noi, generația de sacrificiu, care poartă cu sine traumele părinților, ale
bunicilor și ale celor de dinaintea lor. Dar, mai ales, am scris acest text pentru femeile
născute atunci.
Aș fi vrut să pot contura mai bine surpriza pe care o aduce punctul culminant. Mi-aș fi
dorit să accentuez mai tare, aproape grosier de tare, nedreptatea lipsei unei legi a
lustrației în România. Felul în care structurile politice s-au reformulat, fără o
restructurare reală. Tranșantă. Aș fi vrut să pot striga în gura mare: “Împăratul e gol!”
Aș fi vrut un text mai politic. Mai revoltat. Dar Alexandra… s-a scris singură, de fapt,
și… este ceea ce este.
2
Vă ofer, așadar, pe principiul less is more, portretul unei fete născute la întoarcerea
secolului, o fată care abia mai există, emoțional vorbind, o persoană care își trăiește
viața interioară de pe o zi pe alta, o tânără femeie tarată de trecutul nerezolvat,
neexplicat, nevindecat, dar care trece, chiar și așa, șontâc, pragul dintre secole, dintre
milenii, dintre vieți.
În ciuda tuturor obstacolelor, în ciuda discursului interior care o vulnerabilizează, în
ciuda imperfecțiunilor sale fizice și psihice, Alexandra continuă să se surprindă, și la
propriu, și la figurat, în încercări repetate de a obține autoportretul perfect. Adică pe cel
real. A reușit să mă surprindă și pe mine, autoarea, în mai multe feluri. Dar acestea se
pot deduce din text, nu simt nevoia să le justific, explic sau povestesc.
Am provocat un stream of consciousness mutant în acest text. Am plonjat în psihicul

unui personaj care, răscolindu-și trecutul, caută să (re)vină în prezent. Da, recunosc, m-
am lăsat dusă de val. Și mi-a plăcut.
Printre multe alte mistere, fie ele statice (în exterior) sau dinamice (în interior), textul
ridică întrebările: va reuși Alexandra, până la urmă, să-și facă autoportretul? Și, dacă
da, cum va arăta în el? Ce lasă ea în urmă? Ce încearcă să vindece? Spre ce se îndreaptă?
Cum își va reconcilia trecutul cu prezentul, interiorul cu exteriorul, aparența cu esența?
Vă invit să descoperiți răspunsurile în cele ce urmează.
Anda M. Cadariu
6 septembrie 2020
Ungheni
3
1. Copilul pierdut
Momentul potrivit. O zi din mileniul III:
Sunt aici. Trag aer în piept. Mă gândesc la tata. Și la aparatul lui de fotografiat
Leica. L-am moștenit, mi l-a dat mama când am împlinit optsprezece ani. Urc în camera
mea, îl iau de pe dulap, îl șterg puțin de praf, îl pornesc. Mă întorc jos, alergând pe scara
interioară din lemn. Apoi ridic privirea. În fața mea e oglinda din hol, și eu în ea.
Nu mi-am făcut niciodată autoportretul. Niciodată n-am găsit momentul
potrivit. Dar azi…
Stau în fața oglinzii. Mă uit, atentă. Văd.
Văd cum tata m-a lăsat într-un colț și a fugit, speriat.
1982:
Am patru ani. Văd că tata mă iubește. Dar mai văd și altele: eu plâng, el se
sperie: “Ce să faci cu un copil în ziua de azi? De ce am făcut acest copil? La magazin
se vinde pâine cu sfoară, salam cu praf de cărămidă, dulciuri care-ți sparg dinții. Se ia
lumina, se ia căldura, copilul suferă. La ce mi-a trebuit?”
1979:
Mă nasc, intrând în catalogul sarcinilor suprapurtate de la finalul deceniului.

Noul secol așteaptă după colț. Și noul mileniu. Dar eu încă nu știu asta. Nu știu nimic,
nu știu pe ce lume trăiesc, știu doar că am venit pe lume.
4
1997:
Sunt la bunici, în vizită. Ieri am împlinit optsprezece ani. Mă resimt după

petrecere. Tocmai ne-am așezat cu toții la masa rotundă din bucătărie, pe sobă fierbe
supa, teii din fața geamului dansează haotic. Eu și mama suntem în rochii de vară,
aproape identice – a ei e maro și a mea colorată, dar ambele au motive indiene și sunt
de aceeași lungime. Mă gândesc – a câta oară? – la tata.
Ai fost dorită dar nu programată – îmi zice mama, franc, direct, în față, după
care ia o gură de cafea. S-o cred? Întotdeauna am crezut-o, chiar și când îmi spunea că
în tunelele de pe calea ferată trăiesc piticii din povești, sau că ouăle pe care mi le-a
pregătit la micul dejun sunt de cocomârlă. Sau când îmi spunea că mă iubește.
Bunicul se enervează că mama a deschis discuția. Își mângâie părul cărunt și
mustața inexistentă, își șterge mâinile pe salopeta albastră, veche. Ia ziarul de pe masă,
apoi îl împăturește la loc. Își pune ochelarii, îi dă jos din nou. Se înroșește, tace
împotriva voinței lui și, până la urmă:
- Noi i-am spus să te păstreze. Ar fi putut să nu te nască. Greu, ilegal, dar aveam
și noi relații. A venit de la facultate într-o sâmbătă, știu sigur că era sâmbătă fiindcă
așteptam emisiunea muzicală de la radio, și ne-a spus că e însărcinată. “Ce să fac?” – a
întrebat-o pe bunică-ta. “Păstrează copilul. Îl creștem noi.” – i-a răspuns Geni.
Bunica Geni nu zice nimic. Dă din cap, își aprinde o țigară, deschide fereastra
și se sprijină de pervaz. Trage o porție zdravănă de fum în piept.
Încerc să-mi imaginez discuția lor de-atunci, de mai demult. “Păstrează copilul.
Îl creștem noi.” Văd aceeași bucătărie mică, înghesuită, în care suntem acum, chiuveta
alb-gălbuie, covorul roșu de sub care se ițește mozaicul rece, masa acoperită cu un
macramé de prost-gust, pe mama, tulburată și frumoasă și copilă, pe bunici – el curăță
fasole verde și ea fumează la fereastră. Pe sobă fierb cartofi, străbunică-mea, Irina, buni
Ina, e în camera mare, iar citește Biblia. Lipsește cineva: nu-l văd pe tata. El e la munte,
schiază sau explorează peșteri.
Tac. Să-l cred pe bunicul? Să mă simt datoare? Probabil e adevărat ce zice. Un
adevăr pe care poate nu i-l spui unei fete de optsprezece ani. Cum să-l accepte?
Așa că mă uit pe fereastră, simt mirosul de tei amestecat cu cel de fum de țigară,
privesc absentă ceapa proaspăt curățată de pe masa din bucătărie, scăunelul mic de
lângă sobă, care a fost mereu acolo, țigările BT ale bunicii. La bunicul nu mă uit. Mă
ridic de pe taburetul șchiop. Și tot nu mă uit la bunicul.
5
- Ies, vă pup, ne vedem diseară.
Bunicul îmi spune să am grijă cu băiatul ăla. Trântesc ușa.
Tata a lipsit și atunci, lipsește și acum. Și îmi spun, la optsprezece ani, un adevăr
pe care trebuie să mi-l spun franc, în față: tata și-a părăsit familia. Obișnuiește-te cu
ideea, Alexandra.
Oare nu putea face altfel?
În mintea mea de copil, în hormonii mei de adolescentă și chiar și în
subconștientul meu de semi-adult, simt un lucru: de fapt problema nu era că n-a putut
altfel. Ci că n-a vrut altfel. Poate greșesc, cum am mai greșit și altă dată, nu vreau să-l
judec, nu vreau să-l taxez, nu vreau să-l denigrez. Îl vreau pe el – îmi spun, coborând
în fugă scările. Încă miroase a tei și fum de țigară.
O să fie greu cu autoportretul ăsta. E primul și s-ar putea să fie și singurul. Știu
că o să am mult de lucru până să mă surprind exact așa cum sunt. Acuma, de exemplu,
parcă am burtă. Nu e indicat să mă fotografiez în poziția asta. Mai bine să-mi îndrept
spatele. Mă privesc – a câta oară? – în oglindă, din cap până-n picioare. Observ, aproape
plictisită, că am constituția tatii.
Încerc să fiu mai indulgentă cu mine însămi. Și cu tata. Poate m-am grăbit
întotdeauna să-l judec, mai ales acum, din perspectiva mea confortabilă, dată de faptul
că în România noului mileniu se găsesc câte sortimente de pâine vrei: graham, cu
semințe, pâine rustică, pâine pe varză, pâine cu cartofi. Și de salam: săsesc, picant,
italian. Avem dulciuri din ce în ce mai diverse. Preferatele mele sunt cele cu marțipan.
Haine, jucării, mâncare – avem de toate.
1979:
Magazinele sunt pustii. Nu poți cumpăra nimic, pentru că nu ai ce. Cum o să

trăiesc? Cum o să supraviețuiesc? Sunt doar un copil. Un copil pe care mama plânge
când îl vede prima dată în viața ei, crede că-i un copil urât, așa, plin de bube roșii, de
cojițe, cu ochii injectați de la efortul de a veni pe lume. Și o și spune: “Ce urâtă e!”
6
Naștere grea, provocată, naștere necesară, nașterea care îi aduce bunicii lacrimi de
bucurie în ochi: “Ce frumoasă e!”
Îmi imaginez că tata era și el la maternitate. Mă aștepta. Îmi imaginez cum l-am
prins de deget prima dată. L-am prins și nu i-am mai dat drumul, și poate datorită acestui
gest magic am trăit, am supraviețuit, am reușit să exist, chiar dacă în casele noastre era
frig, se lua lumina, apa caldă era porționată, iar frigiderul Fram era aproape gol. Chiar
dacă m-am născut în comunism, mi-am prins tatăl de deget și nu i-am mai dat drumul.
Bunica Geni îl întreabă pe tata cum o să mă cheme. Tata îi răspunde. Mama și
bunica sunt de acord.
Tot în fața oglinzii, și tot n-am rezolvat problema aspectului meu fizic. Acuma
parcă am bărbie dublă. Cum să-mi țin capul? Cum să-l țin, cu tot ce are în el? Știu prea
multe și prea multe cuvinte. Știu cum arătau magazinele în 1979. Știu cum arătau
casele. Știu de Moș Gerilă, surogatul lui Moș Crăciun, știu de frică, știu de liniștea
forțată dintre oameni. Știu din povești, din cărți, din filme. Dar nu numai. Și mai știu
exact și cine conducea pe-atunci lumea, lumea mea, lumea în care tocmai mă născusem
într-o zi de februarie, lumea care se învârtea ca și până atunci, lumea care există și azi,
care va exista și după ce eu nu voi mai fi, știu cine o conducea, știu cine o conduce și
acum. Știu.
Minciuna.
Și ea, minciuna, o ducea bine pe când m-am născut eu. Noi, ceilalți, o duceam
rău.
Am aflat mai târziu cam cât de rău.
1979:
Bunicul stă la coadă în așteptarea pâinii pe cartelă, buni Ina pune Biblia pe lada
de lenjerie de lângă pat și culege cu evlavie sticla cu gura largă și groasă, lăsată la ușa
apartamentului de lăptarul cu ochi bovini și barbă roșcată; mama e pe tren, în drum spre
facultate.
7
Când buni Geni prinde câte un pachet de Kent sau câte o cafea adevărată sau
câte un salam de vară sau câte un deodorant Impulse e sărbătoare. Sunt interzise cărți,
glume, cuvinte, nu avem haine, jucării, mâncare.
1997:
Merg spre centru și retrăiesc discuția din bucătărie.

Bunicul susține că, într-o iarnă, tata mi-a mâncat fructele obținute de bunica
Geni prin pile și relații, venise de la schi și, cum era un pofticios leneș, zice bunicul, a
sărit pe cireșele mele, alea-s pentru copilă, zice bunicul, ce că și eu vreau, zice tata, sunt
pentru copilă, lasă-i-le, repetă bunicul, tata îl ignoră, bunicul îi face morală, tata,
scuipând sâmburi printre dinți, îi zice să tacă, vine mama, încearcă să-i împace, așa era
taică-tău, să-ți amintești asta, Alexandra, când ți se mai face dor de el.
Bunica îi ține isonul. Ai grijă, Alexandra, sângele apă nu se face, ba se face, zic
eu, hm, zice ea, maică-ta a urât croșetatul toată viața, dar de dragul lui a încercat să-i
facă ea cu mâna ei un pulover, lucra și acasă și pe tren, în drum spre facultate, timp în
care el se întreținea în compartimentul vecin cu o colegă de-a lui, maică-ta plângea și
croșeta, plângea și croșeta, să-ți amintești asta, Alexandra, când ți se mai face dor de el.
Mama comentează din carapacea ei: mi-aș fi rupt toate diplomele, aș fi renunțat
la tot numai să fiu împreună cu el, acolo unde era el, tu n-ai de unde să știi cum erau
vremurile, a fost repartizat ca inginer minier într-o o amărâtă de comună, nu ne vedeam
cu lunile, am fost în vizită și am găsit o găină strangulată în buda publică, mi-am vomat
și micul dejun, și prânzul, cina încă n-o luasem că aș fi vomat-o și pe aia, reșoul abia
se încingea, salteaua era gri și pătată, păturile maro cu dungi albe erau roase, el avea
mereu cearcăne, eu eram ca o scândură. Doctorița din sat îl cam plăcea, dar să știi că
într-un divorț vina e împărțită, întotdeauna, să-ți amintești asta, Alexandra, când ți se
mai face dor de el.
Eu sunt singura care n-a avut nicio vină. Plecarea lui mi-a schimbat viața. În
rău, în bine, în mai rău, în mai bine.
Tatăl meu avea barbă, era șaten spre blond, cu ochi albaștri. Era inginer, alpinist,
speolog. Mi-l amintesc vag, pentru că eram un pui de om când a fugit de noi, de rău, de
minciună. Mi-l amintesc vag - pentru că nu era lângă mine decât uneori. După o vreme,
n-a mai fost deloc. Când am împlinit cinci ani, a lipsit. Ca de obicei.
8
1983:
Azi împlinesc cinci ani și Geni mă ridică să suflu lumânările de pe tort. Abia
mă poate ține, ea e fragilă, iar eu am crescut. Mă preia bunicul, mă strânge în brațe, îmi
râde în ureche, suflu în lumânări, după care din greșeală îmi bag piciorul desculț în tort,
râdem toți, în afară de Tila și Nono, bunicii din partea lui tata, el cu ochelari, tăcut, ea,
urâtă și brunetă, da, tata nu seamănă cu ei, deloc nu seamănă, chiar, tata de ce nu-i aici,
băga-mi-aș piciorul, și bag și piciorul celălalt, direct în tort, la care Tila și Nono spun
amândoi brusc și deodată că trebuie să meargă la baie, nașii mei, Yoyo și Nina, vor să
mănânce câte o felie din locul unde mi-am băgat eu piciorul, bunicul Denis și bunica
Geni au gura până la urechi.
Dimineața de după. Bunicul mă ține de mână, ne plimbăm prin cartier, spre
grădiniță. Bunicule, de ce curge apă din copac? Nu e apă, e sevă. Ce-i aia sevă? E
sângele copacului. Așa cum noi avem sânge, are și el. Cum tu ai rude, pe mine, pe Geni,
pe mama, pe tata, pe Tila și pe Nono, și copacul are rude, mai apropiate, mai
îndepărtate… Toți copacii au sevă, așa cum și noi, toți, avem sânge.
Tac. Începe să bată vântul. Copacii își mișcă crengile și miroase a vară.
1982:
E vară. Tata și mama stau în pat, eu mă cer lângă ei. Tata are bustul gol și poartă
un lănțișor subțire, de aur. Vreau să mă țină în brațe, dar mama începe să plângă, se
întoarce cu fața la perete și plânge din ce în ce mai tare, mă sperie, rup lănțișorul tatii,
tata nu se supără pe mine, se supără că nu mai are lănțișorul, mă lasă din brațe, o ia pe
mama, mama și-a pus perna pe cap, îl împinge pe tata, tata o mângâie pe spatele
îmbrăcat în halatul de casă roșu cu trandafiri negri și galbeni.
1984:
Prima zi de școală. Tata lipsește și va lipsi mereu.
1997:
9
De ce mă tot sâcâie bunicul cu prostiile astea de familie? Bine măcar că el
vorbește. Tata – nu.
Am aflat din alte locuri tot ce nu mi-a spus tata. Mai ales din cărți. Am citit
recent, în mai multe lucrări de psihologie, că, la vârste fragede, fetele sînt mai atașate
de tată, iar băieții de mamă. Abia mai târziu se schimbă raporturile. Ai mei nu citiseră
cărțile acelea, pe vremea lor nu se editaseră, nici în Biblioteca pentru toți, nici la Editura
Politică, nici la Univers. Și nici în manualele școlare pe care mama le studia atât de
atentă mai târziu, după ce a terminat facultatea, dimineața, înainte să plece la școală.
Acolo chiar nu avea cum să scrie asta. Erau, doar, manuale de matematică.
Și viața mergea înainte.
Pe cine interesa, de fapt, viața emoțională a unui copil, în 1982?
Poate pe bunicul, care mi-a demonstrat-o într-o seară, prin luna mai: Geni zice
Alexandra, hai în casă, e târziu, nu, nu vin, mai stau în curte cu ceilalți copii, ba nu, ai
să vii în casă acum sau te trimit la maică-ta sau, și mai bine, în mină, la taică-tău, nu
vin, nu vii, atunci ia de-aici zece lei și la gară cu tine, bine, Geni, mă duc, și-am pornit-
o spre gară. Bunicul, roșu, transpirat, m-a ajuns la jumătatea drumului.
Și astfel, viața emoțională a copiilor avea un viitor care se contura sumbru.
Ceaușescu era ocupat să plătească datoria externă și să le țină piept rușilor. Ai
mei erau ocupați să-i țină piept lui Ceaușescu. Tata era mai ocupat decât mama în lupta
cu frica și cu minciuna, doar era capul familiei și trebuia să ne protejeze. Până n-a mai
putut, a cedat, a fugit, s-a dus.
Și mama?
A fost, de când s-a născut, un om special. Era un copil neastâmpărat – spune ea.
S-o cred? Ca întotdeauna… o cred. Se cunoaște pe ea însăși destul de bine. Zice că era
curioasă, deșteaptă, cu un caracter puternic. Așa a și rămas. Pe mama mi-o pot proiecta
ușor în minte, nu există nimic vag în amintirile mele, sunt mult mai clare decât cele cu
tata, căci pe mama încă o văd în fiecare zi. Îmi amintesc cum mă ducea la școală, îmi
amintesc prima zi, când sala de clasă mirosea puternic a motorină, îmi amintesc că era
îmbrăcată într-un palton alb de lână și se grăbea la școala ei, terminase facultatea, lucra,
preda matematică, tata era în mină deja sau nuștiuunde, căeramereuplecat,
nueranicăieri, mama m-a lăsat la școală, m-a pupat și dusă a fost.
Bunicul m-a recuperat la ora 12. Cum a fost prima zi de școală, Alexandra? A
fost interesant, bunicule, nu-mi duci tu ghiozdanul?
10
Da, îmi amintesc și azi cum mi-a luat ghiozdanul din mână, cum voia mereu să-
mi fie de ajutor, cum avea grijă de mine. În locul părinților mei.
I-am spus Steluței, ieri, la cafea: “Mai am câteva fotografii cu ai mei. Împreună,
separat. Am una preferată, în care stau amândoi pe prispa unei case, undeva la munte.
Tata o ține pe mama în brațe, ea râde și se sprijină de el. Întotdeauna mi-a plăcut
zâmbetul mamei. Mă enervează că are dinți perfecți, spre deosebire de mine.”
Și numele ei e frumos: Irina. O cheamă ca pe străbunica.
Nu poți fotografia ce nu cunoști. Și eu încă nu mă cunosc. Lucrez un pic la

apertura aparatului foto. Încă nu m-am hotărât cum va fi prima mea fotografie cu mine:
portrait sau landscape? Mă fixez cu privirea și-mi amintesc. Mă privesc. Și-mi dau
seama.
Îmi dau seama că semăn și cu mama. Și numele meu, ca și al ei, vine de la cineva
din familie. Al meu vine de la numele tatii, Alexandru Chirilă. Nu mi-a plăcut niciodată
cum mă cheamă. Poate fiindcă tata ne-a părăsit. Îmi trimitea din străinătate abțibilduri
nemțești, CD-uri made in China, rágogumi ungurești, haine americane. Îmi amintesc
cu un gol în stomac cum am rupt abțibildul cu “Ein Hertz für Kinder” imediat ce l-am
primit și cum am făcut cadou treptat CD-urile, guma de mestecat și hainele.
L-am considerat pe tata un om slab. Multă vreme. Slab și prost. Și rău – îmi
ziceam eu, cînd eram mică. Și-mi mai ziceam, prin 1997: “Să-ți amintești asta,
Alexandra, când ți se mai face dor de el.”
1997:
Îmi amintesc că tata era slab și prost și rău și tocmai de-aia mi se face dor de el.
Încă sunt supărată după discuția cu bunicul. Și simt faptul că tata a fost slab atunci, iar
mama a trebuit să fie puternică – puternică pentru doi. Pentru că el a fost rău, ea a trebuit
să fie bună. Pentru că el a fost prost, ea a trebuit să fie deșteaptă. Pentru că el m-a
părăsit, ea a trebuit să fie mereu acolo pentru mine. Asta nu-i convenea mamei. Multe
nu-i conveneau mamei. Și mai rău era că tata s-a însurat chiar în prima mea zi de școală
cu noua lui iubită, Alexandra Chirilă. Chirilă e un nume comun. Dar – mă întrebam eu,
adesea, și mă întreb și-acum - de ce trebuia s-o cheme tocmai Alexandra? Și Chirilă pe
11
deasupra? Ca pe mine? Ca pe el? Și de ce trebuia să fie atât de diferită de mine? Și de
ce a trebuit s-o ia de soție? Și de ce a luat-o cu el când a plecat? Pe ea, și nu pe mine?
Pe ea, și nu pe noi? Și de ce a făcut un copil cu ea? Pe Daniel, născut în Cehia, crescut
în Germania și stabilit cine știe pe unde? Pe Daniel, pe care nu-l cunosc, care nu vrea
să aibă nici o legătură cu mine, care nu seamănă deloc cu mine, deși pe mama lui o
chema ca pe mine?
1983:
Cealaltă Alexandra Chirilă e mică, blondă și pistruiată. Și foarte prietenoasă.

Tata mi-o prezintă, ea mă întreabă dacă nu vreau să-mi facă niște fuste, se pricepe la
croitorie, bunica Geni o urăște, mama o urăște, bunicul nu zice nimic, tata iar lipsește.
Geni refuză să-mi spele fustele de la Alexandra, mă privește cu tristețe când le port,
mama are buzele din ce în ce mai subțiri, tata dispare, încet, încet, întâi își ia schiurile,
apoi hainele de iarnă, apoi pur și simplu nu mai vine, mă ia la el și la Alexandra numai
când merg cu bunicul în centru, de mama nu se mai apropie, pe mine nu mă mai ia în
brațe, o ia numai pe cealaltă Alexandra, așa că decid că nu e bine să fii șatenă cu ochi
verzi, vreau să fiu și eu blondă cu ochi albaștri, mi-e dor de mama.
Sunt cu tata, la Alexandra acasă. Facem cartofi prăjiți și văd primul cuțit
profesionist de curățat cartofi. Tata mă lasă să mă joc un pic cu el. Alexandra taie
cartofii, tata îi pune în tigaie. Mâncăm, pe masa acoperită cu vinilin alb. Apoi mergem
în dormitor, Alexandra îmi arată o cutie muzicală, o deschide, se aude un sunet slab,
electronic, Alexandra mă întreabă dacă îmi place, eu nu știu ce să spun. Chiar atunci,
se ia lumina. “Iepuraș”, îi șoptește tata Alexandrei, și simt prima durere de inimă din
viața mea.
1997:
Simt a nuștiucâta durere de inimă din viața mea. Pentru că nu am nevoie de

cuvintele bunicului. Am nevoie de cuvintele tatii. Dar tata nu vorbește cu mine. Și
tăcerea asta iernatică sună în inima mea ca un diapazon. Nu simt, dar știu că e iarnă în
inima mea.
De ce oare, pe vremea când ai mei erau încă împreună, iernile erau așa de
friguroase? Era iarnă și cînd a plecat tata. A plecat treptat. Întâi, și-a părăsit familia.
12
Apoi și-a părăsit țara. Apoi, peste mulți ani, a părăsit lumea. Lumea noastră, condusă
de minciună. Nu-i nimic, mi-am zis cînd am aflat, până la urmă și despre Dumnezeu se
spune că a murit. Mulți uită că a și înviat.
Pe când eram copil, nu aveam voie să vorbim despre Dumnezeu. Străbunica
mea, buni Ina, o greco-catolică înfocată, o femeie înaltă, slabă, și, în ciuda acestor
aspecte, simpatică, vorbea mereu despre El, deși era interzis. Citea Biblia în continuu.
Și n-am uitat ce mi-a spus pe patul de moarte. Zăcea ca lemnul și nu recunoștea pe
nimeni. Am intrat în camera ei. Și-a avut o licărire în ochi. Mi-a zâmbit. “Buni Ina…”
– am șoptit. “Alexandra” – zice ea, eu mă sperii, nu mă așteptam să mă recunoască, știu
că e pe moarte, nu vreau să plece, deja mi-e dor de ea, “Da, buni” – îi răspund, ea ia
Biblia de lângă pat și mi-o pune în mână și zice “… după chipul și asemănarea Lui”.
Mă uit la ea, cu o privire întrebătoare, ea încă ține mâna pe carte și mai șoptește: “Asta.
Altceva nu. Să nu crezi altceva.”
În ’89, când se împușcau oamenii pe stradă, buni Ina era la biserică. S-a speriat
de împușcături. Cineva i-a spus nu plecați, stați aici, nu vă temeți, sunteți în casa
Domnului, nimic rău nu vi se poate întâmpla. Și a scăpat. Asta i-a întărit credința.
Bunicul, pe de altă parte, la nervi, mi-a strigat odată că nu există Dumnezeu. Așa de
tare m-am speriat, că l-am crezut.
1983:
O zi de vară, la ora prânzului. Vin în casă. Buni Ina se bucură, zice rămâi la
masă, Ale, spală-te pe mâini, avem spanac cu ochiuri. Nu stau, zic, mă așteaptă Linda
și Iulian, am venit să-mi schimb pantofii. Mă aplec și iau din fața oglinzii balerinii mei
roșii de lac, cu baretă. Alexandra, de ce nu asculți, rămâi la masă, nu stau, buni Ina, că
Geni mă lasă să stau afară, da’ Geni nu-i acasă, acuma eu comand, te zic la Denis dacă
nu stai, nu, nu stau, buni, nu stau. Alexandra, ascultă-mă, că altfel te bate Dumnezeu.
Nu există Dumnezeu, repet, apăsat, cuvintele bunicului, în timp ce-mi leg bareta și simt
o hotărâre și-o încredere cum n-am mai simțit până atunci. Mă ridic și poc, un cap în
oglindă, mai-mai să crape amândouă, mă opresc, buni Ina râde, vezi, te-a bătut
Dumnezeu.
1984:
13
Septembrie. Azi vine mă-ta, o fi în oraș, o fi pe tren, o fi la școală, Dumnezeu
știe pe unde-i, zice Geni, bunicul se încruntă, nu știu dacă din cauza cuvântului mă-ta,
oraș, tren, școală sau Dumnezeu. Vine mama, ce mă bucur, mama miroase întotdeauna
atât de frumos încât nu mă deranjează nici buzele ei care se subțiază când mă vede, nici
faptul că bluza ei mă pișcă atunci când mă ia în brațe, nici că se uită foarte puțin și
foarte cruciș la mine. Bunicul raportează: bronșita Alexandrei e mai bine, am fost și la
oftalmolog, pentru plămâni mergem în vacanță la salină, cu ochii nu se știe, poate facem
o operație la doctorul Iniș, bunica își șterge mâinile pline de cremă Farmec, bunicul îi
zice fiică-sii mâine să faci bine s-o duci tu la școală, se uită la mama, mama tace.
1982:
Merg cu bunicii Geni și Denis în vizită la bunicii din partea tatii. E ziua lui Tila.
Nono e plecat în de-le-ga-ți-e, bravo, Alexandra, știi să spui delegație, acuma spune
repede monocotiledonate, eu zic molcotinedolate, Geni râde, suntem pe bulevard, mai
avem un pic până acasă la Tila, eu mă joc cu frunzele căzute pe alee, bunicul Denis mă
ia în brațe, ne grăbim, i-am făcut un desen cu o broască lui Tila, Geni a râs dar broasca
nu râde în desenul meu, Geni și Denis i-au cumpărat lui Tila o agendă, că Tila e se-cre-
ta-ră la gaz și are nevoie de o agendă nouă, dar Nono ce e, el ce lucrează, întreb eu,
Denis zice Nono e șef la gaz, eu mă rostogolesc printre frunze și zic: gaz, gaz, gaz, a-
ra-gaz, gaz gaz gaz, a-ra-gaz, bunicii râd, mă pupă amândoi, eu sunt bine, îmi place de
ei și știu că mama și tata-s la fa-cul-ta-te acuma, învață, merg la cur-suri, Geni, mi-e
foame, zic, lasă, zice Geni, că Tila sigur ți-a făcut mici.
1997:
Mama mi-a spus ieri că pe ea și pe tata i-a despărțit comunismul.
Oare ochii… o să-mi iasă albaștri sau verzi în fotografie? Depinde de lumină.
Ar fi o minciună chiar așa mare dacă mi-ar ieși albaștri? Da. Ar fi. Înțeleg asta. Abia
acum. Și abia acum înțeleg ce a încercat să-mi spună mama, atunci, în ‘97,
14
cumcăcineiadespărțitpeeidoi, abia acum o cred cu adevărat. Abia acum știu destule ca
să-l iert pe tata.
1982:
Am început să merg bine, merg pe propriile picioare și acum alerg, alerg, dub-
dub, dub-dub, e prima dată în viața mea când alerg, au venit în vizită Tila și Nono, mi-
au adus o păpușă, o stropitoare de plastic, gumă de mestecat bună, dulce, colorată,
bunicul Denis se strâmbă la gumă, mi-o ia, eu urlu de nervi, el îmi dă în schimb un
fagure de miere și o lingură de propolis, acum mă strâmb eu, nu-mi place propolisul,
încă sunt mică, îmi sug degetul, buni Geni mă ia în brațe și mi-l scoate din gură,
zâmbește politicos, ea primește niște unelte de grădinărit, o să aflu când mai cresc că
Geni lucrează la seră, bunicu’ primește o salopetă pentru fabrică, cei mari vorbesc unii
cu ceilalți, eu dezmembrez păpușa cea nouă pe canapea, Tila se supără,
eopăpușăchinezească, habarnaicegreusegăsesc, Geni îmi ia apărarea, mă mângâie pe
cap.
1984:
Prima zi de școală. Bunicul mă ține în continuare de mână. Venim spre casă.

Sigur că-ți duc eu ghiozdanul, Alexandra, cum să nu, ți-e foame, ți-e sete, ți-e frig, și
chiar a fost bine la școală? Da, bunicule, bine, au o tablă neagră și un burete galben
acolo, miroase ciudat, e motorină, zice bunicul, cu asta dezinfectează sălile, și cine-i
nenea ăla din poză, bunicule, care poză, puiule, aia de deasupra tablei, e Ceaușescu, el
ne conduce țara, și unde e țara asta, bunicule, e în lume, puiule, și cine conduce lumea,
bunicule, hai, hai, Alexandra, mai bine povestește-mi de noii tăi colegi.
1997:
Bunicul știa și el, prea bine, cine conducea lumea. Știe și acum. Dar i-a fost
frică, mereu frică, pentru el, pentru noi, pentru mine, așa că tăcea, asculta și se supunea,
citea “Știință și tehnică”, nu vorbea despre Dumnezeu, se certa cu buni Ina până Geni
urla că divorțează, se calma, mergea la lucru la fabrica de pâine, venea acasă, îmi lua
15
înghețată, mă apăra de câini vagabonzi, îmi dădea bani să-mi iau prăjituri, mă amenința
cu joarda, cu cureaua, se înroșea, mă pupa des.
Îl caut iar pe tata cu gândul. Dar în loc de asta o găsesc pe mama, pe mama de
acum două zile, pe mama care mi-a spus ceiadespărțitpeeidoi, mama urlă la mine, mama
îmi spune niște adevăruri dure, mama vrea să mă educe, mama zice: De mine să-ți fie
frică, nu de băiatul ăla.
1984:
Ajungem acasă, eu cu bunicul, în prima zi de școală, bunicul tot nu mi-a zis cine
conduce lumea, lasă că tot aflu eu, Geni face șnițel, mă descalț în fața oglinzii, ca de
obicei, și Geni, în sfârâitul uleiului încins, îmi spune taică-tău n-a putut să vină azi să
te ia de la școală, după cum vezi, te-a luat Denis, și taică-tău nici n-o să mai poată veni
deloc, mă întristez, eu îl iubesc pe tata, dar pe Tila și pe Nono, bunicii, pe ei când o să-
i mai văd, o întreb, poate-mi mai aduce Tila jucării chinezești, sper că niciodată n-o să-
i mai vezi, zice Geni, eu mă uit la ea, mirată, hai, Alexandra, jos pantofii, eu mă duc la
bucătărie, că se arde șnițelul. Închide ușa după ea și după Denis. Mă descalț de pantoful
stâng și fug la ușă, trag cu urechea, aflu că tata s-a căsătorit cu Alexandra Chirilă, Geni
zice înpaștelemăsii.
Mă întorc la oglindă și mă descalț și de pantoful drept. Ridic capul, cu grijă, să

nu mă lovesc, poate iar mă bate Dumnezeu, de data asta fiindcă am ascultat la ușă. Mă
uit țintă în propriii mei ochi. Văd chipul unui copil pierdut.
16
2. Doi tați, doi băieți
Deja a trecut o oră de când stau în fața oglinzii. Nici nu mai are rost să măsor
timpul pe care l-am petrecut azi aici. Mă uit în continuare. Stau încremenită cu aparatul
în mână. Nu. Nu pot să mă fotografiez cu aparatul tatii. Îmi aduc Nikon-ul din cameră,
de la etaj. Îl pun pe shutter speed priority. Las Leica deoparte. E pe film, și prefer
digitalul acum. Mă uit, severă, în oglindă. Iar îl văd pe tata.
A dispărut, lăsând în urma lui o dâră de datorii, o reputație pătată, și-a vândut
schiurile, a fugit, erau anii optzeci, cum a ieșit din țară? În noul mileniu avem telefoane
mobile, laptop-uri, internet, e-mail, granițe deschise, Wizzair, Cadbury’s, Volkswagen.
Eu am o viață, tata n-avea o viață când m-am născut eu, mama, care urla mai ieri că ea
nu se sacrifică, se sacrifica, Geni și Denis și buni Ina mă creșteau, și nimeni nu știa ce-
avea să vină.
1997:
Vin înapoi din oraș, la bunici. Oare de ce mi-a spus bunicul să am grijă cu
băiatul ăla? Știa el ceva… deși n-am zis nimănui.
Și tata, văzând cât de des mă îmbolnăveam, câte probleme aveam cu ochii și cu
plămânii, de ce a spus că un copil bolnav trebuie să moară? Când m-am născut eu, tata
avea 22 de ani, mama 20. Neîmpliniți. Și la propriu, și la figurat.
M-am despărțit de “băiatul ăla”. Nici n-am să-i spun bunicului nimic. Dar o să
știe.
Mă privesc și-mi iau inima-n dinți. Fac prima fotografie. Nu-mi iese. Nu sunt
așa, de fapt. Nu sunt așa cum am ieșit în poză. Aia nu sunt eu. Am un ochi mai mare și
unul mai mic și o privire disperată. Nu-mi place poza. O șterg. Oare să-mi pun muzică?
M-ar inspira?
17
În anii ’80 se mai auzea la radio o piesă muzicală care-i plăcea mult bunicului,
o pândea, o vâna, o aștepta, și, când începea, dădea radioul mai tare și urla și el: “Hai
să ne-ntâlnim/Toți în mileniul trei/Hai să mai trăim un pic…”.
E mileniul III. Trăiesc un pic. Da. Îmi pun muzică.
1986:
De la fereastra deschisă a unui bloc se aude “Hai să ne-ntâlnim/Toți în mileniul

III”. Tocmai am terminat clasa a doua, merg cu bunicul și cu mama spre casă. Mă ține
fiecare de câte-o mână. Mama îi spune bunicului că și-a făcut o prietenă, pe Doris, Doris
sportiva, Doris care-mi face cadouri, Doris cu care bea dimineața cafele și seara vin.
Doris, care ne-a chemat cu ea la munte și pe care mama a ascultat-o, în ciuda strângerii
de inimă pe care i-o provoacă muntele. Muntele îi amintește de tata, de nopți lungi
dormite în cort, de excursii la schi, de cabane prăfuite, de salvamontiști grobieni.
Cu toate astea, ne urcăm, într-o dimineață importantă din viața mea, în tren, la
Gara Mare, care arată ca o căsuță din povești, e în stil Art Nouveau, și nu-mi pasă că
trenul e murdar, că WC-ul pute, că e ruptă căptușeala scaunelor, că geamurile transpiră
mai rău ca noi, nu-mi pasă, mai ales pentru că în compartimentul nostru e un nene cu
păr negru, care o ia pe Doris în brațe și o pupă, apoi dă mâna cu mama, apoi cu mine.
- Doris, draga mea! Nu te-am văzut de un car de ani! Încotro?

- Uite, la Piatra, la cabană.
- La Serpentina?!
- Eeeeexact.
- Mă bucur. Și eu acolo merg. Mă văd cu frate-meu, îl mai ții minte?
- Pe Mircea? Cum să nu?!
Îl studiez atentă pe nenea. Se tot uită pe furiș la mama, care s-a mai îngrășat un
pic, are acum părul blond, tuns scurt, poartă cercei lungi cu fluturi albaștri cu portocaliu,
blugi negri, ușor elastici, tricou simplu, alb și bocancii maro, de munte. Îl întreb pe
nenea câți ani are, el îmi spune să nu-i spun nenea, să-i spun Mihai, zâmbește, are dinții
ca un gard stricat, foarte drăguți, ochi gri-albăstrui și fața prelungă. Pare de treabă.
Doris și Mihai povestesc, îmi dau seama că se cunosc de mult, de la baschet,
mama se ocupă un pic de mine, îmi trage fusta în jos, aranjându-mi-o peste genunchi,
18
nu, nu e o fustă de la cealaltă Alexandra, Geni mi le-a aruncat pe toate încă înainte să-
mi rămână mici, e o fustă de la buni Ina. Mama îmi dă bretonul la o parte și-mi șterge
ochelarii. Peste două ore, mama și Mihai povestesc și Doris e cea care se ocupă de
mine, vorbim despre ochelari și despre pansamentul pe care-l port peste ochiul drept ca
să văd mai bine cu stângul, operat recent de strabism, îi povestesc lui Doris cum Denis
și Geni m-au dus în alt oraș unde am dormit cel mai bun somn din viața mea într-un
spital maaaaare, apoi, când m-am trezit, un nene în halat alb mi-a zis să nu scot
pansamentul de pe ochiul stâng trei zile, între timp Mihai râde cu mama, aud că o
întreabă tatălcopiluluiundeeste, și mai aud, atunci, și răspunsul pe care mi-l dau singură,
în minte: iepuraș, iepuraș, iepurașiepurașiepuraș, chiar, oare tatălcopiluluiundeeste,
prin ce țară, ultima dată când ne-a scris era la Praga.
Ajungem la Serpentina, Mihai mă ia în brațe pentru că scările de lemn sunt prea
înalte pentru picioarele mele de copil, îmi zâmbește, mă mângâie pe cap, mă întreabă
dacă mi-e sete, nu, nu mi-e sete. Camera mea și a mamei e o mansardă cu două paturi.
Are și baie. Doris stă în camera de vizavi, iar Mihai… nu are cameră. Mircea a sunat
de la un telefon public la cabană după plecarea trenului nostru, să spună că ajunge abia
a doua zi, are o urgență la spital, trebuie să opereze un pacient, recepționerul a înțeles
că nu mai vine deloc și a dat camera, alta nu mai e liberă, Mihai nu mai zâmbește, se
supără, mama se uită ciudat, Doris e la ea în cameră deja, nu știe nimic din toate astea,
și atunci eu îl iau de mână pe Mihai, îmi fac curaj și-i zic pe nume și-l întreb pe
nerăsuflate nuvreisădormilanoiîncameră? Mama râde, ca și când cine știe ce prostie aș
fi spus, Mihai ridică colțul gurii, e un moment de liniște, apoi recepționerul îi zice
mamei am o saltea în depozit, o pun la dumneavoastră în cameră. Și pleacă.
1987:
Pantofii roșii cu baretă mi-au rămas mici. Am unii noi, albi, cu care sunt
încălțată acum. Îmi plac. Am și ștrampi albi și o rochiță azurie și cerceii de aur de la
nașii mei de botez. Stau în mașina bunicilor, Denis a coborât să cumpere flori, Geni are
părul coafat și tapat, e îmbrăcată în costumul ei bun, cel violet, hai, Denis, hai odată,
șoptește, hai, Denis, ne așteaptă Irina și Mihai, întârziem la starea civilă, măi, Denis,
hai odată!
Vine bunicul cu un buchet mare de crini.
- Unde-ai stat atâta?
19
- Hai, tu, Geni, am vrut cel mai frumos buchet, o dată ți se mărită fata…
Se oprește, își dă seama de gafă, că doar tata meu a fost primul, așa că bunicul râde
mânzește și Geni îi face semne cu arătătorul, dar zâmbește și ea.
- Hai, la volan, că imediat e doișpe!
Ajungem la Casa Căsătoriilor, acolo ne așteaptă și Mircea, fratele lui Mihai, și
Luci, maică-sa, și Toto, taică-său, și mai sunt câțiva oameni, mai puțini decât erau la
tribunal când a divorțat mama de tata, știu asta, fiindcă i-a povestit-o străbunicii Anca,
soția lui Sandu, una mică, brunetă și cu gura mare, știu, pentru că iar am tras cu urechea
la ușă, știu că Anca și Sandu au fost martori la divorț, ce bine că nu mai ținem legătura.
Mircea vine spre mine, mă pupă, bunicul mă lasă de mână, vorbesc ei doi de-
ale lor… și pleacă. Mă lasă. Mă uită acolo. Rămân singură, buimacă, în holul larg și
plin de lume. Mă lovește plânsul, alerg după ei, nu știu pe care să-l iau de mână și până
la urmă îi iau pe amândoi. Bunicul ține crinii în stânga și eu îl strâng tare de mâna
dreaptă și-i șoptesc pot să-ți spun ție tată?, el tace, apoi zice nu, nu eu sunt tatăl tău, eu
sunt bunicul tău, hai că întârziem.
Mama și Mihai sunt deja în hol, el în costum negru, ea în fustă neagră și cu
sacou pepit, și-mi amintesc chiar atunci, în momentul acela, rochia ei de vară,
vaporoasă, violetă, rochia în care s-a măritat cu tata, am văzut-o în dulap și am văzut-o
și în fotografiile din albumul de nuntă, alung gândul, mă uit la Mihai, el o lasă pe mama
și vine la mine, mă ia în brațe și îmi șterge lacrimile. O să fie bine, puiule, zice. Îl cred.
1997:
Îl ajut pe bunicul să curețe ceapă. Îmi curg lacrimi și-mi amintesc de Casa
Căsătoriilor și de masa meschină de după, la restaurantul Pescărușul, plin de fum, și-
mi amintesc și cartofii prăjiți, mâncarea mea preferată, mâncarea preferată a lui tata, și-
mi amintesc că mi-au dat bere să ciocnesc, ba chiar m-au lăsat să beau o gură, gustul
berii mi-a readus în minte momentul în care Mihai a cerut-o de soție pe mama de la
mine, și atunci mi-au dat să gust bere, și atunci eram la Pescărușul, îmi amintesc exact
culoarea tapetului, fața de masă cu imprimeuri, furculița cu un dinte strâmb a lui Mihai.
Și-mi amintesc cum i-am și dat-o pe mama, și cum m-am bucurat, însă aveam o
problemă: îi iubeam pe amândoi. Și pe Mihai și pe tata. O dragoste era fericită, cealaltă
nu.
20
Am ajuns repede să-i spun lui Mihai “tată”. Părea și chiar era de treabă, o iubea
pe mama și avea grijă de mine. Era puternic când tata fusese slab, era acolo - tata nu
era, îmi cumpăra dulciuri din piață, îmi spunea că lacul Ciucaș e plin cu ciocolată, o
ținea pe mama de mână, pe mine mă ducea adesea pe umeri, avea prieteni mulți, ne
repara instalația electrică, doar era meseria lui, venea la timp acasă, era cu noi.
Am avut o lungă perioadă în care mi-aș fi dorit să mă cheme Mihaela, nu
Alexandra. Îmi uram numele, fiindcă era de la tata. Nu-l mai voiam. Dacă el nu m-a
vrut, eu de ce să-l vreau? Am scăpat, după un timp, de dorința de a-mi schimba numele.
Mă mai rodea, uneori, durerea, dar îmi trecea când mă uitam în oglindă și vedeam ochii
tatii privindu-mă cu reproș.
Mă gândeam des la tatăl meu, la cel care-mi dăduse viață dar renunțase să mi-o
întrețină, cedându-i locul altcuiva. Mama părea mai bine. Momentele în care mă ura
fiindcă eram copilul celui care-o părăsise erau din ce în ce mai rare. Cel puțin așa
speram.
Sper și acum. Mă uit, întrebătoare, în oglindă. Cred că mi-ar sta mai bine blondă.
De fapt, știu sigur că mi-ar sta mai bine, pentru că am făcut acest experiment în 2003.
O să mă fac iar blondă. Merg la salonul Royal chiar mâine! Oare mint, mă mint dacă
mă vopsesc?
Iar mă uit în propriii mei ochi. Nu văd decât ce am pe retină: o imagine.
Imaginea unei fetițe care în 1987 a început să meargă la altă școală, a învățat să
socotească mai bine, să scrie mai bine, să citească mai bine și, mai ales, să deseneze
mai bine. Și desenam, desenam și pictam tot timpul. Apoi, la un moment dat, tata mi-a
trimis din străinătate un mic aparat foto. Și atunci s-a schimbat totul.
A fost singurul cadou de la el pe care l-am păstrat. Cea mai frumoasă jucărie pe
care am avut-o vreodată. A venit într-un pachet cu un stilou, o salopetă de catifea și
multe dulciuri. Pe toate le-am aruncat. În afară de stilou și de aparatul foto. Era vara
dintre clasa a II-a și a III-a. Atunci a început totul. De atunci fac fotografii.
În acel an, vara și toamna au fost liniștite, fără mari evenimente, dar prin iarnă,
după ce a început școala, îmi făcusem deja doi prieteni – pe Bogdan și pe Călin. De
Călin îmi plăcea mai mult decât de Bogdan, dar lui Bogdan îi plăcea de mine mai mult
decât lui Călin. Nu știam pe-atunci că așa e viața și nu înțelegeam de ce Călin nu
21
răspundea sentimentelor mele de admirație decît cu dispreț, eschivări și evitări, în marea
majoritate a timpului, pe când Bogdan mă căuta mereu, îmi dădea sandvișul lui în pauza
mare și îmi lua tot timpul apărarea. Iar eu mă purtam cu el cam cum se purta cu mine
Călin.
Zilele lor de naștere erau, amândouă, în luna mai. Acum, privind în urmă, mă și
mir că am fost invitată la ziua lui Călin. Și mă mir și mai tare, tot acum, privind în urmă,
că mama m-a lăsat să mă duc, ba mai mult, că a venit cu mine.
Călin și-a ținut ziua acasă, cu mulți invitați. Era un apartament luminos, cu
geamuri mari și trei camere încăpătoare. Nu semăna nici cu al nostru, nici cu al
bunicilor. Camera lui Călin era cea mai frumoasă din tot apartamentul, după părerea
mea. Avea pe perete un afiș portocaliu, pe care era desenat un raft plin cu jucării. Avea
și jucării adevărate, și, dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut un câine uriaș de pluș.
Părinții lui Călin stăteau cu oamenii mari în altă cameră. Am făcut cunoștință și
cu ei, abia atunci, deși trecuse ceva vreme de când îl știam și admiram pe fiul lor. Mama
s-a scuzat că nu poate să rămână și s-a întors mai târziu să mă ia. Alți părinți au rămas,
povesteau și beau ceva roșu din pahare mici. Părinții lui Călin păreau de treabă și, când
au venit în camera copiilor să ne cunoască, am dat mâna cu ei, ca toată lumea, după
care le-am uitat repede numele. Aveam să mi le amintesc însă, și n-aveam să le uit toată
viața. Dar asta n-o știam pe-atunci.
1987:
De ziua lui, îi fac cadou lui Călin aceeași carte ca și lui Bogdan. Dacă există
două persoane diferite cărora le spun “tată”, probabil că nu e nimic ciudat în a merge
cu mama la librărie pentru a cumpăra două exemplare din aceeași carte pentru doi băieți
diferiți. Două exemplare din cartea mea preferată. Călin o ia și o aruncă în maldărul de
cadouri nedesfăcute. Abia de mormăie un “mulțumesc”. Lui Bogdan i-o dau în timpul
orei de matematică, pe care n-o ținem azi și în timpul căreia stăm în sala de sport. El
nu-și sărbătorește ziua de naștere niciodată. De aceea, îi dau cartea la școală. Bogdan
desface ambalajul și bagă cu grijă volumul în ghiozdan. Îmi mulțumește foarte frumos.
Asta nu mă face să-mi placă de el mai mult.
Pur și simplu, îl prefer pe Călin, care e curat și are hainele călcate mereu, pe
când Bogdan umblă cu gulerul murdar, cu cămașa scoasă din pantaloni și cu șireturile
desfăcute.
22
1997:
Știu că urmează un alt “băiatul ăla”. Nu vreau asta. Vreau altceva, dar până
acum, nimeni n-a trecut de nivelul “băiatul ăla”.
Totul e în ordine, sau, cel puțin, pare în ordine, pentru că de fapt nu e în ordine,
mă zgândăre memoria afectivă, amintiri disparate, emoții legate de trecut, gânduri
turbulente, întrebări la care nu pot afla răspunsul nici măcar trăgând cu urechea la
conversațiile altora.
Dar ieri am tras iar cu urechea. Cu folos. Venise tanti Bibi la cafea la Geni.
Eram și eu în vizită. Le-am lăsat, chipurile, singure, am ieșit până la baie. Dar când m-
am întors, n-am mai intrat. Am rămas ghemuită în fața ușii. Așa am aflat că, pe vremea
când eram colegă cu Bogdan, el locuia cu bunicii fiindcă era orfan, iar bunicii lui erau
deja foarte bătrâni și aproape neputincioși. Probabil îi era rușine cu ei, și din acest motiv
nici nu și-a ținut ziua de naștere până foarte târziu, când a ajuns la liceu.
Călin, în schimb, după cum zicea tanti Bibi, era fiu de ștabi. Nu știam, pe când
eram copil, că maică-sa, femeia fără nume care mirosea foarte frumos, a deodorant Fa,
era directoarea maică-mii, la școala 10, iar taică-său, bărbatul fără nume care mă privise
distrat, cu ochii lui mici și negri, era plin de bani și cânta într-o formație. Erau printre
puținele familii din oraș care, pe când eram eu mică, aveau mașină, apartament cu trei
camere și-și permiteau să-și întrețină copilul la un nivel înalt.
Maică-mea nu vorbea niciodată despre mama lui Călin, deși se vedeau în fiecare
zi la școală, nu a rămas la ziua lui Călin și se strâmba involuntar cînd ne întâlneam în
oraș cu taică-său. Nici pe Călin nu-l prea plăcea – începusem eu să-mi dau seama încă
de pe-atunci - și-mi tot repeta că Bogdan e de treabă, că Bogdan e deștept, că Bogdan
are un suflet bun. Nici asta nu m-a convins, îl plăceam în continuare mai mult pe Călin.
Nu mai sunt la fel ca în copilărie. Oglinda nu minte. Mi s-a schimbat corpul,

mersul, privirea. Dar pe dinăuntru sunt la fel. Sunt Alexandra Chirilă. Care dintre ele?
Fiica, sau noua soție?
Las aparatul foto pe măsuța din hol. Mă așez, încet pe jos. Închid ochii. Ce văd?
23
Sunt în pauză, pe gresie, în fața oglinzii. Nu mai pot. Nu mai cred că o să-mi
iasă autoportretul. Capitulez. Deocamdată. Stau cu ochii închiși. Pe retină am o
singură imagine: un chip frumos, de copil-băiat-bărbat brunet, chipul pe care toată
viața l-am iubiturât, chipul lui Călin Dobre. Ce mai faci, Călin?
Mă ridic de pe jos. Strâng din dinți. Trebuie. Vreau. Pot. Voi face acest
autoportret.
Deschid ochii, mă privesc. Cine sunt eu? Sunt cea care se privește în oglindă,
sau sunt cea care mă privește din oglindă?
Sunt cea care, abia după mult timp, în anul II de studii universitare, în 1998, an
al revelațiilor, după ce mama a refuzat să-mi răspundă la orice întrebare legată de
Ludmila Dobre, mama lui Călin, cu care tocmai mă văzusem în clădirea facultății,
așadar, sunt cea care abia după mult timp avea să afle de la Mihai, care băuse prea mult
și pe care-l luase gura pe dinainte, că tatăl lui Călin Dobre era cel care i-o prezentase
tatii pe Alexandra Chirilă, omoloaga mea și nemesis-ul care ne dezbinase familia.
Dar nu-mi ajungea. Voiam să știu mai mult. Îl voiam înapoi pe tata. Simțeam
că nu aflasem tot adevărul.
L-am aflat, mai târziu, din frânturi de conversație, din scrisori și de la însuși
tata. Și tata cunoscuse familia lui Călin, pe când încă era cu mama și eu eram mică,
plasată la Geni și Denis. Erau prieteni, tata și Dobre. Sau cel puțin așa credea tata.
1983:
Tatii îi place muzica, i-a plăcut întotdeauna. Tocmai s-a întors din mină.
Încearcă să-i explice bunicului de ce romanțele sunt de prost gust. Bunicul râde și nu
se lasă convins nicicum. Dă drumul la radio. Din radio se aude: Orșova,
sasissentsentimetră, Drobeta Turnu Severin, catrăvandeusantimetră, Calafat,
troisissentsantimentră, după care se aude afostoraexactă, apoi muzică, începe
hainsănentâlnimtoțiînmileniultrei, bunicul cântă, tata se enervează și iese. Mă duc în
vizită la Dobre, zice. Nimeni nu-i răspunde. Geni curăță niște morcovi, dar după ce se
închide ușa, mă întreabă dacă nu vreau suc de mere, lasă cuțitul deoparte, îl pune apoi
cruciș peste morcov și-și aprinde o țigară.
24
Îmi privesc ochii în oglindă și ochii din oglindă mă privesc la rândul lor. Verzi
sau albaștri? Verzi.
Categoric, verzi, spre deosebire de ai lui Ion Dobre, tatăl lui Călin, vocalistul cu
nume de scenă Johnny. Îmi amintesc momentul când l-am cunoscut, atunci, la ziua de
naștere a fiului său. Da, i-am uitat imediat numele, dar nu i-am uitat ochii.
Știu, azi, că în comunism era greu cu repartițiile. Mama era deja profesoară și
tata era inginer minier. Dar voia acasă. Voia cu mine și voia cu mama, știu asta, cred
asta. Atunci când s-a dus “în vizită la Dobre”, nervos pe bunicul, nervos pe romanțe,
nervos pe haisănentâlnimtoțiînmileniultrei, Johnny i-a aruncat colacul de salvare. Tata
a venit înapoi și a dansat cu mama prin cameră, s-a oprit, a deschis ușa să verifice dacă
nu-l ascultă nimeni, mai ales bunicul, care zicea că Dumnezeu nu există, și apoi tata a
strigat l-am prins pe Dumnezeu de-un picior, vin acasă, Johnny mă ia inginer de sunet
în formația lui, mama l-a pupat, eu m-am trezit și-am început să urlu
decenumălăsațisădorm, tata m-a luat în brațe și ne-a dus la plimbare, am mâncat
prăjitură cu fistic și am gustat prima dată în viața mea turistbemfructo.
1997:
O sun pe Steluța. Ieșim la o cafea. Steluța, am intrat cu bursă la facultatea de

Foto-Video. Mâine plec la mare.
Poate e din cauza iernii friguroase de-afară. Poate de-asta îmi tremură mâna
numai la gândul că trebuie să tot apăs pe buton. Să mă fotografiez. Poate-ar trebui să
aștept vara.
1997:
E vara lui 1997, a doua zi după cafeaua cu Steluța, mă simt bine, mi-am acordat
o vacanță în Vamă. Mă plimb pe plajă, cu o gașcă veselă, e soare, viața e frumoasă. Mă
strigă cineva de la o terasă. Mă uit. Călin. Frumos ca o noapte caldă de toamnă, cu un
25
rânjet încrezut și foarte… prietenos. Cu chitara după gât. Și cu Johnny după el. Stau la
bere. Mama lui Călin nu e acolo și mă mir, dar nu zic nimic. Johnny a încărunțit și e și
mai slinos ca pe vremuri. Mă fixează cu ochii ăia mici și negri. Îi salut pe amândoi și
povestim câteva minute. Călin pleacă s-o aducă pe prietena lui, o pițipoancă pe tocuri
și cu fustă mini care are tatuat un C negru pe umărul stîng. Mă întreb, cu un gust amar,
cum a putut să-mi placă de băiatul ăsta și cum am putut dori atât de mult să fiu prietenă
cu el, când el m-a tratat atât de rău. Taică-său îmi întrerupe gândurile cu estimări asupra
vieții. Spune platitudini și truisme care pentru mine sunt greu de digerat, așa că i-o tai
scurt.
Lovesc în orb. Lovitura merge drept la țintă, cu toate că mă simt oribil când
izbucnesc. Nu știu ce mi-a venit, ceva bun, știu sigur, deși cu siguranță pare deplasat,
și i-o trântesc, peminetata mapărăsit cânderamcopil,
așacănumivorbițimiedespreviață.
Mă aștept să râdă de mine, dar Dobre nu zice nimic, se face alb și dă berea pe
gât. Apoi se reculege, văd cum îi clipesc mai încet ochii, își îndreaptă spatele și iar
începe cu truisme despre viață. De fapt, simt eu, i se rupe de tata, i se rupe de mine și
vorbește ca și când aș fi avut un acces de nebunie. Aproape mă convinge. Aproape îi
cer scuze.
Poate-ar trebui să-mi cer mie scuze. Pentru tot. Dacă aș ști cine sunt, poate chiar
mi-aș cere scuze. Mă uit mai atentă în oglindă. Mă studiez. Ridic un creion uitat pe
măsuța din hol și-mi măsor proporțiile feței. Mă întorc în semiprofil, poate e un cadru
mai indicat. Observ că zâmbesc amar: habar n-aveam în ‘97, încă, ce rol jucase Johnny
Dobre în tot ce se întâmplase și cât de vinovat era de fapt.
1988:
Merg în vizită la mama, la maternitate. În salon e cald, pe geam sunt flori de

gheață. Mihai mă ține de mână. Mama râde când ne vede, râde cu toți dinții, parcă nu e
mama mea, ci un zâmbet cu burtă. Sunt pregătită pentru asta,
pregătităpregătitășiabiaaștept.
Știu că o să fie fetiță și o s-o cheme Mihaela.
26
1987:
Au trecut trei săptămâni de la ziua lui Călin. Avem ora de citire. Dar încă e
pauză. El stă lângă tablă, se joacă cu creta. Îmi aranjez șorțulețul de la uniformă, îmi
dau jos ochelarii, îmi scot cordeluța, strâng din dinți și mă ridic din bancă. Mă duc lângă
el. Îl întreb dacă a citit cartea pe care i-am făcut-o cadou. Epreferatamea, îi spun.
Efoartefrumoasă. Eprimulvolumdinpoveștinemuritoare. El nici nu mă bagă în seamă,
s-a mutat deja de lângă mine, stă în bancă cu Smaranda și își face un merit din a mă
ignora, asta când nu se uită urât la mine. Nu-mi răspunde la întrebare, Smaranda pică
din cer lângă el, Călin o ia de mână, îi șoptește ceva care se termină cu “ochelarista
asta” și râd amândoi.
Mă uit în oglindă și mă mir. Mă mir de multe, mă mir că nu mai trebuie să port

ochelari, mă mir că sunt în viață, mă mir de mine. Mă mir la fel cum m-am mirat când
m-a căutat Călin, pe la începutul clasei a VIII-a, cu patru ani înainte de episodul din
Vamă, dându-se mare prieten cu mine și părând foarte interesat să afle ce mai fac. Nu
reușeam să înlătur amintirea clară și adevărată a relației noastre eșuate și nu pricepeam
ce vrea de la mine. Abia după două zile am înțeles, gândindu-mă mai bine: începusem
să fac poze, devenisem cunoscută, Alexandra Chirilă era o “tânără speranță”, o
semnătură care impunea o anumită valoare imaginilor pe care le căutau colecționarii de
fotografie, și – cireașa de pe tort – tocmai primisem premiul I la un important concurs
internațional de artă vizuală. Normal că băiatul de bani gata s-a gândit că e o mișcare
inteligentă să mă caute, pe mine, ochelarista, fraiera care “s-a ajuns”. Doar că mă
schimbasem destul de mult din clasa a II-a. Nu mai purtam ochelari și nu mai eram
chiar așa de fraieră. “Ținem legătura” – mi-a spus cu un zâmbet, tot fermecător, ca pe
vremuri, și-a plecat. Adevărul e că mă întrebam deja de multă vreme, plină de
remușcări, ce mai face Bogdan, și nu mai doream să țin legătura cu Călin.
27
1986-1990:
În decursul acestor patru ani, în viața mea se întâmplă un singur lucru important:
mă transfer la altă școală, cu profil artistic, unde o cunosc pe Steluța, cea mai bună
prietenă a mea. Stau cu ea în bancă de-atunci încolo. Ea plânge când eu iau 10 la
matematică și ea 9. Nu din cauza mea, ci din cauza profesoarei. Se simte nedreptățită.
O consolez. Nici nu-mi dau seama cât de mult o s-o iubesc toată viața.
În aceiași patru ani, în viața noastră, a tuturor, se întâmplă tot un singur lucru
important: cade comunismul. Încep să apară sortimentele noi de pâine, de salam, de
dulciuri. Mihai nu mai fumează Carpați, ci Assos, eu nu mai sunt pionier, apar mărci
noi și multe de mașini, lumea își schimbă fața. Eu sunt convinsă, o vreme, că am scăpat
de minciună, mai ales pentru că putem să vorbim deschis despre orice – până și despre
Dumnezeu.
1990:
Relația mea și a mamei cu Mihai începe să fie tensionată. Certurile sunt mai
dese ca de obicei, Mihai nu mai ajunge seara la timp acasă și nu se mai distrează când
oamenii, care cred că sunt fiica lui biologică, ne spun că semănăm, mai ales la ochi.
Aflu, întâmplător, și motivul stării de fapt: tata îi scrie scrisori mamei.
Îmi schimb iar poziția în fața oglinzii. Oare o să mă găsesc vreodată? Oare o să-
mi iasă autoportretul? Să mă fotografiez cu sau fără trepied? Poate fără. Mă simt de
parcă aș încerca să-mi scriu o scrisoare.
1990:
Descopăr scrisorile tatii în cufărul maro, țintuit, poziționat strategic după ușă,
în camera de lucru a mamei, unde corectează teze și lucrări de control. Știu sigur că nu
am voie să umblu în cufăr, mama mi-a interzis categoric de când l-a cumpărat.
Câteodată se poartă de parcă ar deranja-o simplul fapt că exist. Dar exist! Și vreau să
mă uit la fotografii, și știu că acolo, în cufăr, ține toate pozele cu ea și cu tata, așa că
28
șterpelesc cheia de sub culegerea de probleme de matematică a lui Ion Petrică și mă
cufund în albumul cu amintiri care nici măcar nu sunt ale mele, dar care, mi se pare,
între timp au devenit aproape numai ale mele. Când ajung la ultima pagină, plină de
poze cu mama în rochia violetă și cu tata în costum alb, din album cad scrisorile. Ridic
una, la întâmplare. Tata scrie că e în Germania, are iarbă artificială pe terasă, e bine,
lucrează și… am un frate. A trimis și-o fotografie cu un bebeluș negru și zbârcit, care
urlă. Mă pregătesc să deschid a doua scrisoare, de data asta cu timbru american. Intră
mama. A venit mai repede de la școală. Mă sperii foarte tare, sunt convinsă că mă va
certa, dar ea zice că urma să-mi spună. Și că nu i-a răspuns tatii la nici o scrisoare. Încă
e supărată pe el, probabil. Am înțeles că, deși ea nu-i răspunde nimic, Mihai fierbe de
gelozie.
Merg mai aproape de oglindă. Apoi mă îndepărtez. Văd acum proporția

trăsăturilor mele destul de bine. Și strâng tare aparatul foto în mână. Mă uit cu atenție
la nasul meu. Mă panichez. E cârn, greu de pus în evidență. Îl am de la tata.
1990:
După un timp, văzând că mama tace, tata nu mai scrie. Mihai începe din nou să
zâmbească atunci când oamenii spun că semănăm. Eu nu prea mai zâmbesc.
Mama continuă să meargă la școală, unde o salută scurt și cu răceală pe mama
lui Călin. Mihai a devenit director de departament, e foarte ocupat și cu instalațiile
electrice, și cu birocrația, și cu mine, și cu Mihaela, care crește frumos. Cresc și eu, fără
tată, cu tată, prinsă în pânza de păianjen a îndatoririlor zilnice.
În afară, viața merge mai departe. Înăuntru, mi-e dor de tata. Îl urăsc. Mi-e dor.
Iar îl urăsc. Îl condamn. Îl întreb. Pe mama n-am curajul s-o întreb nimic. Și știu, simt
mereu, că eu sunt amintirea vie a eșecului primei ei căsnicii.
Vorbesc cu mama, într-o dimineață, la micul dejun. Îmi povestește despre
femei, bărbați, copii, îmi spune că în curând o să-mi curgă sânge, să nu-mi fie frică,
Steluța când mai vine pe la noi, nu știu, cum e la școală, bine, dar, îmi iau inima-n dinți,
dar, dar, dar mama, de ce-ai lăsat rochia violetă în dulap la Geni când ne-am mutat de-
29
acolo? Mama nu-mi răspunde, îmi pune în față cana cu ceai negru, am înțeles, beau
ceaiul, mă arde.
Mi se schimbă corpul. Și nu numai corpul. Am început să mă uit mai des în
oglindă. Întodeauna am o privire întrebătoare. Și merg mai departe, cu întrebările mele
fără răspuns.
1997:
Mi-ar plăcea să am și eu un prieten băiat. Care să nu fie “băiatul ăla”. Poate la

munte. Mi-am făcut bagajele, mâine plec cu Steluța la cabană. Mihaela nu vine cu noi,
e prea mică, e prea diferită de noi, e prea protejată de părinți, o iubim cu toții prea mult,
mama mă lasă să merg doar cu Steluța dar lui Mihai nu-i prea convine, se teme pentru
noi, două fete tinere pe munte, bunicul îmi ține o morală zdravănă și mă sfătuiește să
am grijă cu băieții pe-acolo, bunica Geni îmi strecoară un pachet de Kent când nu se
uită bunicul.
Îmi așez capul pe pernă. Oare ce mai face tata?
30
3. Steluța și Bogdan
Îmi place oglinda asta. Oglinzile deformează, dar asta e cea mai fidelă dintre
toate în care m-am privit până acum. Mă uit în continuare. Mi se pare că eu sunt de fapt
reflexia persoanei din oglindă, că Alexandra din oglindă se uită și se vede pe ea în mine,
nu că eu sunt cea care mă uit la mine și o văd pe ea.
Sunt suma amintirilor mele. Sunt anul 1997, sunt Vama Veche vara, sunt anul
1983 și bunicul care-mi povestește despre sângele copacilor, sunt Mihai care mă ia în
brațe și-mi șterge lacrimile în 1987. Nu sunt tata. Nu sunt mama. Sunt eu.
Apăs încă o dată pe buton. Iar și iar. Și o să tot apăs până iese fotografia.
1992:
Septembrie. Prima zi de liceu. Sunt în clasa a noua, liberă și fără uniformă, în

pantaloni și teniși. Mi se pare că am colegi drăguți.
Îmi amintesc că tata e născut în septembrie, în timp ce aștept, cuminte, în bancă,
lângă Corina, să înceapă ora. E prima zi de școală dintr-un nou an, e, totodată,
aniversarea căsătoriei tatii cu Alexandra, e aniversarea zilei când n-a venit să mă ducă
în clasa I. De-asta-mi amintesc de tata tocmai acum, și-mi dau seama de un lucru: că
timpul e relativ și accesibil din mai multe direcții.
Noiembrie. Stau în fața liceului și o aștept pe Steluța. Apare. E mai înaltă ca
mine și e îmbrăcată în rochia de stofă pe care i-am făcut-o cadou de ziua ei, chiar dacă
de obicei de ziua ei plânge sau e tristă sau mă evită. Dar anul trecut am reușit s-o prind,
m-am dus pe nepusă masă la ea, i-am lăsat rochia și-am plecat.
Își flutură părul negru, tuns sub ureche, și-i sclipesc ochii – de la frig? Nu. Se
bucură că mă vede.
Mergem la o cafea în Gallery – chiulesc de la ora de istorie, aveam ca temă un
eseu despre comunism pe care nu l-am făcut. Intrăm în Gallery, doar ca să constatăm
că nu mai sunt mese libere. Dăm să ieșim, când auzim: “Hei, fetelor!”.
31
Ceva mă face să-mi privesc iar ochii în oglindă, deși mă interesează mai mult
gura. Poate nu e bine ce fac. Poate nu pot să mă prind în fotografie așa cum sunt. Poate-
ar trebui să încep să-mi fotografiez doar ochii. Ochii sunt cei mai importanți.
1992:
La Gallery. “Hei, fetelor!”. Nu-l recunosc pe Bogdan din prima, și cred că nici
el pe mine. Vrea doar să ne spună că pleacă și că ne putem așeza la masa pe care tocmai
o eliberează. Îmi dau seama că e Bogdan numai cînd mă uit, accidental, în ochii lui. Nu
i s-a schimbat privirea. În rest – e alt om. Cu gulerul călcat, cu cămașa în pantaloni și
cu șireturile legate strâns. Mă bucur foarte mult că-l revăd, mai ales că am remușcări
fiindcă-l preferam pe Călin în clasele mici. Alexandra, copil prost, de ce n-ai fost mai
atentă?
În speranța că nu e prea târziu, devin exuberantă, îl rog pe Bogdan să nu plece,
să stea cu noi la cafea, să povestim. Felul în care mă manifest aproape că-l jenează, dar
într-un sfârșit acceptă să chiulească și de la ora următoare. Învață la liceul rival și acolo
profesorii sunt mai stricți, așa că apreciez faptul că rămâne. Îmi dă speranță. Îl
bombardez cu întrebări, iar el răspunde calm, aproape șoptit. Steluța stă stingheră pe
scaunul ei, nu prea e interesată de discuție. Îl prind pe Bogdan aruncându-i priviri pe
furiș.
Simt un junghi de gelozie și mă scuz, bâlbâindu-mă, zic că trebuie să merg la
toaletă. Mă întorc mult mai liniștită, împăcată în sfârșit cu gândul că am pierdut trenul
Bogdan în clasa a III-a, atunci când, orbită de fiul de ștabi, nu l-am băgat în seamă.
Îmi amintesc ce-mi spunea Mihai aseară. Că omul este fundamental singur. Mă
uit în oglindă și văd un om singur. Așa eram și în 1992.
32
1992:
Plec cu Steluța și Bogdan din Gallery. Mă uit în sus. E o zi frumoasă de

noiembrie. Mă uit în față, văd liceul, e o clădire înaltă, albăstruie, cu ferestre mari, mă
uit în dreapta, văd bulevardul, frunzele căzute pe alei, bolțile copacilor, mă uit în stânga,
văd dalele aceluiași bulevard, chiciura de pe frunzele căzute pe dale. Ridic ochii. Mă
uit drept în față. Și-o văd pe bunică-mea. Tila. Mama lui tata. Îngheț. Stă și se holbează
la mine, cu geanta neagră strânsă la piept. E tot mică de statură, dar a încărunțit, are un
neg lângă nas, gura ca de broască se strâmbă, cred că vrea să zâmbească.
Le spun Steluței și lui Bogdan să nu mă aștepte, să se ducă, să mă lase, și mă
îndrept, hotărâtă, spre ea.
- Alexandra…
- Ce vrei.
- Am aflat că ești aici la liceu, știi că stau aproape, de ce nu mai vii la mici cu muștar,
ca în copilărie?
- N-am timp.
- Te-am căutat la școală.
- Foarte rău.
- Alexandra…
- Ce mai vrei.
- Știi că de când a murit Nono sunt foarte singură…
- Lasă-mă-n pace.
- Nu pleca. Ți-am adus niște bani. Că ai intrat la liceu…
Urlu. Nu mă mai pot stăpâni și urlu.
- Dobitoaco! Idioato! Comunisto! Crezi că-mi trebuie banii tăi? Crezi că sunt copilul
fraier care se bucura de jucăriile tale chinezești, aduse cineștiecumdeunde, și
decenulaiopritpetata, mincinoaso, de ce l-ai lăsatsăplece, toată viața n-ai făcut altceva
decât să tragi oamenii în jos. Teurăscteurăscteurăsc.
- Ești a mea. Și a mea.
- Ba nu. Nu-s a nimănui. Sunt a mea.
Dă să plece. Își flutură geanta. Apoi se întoarce.
- M-a sunat taică-tău. M-a întrebat de tine. Ar vrea să vorbiți. Cum să dea de tine?
- Să nu dea de mine. Niciodată.
- Și ce să-i spun despre tine? O să mă întrebe.
33
- Spune-i să mă lase în pace.
1997:
Vara. Intru la Foto-Video, cu bursă. Primesc prima scrisoare de la tata. Sunt

sigură că bunică-mea, Tila, a făcut rost de adresa mea de undeva. Tata scrie
Aigrijădetineteiubesc. Îl ignor.
1992:
Alerg printre frunze. Urăsc luna noiembrie.
Am oprit din greșeală aparatul foto. Îl repornesc. Și, aruncând încă o privire în
oglindă, decid: voi termina cu autoportretul azi, chiar dacă afară e frig și întunecat și
noiembrie.
1992:
Tot noiembrie. Mama și tatăl meu adoptiv au început să se concentreze pe

educația Mihaelei, care a devenit cam instabilă emoțional, mai ales pentru că se apropie
de pre-adolescență. A moștenit temperamentul impulsiv al mamei, cu care seamănă pe
dinăuntru la fel de bine cum seamănă cu Mihai pe dinafară. Deja lumea observă că ea
seamănă mai bine cu el decât mine, și eternul leit-motiv cu ochii pe care-i am la fel cu
ai lui Mihai se transformă, treptat, în întrebări legate de viața mea la liceu.
Încep să mă uit mai des în oglindă și-l văd aproape mereu pe tata, care parcă
încearcă să-mi spună ceva, să-mi ceară iertare, să mă avertizeze.
Îl ignor.
Și-mi văd de viața mea.
34
1997:
Semestrul II, anul I. Merg grăbită pe holurile facultății – sunt așteptată la cursul
de Prelucrare Computerizată a Imaginii. Dau nas în nas cu Steluța. N-am mai vorbit de
două săptămâni cu ea. Nu-mi mai răspundea la telefon. Cu-atât mai mult mă bucur că
o văd. Îmi spune că s-a transferat la noi la facultate, la secția de Sculptură, și a venit cu
actele la secretariat. După primul val de bucurie, mă apucă spaima: observ cum arată.
E neagră de supărare. O târăsc după mine până la Favorit, barul de lângă facultate. Ea
tace cu încăpățânare. Ajung la limită, o implor să vorbească, mai că nu cad în genunchi.
Cedează. Își deschide buzele și dintre ele curge informația pe care o aștept, cu groază
și nerăbdare.
- Mama a avut un accident.
Închid ochii. Îi deschid. Apoi iar îi închid. Plâng pentru Steluța, care a rămas pe
lume doar cu tatăl ei și cu Bogdan. Și cu mine.
Nici n-am observat că îmi curg lacrimi. Oglinda însă nu minte, chiar dacă
deformează. Îmi șterg lacrimile, oprescpornescoprescpornesc iar aparatul. Și apăs pe
buton. Iar și iar.
1997:
Știu ce-nseamnă să pierzi un părinte, chiar dacă nu de tot. Pentru că, deși m-a
părăsit, tata n-a murit. Încă trăiește.
Mă împrietenesc și mai bine cu Steluța și Bogdan, care face mate-info și ne
împuie capul cu texte de genul ăstaiviitorul nosămaiputemtrăifărăcalculator
lumeaseschimbă. Mai primesc câte-o scrisoare semnată “tatăl tău, Alexandru”. Mai ies
pe la petreceri. Mai fac și eu câte-o cucerire. Trec și printr-un nou șoc emoțional – dau
peste un individ care mă hărțuiește și mă urmărește de la facultate la cămin și de la
cămin la facultate, și pe care-l cheamă – ce ironic! – Călin. Noroc cu Bogdan, care mă
apără și căruia-i datorez, în consecință, tinerețea. Măcar atât am obținut: Bogdan s-a
bătut cu acest al doilea Călin pentru mine, într-o seară friguroasă de decembrie, în
gangul de la Arta. A câștigat, m-a apărat, m-a salvat. N-o să uit asta niciodată.
35
1998:
M-am mutat din cămin. Stau în chirie cu două colege. Băieții vin și pleacă,
pleacă și vin, niciunul nu ajunge să fie mai mult de “băiatul ăla”. Geni îmi trimite
zacuscă și carne la borcan, să nu mor de foame. Mai strecoară și câte-un pachet de țigări
în colet, de parcă am fi în comunism și n-aș avea de unde să-mi iau țigări mai ca lumea,
Denis o mai urcă pe Geni în mașină, o aduce în orașul ăsta de țărani unde au făcut și
mama și tata facultatea și unde o fac și eu. Ei, bunicii, m-au condus la admitere, ei m-
au dus, ei m-au așteptat - mama și Mihai erau cu Mihaela pe undeva – ei mi-au luat un
pahar de vermouth la o terasă după ce-am dat examenul, și, la finalul anului I, ei m-au
ajutat să împachetez totul pentru vară, Denis mi-a cărat gențile în mașină și hai acasă.
Niciunul dintre ei nu are încă telefon mobil, mă sună de pe fix, eu am și mobil și laptop,
încep să scriu pe laptop scrisori către tata, scrisori pe care n-o să le trimit niciodată.
Steluța și Bogdan stau în cartierul Mărăști, vin des în vizită la mine, nu-mi place
prea mult noul meu oraș, cred că mă mut după ce termin facultatea, încă nu știu unde,
poate în satul minier unde-a fost repartizat tata în comunism.
Îmi dau părul după ureche. Alexandra din oglindă face la fel.
Stau și mă uit la mine.
Și o să stau aici și o să mă uit în oglindă. Până când termin autoportretul.
36
4. O întâlnire
Mă întorc în profil. Mă privesc cu coada ochiului. Mă inspectez din cap până-n

picioare. Apoi mă uit, din nou, direct în ochii fetei care mă privește din oglindă. Tata
avea ochi albaștri. Nu sunt tata. Nu. Nu sunt tata.
1981:
E decembrie. Sunt un pui de om. Botez, în secret, din cauza comunismului,

acasă la Geni și la Denis. Geni a insistat. Denis a zis că de stricat nu poate să strice.
Vine preotul, grăbit, neras, face varianta scurtă a slujbei, mă scufundă în cada
de plastic în care fac de obicei baie. Denis insistă să facem șmecheria cu cele trei
obiecte. Pe care-l aleg, ăla-mi va fi destinul. Îmi pune pe o tavă o foarfecă, păpușa-
asistentă-medicală pe care tocmai am primit-o de la Tila și o fustiță de la Geni. Nu
vreau nimic de-acolo. Urlu. Toți încearcă să mă convingă, să mă liniștească, să mă
înveselească. Nașul Yoyo mă ridică în brațe. Mă plimbă prin cameră, legănându-mă.
Se apropie de preot. Urlu după Geni. Vreau la Geni. Geni face poze. Ține în mână un
aparat foto. Urlu, urlu, nimeni nu mă poate liniști. Yoyo mă plimbă prin cameră.
Ajunge, în sfârșit, lângă Geni, eu mă împing spre ea și-i smulg aparatul foto din mână.
Și mă calmez. Încep să gânguresc: pose fetița, pose Alesanda. Pose. Toți se uită la mine.
Liniște.
Mă privesc, intens, în oglindă. Ce vezi acolo, Alexandra?

Văd roșu, galben, albastru și o stemă. Comunismul e o amintire îndepărtată, pe
care-o asociez cu copilăria mea fără lumină, fără căldură, cu dulciuri care-ți spărgeau
dinții. Și cu plecarea lui tata.
Apoi, după ce a căzut stema din roșu, galben și albastru, după ce minciuna a
devenit suportabilă, am început și eu să mă schimb.
37
1997:
Mă schimb. În fiecare zi. Mă schimb pentru că învăț. Învăț să prind chipuri,

privind în jur. Fac fotografii pe stradă, la evenimente, la școală. Mă specializez în
portrete. Încerc să nu mint când apăs pe buton. Niciodată nu mi-a plăcut să mint. Și sper
să stau cât mai departe de minciună, de cea care conduce lumea, și mă mai gândesc că
atunci când o să-mi fac autoportretul, n-o să mint. Până la urmă, cred că omul e un
autoportret al lui Dumnezeu. Și Dumnezeu nu minte.
1998:
Intru în clădirea facultății. Alerg. Sunt în întârziere, și am de prezentat o lucrare

la cursul practic de Artă Fotografică. Trebuie să ajung la etajul I, la sala 42. O iau la
dreapta pe coridor, pe sub toate portretele marilor pictori, sculptori, arhitecți, și atunci
mă lovește: “cine-i nenea ăla din poză, bunicule, care poză, puiule, cea de deasupra
tablei, e Ceaușescu, el ne conduce țara, și unde e țara asta, bunicule, e în lume, puiule,
și cine conduce lumea, bunicule, hai, hai, Alexandra, mai bine povestește-mi de noii tăi
colegi”, alung gândul, doar că între timp am decis că și acum tot minciuna conduce
lumea, numai că are altă formă.
Urc scările, ajung la etajul I, e doișpe și zece deja și cineva mă prinde de mână.
O femeie micuță de statură, șatenă, cu părul aranjat frumos, lung până la baza
gâtului, îmbrăcată într-un pulover negru, cu pantalonii khaki băgați în cizme care
seamănă cu cele de călărie și puțind a Chanel no. 5. N-o recunosc, dar zâmbesc, așa fac
întotdeauna când mă abordează cineva. Apoi închid ochii și colțurile gurii îmi revin la
normal, simt cum mi se subțiază buzele exact ca ale mamei.
E Ludmila Dobre. Mama lui Călin.
Încerc să-mi potolesc răsuflarea și devin politicoasă și distantă.
Ea – extrem de prietenoasă. Am mai câștigat câteva concursuri de fotografie și
bănuiesc că acesta e motivul prieteniei pe care mi-o arată. Aș vrea să-i spun că pentru
mine nu așa merg lucrurile, că un artist nu vrea neapărat să-și facă un nume, ci vrea în
primul rând să se exprime, aș vrea să-i spun să mă lase în pace, mă gândesc cu ură la
Călin, Johnny îmi apare în minte așa cum era atunci, în Vamă, nu reușesc să-mi potolesc
răsuflarea.
38
Familia lor a apreciat întotdeauna contextele creative, îmi zic. Mă gândesc iar
la Călin, spunându-mi că așchia nu sare departe de trunchi. Ludmila a venit în vizită la
o prietenă mai veche, o profesoară de sculptură – una care o persecută pe Steluța la
cursurile de modelaj. Acest amănunt mi-o face și mai antipatică pe Ludmila Dobre. Pe
lângă că e mama lui Călin, care mă rănise pe mine, mai are și prieteni care îmi chinuie
cea mai bună prietenă. Și-ncepe: câte face și-nvârte Călin, e în formația aia în
continuare, concertează peste tot prin țară, compune, muzica lui se dă la radio. Deduc
că-i merge bine, și-i spun Ludmilei cu juma’ de gură că nu l-am mai văzut din ’97, când
m-am întâlnit în Vamă cu el și cu Johnny.
Ludmilei i se schimbă expresia feței, aproape imperceptibil. Mă lasă de mână,
încearcă să zâmbească din nou. Nu reușește. Și se rupe zăgazul: că nu știe ce mai face
Johnny, că n-au mai vorbit de mult, și, la privirea mea mirată, răspunde ridicând din
umeri și bălmăjind ceva despre “separare” și “divorț”.
Mă blochez. Nu credeam că lui Călin i se poate întîmpla ce mi se întâmplase
mie. Oricum, el e deja adult, probabil îi e mai ușor să treacă prin asta, dar n-am de unde
să știu. Mi-e un pic milă de el, dar în adâncul meu izbucnesc: “Dumnezeu nu bate cu
bâta”.
Rușinată de propriile-mi reacții interioare, dau să plec la seminar, încerc să-i
spun Ludmilei căîntârziere căorecursuriseminarii cătrebuiesăfug. Fac un pas dar mă
prinde iar de mână. Mă întoarce din drum:
- Îmi pare rău pentru taică-tău. Pentru Alexandru.
Apoi pleacă.
Mă uit la mine cum țin aparatul în mână și la mâna care mi-a rămas în aer. Exact
ca atunci, în 1998, când m-a lăsat Ludmila pe coridor.
1998, anul revelațiilor. Cea cu Ludmila a fost prima. Am rămas buimacă, îmi
amintesc exact cum m-am uitat în urma ei cu inima-n gât. Ce voia să spună femeia asta
care fusese întotdeauna bine îmbrăcată și prezentabilă, pe cai mari și cu nasul pe sus,
femeia asta despre care mama nu vorbea niciodată? Și oare de ce nu vorbea mama
despre ea deloc? Și ce legătură avea femeia asta cu tata?
39
Numai eu știu de cât autocontrol am avut nevoie la acel seminar. Eram pe altă
lume. M-am dus apoi la gară. Am sunat acasă și m-am urcat în primul tren. Aveam de
discutat cu mama.
1998:
Îmi fac curaj – încă mi-e puțin frică de temperamentul mamei. Ajung în gara
construită în stil Art Nouveau, gara în care, în acea dimineață însorită din 1987, am
urcat în trenul care ne-a dus la cabana Serpentina, pe mine, pe mama, pe Doris și pe
Mihai. Între timp, multe și puține s-au schimbat. A apărut Mihaela, ne-am mutat de la
bloc la casă, a murit Geni, a murit buni Ina, s-a dus și nașa Nina… Bunicul trăiește,
trebuie să-l sun.
Ajung acasă și intru, după ce mă descalț, în livingul unde televizorul merge pe
un canal de filme. Mama stă pe canapea și întâmpină cu zâmbetul ei larg, arătându-și
dinții perfecți.
Încerc s-o iau pe ocolite, dar cu ea nu merge așa. Respir adânc. Îmi fac curaj.
Și-i spun, direct, că aș vrea să știu de ce ne-a părăsit tata de fapt și ce știe Ludmila
Dobre despre asta.
Îi piere zâmbetul. Îmi răspunde, dur, că să-l întreb pe el de ce ne-a părăsit, că ea
nu mai are nimic de-a face nici cu el, nici cu Ludmila, care se mutase între timp în
capitală. Și că de ce dezgrop trecutul, nu mi-e bine?
Îi spun că Ludmila s-a despărțit de Johnny, moment în care văd o licărire ciudată
în ochii mamei. Dar trece ca și cum n-ar fi fost, după care buzele i se fac foarte subțiri,
cum i se fac mereu când nu-i convine ceva, și se așază ferm peste dinții ei perfecți și
peste limba tăcută. Subiectul e închis.
Mișc mâna, cu tot cu Nikon-ul meu D60. Focus pe bărbie. Observ că am fața
prea rotundă. Mă enervez. Va trebui să-mi schimb iar poziția, să ajustez situația, la fel
cum am făcut în 1998…
Eram într-un punct mort pe-atunci. De la tata nu mai primisem nici un semn de
ceva vreme, se săturase și el probabil de tăcerea mea. Dar mă rodeau cuvintele
Ludmilei.
40
Apoi, am surprins discuția dintre Mihai și mama, am aflat că Johnny i-o
prezentase tatii pe Alexandra, am înțeles de ce se albise la față Johnny atunci, în Vamă,
sau credeam c-am înțeles, și am înțeles, sau credeam c-am înțeles, de ce Ludmila mi-a
spus că-i pare rău.
2000:
Sunt acasă. Colega de cameră e plecată. Îmi iau inima în dinți. Deschid laptopul.
Mă conectez prin dial-up. Intru pe mail. Caut în Inbox. Găsesc un mesaj recent de la
tata. Am un folder special în care le țin, necitite. Deschid ultimul mail. Apăs pe Reply.
Pauză. Rămân în fața oglinzii, dar mă așez din nou pe gresia cărămizie și închid
ochii. Pauză. Nu mai pot. Nu mai cred. Voi reuși, oare, vreodată, să mă prind exact așa
cum sunt?
41
5. Dragă tată
Gata pauza. Deschid ochii, mă privesc, mă ridic. Am trecut. Sunt de partea

cealaltă a oglinzii și mă uit în realitate. O văd pe Alexandra cum ridică aparatul foto și
se pregătește.
2002:
E ziua mea. Împlinesc 24 de ani. Mihai îmi cumpără o pereche de role. Mama
– un uscător de păr. Mihaela, frumoasă, înaltă, cu ochii căprui ai mamei, în pantaloni
scurți negri și tricou azuriu, se înființează cu un buchet de trandafiri și cu o felicitare
făcută de ea. Cadoul ei e cel mai frumos. Ne fotografiază bunicul, care-mi aduce plicul,
ca de obicei, de mic copil îmi dă bani să-mi iau eu ce vreau, îi place să povestească și
iar ne spune cum era la fabrica de pâine pe vremea lui, înainte să se pensioneze, s-a
pensionat ca să mă crească pe mine, Geni încă lucra pe-atunci la serele orașului, mi s-
a părut întotdeauna ciudat că nu aducea flori acasă, dacă voiam să le văd trebuia să
merg la ea la lucru, apoi am aflat că nu avea voie să aducă flori, era comunism, florile
erau pentru export, controlul era dur. O singură plantă mi-a adus, demult, tare demult.
Pe sub mână, desigur. Un trandafir japonez. Mi l-a făcut cadou de ziua mea când am
împlinit un an. Urc în camera mea, trandafirul e în colțul lui, are 23 de ani, e și ziua lui
azi, îl ud.
Nu mă cunosc, dar mă imaginez. Pornesc de la ceea ce cunosc. Știu că sunt

“toată Alexandru”, cum zicea Tila, bunica mea renegată, am ochii lui,
sângeleapănuseface, Alexandra, să-ți amintești asta când ți se mai face dor de el, unde
ești, Geni? De ce m-ai părăsit? De ce-ai murit? Știu că de fapt sângeleapănuseface, sunt
tata, numai că am altfel de puță și am și sâni, îmivinesărâdplânglagândulăsta, nu-l
cunosc pe tata, nu mă cunosc pe mine, nu cunosc decât acea parte din mine care e mama,
știu că cele două părți ale mele încă se luptă, sunt
42
jumătatedeomcălarepejumătatedeiepurașșchiop, personajul meu preferat din cărțile de
povești, iepuraș, iepuraș, ieeeepuuuuraaaaș, să-ți amintești asta, Alexandra, când ți se
mai face dor de el.
2000:
To: alexandrusan@tokyohighestate.jp
From: alexandrachirila@artist.ro
Subject: [None]
Dragă tată,
Îți scriu pentru prima dată în viața mea și nu mi-e ușor. Aș vrea să te întâlnesc. Îți
propun o întâlnire, acum, după atâția de ani de tăcere, de supărare. Înțeleg că ți-ai făcut
o altă viață, în altă țară, în altă parte a lumii, după ce ai renunțat la noi. Cred că a sosit,
totuși, momentul să ne cunoaștem. Ești foarte departe, dar hai să facem un efort. Nu te-
am mai văzut de când eram copil.
Cu drag,
Alexandra
Și… send. E o seară caldă de februarie, e mai cald decât de obicei,

slavăDomnuluicănumaieașafrig caatuncicândaplecattata, tata, tata, tata, tata. Încep să
fredonez simfonia a cincea de Beethoven: tatatataaaaaa… tatatatataaaaa. Era, știu, piesa
lui clasică preferată. Nu și a mea.
O privesc, din oglindă, pe Alexandra. Se oprește, mă fotografiază, nu-i place,

iar se oprește. Crede că-și face autoportretul. De fapt, mă fotografiază pe mine. De fapt,
eu mă fotografiez pe mine. De fapt, eu îmi fac autoportretul. Aici, în oglindă.
43
6. Toate la timpul lor
Încă o fotografie. Nu. Încă una. Nu. Nici asta. Și încă, și încă, și încă.
2002:
I-am scris tatii acum doi ani. De-atunci, îmi verific mailul zilnic. Degeaba.
Mai fredonez mileniultreișisimfoniaacincea uneori, până-ntr-o zi când decid să
tac. Sunt prea muzicală. Prea semăn cu tata. Nu vreau să fiu inginer de sunet. Nu vreau
să cânt la niciun instrument. La asta se pricepe Călin. Și nu vreau să semăn nici cu el.
Instrumentul meu e aparatul de fotografiat - și mă apuc de făcut poze mai serios decât
am făcut-o vreodată.
De ce nu am nicio veste de la tata? O fi murit. Cred că-i în Japonia, din moment
ce numele din adresa lui de mail e alexadrusan. În Japonia sunt multe cutremure. L-o fi
înghițit tsunami-ul durerii mele. De ce nu-mi scrie?
Încerc să nu-mi pese. Îmi dau licența la facultate. Lucrez la ea până-n ultima
clipă. Când plec de la atelier cu fotografia imensă, abia developată, alb-negru, a orașului
văzut de sus, trebuie să alerg ca să ajung la timp la examen. Anul ăsta nu am vacanță,
pentru că vreau să-mi continuu studiile. Mă înscriu la examenul pentru masterat. Fac
poze de zor. Și mai de zor ca de obicei. Fac poze ca să uit. Și parcă-parcă-mi iese figura.
Mama e foarte mândră de mine. Nu știu dacă e mai mândră de fotografiile mele sau de
uitarea mea.
În ziua când aflu că am intrat la master, mergem cu toții la restaurant – eu, ea,
Mihai și Mihaela.
În iureșul examenelor, am reușit să uit de tata aproape de tot. E pus deoparte,
într-un sertăraș ca cele din pictura mea preferată de Dali. Am și un iubit, primul care a
trecut de stadiul “băiatul ăla”. Matei.
2001:
O seară de august. Mai exact, 20 august. Stau în pat și vorbesc pe chat cu

Mihaela. Steluța intră în camera mea, dansând. Hailachefhailachef,
44
estechefîncăminulșaișpe. Nu mai sta ca bursucul, hailachef. Îi trimit Mihaelei un
emoticon cu un pupic și ies de pe net. Mă ridic din pat cu chiu cu vai și trag pe mine
niște haine lăbărțate. De machiaj nici nu poate fi vorba, la halul în care se grăbește
Steluța.
Ajungem în căminul XVI. Coridorul de la etajul 3. E mizerie, miroase a clor,
lumina tâmpită a neoanelor îmi dă o stare de greață. Camera 102, zice Steluța. Trecem
pe lângă oficiu, dăm nas în nas cu un individ înfășurat într-un prosop galben care iese
de la dușurile comune, e desculț și lipăie pe mozaicul obscen de murdar, mi se
accentuează senzația de greață, Steluța mă ia de braț, arățicadracu’ zice,
cenufaceupentrutine, zic. Rânjim amândouă.
2002:
Plecăm de la restaurant. A fost o masă ca pe vremuri, ca mesele de duminică de

la Geni și Denis, o masă de familie. Merg, de fapt nu merg, țopăi ca un iepuraș
(iepurașiepurașiepuraș - mă doare inima dar îmi trece instant) spre limuzina de la lucru
a lui Mihai. Mergem la film. Nu prea am chef de film, abia aștept să mă văd cu Matei,
cu Steluța și cu Bogdan, mai spre seară.
2001:
Căminul XVI, camera 102. Steluța deschide ușa. Fum de țigară, fete în fuste
scurte, un amețit zdrăngăne la ukulele, camera e prea mică pentru atâția oameni, ezit,
Steluța mă trage după ea, intru, și când trec cu piciorul drept peste prag realizez ce cântă
“băiatul ăla” la ukulele: “Hai să ne-ntâlnim/Toți în mileniul trei/Hai să mai trăim un
pic…”.
Mă blochez și n-aș ști ce să fac cu mine dacă Steluța nu m-ar trage după ea în
cameră. Mileniultreimileniultreimileniultrei. E primul an din noul mileniu, avem de
toate, nu e 1979 ci 2001, minciuna s-a transformat dintr-una urâtă într-una acceptabilă,
azi ne mințim cu blândețe, lumea poate fi plăcută, viața poate fi trăită, avem mâncare,
haine, jucării, băiatul se oprește din cântat, se holbează la mine, mă înroșesc, mi-e ciudă
că m-am îmbrăcat așa urât și că nu-s machiată, Steluța mă prezintă în stânga și-n dreapta
AlexandraDavidDavidAlexandra, AlexandraIuliaIuliaAlexandra șiașamaideparte.
Ultimul pe care mi-l prezintă e băiatul cu mileniul trei.
45
AlexandraMateiMateiAlexandra. Matei se holbează în continuare la mine. Mă uit
întrebător la el. Dă din cap și-mi întinde mâna. I-o strâng. E mare și caldă.
2002:
Sunt fericită, fericită cu adevărat, complet fericită. Pentru prima dată în viața
mea. Am reușit să uit. Am uitat și cum, acum două zile, Mihai m-a sunat de la lucru
rugându-mă să caut certificatul de naștere al mamei și certificatul de divorț. Avea
nevoie de ele pentru niște chestiuni administrative. N-am găsit certificatul de divorț. M-
am bucurat că nu-l găsesc. Și am și uitat de asta, la fel cum am uitat și de familia lui
Johnny Dobre. Și de trecut. Și de fața întunecată a mamei. E o zi specială, o zi în care
mama își arată doar chipul luminos, e o zi de sărbătoare. Urcăm în mașină și mergem
la Arta. După film, ei trei merg acasă, eu rămân în parc, mă plimb, mă adun, mă bucur,
respir, privesc, apoi mă îndrept încet spre Kashmir.
2001:
Matei e mai mic ca mine cu doi ani. E student la medicină. Admir asta, îmi
amintește de Mircea, fratele lui Mihai. Unchiul meu. Îmi place de Mircea. Și, constat
cu uimire, și de Matei îmi place. Vorbim. Vorbim. Vorbim. Eu:
Deundeaiukuleledececânțidecândcânți.
El: Teconducacasă. Pe drum îmi vine ideea să ne schimbăm rucsacii între noi.
Al lui e roșu, al meu - albastru. Al lui e White Wolf, al meu - Adidas. Ajungem la mine,
vreau să-mi iau rămas bun, dar nu mai vrea să-mi dea înapoi rucsacul. Râdem. Zice că
mi-l dă a doua zi și că pentru a mi-l recupera trebuie să ies cu el la cafea. Nu-s de acord.
Zice că mi-l dă acuma, da’ să mă duc oricum cu el la cafea. Sunt de acord.
2002:
La Kashmir cu Matei, Steluța și Bogdan. Nu vreau să beau alcool, n-am poftă,

aș bea o cacao cu lapte ca în copilărie. Dar cacao cu lapte beau numai când merg în
vizită la bunicul, care s-a mutat la sat după ce a murit Geni și cumpără lapte de la țărani
și, cum nu-l pot bea ca atare, deși el insistă, îmi face cacao cu lapte ca în copilărie,
lipsesc doar soldățeii de pâine cu unt, gem de măceșe și brânză, bunicul îmi spune
46
povestea vieții lui mereu când ne întâlnim. Vine în oraș numai ca să-și ia pensia și să-
și facă provizii. Întotdeauna mergem împreună să-și cumpere Știință și tehnică, revista
lui preferată, a început să apară din nou după 2000, cred că-i amintește de tinerețe și
de-aia o citește, asta citea și în 1986, făcea colecție, face și acum, și-mi amintesc, brusc:
buniculepotsățispunțietată? nunueusunttatăltău eusuntbunicultău, iepuraș, rahat, a
doua oară pe ziua de azi,
iepurașiepurașiepuraș.
Steluța se uită întrebător la mine: Alexandra, eu îmi iau vin, hai, ia-ți și tu,
trebuie să ciocnim, azi e sărbătoare, pe unde umbli cu gândul, hai înapoi, să bem în
cinstea ta, ai intrat la master!
Steluța. Cea mai bună prietenă a mea. Zice. Să. Beau. Vin. Poate de asta am
nevoie. Nu mai sunt copil.
- Aș dori un pahar de vin roșu demisec, îi spun chelneriței.
Matei mă prinde de mână și mi-o sărută. Ne-am înțeles că mâine vine să-mi stea
model. O să-i fac portretul. Am emoții. Poate n-o să-i placă cum iese… dar să nu-mi
mai fac griji degeaba. Matei știe că nu fac fotografii obișnuite. Știe că fotografii mei
preferați sunt Jan Saudek, Helmut Newton și Henri-Cartier Bresson. Ce-o ieși din
asta… vom vedea mâine.
Steluța și Bogdan șușotesc fericiți în timp ce Matei tot încearcă să mă pupe. Eu
îl tot resping, în joacă. Noroc că suntem doar noi patru în Kashmir și nu ne vede nimeni.
Gata joaca. Trecem la chestiuni serioase: Bogdan a cerut-o pe Steluța de soție,
discutăm aranjamente pentru nunta lor, mor de ciudă că nu pot să le fiu nașă, eu n-am
soț și nici nu vreau să mă mărit deocamdată, de ce să mă mărit? Casădivorțez? Dar
înghit sentimentele care mă înțeapă și mă gândesc ce fotografie să le fac pentru nuntă.
Ceva foarte colorat, în orice caz.
Apoi Steluța mă soarbe din ochi și ridică paharul în cinstea mea. E o zi perfectă,
iepuraș, îmi zic, și nu simt nicio durere în stern, ba chiar mă amuz, îl am pe Matei, îi
am pe Steluța și Bogdan. Mama, Mihai și Mihaela sunt acasă, încântați de traseul meu
profesional sau poate de faptul că am uitat, Mihaela mă iubește, o iubesc pe Mihaela,
chiar dacă o invidiez că e mai frumoasă decât mine, sunt bine, sunt bine, vreau să iert,
azi iert.
Simt că într-adevăr, minciuna e mai dulce, lumea e mai frumoasă, am scăpat de
nedreptatea mileniului trecut, am scăpat de sărăcie, de mizerie, de suferința aia surdă
din copilărie, am scăpat de negru, măcar acum viața e galben cu gri, pot să trag linie,
47
hai, Alexandra, îmi zic, hai că poți. Ai voie să râzi, să te simți bine, să ai prieteni, să ai
un iubit, ai voie să faci poze, să te rogi, să vorbești despre orice, până și despre
Dumnezeu.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu în gând pentru tot, apoi mai povestim, mai bem, și,
după vreo două ore, plecăm din Kashmir. Bogdan și Steluța o iau spre cartierul Tudor,
Matei mă conduce în direcția opusă, spre Unirii. Între timp, ne-am schimbat de tot
rucsacii. I-am zis că al lui e mai frumos, așa că mi l-a dat mie de tot. Trag fermoarul și
scot din rucsac o pereche de pantaloni pe care-i încercase cu două zile în urmă și n-a
avut bani să și-i cumpere. I i-am luat eu, ieri. Am vrut să-i fac o surpriză. Flutur
pantalonii prin fața ochilor lui Matei ca un toreador. El - mai să plângă. Lasă, că și tu
mi-ai făcut surpriza cu parfumul pe care-l vânam de două luni, zic, hai, îți eram datoare,
asta nu merge așa, zice el, știuștiu, zic, mă pupă și mă ia în brațe.
Ajungem acasă. Vorbim un pic cu ai mei. Mihaela s-a culcat. Matei pleacă, ne
vedem mâine la unșpe, zice, iese, apoi îmi trmite un SMS de noapte bună, îl privesc din
geam cum se îndepărtează.
Mă așez la birou și deschid laptopul. Intru, într-o doară, pe mail.
Am un răspuns de la tata.
48
7. Copilul găsit
Mă uit, din nou, din oglindă, la Alexandra din realitate. Nu văd ce fotografiază,
dar văd că o face. Mă văd pe mine, cea din oglindă, pozând-o pe ea, cea din realitate.
Și văd cum m-a pierdut tata când a plecat. Și văd cum m-a regăsit după douăzeci și
patru de ani, la Praga, orașul în care se stabilise inițial cu Alexandra Chirilă, a doua lui
soție, orașul în care s-a născut Daniel. Praga, orașul la care am visat toată viața.
2002:
Mi se oprește răsuflarea. Citesc:
To: alexandrachirila@artist.ro
From: alexandrusan@tokyohighestate.jp
Subject: Re: [None]
Dragă Alexandra,
Tata te iubește. Your father loves you. 愛しています。

Nu pot scrie mult. It’s hard for me. 日本語お勉強します。
So. I’ll keep it in English. I own a music studio, here in Tokyo. I’ve been learning
Japanese for the last two years. It’s hard, being a caucasian in Tokyo. I’m planning a
trip to Europe in December. Can you meet me in Prague? I’ll make arrangements for
the hotel. Write if you agree.
Love,
Tatăl tău, Alexandru-san
49
Ca fulgerul, mâinile mele apasă pe Reply:
To: alexandrachirila@artist.ro
From: alexandrusan@tokyohighestate.jp
Subject: Re: [None]
Da.
Alexandra
2001:
Primul sărut cu Matei. A doua zi, la cafea. E ciudat. Dar într-un mod plăcut. Îmi
place de el. Îl întreb când o să mă înșele prima oară. Se revoltă. Îi spun că nu-i nicio
problemă, că și tata a înșelat-o pe mama. Numaisănumăpărăsești, îi spun. Sănupleci.
Nu înțelege.
Îi spun despre tata.
Se întristează.
Nuteînșelnutepărăsesc, zice. Niciodată.
Să-l cred?
2003:
E tot iarnă, tot o iarnă ca pe vremuri. Iau trenul de 4 dimineața spre Praga. E la
fel de frig ca în iarna în care ne-a părăsit tata. Sunt înfofolită într-un palton reiat, cu un
fular gri înfășurat în jurul gâtului. Am părul blond. Vopsit. De fapt e șaten, ca al tatii.
Dar nu mai pot să lupt cu minciuna. Trăiesc și eu în lume. Și încă nu l-am prins pe
Dumnezeu de-un picior. Asta urmează. Urmează să-l văd pe tata. Să-l cunosc. Să-l pup,
să-l țin în brațe într-o zi cât pentru douăzeci de ani.
Pe tren citesc cu greu o carte despre viața și opera lui Robert Mapplethorpe. Nu-
mi place să călătoresc singură în compartiment, așa că mă duc în vagonul restaurant la
o cafea. Pe măsură ce ne apropiem de Praga, mă supăr din ce în ce mai tare. La
Budapesta sunt deja în pragul unei crize de nervi. Mă înfurie anii în care a lipsit tata și
gândul că ne-a părăsit.
50
Ajung în gara din Praga, înghețată-bocnă și furioasă. Hotelul e la două străzi
distanță. Stăm în două camere la același etaj. Intru și-mi dau jos rucsacul, rucsacul lui
Matei, îl las pe un fotoliu, în foaier. Merg la recepție. Yes, I have a reservation.
Recuperez rucsacul, urc, îmi descui camera și sunt pe punctul de a mă așeza pe pat,
când, cuprinsă de un nou val de emoție, simt nevoia să mă plimb puțin. Ajung din nou
în foaier.
Pe ușa rotativă a hotelului intră cineva. Un domn la costum, cu părul ușor
grizonat, bărbia moale și ochi blânzi. Salută, Dobr den, și se cazează. Trec pe lîngă el
și mă duc la magazinul de la colț, de unde-mi iau apă minerală. Mă întorc și urc. Ușa
camerei mele e deschisă și pe pat mă așteaptă domnul la costum cu ochi blânzi.
E tata.
51
8. Alexandra în oglindă
Momentul potrivit. O zi din mileniul III.
Clipesc des, las aparatul. Mă întorc din nou în semiprofil. Mă uit prin oglindă
la mine, cea din realitate. Ce vrei? – o întreb. Îmi răspunde: vreau să fiu înapoi, la
Praga…
2003:
Ne îmbrățișăm, puțin stânjeniți. Nu știm de unde să începem. Vorbesc eu prima:

îi spun cum e la master, îi spun că am un iubit, că mama e bine. De Mihai nu zic nimic,
poate pentru că mă simt vinovată. Totuși, e omul care m-a crescut, alături de mama.
Ieșim la o plimbare. Tata vorbește când engleză, când japoneză, când
românește. Se scuză. Zice că în cehă nu mai știe decât dobr den și alte câteva fraze
uzuale.
Durează un pic până ajungem la ceasul astronomic, ceasul care era aici și când
mă nășteam eu, și înainte, care va fi aici și după ce-o să mor, ceasul care a măsurat, cu
indiferență, trecerea dintre secole, trecerea dintre milenii, mă uit la ceasul meu de mână,
apoi iar la ceasul astronomic, așteptăm să se facă fix. Păpușile mecanice, pictate, ies și
trec prin fața ochilor mei. Una e Geni, altul e Denis, una e mama, tata nu e acolo, nu e
printre ele, tata e lângă mine, eu și tata suntem Dumnezeu care se uită la omuleții care
ies din ceas și intră înapoi, alung gândul repede, dar el revine, uite-l și pe Bogdan, uite-
o și pe Steluța, cea cu rochie albă de mireasă, și cine-i păpușelul ăla mic și negru? A, e
Călin.
Tăcem în continuare. Figurinele au intrat de tot la loc în ceas. Tata zice să
mergem să eat something, știe el un restaurant bun, o luăm pe pod, Praga e orașul
visurilor mele, trecem pe lângă un pictor ambulant care îmi zâmbește, pe lângă librăria
Shakespeare, apoi vin magazinele pentru turiști, apoi străduța se îngustează,
restaurantul nu mai există, în locul lui e un salon de coafură, tata zice, trist, どしてで
すか, eu am înghețat, lasă că-ți iau vin fiert, zice, și mă întreb dacă și iepurașului îi
cumpăra vin fiert pe când locuiau în orașul visurilor mele, și-l întreb direct, privindu-l
în ochi, de ce ne-a părăsit. Se fâstâcește, îmi spune că that’s life, că îi pare rău, se mai
52
întâmplă lucruri din astea, că a divorțat din nou, demult, încă aici, la Praga, la o lună
după căsătorie, că Alexandra left Daniel with him, atipic pentru o mamă, zic, da, zice,
lasăasta, sănunegândimlaasta, Daniel e subarashii desu, e informatician, mă gândesc la
Bogdan, Daniel wants to marry cu iubita lui, Yuki, mă gândesc la Bogdan și Steluța…
Ajungem într-un restaurant tipic praghez, unde au în meniu rață cu varză și bere
de la mănăstire. Începem amândoi cu cartofi prăjiți, nici nu-i nevoie să-i spun tatii că e
mâncarea mea preferată, văd că și-a dat seama și singur pentru că e mai prezent, mai
vesel, mai relaxat, comandăm apoi vin fiert și supă și o grămadă de mâncare și mâncăm
și tăcem, iar mâncăm, mai vorbim banalități, mă relaxez și eu.
El plătește, ieșim în frig, a început să ningă, ne întoarcem la hotel, suntem
amândoi obosiți, mă ia pe după umeri și mă cutremur. După un timp, văzând că am
înțepenit și nu răspund nicicum, mă lasă. Păstrăm distanța. Deja podul Carol e acoperit
de zăpadă, în depărtare se vede castelul cu acoperișul care se albește progresiv, îi spun
că aș vrea la un moment dat să intru într-un magazin de suveniruri să iau ceva pentru
părinții mei. Se strâmbă. L-am rănit când am zis “părinții mei”. Așațitrebuie,
sățiparărău, îi zic, telepatic. Hai să ne oprim right now, zice. Magazinul e mic și
înghesuit, miroase a bețișoare parfumate, dar pe mine mă lovește brusc un miros de
motorină, ca în prima zi de școală, iau o brichetă pentru Mihai, un carnețel pentru mama
și un magnet de frigider pentru Mihaela. Simbolic. Mai mult nu sunt în stare. Plătește
tata. Ieșim. Mergem mai departe, în tăcere.
Ajungem la hotel. Intrăm în camera lui. E exact ca a mea, doar că fereastra dă
spre centrul orașului. Mă așez pe pat. Și zic:
- Salutări de la Johnny Dobre.
Tata se îngălbenește. Se preface că nu aude. Își dă jos haina, o agață pe cuier,
merge la baie, dă drumul la robinet și se spală pe mâini și pe față. Revine, cu prosopul
pe umeri.
- Salutări de la…
- Oh, I’ve heard you, all right.
- Și de ce n-ai răspuns?
- E mai complicat.
- Cred că am destul timp să te-ascult. E abia ora 5 - și-mi vine în minte ceasul
astronomic, păpușile mecanice, anii petrecuți fără tata, înainte și după pragul dintre
milenii, îmi vine să-i sparg capul dar mă controlez, mă uit la el încurajator.
- Nu ți-a zis nimic Irina? – zice.
53
- Nu.
- Then maybe I shouldn’t be the one to tell you.
- Asta eu decid. Și vreau să știu.
- Alexandra…
- Nu-mi spune “Alexandra”! De fiecare dată când mă uit în oglindă o văd pe Alexandra
Chirilă, a doua ta soție! Nu ai dreptul să-mi spui pe nume!
- あなたの名前は私の名前です. Your name is also my name. I gave it to you.
- Și acum e al meu. Numai al meu.
Văd că începe să se lase păgubaș. Se așază pe un scaun, cu fața la mine. Trage aer în
piept. Urlu la el, nu mă mai pot abține:
- Vorbește odată!
Văd că nu vrea. Se luptă să tacă. Și, deodată, cu o hotărâre pe care n-o trădau nicio clipă
ochii lui blânzi, șoptește:
- Johnnymaturnat.
- Poftim?
- Johnny…
- Am auzit. Nu te cred.
- Crede-mă.
- Cum ai ieșit din țară?
- Johnny.
- Minți!
- You don’t understand…
- Nu cred că tu erai nepătat.
- Maybe.
- Deci ești un jeg.
- Alexandra…
- Nu.
- この… Ok, I’ll tell you.
- Ascult. Dar lasă japoneza. Nu înțeleg o iotă.
Dă din cap. Și începe:
54
- Eram la concert. Abia mă angajasem ca inginer de sunet, eram nervous, very nervous,
beau un pic too much bere Bucegi înainte. Concertul very nice, am sărbătorit și după.
Tu erai acasă cu Irina și cu Geni. Toată lumea știa că I am there.
Johnny is very happy, o ia pe una de mână. Ludmila nu e acolo.
1983
Johnny i-o prezintă tatii pe chelneriță, AlexandruAlexandra, tata râde, și pe

fiică-mea o cheamă Alexandra, zice, câți ani are, întreabă Alexandra, vorbește cu ea
despre mine, mai bea Bucegi, Johnny conduce conversația, când tata e beat bine Johnny
îi bagă un fitil, că ce interesant se trăiește sub Ceaușescu, tata mai ia o gură de bere,
deja e pilit, Ceaușescueunmonstru, zice tata, copilulmeumoaredefoame, zice,
pâinecusfoară, salamcucărămidă, nuareluminășicăldură, Johnny tace, aparent jenat,
apoi se ridică și pleacă, tata se uită după el dar Alexandra se așază pe scaunul lăsat liber
de Johnny, dă jos un pulover, rămâne în tricou, tata se uită acum cu ochi bovini și
sclipicioși la ea.
2003:
- Chiar nu ți-a zis nimic Irina despre asta?

- Nimic.
- Johnny told Irina, după ce m-a angajat ca inginer de sunet, ca Irina să fie iubita lui.
Irina i-a râs în nas. That’s what Irina told me.
- Și…
- Și era deja prea târziu.
- Cum adică?
- Johnny told me something but I was very angry și nu am înțeles… Și eu, la bere, cu
Alexandra… și Johnny vine înapoi cu doi bărbați în costume gri. Alexandra frightened,
bărbații în costum gri ne legitimează, ea introduces herself Alexandra Chirilă, eu mă
sperii: Chirilă?!, spun și eu Alexandru Chirilă, bărbatul mai mic râde, zice are you two
married, eu spun nu, ea spune da.
- Și?
- Și ne duc de-acolo. Ne interoghează. Două ore, nu mai mult. I don’t want to talk about
those two hours.
55
- Și Johnny?
- Johnny vine și el there, in that room, și spune că noi suntem căsătoriți, bărbații se
enervează amândoi, Johnny le încurcă pe toate, apoi iese cu bărbatul mai înalt și vine
după zece minute. “Puteți pleca”, ne spune.
1983:
Ies și se îndreaptă toți trei spre centru. Ai belit-o, boule, îi zice Johnny lui tata.
Vor să te dea drept agitator politic și povestea asta cu Alexandra nu e în favoarea ta.
Nici ea nu are o origine tocmai sănătoasă. A propos, nevastă-ta ce mai face? Și pe
deasupra, toată povestea asta trece drept adulter. Oricum ai da-o, ești la mâna lor. M-ai
înscenat, nemernicule, zice tata, căruia i s-a evaporat toată berea din corp, cine-i femeia
asta, Alexandra Chirilă, și ce vreți, Johnny îl bate pe umăr, hai, hai, dragă, că nu-i grav,
ce ai cu mine, zice tata, ce ți-am făcut, aiuitatcăsuntemprietenidetreiani, aiuitat tot,
aiuitat discuțiilenoastre despremuzică, cine ești, Johnny? Ești plătit pentru asta? Johnny
ia o pauză, apoi: hai, hai, dragă, că nu-i grav, divorțezi de Irina, ceeeeeeeeee?! urlă tata,
Johnny râde, acum ești liber dar pe tine scrie agitator, o s-o încurci și tu, și Irina și fiică-
ta, tata nu zice nimic, iar tu, Alexandra, zice Johnny, vei avea probleme, nu mai intri tu
la nicio facultate, adio, ciao, la revedere. Ce vrei. – zice Alexandra. Lasă-mă-n pace.
Nu mai merge așa, zice Johnny, de-acuma gata, acum sunteți liberi dar nu pentru mult
timp, ehei, porumbeilor, dar dacă vreți, tata Johnny vă poate ajuta. Cu actele e mai
complicat, dar cred că putem rezolva o ieșire din țară pentru amândoi. De Irina am eu
grijă.
2002:
Să-l cred? Să-l cred?! Nu-l cred. Prea puține detalii, dar mai multe nici nu vreau
să știu. Oricum… chiar în halul ăsta? Chiar intenționat? Chiar cu bună știință? Johnny,
pe care eu l-am cunoscut abia după ce a fugit tata, Johnny, pe care-l știu din clasa a III-
a, de când aveam un nou tată, de la ziua lui Călin, Johnny, tatăl acelui Călin pe care-l
admirasem… Johnny, care, deși era slinos încă de când eram eu mică, părea, totuși, de
treabă?! Johnny, despre care mama nu mi-a spus nimic în copilărie. Pe care-l ținea
departe de mine… La care se strâmba involuntar când îl vedea pe stradă, înainte ca el
56
și Ludmila să se mute în capitală. Johnny, care-l luase pe tata de lângă noi. Oare a mai
hărțuit-o pe mama? Până a apărut Mihai? Probabil. Dar cu Mihai nu te pui…
Abia acum înțeleg pe deplin remarca Ludmilei. Că-i pare rău. Pentru taică-meu.
Pentru Alexandru. Cu toate astea, nu-mi vine să cred că e adevărat ce-mi spune tata
despre Johnny.
Alexandra Chirilă, cealaltă Alexandra. Oare unde-i acum?
Nu, nu, nu. Nu cred o iotă. E peste puterile mele.
Îi spun tatii că e mincinos.
- Cum ai ieșit din țară? Poate chiar tu erai ce zici că era Johnny. Un turnător. Nu te
cunosc. Nu știu nimic despre tine. Poate tu, nu Johnny, ești vinovatul. Poate nu erai
tocmai curat. Și ce mi-ai făcut cu cealaltă Alexandra e de neiertat.
Și mă hotărăsc. Urlu: ești o minciună pe două picioare! Și singurul lucru pe care
nu-l tolerez e minciuna! E vina ta că ne-ai părăsit! N-ai niciun Dumnezeu!
Tac, el mă privește cu reproș, reiau pe un ton mai jos:
- Ai fost un prost. Dai vina pe Johnny. Minți. De ce nu m-ai chemat niciodată la tine în
vizită? Nici după ’89? Pentru asta pe cine o să mai dai vina? Pe mama? De fapt, nu. Nu
mă intereseză de ce nu m-ai chemat. De ce n-ai vrut să mă cunoști. Și? Acolo ți-e mai
bine, acum, fără noi?
Încearcă să mă întrerupă. Nu-l las. Mai am de zis un lucru.
- Ți-ai băgat picioarele în mine, te-ai purtat ca un laș! Îmi răspunde, cu capul plecat, că
n-a avut ce să facă. Tot nu-l cred.
Se ridică și mă ia în brațe. Nu zice nimic, dar mă strânge tare. Încerc să mă lupt
cu el, dar mă ține bine, nu degeaba îl pasiona alpinismul, e mai puternic decât mine.
Cedez și mă las cu toată greutatea în îmbrățișarea lui. Într-un târziu, îmi dă drumul și
mă pupă pe obraz.
Mă duc la baie. Îi scot periuța de dinți turcoaz din paharul de pe chiuvetă. Torn
apă și beau o înghițitură zdravănă. Mă întorc în cameră și încerc să închei discuția. Îi
spun că mai nou Johnny Dobre e divorțat și că fiu-său îi moștenește toate calitățile. Tata
ridică din umeri. Mă enervez din nou: nu văd decât umbra unei păreri de rău. N-are
niciun regret. E plin de bani, face ce-i place, are un băiat, dar mi se rupe că știe japoneză
și că e bine îmbrăcat. E un jeg.
Ce legătură am eu cu omul ăsta? Niciuna. Nu vreau să am nicio legătură cu el.
Dau să ies din cameră.
- Wait, Alexandra.
57
- Nu.
- Nu te-am mințit.
- Să zicem că te cred, îi răspund, înfrântă.
- Crede-mă. Believe me. 私を信じてください．
Mă opresc în pragul ușii. Să zicem că-l cred. Dacă-l cred, îmi vine să-i tai capul
lui Johnny, să-l scot și din gaură de șarpe și să-l răstignesc. Dar nu pe diavol l-au
răstignit oamenii, ci pe Dumnezeu.
Și, dacă-l cred pe tata, Johnny Dobre e departe de a fi Dumnezeu pentru mine.
Oare cât de bine trebuia să fii plătit pe vremea aia ca să torni? Sau o făceai pur și simplu
de frică? Din răutate? Din invidie? Mă întorc și încep să-i dau ocol tatii. Până la urmă,
mă opresc și mă uit la el. Nu-și mai coboară privirea. Îmi spune să am grijă de mine,
mă strânge încă o dată, scurt, în brațe și schimbă subiectul. Îmi arată ce telefon mobil
are. Ce poze cu Daniel are pe telefon. Îmi vine să vomit, îmi vine să vomit tot ce-am
mâncat la restaurant, mai ales cartofii prăjiți, și-mi amintesc de mama și de povestea ei
cu găina, găina aia din buda publică și doctorița din sat, salteaua murdară, viața de-
atunci, puloverul croșetat pe tren, cireșele, și-l urăsc pe tata.
Îmi vine iar să vomit. Mă uit la Alexandra din realitate și abia mă pot abține.
Strâng din dinți și iau din nou în mână aparatul Leica. Aparatul tatii. Mă întorc, cu el,
în mână, spre mine însămi. Mă uit atentă la mine, la Alexandra din oglindă. Îl văd din
nou pe Alexandru Chirilă, bărbia lui moale, nasul cârn, ochii blânzi.
Mi-l imaginez la aeroport, a doua zi, atunci, în 2003, Praga-Tokyo cu escală la
Sankt Petersburg, îl văd cum se întoarce la Daniel, la lucru, la viața pe care și-a
construit-o fără mine.
Mi-a mai scris câte un mail, ocazional. Apoi, totul s-a topit în tăcere.
Iar mă opresc. Mă așez în fața oglinzii. Închid ochii. Iau o pauză. Cea mai lungă
de până acum. Bag mâna în buzunar, scot hârtia uzată, împăturită și ruptă pe la colțuri
și citesc:
Dragă Alexandra,
Îți scriu această scrisoare din turneu. E o scrisoare pe care n-o s-o trimit
niciodată. Dar o scriu pentru că te visez mereu.
58
Acum sunt în orașul tău, departe de tot și toate. Cânt, compun, îmi merge bine. Și știi
ce? Am găsit o piesă veche, de pe vremea comunismului. De când eram noi copii. Nu
știu dacă ai auzit-o vreodată, dar mie îmi amintește de tine. Am preluat acel cântec și
a devenit un hit. Versurile mă fac să mă gândesc la tine de fiecare dată: “Hai să ne-
ntâlnim/Toți în mileniul III/Hai să mai trăim un pic…” L-ai auzit, oare? L-ai auzit,
cântat de mine? Sau îl știai când erai mică? N-am vorbit niciodată despre asta, dar
sunt sigur că-l știi.
Mi te imaginez adesea. Mă întreb mereu ce mai faci. Iartă-mă, Alexandra. Eu
te-am iertat. Da, te visez noaptea. Aproape în fiecare noapte.
Te visez stând în fața oglinzii. Mereu în fața oglinzii. Oare chiar asta faci? Sau
e doar un vis al meu? Ce vezi acolo? În oglindă? Ce vezi tu ce eu nu pot vedea? De ce
stai acolo? Ce cauți acolo? Crezi că vei găsi? Eu aș vrea să găsești. Aș vrea să mă
vezi. Eu sunt reflexia ta în oglindă, Alexandra, uite-te cu atenție. Uite-te bine. Uite-te
cu ochi buni la noi doi.
Să-ți mai spun lucruri nesemnificative despre mine? Pe cele importante n-are
rost să ți le mai spun, că le știi. Mănânc, beau, dorm (și te visez), cunosc oameni, cânt
și tu mă ignori, mă gândesc la tine ca la o amintire frumoasă și abjectă. De ce nu-mi
dai pace? Iar te crezi mai bună ca mine, dar o să-ți arăt eu ție, Alexandra, ai să vezi că
o să te-ajung, o să te prind și o să-ți pun o oglindă în fața ochilor, să te vezi așa cum
ești, o târfă sfântă, cel mai mare dușman al meu și cel mai bun prieten, și te
iubescurăsc pentru că nu ești o femeie, ești un fenomen și pentru că n-o să te pot ghici
niciodată și nu te voi putea rezolva vreodată și pentru că ești a mea fără să fii a mea.
Nu credeam să-ți spun vreodată asta, dar iată că a sosit momentul să ți-o spun.
Îți amintești de mine? Era o seară în care ai venit pe la noi doar cu mama ta și voiai să
pleci. Erai supărată că nu mă mut în bancă cu tine și tot spuneai că vrei să pleci. Și nu
te-am lăsat. Te-am rugat să te joci cu mine și m-ai bătut și ți-am spus că te urăsc
pentru că luai note mai mari ca mine și pentru că ai luat Premiul I. Era adevărat. Te
urăsc în continuare. Te-am urât atunci și te urăsc și acum. Dar, Alexandra, ești sigură
că nu te-am lăsat eu să iei premiul ăla? Crezi că nu puteam să te înving? Gândește-te
la asta și uite-te în oglindă acum. Ce vezi, Alexandra?
Îți scriu ca să nu te mai visez. Încerc să te exorcizez. Dar ești în toate cântecele
pe care le cânt, în toate jocurile pe care le joc, te văd de fiecare dată când mă uit în
oglindă.
Și uite, am aflat adresa ta de la tata. Și uite, trimit scrisoarea. O trimit. Uite.
Călin
Mă ridic de pe jos. E ultima mea încercare. Dacă nu-mi iese autoportretul, mă

las păgubașă. Nu mai pot. E prea mult pentru mine. Tot încerc, tot încerc, nu iese nimic,
nu-s bună de nimic, nu merit să-mi fac un autoportret pentru că sunt urâtă, de-aia nu-
mi iese. Și totuși…
2003:
Vara. Am început să am insomnii. Mi-e cald tot timpul, deși dorm – când dorm
- cu geamul deschis. Încep, în lipsă de altceva, să-l cred pe tata, mă obsedează Johnny
59
Dobre, turnătorul, diavolul meu personal, încerc să-l uit dar nu pot, pentru că mai aud
una-alta despre Călin, care mai vine prin turnee cu trupa, Călin, care m-a rănit
iremediabil, Călin, care îmi dă telefoane, mesaje. Care îmi trimite scrisori. Nu-i
răspund.
Lovitură sub centură: în martie, Călin face un cover rock alternativ după “Hai
să ne-ntâlnim//Toți în mileniul trei…”. E la radio, la televizor, e peste tot. Matei e
extaziat. Nu i-am spus că-l cunosc pe Călin. Nu i-am spus nimic de partea cu Johnny
din întâlnirea cu tata. Nici nu-l cred pe tata. Nu vreau să-l cred.
Rezist. Suport. Trăiesc.
Cu mama nu mai deschid subiectul tata. Povestim despre elevi, despre orele ei
de matematică, despre Mihaela, despre cărți, despre muzică, despre filme, ea vorbește,
eu fac poze, viața merge mai departe.
2004:
Mihaela pleacă la Tokyo cu o bursă pe jurnalism. Nici nu-i spun tatii. La urma
urmei, nu e fiica lui. Mă angajez la Muzeul de Artă. Între timp, fac fotografii.
Și, într-o zi de iarnă – tot ce-i legat de tata se întîmplă iarna – primesc un telefon
de la bunica mea fantomă, mama lui tata, Tila, proasta aia care trăiește-n nostalgii
comuniste, în ciuda faptului că fiul ei de asta a fugit. Sau zice că de asta a fugit. De
frică. De minciună.
Răspund la telefon și iar mi se schimbă viața.
A murit tata.
Dacă n-am făcut bine când am schimbat aparatul? Poate era mai potrivit Nikon-
ul. Mai bine pe digital, îmi zic, strâng din dinți, schimb aparatul, mă întorc în semiprofil.
2004:
Aflu, cu mobilul lipit de ureche, că tata a murit împușcat, din greșeală, pe o alee
întunecoasă din Tokyo, pe când se întorcea de la studio. Ești beată, îi zic Tilei. Nu, zice
ea, e adevărat. Simt nevoia să ies din casă. Mama plânge. Mihai e siderat. Mihaela mă
60
ține în brațe trei minute în continuu. Ies să mă plimb, le zic, ies și privesc în gol,
picioarele mi se mișcă automat, stâng-drept, stâng-drept, stâng-drept, stâng… Mă uit
prin oameni, calc pe spațiul verde, merg ba pe stradă, ba pe trotuar… văd o fată cu
tricou roz și îmi concentrez privirea pe ea. Pe tricou scrie loveisforever, râd dar simt
că-mi amorțește tot corpul, dibuiesc o bancă și mă așez.
A fost o luptă de cartier între două găști de delincvenți din zona gării Shinjuku.
Tata a nimerit în bătaia primului foc de armă. Daniel ia atitudine, dar autoritățile sunt
deja implicate, i se spune lui Daniel că ucigașul lui Alexandru va fi pedepsit. Daniel îi
împrăștie tatii cenușa în vânt și-mi scrie un singur mail în toată viața lui - și de pînă
atunci, și de-atunci încolo - , în care îmi cere, sec, să renunț la moștenire în favoarea
lui. Sunt de acord.
2005:
Matei e lângă mine mereu.

De Johnny Dobre nu mai știu nimic. Și nici nu vreau să știu. Și nici de Călin.
Până într-o seară de mai, când deschid televizorul. Johnny umple ecranul. Dă
din mână exact ca Ceaușescu. E la costum. Are o cravată albastră. Stă la un pupitru.
Ține un discurs.
Văd minciuna, live, la televizor. Schimb canalul, dau de unul muzical. Peste
cinci minute, începe remixul lui Călin cu mileniul trei. Sting televizorul. Iar îmi vine să
vomit.
Într-o altă seară, tot prin mai, poate chiar de ziua lui Călin, cine știe, merg până
la Steluța și Bogdan. Da, poate chiar e ziua lui Călin, era înainte cu câteva zile de a lui
Bogdan, și a lui Bogdan urmează, oare ce să-i iau, trebuie s-o întreb pe Steluța. Acum
sunt căsătoriți, au și plăcuță pe ușă cu numele lor. Steluța mă întreabă cum mă mai simt,
ce mai fac, îmi toarnă un ceai de rodii, mă uit cu drag la ea, să-i spun, să nu-i spun
povestea tatii, i-o spun. Să-l cred? Să nu-l cred?
Ea zice să-l cred. Că n-ar fi avut niciun motiv să mă mintă. După atâta timp…
ce rost ar mai avea. Eu îi spun că poate era dus cu pluta, știu că era tatăl meu, dar serios
acuma, chiar în halul ăsta, poate nu era tocmai normal, vorbește cu maică-ta, zice
Steluța, pun abrupt cana pe masă, nununuununu, cu mama nu.
61
Steluța se uită la mine de jos până sus. Apoi de sus până jos. Ia o gură de ceai.
Zice să-l trag la răspundere pe Johnny, să-l sun pe Călin, să iau legătura cu Ludmila. Să
mă răzbun, dacă tata n-a mințit. Dar n-am cum să aflu. De bunică-mea, Tila, nu mă mai
apropii. Iar bunicul meu fantomă a murit de mult. Prieteni, aici, tata n-a avut. În afară
de Johnny Dobre.
Așa că zic: Steluța. Nu vreau să mă răzbun. Și nici să cer socoteală. Fiecare cu
viața lui.
Steluța clatină din cap. Dacă Johnny ți-a luat tatăl, dacă din cauza lui ai suferit
atât, dacă e jegul uman care spune taică-tău că e, luptă tu în locul lui taică-tău. Fă
curățenie.
Incredibil. Incredibil. E prima discuție în contradictoriu pe care o am cu Steluța
în peste douăzeci de ani de prietenie.
Steluța, eu nu sunt taică-meu. Eu sunt eu. Am viața mea.
Steluța zice te roade, Alexandra, te roade, și, până la urmă, ai o variantă mai
bună a trecutului decât ce ți-a povestit taică-tău?
Adevărul e că n-am. Sau am?
Încerc să nu mai trăiesc în trecut.
Mă duc acasă, deschid ușa. Privirea mi se oprește asupra oglinzii din hol. Din
oglindă mă privește un chip de bărbat - îngrijorat, preocupat, cu lacrimi în ochi. Închid
ochii, să nu mai văd: e chipul lui tata. Al mamei. Al lui Călin.
În ziua în care a murit tata, m-am uitat mult în oglinda din hol. Am stat și m-am
privit. Pentru prima oară. Cu adevărat. Nu mi-a plăcut deloc ce-am văzut.
Și acum stau și mă privesc. Cu adevărat. Cu aparatul foto în mână. Văd, întâi,
chipul unui mort. Chipul tatălui meu, care mă privește cu dragoste. Apoi disting chipul
mamei, al mamei mele vii, care mă privește tot cu dragoste. Văd, într-un sfârșit, chipul
meu: o utopie. Pe mama și pe tata, împreună. Și, încet, cu greu, uitându-mă fix în ochii
care mă privesc din oglindă, în ochii mei, zâmbesc. Pentru prima dată de când încerc
să-mi fac autoportretul.
În spatele meu se deschide ușa de la intrare. Mihai, mama și Mihaela au ajuns,
toți trei, acasă. Nu mă întorc, îi privesc prin oglindă, și mă privesc și pe mine, zâmbind
în continuare. Ei se uită la mine, toți trei, și îmi zâmbesc la rândul lor. Apăs pe butonul
62
aparatului digital. Apoi privesc pe ecranul mic din spate. Îmi vine să sar în sus de
fericire. Doamne, Îți mulțumesc. E primul meu autoportret reușit.
Las aparatul foto din mână. Mă întorc, colțurile gurii mi se ridică și mai tare. Îi
întâmpin. Îi iau în brațe pe toți trei.
Sunt Alexandra Chirilă și îmi îmbrățișez familia. Mă uit, ținându-i în brațe pe
ai mei, la ușa de la intrare: e o ușă de stejar, cu geam semi-transparent. Prin geam, văd
o siluetă care se apropie. Se oprește în fața ușii. Bate. Întreb cine e. Și ușa se deschide
înainte să primesc răspuns. Știu exact cine e.
Intră, salută și zâmbește. Iau, din nou, aparatul foto în mână. Nikon-ul. Leica e
uitat pe măsuța din hol. Întreb: îmi face cineva, vă rog, o fotografie cu Matei?
Mihaela ia aparatul. Și ne face fotografia.
Apoi, intră toți în living, vorbind și râzând. Rămân singură în fața oglinzii. Și
mă privesc.
Am chipul și asemănarea mea.
63

ACadariu - Alexandra În Oglindă

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACadariu - Alexandra În Oglindă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

*text dedicat memoriei lui Adrian Moldovan

Un selfie reușit e ca un examen de autocunoaștere trecut cu brio

La ce (sau la cine) ne mai gândim când ne gândim la Dumnezeu în ziua de azi? În ce

Am scris acest text la persoana I cu scopul de a accentua monologul interior al

Am provocat un stream of consciousness mutant în acest text. Am plonjat în psihicul

Vă invit să descoperiți răspunsurile în cele ce urmează.

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Mă nasc, intrând în catalogul sarcinilor suprapurtate de la finalul deceniului.

Sunt la bunici, în vizită. Ieri am împlinit optsprezece ani. Mă resimt după

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Magazinele sunt pustii. Nu poți cumpăra nimic, pentru că nu ai ce. Cum o să

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Merg spre centru și retrăiesc discuția din bucătărie.

Prima zi de școală. Tata lipsește și va lipsi mereu.

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Nu poți fotografia ce nu cunoști. Și eu încă nu mă cunosc. Lucrez un pic la

Cealaltă Alexandra Chirilă e mică, blondă și pistruiată. Și foarte prietenoasă.

Simt a nuștiucâta durere de inimă din viața mea. Pentru că nu am nevoie de

Mama mi-a spus ieri că pe ea și pe tata i-a despărțit comunismul.

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Prima zi de școală. Bunicul mă ține în continuare de mână. Venim spre casă.

Mă întorc la oglindă și mă descalț și de pantoful drept. Ridic capul, cu grijă, să

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

De la fereastra deschisă a unui bloc se aude “Hai să ne-ntâlnim/Toți în mileniul

- Doris, draga mea! Nu te-am văzut de un car de ani! Încotro?

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Nu mai sunt la fel ca în copilărie. Oglinda nu minte. Mi s-a schimbat corpul,

O sun pe Steluța. Ieșim la o cafea. Steluța, am intrat cu bursă la facultatea de

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Merg în vizită la mama, la maternitate. În salon e cald, pe geam sunt flori de

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Mă uit în oglindă și mă mir. Mă mir de multe, mă mir că nu mai trebuie să port

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Merg mai aproape de oglindă. Apoi mă îndepărtez. Văd acum proporția

Mi-ar plăcea să am și eu un prieten băiat. Care să nu fie “băiatul ăla”. Poate la

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Septembrie. Prima zi de liceu. Sunt în clasa a noua, liberă și fără uniformă, în

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Plec cu Steluța și Bogdan din Gallery. Mă uit în sus. E o zi frumoasă de

Vara. Intru la Foto-Video, cu bursă. Primesc prima scrisoare de la tata. Sunt

Alerg printre frunze. Urăsc luna noiembrie.

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Tot noiembrie. Mama și tatăl meu adoptiv au început să se concentreze pe

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Mă întorc în profil. Mă privesc cu coada ochiului. Mă inspectez din cap până-n

E decembrie. Sunt un pui de om. Botez, în secret, din cauza comunismului,

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Mă privesc, intens, în oglindă. Ce vezi acolo, Alexandra?

Mă schimb. În fiecare zi. Mă schimb pentru că învăț. Învăț să prind chipuri,

Intru în clădirea facultății. Alerg. Sunt în întârziere, și am de prezentat o lucrare

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Gata pauza. Deschid ochii, mă privesc, mă ridic. Am trecut. Sunt de partea

Momentul potrivit. O zi din mileniul III:

Nu mă cunosc, dar mă imaginez. Pornesc de la ceea ce cunosc. Știu că sunt