Am scris această carte pentru că m-am gândit la politică.

Am scris această carte pentru că m-am gândit la oameni, minoritate de orice fel, majoritate de
orice fel.

Mai ales minoritate de orice fel.

De aceea, Ana Ionescu, personajul principal, este evreică, deci minoritate etnică, este femeie,
deci în minoritate pe criterii de gen, mai exact, de statut, și se revoltă împotriva sistemului. Este
ostracizată, șicanată. Pe lângă cele de mai sus, urăște comunismul. Mai multe puteți descoperi
citind cartea.

Mai ales majoritate de orice fel.

De aceea, Ana Ionescu, personajul principal, este româncă, deci în majoritate pe criterii
naționale, este om, deci în majoritate pe criterii spirituale, și acceptă sistemul, deci este în
majoritate pe criterii sociale: este parte din el. Pe lângă cele de mai sus, iubește democrația. Mai
multe puteți descoperi citind cartea.

Am scris această carte pentru că m-am gândit la femei, bărbați, copii, profesori, studenți,
instalatori, sociologi, veterinari, scriitori, artiști, medici, politicieni, chelneri, șomeri, asistenți
sociali, heterosexuali, homosexuali, bisexuali, evrei, creștini, musulmani, buddhiști, shintoiști,
pastafarieni, ortodocși, anglicani, greco-catolici, preoți, episcopi, sfinți, sfinte, călugărițe,
călugări, polițiști, webmasteri, ONG-iști, români, americani, ruși, britanici etc., fotomodele,
persoane cu nevoi speciale... Și aș putea continua.

Am scris această carte pentru persoane cu nevoi speciale. Adică eu, tu, el, ea, noi, voi...

Am scris această carte pentru că m-am gândit la umanitate.

Anda Cadariu

!
Vita est bonum, mors est malum!
"#$%$&

'(&)%*

+,,-&#*(. /$(&

012*ț--$ 21 3$#4)*251! 6 7$*# $ ț-&*(51!

8-79%

")(.#9 '(*

62:-#-.9 /*&#*7$

;*,* ș- 5$:-%9%

<$*.) 2.)%)%) 7-( %9,)

6:-%$&
Prolog

Într-o seară, când mă plimbam liniștită prin centrul orașului, m-a abordat un... tip. Blond cu
ochi verzi. Deși, inițial, în lumina chioară a stâlpilor stradali, mi se păruse brunet cu ochi căprui.
Oricum, m-a oprit, pur și simplu:
- Bună...
- Poftiți, vă rog!
- Știu cine ești!
- Sunt Ana Ionescu, dar... nu nu știu cine sunteți dumneavoastră!
- Nu mă lua cu „dumneavoastră”! Ce, lui Dumnezeu îi zici „dumneavoastră”?
M-am blocat. Și normal! Nu știu cât timp am stat așa – poate câteva secunde, poate câteva ore,
nu mai contează, și oricum, când mă gândesc la timp mă gândesc la Dumnezeu, de care
depindem toți și care, oricât am încerca noi să credem altceva, face cum și ce vrea cu noi, dar
când mi-am revenit, în fața mea stătea tot... un tip.
Doar că era cu câteva – multe – zeci de ani mai în vârstă.
Era brunet cu ochi căprui.
Mai mult, arăta îngrozitor.
Iar m-am blocat. Și normal! Frica! În ciuda ei, am strigat:
- Ce vrei? Tu nu te atingi de mine! Oricine ai fi!
- Mie să-mi zici „dumneavoastră”, ai înțeles? Rahat cu ochi! Poate nu vezi câte stele am
pe epoleți!
Și-atunci, am auzit vocea lui Dumnezeu, care-a zis:
- Orrrrrrggggggooooooolllllliiiiiuuuuuu! De-asta a căzut! Ca să știi, Ana!

Pe lângă că era brunet cu ochi căprui, purta și o uniformă khaki, ornată cu cele mai pompoase,
luxoase și impresionante decorații.
El, în șoaptă, ținându-mă atât de strâns, încât abia puteam respira:
 - Pact!
Am luat ceea ce eram convinsă că e ultima gură de aer pe care o mai iau pe lume, am închis
ochii și am zis:
- Nu.
*

Am deschis ochii. Stătea în fața mea.

Blond cu ochi verzi.
Un om cu pielea foarte roșie, plin de tatuaje și cu pene în cap.
O asiatică, în kimono.
Un ayatollah cu barbă.
Un evreu ortodox cu perciunii ondulați.
O femeie bătrână cu un baston.
Chel, tibetan, într-o togă bordo.
O fetiță marocană.
Și ar fi continuat, dar... blond cu ochi verzi.
- Ăăăăăăăăăă.
- Pot să-ți spun ceva, Ana?
- Da.
- Și Dumnezeu, și diavolul sunt în Cuvânt! Tu nu-ți dai seama ce-ai făcut acuma!
- Ce-am făcut?!
- Te-ai salvat de cuvântul care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu! S-a ridicat împotriva
Cuvântului! Ai refuzat...
- Nu înțeleg.
- Ba înțelegi.
- Nu știu care e cuvântul...
- Ba știi! Numai că încă nu știi că știi. Ai refuzat...
Îl privesc înspăimântată:
- ... un pact cu diavolul!
!
Angela

- Eu ți-am spus, sorella! E crimă organizată!

Ea îl ia în brațe, îl strânge tare și îi ciufulește părul castaniu.
- Da? Chiar? O fac pe cont propriu, sau lucrează la stat?
- Ești prea deșteaptă. Nu te măriți tu...
Nu schițează nici măcar un zâmbet. Ea, în schimb, râde aproape cu lacrimi.
- Dacă n-ai fi frate-meu, poate te-aș și crede! Tu ești și frumos, și deștept – dar dintre
astea două, numai una e adevărată! Cine știe, poate totuși mă mărit. Cu vreun
apparatchik ...
1

Din sufragerie se aude o voce autoritară:

- Angela! Mai încet! Și lasă politica, te rog! E deschisă fereastra! Adi, potoliți-vă, că-i jos
Kati și o încurcăm!
El dă ochii peste cap:
- Da, ce să zic, tată! Kati néni n-are nicio treabă cu noi! Parcă n-am fi jumate unguri!
2

- E, acuma că-i de la unguri, că-i de la români... Și nu mai folosiți cuvinte rusești! Că nu

știți cine vă aude!
Angela se ridică de pe canapea, bagă capul pe ușa sufrageriei, se uită la omul întins pe o pătură
lângă bibliotecă și zice, tare și răspicat:
- Ești un laș, tată. Un laș.
*

Mă uit la ei.
Taică-meu. Soră-sa. Și bunicul. Constantin Ionescu, poreclit Cosco. Un alcoolic. Și un curvar.
Cu nume de împărat creștin, pe care mizează de fiecare dată când gândește „Cine mi-s eu!” Ce
contează că arată ca dracu=! Dar ce copii frumoși are! Tata ca tata, dar Angela... Pe ea o iubesc
cel mai mult, cu toate că nici măcar nu o cunosc personal. Și nici nu o voi cunoaște aici, pe
Pământ.
Încă sunt sus, în cer.
Pare o familie potrivită pentru mine. Mhm, cred că acolo o să aleg să mă nasc!

1
Membru al sistemului administrativ în timpul comunismului;
2
Tanti (magh.);
 *

Bunicu-meu se ridică de pe pătură și deschide ușa. Sunt doi milițieni. El îi mulțumește în gând
lui Dumnezeu că Jeni e la cumpărături.
- Bună ziua, tovarășe Ionescu!
- Să trăiți! – îi salută, cu mâna tremurândă.
Pare și mai slab, și mai speriat ca de obicei. Își aranjează cămașa khaki.
- Am dori să vorbim cu fiul dumneavoastră! E acasă?
- E acasă! Dar... probabil știați asta deja!
- Putem intra?
- Sigur. Înainte, însă, aș vrea să văd un act, o legitimație...
Râd sarcastic amândoi:
- Nu ajunge că vedeți uniforma?
Apoi, cel mai înalt:
- Locotenent colonel Ioan Cozma și maior Köteles András!
- Onorat!
După o scurtă pauză:
- Îmi puteți spune și mie despre ce este vorba? Ce doriți de la Adi?
- Este suspectat de fals în acte publice! Și nu doar el!
- Cum?! Când?!
- Ei, tovarășe Ionescu, știți foarte bine cum și când! Unu la mână, s-a vorbit! Și bănuim
că se va mai vorbi! Doi la mână, dacă nu cooperați, vă așteaptă – pe dumneavoastră
Curtea Marțială, și se poate să iasă foarte urât, iar pe fiul dumneavoastră...
- Nu prea înțeleg...
- Ei, haideți, nu fiți evaziv! Va fi mult mai rău ca data trecută dacă nu povestim puțin!
Se uită în ochii lor. Ezită, apoi:
- Vă rog... Intrați!
Cei doi schimbă priviri când trec pe lângă fotografia-kitsch atârnată în holul sărăcăcios. La fel
ca în mai toate casele: el - în costum militar, soția - cu voal lung, aranjată, proaspăt ieșită din
coafor, încântată că urmează să îi toarne copii.
Și tot ca în mai toate casele, poza este, evident, retușată.
- Nu mai sunteți ce-ați fost, tovarășe! – zice milițianul mai scund, arătând spre portret.
Rânjește.
Viitorul meu bunic, maiorul Constantin Ionescu, are, în acest moment, cele mai subțiri buze din
lume. Și mai are ceva. Mai are atâta coloană vertebrală încât să spună, neîntrebat:
- Eu îmi cunosc arborele genealogic. Decât copiii mei, mai bine eu. Unde semnez?

*
Subsemnatul, Adrian Ionescu,

Declar pe proprie răspundere că bursa de studiu în Marea Britanie care mi-a fost acordată în
perioada 1 martie - 1 iunie 1980 a fost obținută prin concurs public, organizat în cadrul Liceului
de Stat „Unirea”, concurs supervizat de tovarășul director, profesor inginer tehnician Dorian
Țepeluș, și de profesoara de specialitate Doina Iațcu. Din cei 32 de candidați, am fost singurul
care a obținut nota maximă, după cum se poate verifica în catalogul oficial.
Prin prezenta, confirm că atât eu, cât și tatăl meu, maior Constantin Ionescu, am semnat
formularul de deplasare externă și de revenire în țară respectând legislația britanică, dar în
primul rând pe cea a Republicii Socialiste România.

2 august 1983

*
- Ce-au vrut de la tine?
- Eu ți-am mai zis, Angela! E crimă organizată! Ăștia-s peste tot. Acuma s-au apucat să
dezgroape trecutul. Ce-au vrut de la mine. Mi-au pus gând rău! S-au legat de faptul că
am ieșit din țară. Acum trei ani! Și cred că au ceva și cu Țepeluș. Vor să-l dea jos.
- De ce? De ce crezi asta?
- Citește pe sub mână. Știu sigur, și cred că de-aia îi fac probleme. Îi plac scriitori unguri,
polonezi, americani. De britanici nu mai zic.
- Păi să nici nu zici, Adi! Zi mersi că ai fost!
- Da. Mersi. Era să o încurce tata. Mai bine declar eu pe proprie răspundere. Decât el, mai
bine eu.
- Torna, torna, fratre! Numărul de la pantofi al lui Țepeluș l-ai dat?
- Ți-i ciudă? Dă și tu concurs! Poate ajungi măcar până-n Ungaria!
- N-am nevoie. Știi că-s mult mai bună ca tine. La orice.
 *
Eu, din cer:
- Mhm! Așa e! Mai bună ca tata, mai bună ca toți!

- Bună ziua, domnișoara... cum vă numiți?

- Ana Ionescu! Scrie și pe ușă! Bună ziua!
- Suntem de la Direcția Pașapoarte!
- A, da? Nu am pașaport!
- Nu din acest motiv am venit!
- Nu? Atunci de ce ați venit? La un păhărel de ceva, poate? Alt motiv logic să mă trezesc
cu Poliția la ușă nu văd!
- Să treceți pe la noi să dați o declarație!
- Despre ce este vorba?
- Ați fost în Polonia fără să vă faceți asigurare de sănătate!
- Pentru o bursă de nivel postuniversitar?! Era inclusă în contractul de studii!
Pauză. Polițistul mai înalt, cu mai multe stele pe epoleți:
- Nu coincid legislațiile!
În ciuda fricii care mă îngheață treptat, pornind de la picioare în sus, răspund:
- Eu cred că alta e problema aici! Vă deranjează că-mi bat gura pe teme politice, așa e?
Că știu că nici democrația nu-i perfectă! Că merg la proteste! Că prea știu eu cine și cât
fură! Și vă deranjează și afilierea ONG-ului meu la Amnesty International, așa e?
Cineva... cam de aceeași vârstă cu dumneavoastră... mhm... asta înseamnă că... avea
cam vârsta mea pe vremea comunismului... are o problemă că susțin respectarea
drepturilor omului, nu?
Ei schimbă priviri. Îmi vine să le trântesc ușa în nas, dar mă controlez:
- Sigur că vin să dau declarația! O întrebare, însă: am un drum în curând în Ungaria! Nu
știți, se poate doar cu buletinul? De fapt, lăsați, o să mă informez la ghișeu! O zi
frumoasă și multă sănătate!
Se întorc să plece. Sunt pe punctul să închid ușa, dar:
- Cu tot respectul, domnilor! Nu v-ați legitimat!
 *
Încă nu sunt pe lume. Angela tocmai a plecat. Mă uit de sus, din cer, la ceremonie. E
înmormântarea ei. Apare și ea lângă mine... și-mi zâmbește. Stăm una lângă alta și râdem de
preotul care cântă pe nas:
„Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântaaaaaaaaaat!”

*
- Adi, eu nu știu cum reziști!
- Nici eu, Angela! Dar... rezist!
Stau amândoi în picioare, pe balconul îngust al apartamentului înghesuit și întunecos. El bea
cafea, ea – sifon. Pune paharul de plastic, murdar și zgâriat, pe pervazul metalic, lângă
scrumiera - plină și împuțită - a lui taică-său. Motiv de reproșuri de la Jeni, sătulă să o tot
golească în fiecare dimineață.
Adi ia o gură de cafea. Angela îl privește, îngrijorată. El se uită în gol. Pare că e atent la coroana
mesteacănului din fața blocului, dar soră-sa îl ia de mână.
- Ei, hai, nu te mai preface! – și îi dă un bobârnac în frunte.
- De ce dai, tu? De ce dai?
- De aia, ca să te trezești la realitate!
El face o grimasă:
- Spune-mi ceva frumos! Te rog! Am nevoie! Chiar am nevoie!
- Jó. Egy vicc!
- Kérlek szépen! 3

- „Nevasta șefului miliției dă un telefon prietenei ei, amanta șefului miliției.”

- Hahahahaha!
- Staaaai, că n-am terminat! „’Bună, Ilinca!=!=A, tu ești, Mărioara? Cu ce te pot ajuta?!=
=Cu un sfat, dragă! E ziua lui Ioan al nostru în 23 și nu știu ce cadou să-i iau!=!=Ia-i o
carte!=!=Aaaaaa. Nuuuuuu. Are deja una!’”
- Du-teeeee, că inventezi! – râde Adi. Auzi la ea, „Are deja una!” Ăștia n-au nicio carte,
tu! Nici măcar Biblia n-o au acasă! Se duc direct la biserică, să spioneze preoții! Și-ăia.
Toarnă tot...

3
- Bine. Un banc!
- Te rog frumos! (magh.);
 - Taci dracului! Că dacă ne-aude tata, iar avem scandal!
- Da!=mă doare fix în... Îmi asum, bine?!
- Ești tâmpit?!
- Angela, scutește-mă. Să urle, dacă atâta poate! Măcar am zis-o, da? Să urle. Suport. Și
dacă urlă, ce?! A meritat! Libertatea de exprimare este sfântă!
Ea îl lasă de mână, se dă câțiva pași în spate și îl privește analitic.
- A. Da. Acum înțeleg cum reziști, Adi. Acum înțeleg.
- Păi, rezist. Cât mai pot!
- Dă și mie o gură de cafea!
- Nu-ți trebe, tu! E cu năut.

*
Mai iau o gură din latte-ul cu fistic.
*

Cosco intră peste ea, în cameră. Închide ușa după el.

- Angela...
- Ce vrei, tată?
- Vezi că te caută un băiat cu ochi albaștri!
- Cine dracu=...? Ce dracu=...? Faci mișto de mine!
- Să taci și să te duci cu el. Nu ai voie să scoți o vorbă.
- Nu? Da!=ce-am voie să fac? – râde ea pe deasupra romanului franțuzesc de aventuri din
care a citit deja trei sferturi. Tocmai a terminat de citit așa, mai pe sub pătură, un
Wittgenstein, și i-a zis lui Adi că ar cam trebui și el. Dacă nu, măcar un Nietzsche!
Cosco tace. Angela:
- Mmmm? Mmmm? Ce-am voie să fac?
- Ai voie să-i numeri stelele de pe epoleți! Vezi că-i fiu de general!
- Hahaha... nu mă tentează! Și dacă vrei să știi, eu prefer băieții cu ochi căprui!
Se oprește, sub privirea de gheață a lui bunicu-meu.
- Tată, asta-i adevărat?!
El o îmbrățișează și-i șoptește:
- Te duci, te îmbraci, îți iei un schimb de haine, act de identitate. Altceva nimic.
Angela îl strânge în brațe cu forță:
 - Zi-mi!
El se desprinde din îmbrățișare, verifică dacă a închis bine ușa, apoi îi întinde o hârtie împăturită
și strigă, să se audă în toată casa:
- Vezi că rochia verde e în baie, pe cuier!
- Ascult și mă supun! Ce-oi face? - șoptește ea, și râde forțat.
Intră în baie și deschide pumnul. Citește bilețelul:

„Nu știi nimic. Dacă vorbești, mori.

Ți-au ars diplomele.
Zi mersi că știi rusește.
Rupi biletul în bucățele și tragi apa după el.”

Ridică ochii, se vede în oglindă. E albă ca varul. Dar o zice. Cu voce tare:
- Ah. Acum știu tot ce am de făcut!
În primul rând, își acordă un minut în care stă cu capul sprijinit de peretele faianțat.
Se roagă în gând. Apoi se îmbracă, se duce în camera ei și a lui Adi, scoate un pix gri cu capac
albastru din sertarul biroului scrijelit, vechi, care abia se mai ține să nu cadă, despăturește foaia
și scrie, cu un rând mai jos de indicațiile lui bunicu-meu:

„Pentru fratele meu bun, Adi. ‫אותך אוהב אני‬. Ca să știi! Angela”
4

Își șterge lacrimile și ascunde biletul în locul lor secret, unde ea și fratello al ei drag își mai lasă
mesaje: sub ghiveciul în care tronează o dezgustătoare Aloe vera. Știe că el o să-l citească abia
vineri. E ziua din săptămână în care verifică amândoi „cutia poștală”.
Apoi se îndreaptă, hotărâtă, spre ușă. Șoptește:
- Unde semnez? Că îmi cunosc arborele genealogic. Mai bine eu decât ai mei!

*
Eu, din cer:
- Și nici măcar n-o să semnezi...
*

4
Te iubesc! (ebr.);
Iese pe hol, unde Cosco se întreține cu un tip cam de vârsta ei. Într-adevăr, are ochi albaștri. N-
arată rău, doar că ea simte că, de fapt, pe dinăuntru...
„E dracul gol!” – își zice, și încearcă să-și facă cruce cu limba în cerul gurii. N-apucă. Trebuie
să zâmbească și să... Dar nu. Mocnește.
- Mikhail, ea e Angela. Fiica mea.
- Îmi pare bine! – zice el și își scoate, cu un gest formal, chipiul, apoi lasă mâna pe lângă
vipușca pantalonilor.
- A, nu numai că înțelegeți limba română, dar o și vorbiți! – zice Angela printre dinți.
- Da.
- Ce coincidență, și în rusă tot „Da” se zice!
El aprobă, cu un gest controlat-galant. Ea nu mai suportă:
- Я знал, что ты придешь однажды . 5

- Bun. Atunci... să mergem.

- O secundă, vă rog! Dacă e în ordine și pentru dumneavoastră...
- Nu e nevoie de formule de politețe între noi! Și în niciun caz de „dumneavoastră”!
Ea zâmbește rece, se duce la bunicu-meu, care miroase a alcool și a fum de țigară, îl ia în brațe
și îl sărută pe amândoi obrajii. Apoi se uită țintă în ochii lui:
- Adio, tată!
*
Bunicu-meu plânge. Bunică-mea plânge. Taică-meu plânge. Sus, în cer, Angela râde. Se uită la
preotul al cărui statut social e garantat de și exprimat prin patrafirul aurit și nu numai, care cântă
pe nas: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântaaaaaaaaaat!”
*
Termin latte-ul cu fistic, apoi merg la cimitir. I-am luat flori Angelei. Pe mormânt, sub numele
ei și sub anii între care a trăit, scrie „Libertatea de exprimare este sfântă!”. Asta și-a rugat
familia să-i graveze pe piatra funerară, în mai multe limbi, inclusiv în ebraică și yiddish. I-a zis
Mikhail bunicului meu. Care s-a ocupat el însuși. A plătit din economiile familiei.
Când pun florile în recipientul pe care tocmai l-am umplut cu apă, îmi amintesc chipul ei
zâmbitor din singura fotografie în care am văzut-o.
Aprind o lumânare și mă gândesc la ea.

5
Știam că veți veni într-o zi. (ru.);
Subsemnata, Ana Ionescu,

Declar pe proprie răspundere că nu mi-am făcut asigurare de sănătate pentru bursa

postuniversitară de care am beneficiat la Varșovia, în perioada 1 ianuarie – 3 martie 2019,
deoarece era inclusă în contractul de studii, după cum atestă Anexa 1. Doresc, de asemenea, să
menționez faptul că atât statul român, cât și statul polonez se supun reglementărilor Uniunii
Europene, care permit libera circulație a cetățenilor statelor membre fără obligativitatea
prezentării unui asemenea act și că, în consecință, consider prezenta solicitare din partea
Direcției Pașapoarte nu numai ilegitimă, dar și ilegală și imorală.
Pentru informarea solicitanților, închei confirmând în scris faptul că de această dată mă voi
abține de la reclamații către instanțe superioare.

Ana Ionescu

2 decembrie 2021
*

Nimeni, în afară de mine, nu știe tot ce i-a făcut Mikhail Angelei. Nimeni. Eu am văzut... din
cer. Ceilalți știu doar atât: că i-a adus corpul înapoi pe bancheta din spate a unei rable și că a
avut decența să plătească preotul pentru înmormântare.
A și participat la slujbă.
Nu lângă sicriu, unde stă doar familia.
Era cu o doamnă.
Mai în spate.
Cântau amândoi, aproape în șoaptă, împreună cu preotul semidoct, care deja se gândea în ce
sertar să depoziteze banii primiți pentru înmormântare, în timp ce performa cu patrafirul și
crucifixul: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântaaaaaaaat!”

!
Immigrant Song

- Adi, să te controlezi! Ai înțeles? Ce te tot uiți la poza ei și plângi? Ești fată?

- A fost sora mea!
- Da! Și? S-a dus!
- In memoriam, tată!
- In memoriam, in memoriam, atâta in memoriam că deja... Ai obsesii!
- Nu tre!=să mergi la lucru?
- E duminică! Ești normal?!
- Nu! Nu-s normal! Și pe ăla... îl distrug!
- Jeni, hai un pic!
Adi ascunde poza în buzunar și se pregătește.

*
Eu, din cer:
- Tată, câte o să mai suporți?!

Jeni intră în sufragerie, în haine de casă. Adi se uită la ea și aprobă în gând porecla pe care
i-a dat-o Kati néni: „a macska” . Are părul gri, ca blana unei pisici.
6

Ea se uită la fiu-său, dar Cosco o sărută pe obraz. Îl întreabă din ochi ce-i.
- Iar a plâns! Fă ceva!
Jeni se duce la taică-meu și îi face semne cu arătătorul:
- Cum te cheamă, pui de dac?
- O, mamă, termină!
- Și câți ani ai? Parcă erai la facultate, nu?
- Da, mamă, da. Știu. Prima generație cu budă-n casă.
- Vezi că ai nume de împărat... ăăăăăăă.... Cosco?
- Roman, dragă. Roman.
- Da. Mă rog. Dac, roman, nu mă-nteresează. Ai nume de împărat!

6
Pisica (magh.);
 - Mamă...
- Dacă îți trece azi și nu mai plângi după ea o săptămână, duminica viitoare fac cartofi
prăjiți cu ciuperci!
- Tu n-ai inimă, femeie!
- Bine, dragul mamii! Atunci plângi! Plângi și faci ce vrei, puiule! Din partea mea, poți
și să mori în șanț!
- Ție nu-ți pare rău după ea? Și tu, și tata vă purtați ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!
- Nu le știi tu pe toate, dragă! Ce vorbim noi între noi, aia e între noi!
El reușește să schițeze un zâmbet.
- Bine. Atunci, cartofi prăjiți cu ciuperci duminica viitoare! Da!=să fie la prânz!
- Eeeeeeee, și sărac și cu pretenții! Poate nu pot la prânz! Hai că dă supa în clocot! Mă
duc! Să nu mai plângi! Ai înțeles?
- O să... încerc.
Jeni iese, pe fugă. Cosco se duce la el și îl îmbrățișează scurt, ca între băieți.
- O să treacă, Adi. O să treacă.
- Sper.
- Azi nu ieși cu Ovi?
- Nu, că am de învățat.
- Duminica?!
- Am examen!
- Am înțeles. Hai, valea! Spor!
Adi se îndreaptă spre camera care a rămas doar a lui. Când să iasă pe ușă, Cosco îl prinde ferm
de umăr.
- Ce mai e, tată?
Cosco își dă jos ochelarii și arată spre jeanșii aduși pe sub mână din străinătate pe care-i poartă
Adi tot timpul:
- Buzunarul drept din spate. Poza Angelei. Acum!
Ezită, dar până la urmă o scoate și i-o dă.
- Mai bine-așa. Dar, tată! Pe ăla ÎL DISTRUG!

*
- Nu știi să bați la ușă?
- Ei, atâta... Ești în casa mea!
 - Vrei să ne certăm, bătrâne? Tu n-ai citit Biblia? „Cere și ți se va da, bate și ți se va
deschide!”
- O, mai lasă-mă cu... Aha. Văd că iar scrii!
- Da. Și?
- O să ți-o iei, Adi! Toți îs cu ochii pe tine!
- Ți-i ciudă, că tu ești un nenorocit de funcționar și eu am publicat deja! Ai fi vrut și tu...
Și nu mai zi căcaturi! Că toți îs cu ochii pe mine și că nu știu ce! Câte pot eu să fac
pentru cultura asta... Tu? Ce-ai făcut pentru cultura asta?
- Respect, dobitocule! În casa asta eu pun pâinea pe masă!
- Da. Bine. De acord. Dar m-am săturat să tot aud: „Adi, nu mai scrie!” Ce urmează?
„Adi, nu mai mânca!”? „Adi, nu mai bea!”? „Adi, nu mai respira!”?!
- Să taci și să zici mersi că nu ți le auzi și pe alea, da?
- Bine. Ce treabă ai cu mine?
- Vrea mă-ta să-ți zică ceva.
- Zi-i să aștepte. Lucrez la o descriere acuma.
- Nu-i urgent. Ceva că te-a sunat o fată.
- Ce fată?! Zi!
- Parcă lucrai la o descriere.
- Ăăăăăă, da, scuze, mi-am dat seama că tre!=să merg la baie.
Iese în fugă din cameră, se încuie în baie și stă cu urechea lipită de ușă. Aude pașii lui Cosco.
Se concentrează. Da, s-a dus în sufragerie. Deschide ușa de la baie, se îndreaptă tiptil spre
bucătărie. Jeni nu-i de găsit. O fi în cămară, după murături! Deschide ușa – pustiu și-ntuneric.
Unde dracu=-i maică-sa? Și cine l-o fi sunat? Știe și el vreo trei fete, dintre care pe una chiar o
place.
Jeni n-are unde să fie decât cu Cosco, în sufragerie. Atâta au și ei: camera lui, sufrageria, o baie,
un hol oribil și... a, da. Cămara. Ce să facă... merge pe vârfuri. Ușa de la sufragerie e închisă.
Își lipește urechea de ea. Nu se aude nimic. Apasă f-o-a-r-t-e încet clanța. Ușa se deschide rapid,
larg, și dă nas în nas cu taică-său. Se sperie, dar Cosco îi spune, calm:
- Mă-ta-i la cumpărături. Nu te-a sunat nimeni, boule!
Se uită la fața în catharsis a lui Adi și începe să râdă. Adi, cu greu:
- Atunci de ce...?!
- Respect, dobitocule! Vezi că și eu am scris la vârsta ta! Poezii!
- Mda...
 - S-auzim! Cine ai fi vrut să te sune?
- Ăăăăă. Nimeni. Eram doar curios.
- Nunununu! Vreau nume! Cel puțin unul!
- Nu!
- O, ba daaaaa!
- Tată, descrierea aia...
- Mhm. Mhm. Cum o cheamă pe descrierea aia? Și poartă fustă mini, sau maxi?
Adi nu mai știe ce să facă, ce să zică, unde să se-ascundă. Dar fix atunci... sună telefonul.
Țțțțțțțțțțrrrrrrrr. Țțțțțțțțțțrrrrrrrr.
Niciunul nu schițează niciun gest.
Râd, amândoi, isteric.
Telefonul sună în continuare.

*
Îi e greu, o vreme, fără fotografia Angelei, dar se consolează cu gândul că jeanșii au și un
buzunar drept din față, de unde scoate singurul lucru pe care-l mai are de la ea: biletul. Nu poate
să-l țină altundeva, i l-ar confisca ai lui. Îl pune peste cursul de Tehnologia prelucrării prin
așchiere și citește ultimele ei cuvinte către el:

„Pentru fratele meu bun, Adi. ‫אותך אוהב אני‬. Ca să știi! Angela”
7

Se uită la crucea pe care stă un Iisus răstignit, chiar în fața biroului lui. Trage cu urechea, ai lui
sunt în bucătărie, servesc prânzul. Se așează în genunchi și se roagă, în gând. Pentru sufletul ei.
Își cere iertare pentru disprețul pe care-l simte față de preoții fără har. Ăia de toarnă enoriașii
care merg să se spovedească. La ce mai fac... încearcă să nu se gândească. Cu frică, furie, și,
spre surprinderea lui, ură, se roagă să moară toți securiștii. Și repetă de câteva ori, tot în gând,
uitându-se fix în față: „Și pe ăla care mi-a omorât sora să-l ierți Tu, Doamne! Eu nu pot!”
Apoi mulțumește pentru tot ce mai are. Își face o cruce. Se ridică în picioare, pune mâna pe
bucata de lemn simplu, nelăcuit, din fața biroului, și zice cu voce tare:
- Dacă s-ar afla ce am eu pe perete, aș face închisoare pentru Tine, Doamne! Ai grijă de
Angela! Te rog!
*

7
Te iubesc! (ebr.);
Eu, din cer:
- „Cere și ți se va da!” Pun o pilă, tată! Pun o pilă! Să fie bine Angela!

*
- Mă bucur că ne-a făcut cunoștință Sanda...
- Și eu mă bucur, sunt sociabilă din fire!
- Atunci, poate ne mai vedem, Ana!
- Și săptămâna asta, dacă vrei!
- Stai puțin!
Scoate mobilul din buzunar, se uită mirat la el. Răspunde:
- Tudor Negrescu, bună ziua! Aaaa!... A! Aaaaaaaa! Siiigur!
Se îndepărtează, cu mobilul la ureche. Nu durează. Revine:
- Scuze, de la contabilitate! Ce ziceam?
- Eu ziceam, Tudor! Că și săptămâna asta, dacă vrei!
- Poate cealaltă...
- Oricând! Sanda are...
Îi sună iar telefonul.
- ... numărul meu de telefon!
Îi fac cu mâna și mă îndrept spre casă.
*

E o zi însorită, dar în casă e tot ca de obicei: penumbră. În camera lui Adi, care întotdeauna a
fost cea mai luminoasă, geamul e întredeschis și pe birou sunt aruncate niște cărți, un stilou
chinezesc și niște foi. Cosco se plimbă prin spațiul nu tocmai generos. Jeni stă pe scaun, cu
spatele la fereastră. Adi deschide ușa. E în eternii jeanși, deja uzați la modul cel mai sexy posibil,
și într-o cămașă albă, cu primii trei nasturi de la gât descheiați.
- Sigur, sigur, siiiiiigur! – zice taică-său, ștergându-și, cu un gest răzbunător, transpirația
de pe chelia în creștere.
Adi rânjește:
- „O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus....”
Ai lui râd, amândoi. Jeni – cu vocea ei groasă, sacadată, taică-său – mai încet, pe sub mustața
pe care n-a avut-o niciodată. Adi scoate din buzunar o foaie împăturită. Își drege glasul.
- Ooooooo, discurs! – zice Cosco. Stai să-mi iau niște sifon!
 - Nu pleci nicăieri! – îl prine Jeni de mână. Stai drepți și-l asculți pe fii-tu!
- Convenabil, nu, draga mea? Tu - așezată comod pe scaun și eu – drepți! Ce, ai făcut
armata? Ce te crezi? General?
- Ia mai taci, tată! – se bagă Adi peste el. Dacă nu era fată de la țară, cine știe unde putea
ajunge! Ce, ție ți-ar conveni să fii secretară?
Jeni face ochii mari de încântare:
- Hai la mama să dea un pusi!
- Trebuie să-l și merit!
Își drege glasul, despăturește voit-arogant foaia. Liniște. El estimează momentul potrivit. Îi lasă
să fiarbă exact atât cât trebuie, apoi:
- Dragi tovarăși și pretini,
Rrrrrrrrrrromânia, astăzi, sărbătorește o maaaaaarrre rrrrrrrealizare. Pe lângă nenumăratele
fabrici și uzine construite de Partidul Comunist Român, am plătit datoria iiiiiexternă și am
înființat la Pitești, de fapt la Cluj-Napoca, o fabrică de mașini produse iexclusiv de
Rrrrrrrromânia. Mulțumesc poporului rrrrrrrromân pentru – stai, ce scrie aici? – a-a-a-
annnndurrrrranța – de care a dat dovadă suportând austeritatea. Românii nu au avut electricitate
și căldură pentru ca Republica noastră Socialistă, mama noastră sfântă, să plătească datoria
iiiiiiexternă și să reușească, astfiiiiel, să producă nenumărate sonde, dar și, după cum puteți
videa, aci, de față, prima mașină sută la sută rrrrrromânească, prrregătită pentru iiiiexport!. Voi
tăia – ăăăăăă, ce scrie aici? – pamblica, mda, pamblica, după ceremonia militară! Tovarăși,
prezentați arm=!”
Ai lui sunt deja pe jos de râs. El, însă, foarte serios, face o plecăciune. Spre surprinderea lui,
primește aplauze.
Se duce la maică-sa:
- Ei, acum cred că merit!
Jeni îl pupă de mai multe ori, în timp ce Cosco se uită apreciativ în direcția lor. Mai ales pe Adi
îl admiră cât n-o să știe fiu-său niciodată. Se trezește din visare numai când aude comanda
soției:
- Pe loc repaus!
Se duce la Adi și-l bate prietenește pe spate:
- Bravo, băiete! Frumos discurs! Dar ai uitat să menționezi acolo cum o cheamă pe mașina
asta sută la sută rrrrrrrromânească!
- Ăăăăăăăăă.
Bunicu-meu începe să râdă:
- Și? Poartă fustă mini, sau maxi?

*
Eu, inspectând-o pe mama cu atenție, de sus, din cer. A! A ieșit să se plimbe:
- Azi -maxi!
*

Mă duc în cameră, scot unul dintre portretele ei din albumul de familie. E o fotografie veche.
Tata i-a făcut-o.
Eu, spre deosebire de el, nu mă pricep la descrieri.
Așa că o spun direct: cea mai sexy femeie de 19 ani pe care am văzut-o în viața mea într-o poză.
*
- Păi, așa e, tată! Te-ai prins. Am cunoscut o fată.
- Mhm. Mhm. În ce sens? Biblic?
Adi râde:
- Încă nu.
- Când vrei, ne spui ce și cât vrei să ne spui.
Bunică-mea se ridică de pe scaun și îl ia în brațe:
- E frumoasă?
Taică-meu se înroșește:
- Cea mai!
Bunicu-meu vine și îi ia pe amândoi în brațe. După câteva secunde:
- E deșteaptă?
Adi se desprinde din îmbrățișare, se uită la amândoi și zice:
- E înspăimântător de deșteaptă!
- Hm. – zice Cosco. Interesant!
- Ce-i așa interesant, tată? Nici măcar n-ai văzut-o!
- E interesant ce zici. Și deșteaptă, și frumoasă... la tine e fix invers!
- Ahaaaaaaa... ți-e ciudă că am pectorali mai faini ca ai tăi! Și nu mai deforma faptele:
întâi am zis că e frumoasă, și după aia că e deșteaptă!
- Ce-s părinții ei?
- Îs oameni de treabă, din câte zice ea.
 - Bine, hai că te las în pace.
Adi răsuflă ușurat, dar Cosco adaugă:
- Deocamdată.
*
Tudor se uită la mine, șocat:
- Tu?! Tu mergi la biserică?!
- Eu! Da, eu merg la biserică!
- Cum...? În ziua de azi... Nici măcar Sanda... Și chiar nu pari genul!
- Îmi place!
- Ție? Care pari... ca tot omul... de secol XXI...
- Nu mă duc niciodată, dar nici-o-da-tă la slujbă. Mă duc... pur și simplu.
- De ce nu te duci la slujbă?
- N-am nicio treabă cu religia instituționalizată. Eu... cu spiritualitatea. În plus, se moștenește.
- ...
- Și taică-meu – mai ales taică-meu! -, și maică-mea... au fost cam persecutați de preoți. Eu?
Niciodată! Eu cred, de fapt știu sigur, că sunt mulți care au ceea ce se numește har. Că am
cunoscut câțiva. Și preoți, și călugări! Și bărbați, și dacă vrei să știi, și femei! Dar asta cu
slujba... o moștenesc. Nu aveam nicio problemă mai demult. Până când... până când...
- Până când ce?
- Știi... bănuiam. Dar mi s-a confirmat.
Tudor dă ochii peste cap:
- Eternul mister feminin...
- Nu-i niciun mister. Era, dar nu mai e. Era și feminin, dar nu mai e. Tata. A avut o soră. Armata
și preoții au ucis-o. Eu încă nu eram pe lume...
- Și-atunci?
- Am fost la C.N.S.A.S. . I-am citit dosarul.
8

- Păi și-atunci?!
- Ți-am spus! Nu mai merg la slujbă. Dar la biserică – oricând!

*
Angela, din cer:
- Asta-i a mea! Asta-i...

8
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității: www.cnsas.ro;
Străbunică-mea, de lângă ea:
- Eu ți-am zis, Angela! Eu ți-am zis!

Primele cuvinte care aproape îmi iau viața mi le zice mama:

- Ana, vezi că sunt foarte mulți oameni care – și strigă: ÎȚI VOR RĂUL!
- Ăăăăăăă, da, scuze, mi-am dat seama că tre!=să merg la baie!
Intru, încui ușa, stau un minut-două, mă uit în oglindă. Și zic, tare:
- Da!=CUI și CE am făcut eu, ca să-mi vrea răul?! Și de ce URLĂ?!
După care mă gândesc că poate are o zi mai proastă, n-ar fi prima... Așa că mai stau un minut-
două, ochi în ochi cu mine însămi, și-mi tot zic, în gând: „Nu-i adevărat, nu-ți vrea nimeni
răul!” – de vreo douăzeci de ori. După care, tot de vreo douăzeci de ori, dacă nu și mai mult:
„O să fie bine!”
De fapt, îmi dau seama, fac asta pentru că încerc să vindec rana. Aproape mortală. Cum vorbește
cu mine?! Eu știu că e fiică de colonel, da=...
Și iau o hotărâre. Descui ușa, ies din baie, mă întorc în living și mă uit la ea. Nu-mi dă atenție,
dar mă apropii și îi pun mâna pe spate. Se sperie. Apoi se uită și ea la mine și începe să plângă
în hohote. O strâng în brațe, îi șterg lacrimile, o pup.
După ce îi trece, zâmbesc și scot limba. Schițează și ea un zâmbet. Mă îndepărtez. Știu că se
uită după mine. Așa că mă întorc, duc mâna la un chipiu imaginar, îi fac cu ochiul și-i spun:
- Declar pe proprie răspundere că o să fie bine, mamă!
- Hm! – zice ea. Sper!
- Unde să semnez ca să mă crezi?
- Știi ceva, Ana...
- Să-ții gura și să accepți că așa o să fie, ai înțeles? O să fie bine! - îi spun, ferm.
Am lăsat-o fără replică. Profit de ocazie și închei discuția:
- Mamă! Aș depune și jurământul militar ca să te conving, doar că nu cred în armată!
Cred – și strig: ÎN MINE!
Fac o plecăciune. Nu primesc aplauze.

*
E seară. Gașca s-a adunat în jurul unui foc de tabără. Ei doi se plimbă pe malul mării.
Se opresc, se uită la valuri. Niciunul nu știe ce să zică. Deja tac de atâta timp, că se aude cum
pocnește aerul din cauza tensiunii. În sfârșit, Adi, timid:
- Uite, luna! E crai-nou!
Edina începe să râdă, tare, necontrolat. El o privește întrebător, apoi:
- Ce-am zis?!
- Nu, nu e ce-ai zis tu, e ce-am gândit eu!
Încearcă să nu lase să se vadă cât de nelalocul ei se simte.
Pauză. El își drege glasul. Ea stă în liniște lângă el.
- Bine. - zice Adi. Încă o dată.
Îl privește derutată. El se așează în genunchi. Nu-i pasă că s-ar putea să i se rupă jeanșii. Apoi,
cu forță, folosindu-și cel mai puternic și masculin timbru al vocii, arată cu mâna dreaptă peste
mare:
- Uite, Edina! Luna! E crai-nou!
Se vede că atâta e de îndrăgostit că moare de frică. Încă nu știe că Edinei îi place opera și ascultă
de câte ori are ocazia, și ea, și Nicu, taică-său. Așa că tresare când ea îi răspunde, pe o voce de
tenor:
- Uuuuuuiteeeeee, Eeeedinaaaaaa! Luuuuuuunaaaaaaa! Laaaaa luuuuunnnaaaaa! E
Craaaaai Nooooou!
Apoi, ca o soprană:
- Aaaaaaaa, Adriaaaaaan, Imperator Muuuuuundi! Dacă era lunăăăă
pliiiiiiiinnnnnăăăăăă, urlaaaam amândooooooooi, ca luuuuuuupiiiiiiii!
Adi începe să râdă necontrolat.
- Du-te, tu, că suntem doi cretini!
Și îi pune mâna pe umăr. Încet. F-o-a-r-t-e încet.

*
Eu, din cer:
- Vai, da!=dobitoc mai ești! Nu vezi că-i varză după tine mama?! Cât să mai rabd?! Cât să
mai aștept?!

*
- Adi, la raport!
 - Mhhhhhmmmm! – zice el, așezat în bucătăria înghesuită, la masa care are pe ea o
mușama de prost gust. Ronțăie o felie de pâine cu untură și ceapă.
- Repejor, repejor!
- Mamă, tre!=să mă lași să...
- Pune jos pâinea aia și hai la Cosco!
- A. Nu. De data asta, nu.
Nu l-a observat pe taică-său, care stă proptit în ușă. Are ochelarii cu lentile groase încastrate în
rame bădărane sprijiniți pe frunte. Se uită la Adi încruntat. Fiu-său e cu ochii în farfurie. Și
molfăie liniștit. După câteva clipe de tăcere, Cosco:
- Adică cum, nu?! Adică cum?!
Adi sare ca ars.
- Istenem , ce faci, omule?! Vrei să mor?!
9

- Păi, decât să mori, nu mai bine mănânci pâinea pe care o aduce-n casă tac=tu?! Văd că
ai pus și ceva... decorații pe ea.
- Nu mă mir că nu ți-a ieșit cu poezia, tată! Se zice „decorațiuni” în cazul ăsta, da?!
- În cinci minute, în sufragerie!
Și iese.
Adi se uită disperat la maică-sa. Ea ridică din umeri. Apoi:
- Hai, mâncă și du-te!
El, gândindu-se că Angela se întoarce în mormânt:
- „Mănâncă”, mamă. Nu „mâncă”. „Mănâncă”!

Cosco e întins pe canapea. Ține în mâna dreaptă o antologie de poezie românească interbelică.
Adi deschide ușa, se uită la el, apoi dă ochii peste cap și își trage un scaun.
- Văd. – zice Cosco, și-și dă jos ochelarii.
Adi nu se poate abține și începe să râdă, numai că bunicu-meu nu se lasă intimidat:
- Văd. Că te macină ceva. Probleme la facultate? La ce materii estimezi că o să ai restanțe?
Hai, toarnă tot!
- La niciuna! Și nu pot să „torn” chiar tot!

9
Dumnezeule! (magh.);
 - Mhm. Mhm. Ai putea, totuși, să-mi zici...
- ... dacă poartă fustă mini sau maxi? Nu! Nu aș putea să îți zic! Dar aș putea să-ți arăt,
dacă ții neapărat!
- Mhm. Mhm. Deci vrei să pară că eu vreau, nu?
Adi trage aer în piept și se gândește că deșteptul cedează – de obicei... nervos.
- Nu asta vreau, tată! Vreau să mă-nsor!
Cosco își pune ochelarii, deschide cartea și se face că citește, foarte concentrat. Adi stă. Fierbe
în tăcere. Apoi se ridică, pune scaunul la locul lui, dă să iasă. Bunicu-meu:
- Mhm. Mhm.
Taică-meu trântește ușa după el. Cosco, din cameră:
- Jeeeeeennnnniiiiiiiiiii! Adi vrea să se.... hahahahahaha....
Adi, peste el:
- Mamă! Unde mi-i cheia? Ce pixu=, mamă?!
Devastează hainele de pe cuier, caută în toate colțurile, buzunarele, mânecile, căptușelile rupte.
- A. Da. – și-și culege cheia din locul unde o lasă de obicei, pe măsuța de sub cuier.
Deschide ușa de la intrare și iese. Simte o răsuflare fierbinte în ceafă. Cosco:
- Mhm. Mhm. Lasă că încui eu.

*
- Sabina... nu mai rezist!
- Mda. Cred, Ana. Eu, în locul tău...
Știu că în momentul ăsta am cele mai subțiri buze din lume. Încerc. Până la urmă, îi răspund:
- Spune-mi! Poate mă ajută!
- În primul rând... – și pune cartea pe nisip, lângă șezlong – eu... de mult nu mai eram în
locul tău.
- Adică?
- Nu știu tu, dar eu... fugeam de-acasă... și să mor în șanț și nu mă interesa!
- Hm.
Mă uit în larg. Câteva bărci cu motor sar peste valuri și, mai aproape de mal, se chinuie niște
oameni care ar vrea să facă windsurfing. Îmi vine să râd: nu se simte nici o idee, nici un firicel,
nicio adiere de... și... ăștia... visează la briza mării!
- Dar... dar... dar... A! L-am găsit!
E cu uleiul de plajă în mână și se pregătește. Mă rog în gând să-mi zică ceva care să mă scoată
din asta.
- Dar greșeam, Ana. Greșeam. Stai la locul tău! Măcar... până la anu=!

*
- Tu, tu, tu! Dar ceilalți?!
Mă uit la ea... nu-nțeleg o iotă.
- Ce-ai cu mine, mamă?
- Ești o nesimțită, aia am cu tine!
Nu știu cât timp trece până să-mi revin. Dar ce știu sigur e cum arată în acest moment pe
dinăuntru, știu că s-ar bucura să-i spun „dumneavoastră” și știu exact câte stele are pe epoleți.
Mă gândesc că mă fut în ea cariera ei de profă de mate. Pentru că... eu?! Eu?! Mă ridic. Ies. Mă
duc la mine în cameră. Mă răzgândesc. Reintru, hotărâtă, în living. N-apuc să scot o vorbuliță,
că...
- Afaaaaaaară!
Stau pe hol câteva minute. Pândesc de după ușă. Unde s-o fi ascuns? Văd numai pomul de
Crăciun, plin de zorzoane, cu o stea uriașă în vârf, și simt mirosul de cetină. Mă agăț, cum fac
de fiecare dată când e pusă pe scandal, de gândul că la anu!=dau la facultate și scap. O pornesc,
pe vârfuri, spre camera mea. Și-aud:
- Înapoooooi!
O iau la fugă, ajung în cameră și închid ușa. Știu ce urmează. Deja am mâinile pe urechi când
intră, val-vârtej. Dar tot aud:
- NU dai la Limbi Străine! NU mai deschizi discuția!
Mi-era clar de mult că nici n-ar avea rost să încerc să deschid discuția. Ridic din umeri, fără să
iau mâinile de pe urechi. Știu mult prea bine că încă nu s-a terminat. Ca de obicei, am dreptate:
- Și să știi, Ana, că nu există dragoste necondiționată! Nici măcar dragostea dintre părinți
și copii! Și să mai știi că am suferit umilințe MAXIME! DIN CAUZA TA!
Iese.
Nu am nici cruce, nici icoane în cameră. Dar cad în genunchi, încep să plâng și mă rog la
Dumnezeu să moară maică-mea dracului odată!

*
- Serus, tată!
El râde mânzește și răspunde: ‫טוב בוקר‬. 10

- Mda. – zice ea și se uită urât la icoana cu mama și copilul de pe perete.

- Ce-i?
- Cheam-o și pe maică-mea.
- Da!=cheam-o tu! – se încumetă el. Eu nu strig în casă! Eu sunt un om....
- Bine. Atunci plec.
- Stai jos, Edina!
- Da, bine, dar nu în orice condiții. Da?! Dă-te de pe fotoliul meu!
Nicu. Bunicu-meu. Bonom. De la natură. Se execută, că ce să facă și el...
- Hai că mă duc după ea! Eu sunt un om educat!
Iese, înainte să apuce ea să-l certe.
Intră bunică-mea, Monica:
- Sărrrriiiiiiiiți, că vin tuuuuurciiiiiiiii!
- Mamă, mai taci! Ce dracu!=tot ai cu turcii?! Și oricum, numele meu e grecesc, nu turcesc!
Și dac-ar fi turcesc, ce?!
Se face că n-aude:
- A, tu erai? Edina, drága szivem ! Copilul meu renegat, care umblă pe coclauri!
11

- Mhm. Mhm.
- Nicule, unde ești, că asta mă mănâncă de vie!!!!!!

*
Eu, de sus, din cer:
- Hai, spune-i! Spune-i, mamă! Spune-i la bunica! Spune-i că vrei copii! Spune-i – și
încep să râd – că ai căzut în păcat!

*
- Maaaaaamaaaaaa!
- Ce-i!
- Ne împăcăăăăm?
- Bine!

10
Bună dimineața! (ebr.);
11
Draga mea (magh.);
 - Pot să zic...
- Offffff... stai un pic!
Se duce la pomul de Crăciun și aranjează steaua din vârf. Apoi ia niște turtă dulce de pe o
creangă și mi-o întinde. Răsuflu ușurată. Înseamnă că chiar i-a trecut. Îmi fac curaj:
- Nu înțeleg de ce... ai suferit umilințe maxime din cauza mea. Și de ce ai zis că sunt
oameni care îmi vor răul. Și de ce ai zis că nu există dragoste necondiționată.
Ridică degetul în aer, apoi:
- Mai bine, Ana. Mai bine să nu înțelegi.
Mă duc pe vârfuri la ea și o pup. Nu zice nimic, nu mă pupă înapoi. Mă îndrept, hotărâtă, spre
ușă, dar mă opresc. Observă:
- Mda. Ce mai e?
- Să știi căăăăă...
- Vrei să-mi strici ziua!
- Bine, mamă, bine! Dar nu sunt de acord! Există dragoste necondiționată! Sunt oameni
pe lumea asta care trăiesc numai cu dragostea lui Dumnezeu!
Arăt spre brad și ies. Pândesc de după ușă. A rămas în picioare, lângă canapea. Se așează foarte
încet. Șoptește:
- Cât... curaj! Când să-i zic... că suntem evrei? Și eu... și taică-său... Și că e și fată... și de-
asta... Și că credem în Dumnezeu... și că... ăsta e răspunsul la întrebările... și că... de-
asta...
Mușc din turta dulce. E delicioasă.
*

- Edina! Edina!!!!! Acuma ți-ai găsit?!

- Păi...
- Și facultatea?
- Renunț!
- Ăsta e caz de forță majoră, draga mea! Niculeeeeee, hai odată, că e grav!
Bunicu-meu trage de timp. În sfârșit, intră în cameră. Pe fotoliul lui tronează mama. Și ea,
și bunică-mea, care e așezată pe canapea, se uită urât la el. Așa că, fâstâcit:
- Ăăăăăăă, da, scuze, mi-am dat seama că tre!=să merg la baie!
- Nicule, e grav! Vrea să se mărite!
Tăcere. Ele schimbă priviri. Până la urmă, mama:
 - Taci ca porcul în păpușoi!
El, roșu la față de la efort, începe să râdă abia audibil. Ea:
- Tată, zi ceva!
Acum e rândul bunicilor să schimbe priviri. Până la urmă, bunicu-meu:
- Da!=el vrea?
Maică-mea și bunică-mea, deodată:
- Nu ți-e rușine...
- Nesimțit...
- Ordinar...

Eu, din cer:

- Nu ți-e rușine, nesimțit ordinar!
*

- Să știi, Ana, că TOȚI sunt la fel! Inclusiv idealul tău masculin, taică-tău, pe care atâta-
l regreți! Și să mai știi că la 40 de ani, viața mea arăta ca o ciupercă atomică!
- Eu nu cred că toți sunt la fel, mamă... De fapt, știu sigur că nu sunt la fel...
- Arată-mi UNUL! Unul diferit!
- Păi, chiar știu unul!
- Să nu-l prind pe-aici, că-i rup picioarele! Ai înțeles? Să nu te măriți! Niciodată! Dacă te
măriți, jur că ți-l DISTRUG!

Bunicu-meu, speriat:
- Ăăăăăă, da, scuze, bănuiesc că vrea și el! Adică sigur că vrea și el, cum să nu vrea?!
Bunică-mea îl privește cu subînțeles:
- Și? Ce se poate face?
Maică-mea aproape se urcă pe pereți de nervi. Încearcă să se controleze. Până la urmă, cu greu:
 - Vorbești sau plec, Miklos drága! 12

El, tot cu greu:

- Edina, decât tot singură pe drumuri, mai bine în doi. Să vină, să vorbească cu noi. Și
după aia, vedem, discutăm dacă e chiar așa cum zice Sfânta Scriptură: „Cere și ți se va
da.”...

Mă duc pe la ea. A pus playlist-ul cu Ed Sheeran. Bag capul pe ușă. Sare în sus de fericire:
- Haaaaaaa! Ce bineeeeee!
Ne îmbrățișăm strâns, râdem și o pup lung pe obraz. Se apucă să danseze. Apoi:
- O cafea, ceva?
Simt un junghi în inimă. Îmi fac o cruce.
Se uită ciudat:
- Ce-ți veni să-ți faci cruce? Adică nu asta... De ce acum?
- Mamă...
- Nanananna. Zi. Ca de obicei cafeaua? - zâmbește ea și pornește espressorul.
- Mhm. Mhm.
Râde și face semn cu degetul:
- Crezi tu că scapi așa ieftin! Aștept! De ce ți-ai făcut cruce?
Trag aer în piept și răspund:
- Pentru căăăăă... acum îmi pare rău că...
- Daaaaaaaa?
- Știi tu, mai demult, când era greu și urlai tot timpul...
- Of. Daaaaaa?
- Mă rugam să mori!
Se uită la mine lung. Apoi:
- Să știi că și eu mă rugam să mor!
Mă duc la ea și o iau de mână.
- Bine că Dumnezeu a fost mult mai deștept ca mine! Și ca tine! Că... tată n-am avut.
Dar... o mamă...

12
Dragă Nicolae (hu);
Și, ca să se convingă că mi-a trecut, îi mai spun:
- Bine că a trecut!
- Apropo de trecut...
Îmi pune zahăr în cafea și amestecă, până se dizolvă, folosindu-și cealaltă mână.
- Să știi, Ana, că ai avut și un tată! Nu ar fi plecat! Dar l-au dat afară din țară! Comuniștii
ți l-au luat! Că prea credea el că libertatea de exprimare este sfântă! Să știi că a scris și
a publicat! Dar i-au interzis! Și i-au ars toate diplomele! Era să facă închisoare, că l-a
prins miliția cu o cruce pe perete!
Tac un pic și apoi îi spun:
- Să știi că n-am știut toate astea, dar... De fapt... Doamne! L-am visat, mamă! Am visat
asta! Am visat aia cu... Asta-i adevărat? A scris? Am visat că... Și... i-au... E adevărat?
Tata a scris și... i-au interzis să...
- Mda. E adevărat, Ana!
- A fost politic! De-asta-s eu obsedată de drepturile omului de când mă știu! Comuniștii
ne-au distrus familia?!
Zâmbește, face cu ochiul:
- Mhm. Mhm.
*

Se plimbă prin centru, ținându-se de mână.

- Mulțumesc! - zice Edina. Mi-a plăcut filmul!
Adi îi face cu ochiul:
- Daaaaaa, am văzut eu cum te uitai la Hiawatha ăla!
- Da’ și tu la gagică-sa!
- Așa e, și eu mă uitam la gagică-sa! Îmi plăceau mocasinii ăia... Și îmi mai plăcea....
- N-avea ce să nu-ți placă la aia!
- Și el era... destul de... cam...
Edina începe să râdă.
Adi, foarte sobru:
- Edina, care-i cântecul tău preferat?
- All You Need is Politics de...
- Gândacii de Bucătărie? Mă rog, cu o literă schimbată....
- Mhm. Mhm. Al tău?
- Immigrant Song de Led Zeppelin.
Și încep, deodată:
- Aaaaaaaaa – a! Aaaaaaa! – a!
Se întorc capete după ei. Nu le pasă: râd, se iau de mână. Se opresc să-și ia castane.
- Adi!
- Ce-i?!
- Ți s-au rupt jeanșii!
Se uită... într-adevăr, i s-au rupt la genunchi. Iar are fața în catharsis. Dă din mâini. Respiră.
Tace. Apoi se uită fix la ea, cu lacrimi în ochi:
- Vreau copii! Cel puțin unul!
*
Eu, din cer:
- Mhm. Mhm. Asta te-am făcut eu să crezi. Că vrei copii. Cel puțin unul. De fapt, eu
vreau să vin! Și o să mă cheme Ana!

- Tu să taci, da?!
- Ba să taci tu, Adi!
- Nu, Edina, nu! – și aproape îi bagă degetul arătător în ochi. Că eu am dreptul să vorbesc,
că tata-i maior, da?! Tac=tu-i un amărât care cară păturile alea împuțite din depozitul
cazarmei în camere! Și după aia înapoi în depozit! Da?! Deci respect!
Se uită lung la el, după care strânge tare pumnul drept și zice printre dinți:
- Taică-meu a fost colonel!
- A fost! Deci să taci, Edina!
- Ba nu tac, Adi, nu tac! Maică-ta-i secretară! Mama-i profă! Și directoare pe deasupra!
Așa că gura!
- Du-te desenează căcaturile tale de piramide geometrice pe care vi le cer la facultatea aia
a voastră geometrică de căcat geometric!
- Pentru asta îți doresc să pici examenul la Desen tehnic!
- Ia mai taci!
- Ba tu să taci!
Intru eu, cărând în mână un aragaz de jucărie și o șurubelniță subtilizată din cutia unde bunicu-
meu, Nicu, nu Cosco, ține ustensilele de reparat.
- Voi să tășeți când volbiși cu mine!

Merg pe stradă. Mă opresc să-mi scot iPhone-ul din rucsac.

În fața mea, un cuplu așezat pe bordură. Tipul îi dă lecții pițipoancei:
- Dragostea de țară este sfântă!
Pufnesc disprețuitor, pentru că am în fața ochilor piatra funerară a Angelei și-mi pun căștile în
urechi. Spun cu voce tare ce scrie pe mormântul ei:
- Libertatea de exprimare este sfântă!
Tipul pare deranjat. Pun pariu că naționalismul se moștenește. Oricum, ceva mai comunist n-
am auzit după ’89. Așa că mă apropii încă puțin de ei. Pițipoanca mă evaluează din priviri:
concurența?
Îi fac semn că la de-ăștia nu mă cobor, mă uit fix la tip și zic:
- În ceea ce privește dragostea de țară, pe tata l-ați...
Scot căștile din iPhone, pun telefonul pe speaker, mă duc și mai aproape de el și dau la
maximum Immigrant Song.
Tipul se uită urât la mine.
Se uită foarte urât.
Încep să râd.
*

- Ana, se vede că tu și maică-ta v-ați reparat relația... incredibil de mult!

- Așa e, Sabina! Și să știi că...
Ridică degetul.
- Daaaar! Dar.
- Dar ce?
- Se mai vede ceva. Că anumite lucruri între voi două nu se vor repara niciodată!

*
Deja ne știm de ani buni. Suntem la mine acasă. E întins pe podea. Mă uit la el... pare foarte
concentrat.
- Ana, tu de ce nu ai prieten?
- Unu la mână, Tudor, abia mi-am făcut fundația. Sunt prea ocupată cu drepturile omului
ca să am timp de un prieten. Doi la mână, am avut! Am avut mai mulți prieteni, dar...
nu a funcționat! Două relații au fost chiar de lungă durată. Trei la mână... poate, cine
știe, o să am și prieten! Boyfriend . Dar ca să ajungă să fie my boyfriend, întâi trebuie
13

să fim friends ! 14

Tace. E o tăcere neobișnuită, cum nu s-a lăsat niciodată între noi, așa că încerc:
- Tu de ce te-ai despărțit de...
- Mhm. – zice, și se ridică. Bine. Eu... o să plec acum.
Am rămas singură. Stau în cameră. Mă întind pe podea. Simt că ceva nu e în ordine. Dar... ce?
*

- Are you traveling for business or pleasure?

- A bit of both!
- Passport, please!
- I=m traveling with my ID. Here it is! 15

Scot cartea de identitate din buzunarul drept din spate al blugilor uzați. Se uită la ea doar câteva
secunde. Mi-o dă înapoi.
- Please open your backpack!
- Yeah, sure! 16

Îl verifică, mă întreabă de cosmetice, apă și the usual shit - cum îmi zic în gând în acel moment
17

-, doar că... nu e tocmai în ordine să mă întrebe asta acum, la aterizare, îmi spune că totul e OK,

13
Prieten/iubit (en);
14
Prieteni (en);
15
- Scopul călătoriei? În interes personal sau profesional?
- Un pic din ambele!
- Pașaportul, vă rog!
- Călătoresc cu cartea de identitate! Poftiți! (en.);
16
- Vă rog să vă deschideți rucsacul!
- Sigur, cum să nu! (en.);
17
Căcaturile obișnuite (en.);
evident că e OK – îmi dau eu ochii peste cap -, mă roagă să îl urmez. What the fuck?! – aproape
18

zic asta cu voce tare. Deschide ușa, îmi face semn să intru. Mă așteaptă o tipă:
- We just want to perform a more thorough security check. We do this regularly with
random passengers.
- Sure! No problem! 19

Se uită în rucsac, îmi cere cartea de identitate, trece peste mine bățul ăla cretin al lor de tot sună.
Și sună!
- Oh! It=s your belt! Please take it off! 20

Ceea ce și fac. Bun.

- Are you traveling for business or pleasure?
- Actually, I=m visiting several countries this year! I=m off to Turkey next. But your country
is my first stop! I LOVE it here! 21

Zâmbește, ca și cum ar vrea să-mi spună că nu ea, că e de sus, că e la fel peste tot, că...
Îi zâmbesc la rândul meu, ca și cum aș vrea să-i spun că știu, că n-am absolut nicio problemă
cu asta, că decât să te ia miliția că ai o cruce pe perete - mult mai bine așa.
Îmi dă înapoi cartea de identitate și-mi zice:
- Welcome to Greece, miss Yoneskju!
- Thank you! 22

Mă îndrept spre ușă, își drege glasul. Mă întorc. Arată spre rucsacul care-mi atârnă pe umăr cu
fermoarul deschis, doar într-o bretea.
- Nice bathing suit! 23

Și-mi face cu ochiul.

Fața ei șmecheră îmi revine în minte pentru o secundă, în timp ce privesc măslinii și cerul azuriu
din autobusul care ne duce să ne cazăm. În secunda doi, mă gândesc la Churchill.

18
Ce dracu’? (en.)
19
- Vrem doar să facem o verificare mai atentă. E o procedură pe care o aplicăm regulat, cu pasageri
aleși în mod aleatoriu.
- Sigur! Nicio problemă! (en.)
20
- A! E cureaua! Vă rog să o scoateți! (en.)
21
- Scopul călătoriei? În interes personal sau profesional?
- De fapt, anul acesta călătoresc în mai multe țări! Următoarea mea destinație este Turcia. Dar țara
dumneavoastră e prima. Atât de bine mă simt aici! (en.)
22
- Bine ați venit în Grecia, domnișoară Yoneskju!
- Mulțumesc! (en.)
23
Ce costum de baie frumos! (en.)
Și eu, în locul lui, aș fi ales tot Grecia.

*
- Mda.
- Lasă copilu=-n pace!
- Tu nu vezi că ăsta face numai ce vrea el? Da!=cum se poate așa ceva, tu Jeni?
Bunică-mea se uită de la Cosco la Adi și de la Adi la Cosco. Apoi, către taică-meu:
- Când ne-o prezinți?
Bunicu-meu și Adi, deodată:
- Staaaaai, staaaai, staaaai!
- Și mâine, dacă vreți!
Jeni:
- Oricând!
Cosco, resemnat:
- Ești mult prea obraznic, Adi! Dar... așa te-am crescut, așa te avem! Ne-o prezinți când
vrei! Îți stăm la dispoziție! Daaaar! Dar!
Adi, încremenit, în expectativă. Bunicu-meu:
- Înainte de asta trebuie să-mi zici ceva.
- Ce să-ți mai zic? O să vezi direct, n-am ce să-ți zic!
- Înainte de asta, însă...
- Tată, mă exasperezi!
Cosco nici nu-l bagă-n seamă și începe să peripatetizeze:
- Până acum știm că e frumoasă, că e deșteaptă, că vrei să te-nsori... A, da, probabil o să
vrei și copii...
Face ochii mari și se sprijină de bibliotecă:
- Nu. Asta nu. NU. Eu?! Bunic?! EU?! N-ajungea că chelesc, acuma o să am și nepoți!
Jeni, unde-i țuica?
- Ăăăăăă.
Adi se duce la Cosco, pretinde că e îngrijorat, îi pune mâna pe frunte și se face că îi ia
temperatura, taică-său îi dă mâna la o parte, el se îndepărtează cu brațele desfăcute, se uită la
maică-sa, Jeni ridică din umeri. Adi:
- Ce ziceai că vrei să știi, tată?
Cosco parcă e în transă:
 - Bunic?! EU? Eu bunic?! EU?!

*
Aștept prânzul. M-a invitat o vecină de la pensiune. Până atunci...
- Can I get you anything?
- Yes, please! A latte and some water.
- Plain, or sparkling?
- Sparking, please! 24

Declar pe proprie răspundere că Marea Egee este marea mea preferată!

*
Mă întorc de la aeroport. Mă gândesc la Tudor și-mi zic că poate-mi imaginez, poate nu e nimic
ciudat la întrebarea lui – „De ce nu ai prieten?”. De fapt, totul e în ordine. Poate chiar... îi place
de mine! Încep să râd. Asta-i bună! Ne știm de ani de zile și deja a avut mai multe prietene! Mă
uit pe geam, și... Speak of the devil... scuzați, am uitat că sunt pe teritoriu românesc: „Vorbești
de lup...”... Îl văd pe terasa de la White Horse. E cu cineva. Taxiul încetinește. Mă uit, mașina
din față urmează să parcheze. Mă întorc spre Tudor, îi fac semn cu mâna. Zâmbesc. Nu mă
vede, e foarte implicat în conversație. E cu un tip. Se întorc amândoi spre stradă și îmi
încremenește fața. E tipul cu „Dragostea de țară e sfântă!” Asta nu-i de bine. Ăla mi-a pus gând
rău.
Îmi trece prin cap gândul că în România încă nu avem o lege a lustrației, fac repede conexiunile
comunisto-naționaliste și, deși nici măcar nu-mi dau seama, undeva, în adâncuri, am început
deja să mă întreb oare câte stele are Tudor pe epoleți. E cu șantaj și infiltrare, sunt aproape
sigură. Că prea militez eu pentru drepturile omului. Și știu că pentru asta o să-l fac pe Tudor să
vadă stele verzi. Chiar dacă nu am prieten.
!

24
- Pot să vă servesc cu ceva?
- Da, vă rog! Un latte și apă.
- Apă plată sau minerală?
- Minerală, vă rog! (en.)
Lăsați-o să vorbească! E doar o țigancă!

Mă opresc la Irish Pub. Au deschis terasa. Comand un fresh de portocale. La masa de lângă
mine, o fată cu părul vopsit în mai multe culori. Aproape la fel de multe ca cele din acuarelele
pe care le ține în mână.
Apare un bărbat cam la cincizeci de ani. Se așează pe scaunul de vizavi de ea. E la costum și
are o geantă diplomat în mână. O pune pe masă, între ei.
Se uită unul la celălalt câteva secunde. Apoi:
- Ce te-ai încurcat, tu, cu ăla?
- Îl iubeam!
- Asta aș putea-o înțelege. Dacă ar fi adevărată.
- Mda. Ai dreptate. Doar am crezut că-l iubeam.
- Ți-a sucit mințile, fată dragă!
- N-aș fi prima...
- Nu păreai genul!
- Se-ntâmplă și la case mai mari....
- Sunt curios... cum a făcut.
- Eeeeee, cum a făcut, cum a făcut! Să-ți zic? Sau – arată spre acuarele – să-ți desenez?
El se ridică de pe scaun, deschide geanta diplomat, aprobă din cap. Scoate niște foi A4, capsate,
i le întinde și îi zâmbește:
- Da, acum e bine. Aici ai Actul 2, Scena 3. Robi a zis că mâine la 1, la sala mică. Repetăm
după masa, și de poimâine în doi timpi.
Face o pauză. Apoi:
- Te duc undeva? – și scoate o cheie de Volkswagen din buzunarul costumului.
- Nuuuuu, mulțumesc! – răspunde ea, cu un aer absent. M-a rugat Cristina să fac niște
poze la terasă. Îi trebuie pentru decor. Aștept să am lumină bună.
- Bine, atunci ne vedem mâine!
- Da, da, pe mâine! – și-și dă jos peruca, de sub care se revarsă un păr lung, blond.
Îmi dau seama că de ceva timp stau cu paharul de fresh în mână. E la jumătatea drumului dintre
masă și gură. Care, mda, e căscată. Abia acum simt că mi-a amorțit brațul. Încerc să-mi revin
fără să atrag atenția prea mult asupra mea. Și chiar reușesc. Mă prefac că mi-e foarte sete. Beau
cu seriozitate și dedicație. Apoi, toate capetele de pe terasă se întorc spre mine, pentru că:
- Aaaaaaaaa! Teeeaaaatrrruuuu!
Mă uit în jur. Toți sunt cu ochii pe mine. Mă panichez. Disperată, scot iPhone-ul din buzunar
și-l duc la ureche:
- Da? Mhm. Mhm. De ce?.... Cine?.... Mhm. Mhm... A, da? Mhm... Sigur! Mâine la 12!
Și eu!
Pun telefonul la loc în buzunar, mă ridic și mă îndrept, aparent relaxată, spre casă.
Ajung și mă văd în oglinda de pe hol. Mă uit cu atenție, verific dacă nu cumva e ceva în neregulă
cu freza sau cu machiajul. Îmi trag una peste frunte. Mă duc lângă oglindă și dau cu capul în ea
de câteva ori.
Am uitat de nota de plată.

*
- Mulțumesc pentru flori, Tudor!
- Păi...
- Fac un ceai?
Intru. Respir adânc. Mă duc în bucătărie și pun apa la fiert. Oricum făceam pentru mine, așa
că... După câteva minute, mă uit pe geam. S-a așezat la măsuța albă de pe terasă. Pe scaunul
albastru – doar nu era să se așeze pe ăla roz!
Ies și îi pun cu dispreț cana sub nas. Acum, că am început să îi număr stelele de pe epoleți.
- De care e?
- De mușețel.
Vrea să bea, dar e prea fierbinte. Intenționat nu l-am răcit. Iau, ostentativ, o gură din al meu, pe
care l-am adus, cu grijă, la temperatura camerei.
El pune ceașca pe masă.
Eu, în gând: „Prima steluță verde....”
*

- Tu să știi de la mine, Adi, că omul este liber în măsura în care știe de cine depinde!
Taică-meu se ridică de la birou. Arată spre cruce și zice:
- Bătrâne, eu știu exact de cine depind!
Cosco mustește. Apoi, resemnat:
- Prost am fost eu de-am luat o proastă ca mă-ta de-a ieșit un prost ca tine!
- Bine, tată. Bine. Moment practico-filosofic. Iarăși. Da, știu. Anul ăsta termin facultatea.
Am o soție. Și avem un copil. Nu știu cum facem mai departe.
Apoi, și mai nervos ca înainte, trage scaunul de la birou, îl pune în mijlocul camerei și zice,
tare. F-o-a-r-t-e tare:
- Luați un loc la noi!
Bunicu-meu e cam speriat. Încearcă:
- Ăăăăă. Mmmm. De ce? Urmează... ăăăă.... un discurs?
- Da! Urmează un discurs! Exact asta urmează! Iar îmi ții teorii! Așa că am și eu ceva de
zis!
- Bine! Fie! – și se-așează.
Apoi:
- Calm, Adi. Calm.
Adi se plimbă prin cameră. Dă din mâini. Se oprește. Respiră. Și stă. Stă. Stăăăăă.
Cosco, după câteva minute bune:
- Nici nu mă așteptam la altceva! Încă nu mi-ai zis câte restanțe ai!
- Niciuna!
Trage un picior în bibliotecă, se întoarce, se apleacă până ajunge nas în nas cu taică-său și-i
șoptește, amenințător:
‫עורות‬, ‫שטן‬. 25

Apoi se îndepărtează și își drege glasul.

Bunicu-meu:
- Cât...
Taică-meu:
- Să taci!
Bunicu-meu:
- ...tupeu!
Adi își îndreaptă spatele, apoi își masează umărul drept cu mâna stângă. Bunicu-meu își
masează umărul stâng cu mâna dreaptă.
- Hm-hm! Atenție la mine, tată!
Se duce lângă crucea de pe perete, i-o arată. Cosco ridică arătătorul, dar taică-meu rămâne ferm
pe poziții:
- Insist! Da?! Insist!

25
Piei, satană! (ebr.);
Îi aruncă o privire ucigașă, apoi mimează că el e Iisus pe cruce. Estimează corect momentul în
care Cosco e pe punctul să comenteze ceva de pectoralii lui. Așa că îi taie macaroana:
- Ecce Homo, tată! Da? Ecce Homo! Și acum, că am avut discuția aia practico-filosofică,
te rog să ieși din camera mea! Am de învățat!
Bunicu-meu se ridică, ținându-se de spate. Se îndreaptă încet, foarte încet spre ușă. Adi e
pregătit. Dar nu pentru asta:
- Spor, fiule. Spor. TU ai dreptate. Să știi.

- Cum e ceaiul, Tudor? E ce ți-ai dorit? E ce ți-ai imaginat?

Nu răspunde. Așa că-i dau înainte:
- „Eftin și bun!” - și mai iau, sfidător, o gură din ceaiul meu perfect băubil.
El respiră de câteva ori. Foarte adânc. Abia aștept. Să încerce. Să vedem. Ce-o să facă?! Și...
iată:
- Să știi că ești evreică de-aia rea!
Încep să râd:
- Da?! Tu vorbești? Hai, zi-mi și-un alint în yiddish!
- Bine. O să îți zic și în yiddish. Chiar și-n ebraică! Da!=nu acuma. Altă dată.
- Siiiigur, sigur, sigur. Mhm. Mhm. Evadăm, evadăm?
Mai iau o gură de ceai.
Se ridică să plece.
Eu, cu cea mai blândă voce din lume:
- Încă un picuț de ceai?
*

Ai mei se holbează la mine. Am rămas, ca o statuie, cu aragazul de jucărie într-o mână și cu

șurubelnița îndreptată amenințător spre ei în cealaltă mână.
Încep să râdă amândoi deodată. Taică-meu:
- Edina, asta s-o scrii și s-o pui pe perete: „Voi să tășeți când volbiși cu mine!”
Alerg spre el, aproape mă împiedic, el sare să mă prindă.
 - Hooooopa sus, kicsike !26

Eu, în brațe:
- Am lepalat alagasu=! Uite! – și-i flutur jucăria prin fața ochilor.
Mergem așa la maică-mea, care are gura până la urechi.
- Dă-mi-o și mie în brațe! Vii la mama?
Eu, cu mâinile întinse spre ea:
- Mamaaaa, am lepalat...
- Și ce gătești pe el?
- Întâi în bashe și după aia!
Maică-mea, către tata:
- Tu vezi?
- Mhm. Clar. Îi leit amândoi.
Eu:
- Io nu, io nunu nunu!
Intră Nicu, se uită la ai mei și la mine, începe să râdă și mă prinde de un deget:
- Asta-i a mea!
Ai mei se uită la el, și apoi, în cor:
- Nu! Nunu, nuuuuununuu!
Apare bunică-mea:
- Așa deci...
Maică-mea, taică-meu, bunicu-meu, dar cel mai tare, eu:
- Nunu, nuuuuuu nunu!
*

Au trecut câteva ore de când a plecat Tudor. Iau cănile de ceai de pe terasă și le duc în bucătărie.
Merg apoi în cameră și mă sprijin de perete. Închid ușa, îi trag un picior și strig:
- Nu! Nu, nu, nu, nu, nu! Nuuuuuuuuu!
Mă duc la baie, revin, mă rog și după aia mă culc.
Nu mai citesc.
Nu mai ascult muzică.
Nu mă mai uit nici la filme.

26
Micuțo (magh.);
Căăăă... nu.
*
- Adi, hai la masă!
Niciun răspuns.
- Aaaaadddiiiiiiii!
Niciun răspuns.
Jeni se duce după el. Bate la ușa camerei. Niciun răspuns. Intră, cu grijă.
Adi doarme, întins pe covor cu fața în sus. Pe piept are deschis Capitalul lui Marx.
Maică-sa ia cartea, o pune pe birou, apoi îl atinge pe umăr și-l scutură ușor.
- Mmmmmmm!
- Hai că-i gata masa!
- Încă șinși minute...
- Vezi că te-a sunat Edina!
- Da? Și? Ce-a zis? A zis că ne vedem? A zis unde? A zis la cât?
- A zis s-o suni după cinci.
Intră în bucătărie. Masa e pusă doar pentru doi.
- Tata unde-i?
- Azi nu are pauză la lucru.
- A.
- Hai să spunem o rugăciune!
- O, mamă, știi că-s credincios, da!=nici chiar așa! Atâta... rugăciune rugăciune!. Ăsta-i
bigotism! Mai pe-nțelesul tău, ce-i prea mult nu-i sănătos!
- Te bate Dumnezeu, Adi!
- Dumnezeu... Ce știi tu de Dumnezeu. Eu știu!
- Ce?
- Mai multe ca tine! Iisus și Maria.. Aia-i o poveste cu extratereștri, tu, mamă, tu!
Jeni se uită la el și... tace. I-ar zice ea vreo două, la cât de habotnică și limitată e. N-a știut, nu
știe și nici nu va ști vreodată că Adi se roagă așa cum respiră.
Mănâncă amândoi în liniște.
*

Mă mir că Tudor m-a invitat în oraș, dar mă îmbrac frumos și mă duc.

- Iar mă iei cu chestiile tale filosofarde, Ana...
 - Mă gândeam că poate ai o părere.
- Ei bine, da! Am o părere!
- Mhm. Mhm. Și? O să îmi zici acum ce părere ai, sau... altă dată?
- O să îți zic acum! De aia sunt eu lucrat pe la spate și tu – la fel, pentru că suntem evrei!
- Nu ai dreptate!
- Atunci de ce?
- Aemeni Șeherezadei, o să îți spun o poveste...
El își împreunează mâinile a rugăciune, scoate limba și își face o cruce.
Îi arăt degetul mijlociu și îl țin în aer tot timpul, până termin de vorbit.
Am un amic... nu, nu mă întrerupe, că nu e fuck buddy . Și... tadam! E musulman! De fiecare
27

dată când ne vedem în oraș, primul cuvânt pe care i-l spun este ‫ﺴَﻼُم َﻋَﻠْﯿُﻜْﻢ‬
‫ ٱﻟ ﱠ‬. 28

Tăcere șocată. Încep să râd. El lasă ochii în jos.

- Te miri, așa-i? Că o evreică „de-aia rea” poate fi muuuuuult mai rea! Se-ncurcă ea cu....
de-ăia! Dar de fapt sunt cea mai rea, pentru că ghici ce mai am să-ți spun! Seamănă cu
noi! Și el este lucrat pe la spate!
- Nu-nțeleg. Ana, chiar nu-nțeleg. Bine. De ce ni se întâmplă nouă toate astea?
- Pentru că unii oameni nu au auzit de corectitudine politică și de drepturile omului! De-
aia!
*

- Mulțumesc, tată! – zice Adi când Cosco îi dă cheia de la cabană.

Bunicu-meu ridică arătătorul, se pregătește, dar tata rânjește:
- Și în semn de recunoștință, o să te bârfesc cu Edina fără jenă!
Flutură victorios cheia pe sub nasul lui bunicu-meu, îi întoarce spatele și iese.
În sfârșit, stau pe veranda cabanei de la munte. Adi – cu spatele sprijinit de peretele din lemn
cu chirpici, pe care abia se mai ține tencuiala, Edina – cu spatele sprijinit de Adi. O ia în brațe.
După un minut-două:
- Hai să vorbim!
- Hai!
Se desprinde din îmbrățișare și se uită la el:
- Zi!

27
Prieten(ă), amic(ă); relația include și sex ocazional;
28
Pacea fie cu tine! (arab.);
 - Îi... mda. Ăăăăă. Păi, iar m-am certat cu taică-meu. Am făcut un show.... cu Ecce Homo,
apropo de filosofie.... partea proastă e că el a avut dreptate.
- Cu ce?
- A zis că omul este liber în măsura în care știe de cine depinde.
Ea stă puțin, se uită spre pădure, apoi:
- Din păcate, Adi, asta așa e!
- Da, așa e, Edina! Așa e! Dar eu cred că omul trebuie să fie liber! Punct!
Ea tace. Se uită amândoi la copacii înmuguriți. O ia după umeri. Se întoarce spre el. Adi, speriat:
- De ce?! Ce-am zis?! De ce plângi?
- Pentru că... și eu exact asta cred!
*
Eu, din burtica mamei:
- Mhm. Mhm.
*

Stăm pe terasă. Tot la mine, evident. Tudor mă privește lung.

- Știu eu ce îți trebuie ție!
Număr în gând cuțitele din sertar. Apoi, foarte calmă:
- Da? Ce îmi trebuie mie?
- Protecție! Aia îți trebuie ție!
- Știi... m-am tot întrebat.... ce vrei de la mine. Ce tot vii pe-aici. După ce ți-am tot repetat
că îmi pasă cum sunt tratați oamenii! Și după seara aia când te-ai îmbătat și ai zis că vrei
să mi-o pui măcar o dată...
- Nu-mi amintesc! Eu n-am zis așa ceva!
- Ești un mincinos! Dracu’ știe ce mai ești, că ești mult prea secretos pentru gustul meu!
Deci da, poate ai dreptate! Poate îmi trebuie protecție. În raport cu tine.
- De ce?!
- Pentru că fac eforturi uriașe să îți suport prezența. Și pentru că...
- Pentru că ce?
- Pentru că știu EU ce-mi trebuie mie!
Se ridică să plece. Mă uit la el.
- Stai!
Se oprește. Merg lângă el, îi pun mâna pe umărul stâng și-i spun: ‫שׁלוֹם‬ >
ָ 29
Apoi, în tăcerea rușinată care se extinde între noi, îi pun și cealaltă mână pe umărul drept și
adaug: ‫אָח‬. 30

*
Taică-meu, din cer:
- Mhm, mhm.
Intru în casă. Încui ușa. Și cad în genunchi:
- Tatăl meu, care ești în ceruri, ferește-mă de din ăștia!

Sunt îmbrăcată în blugi și am un tricou obișnuit pe mine. Mi-am luat tenișii azi, nu sandalele,
că am o misiune cu colegii de la fundație.
Da, suntem mulți. Da, avem pancarte. Da, urlăm. Da, facem scandal. Râd și-mi amintesc cum
le ziceau „golani”, „huligani”, „Măi, animalule!” și sunt dispusă, la rândul meu, să-mi aud. Azi,
mai mult ca oricând.
Se-adună lumea. Noi ne vedem în fața cinematografului. Mai am cam un sfert de oră, așa că
merg lejer. Nu mă grăbesc. Cum mă apropii de centru, începe.
Primul, un fost actor. Îl știu din reclame mai mult decât de la teatru, unde am început să merg
mai des după ce am văzut pe terasa de la Irish Pub. Vorbește la telefon. Trec pe lângă el și-l
aud:
- Ăștia, mă?! Ăștia cred ei că o să schimbe acuma sistemul? Ppphhhhhahahaha!
Al doilea, un polițist. Se uită urât la mine și-i zice colegului:
- Mmmm. Asta sigur are aifonu= ăla de la locul de muncă! Astea-s toate niște cățele, mă!
Și merg mai departe, amândoi, cu pulanele bălăngănindu-se pe lângă pantaloni.
A treia fază mă cutremură. O femeie mai în vârstă e abordată de un cameraman și de o crainică
feștelită-n toate culorile pe ochi. Nu văd de la ce televiziune sunt, îmi scapă logo-ul de pe
camera de filmat. Pițipoanca-i bagă microfonul în nas și o întreabă:
- Spune-ți-ne, duamnă, de ce credeți că acești tineri protestează azi aici?

29
Pace! (ebr.);
30
Frate (ebr.);
 - Eu... – răspunde ea cu greu – cred că EI au dreptate. Dar să știți că serviciile secrete și
foștii securiști....
Crainica o oprește, speriată dar fermă:
- Vai, duamnă, dar cum puteți spune așa ceva?! Poate aveți probleme de o anumită natură,
și oricum, ca să spuneți asta trebuie să aveți dovezi!
Se îndepărtează și abordează un tip cu freză punk și ochelari de soare.

*
Din cauză că au venit de la Direcția Pașapoarte să-mi ceară abuziv o declarație, am visat că mi-
au luat tot. În afară de scaunele de pe terasă. În vis, mă duceam în plimbare spre centru, cărând
scaunul roz după mine. L-am pus lângă ceasul cu flori. M-am urcat pe el, ca și cum aș fi fost în
Hyde Park. Și am vorbit. Câte un cuvânt pentru fiecare trecător. Același cuvânt:

- ‫שׁ ל וֹם‬
ָ 31
‫שׁ ל וֹם‬
ָ -
‫שׁ ל וֹם‬
ָ -

A apărut, din senin, un polițist. Venea, cu walkie-talkie-ul pregătit.

Și, înainte să încerce măcar să se atingă de mine sau să apuce să-l folosească, am auzit o voce
de femeie:

- Lăsați-o să vorbească! E doar o țigancă!

Iau o gură de apă minerală. Mă ridic să-mi aranjez prosopul de plajă pe șezlong. Mă duc pe
malul mării și mă uit în larg. Zâmbesc. Din spate vine o tipă cam de vârsta mea, într-un costum
de baie deux-pièces. Mă uit la ea.

- I really like it here, in Turkey!

- So do I! – îi răspund. It’s one of the best places for holidays. At least in my opinion! 32

31
Pace (ebr.);
32
- Mă simt foarte bine aici, în Turcia!
Continuu să mă uit în larg și fac o listă cu locurile mele preferate din câteva orașe pe care le-
am vizitat:
Roma: cartierul evreiesc;
Chișinău: Sala cu orgă;
Varșovia: un zid pictat cu Chopin și George Sand, stilizați;
Cluj: Universitatea de Artă și Design și biserica din apropiere;
Budapesta: un parc superb unde am simțit speranță;
Praga: librăria Shakespeare and Sons;
Atena: Agora;
Londra: și încep să râd, pentru că nu mă așteptam - Piccadilly Circus;
Paris: un bistrot de banlieu unde am văzut les nappes et les napperons , dar, mai ales, oameni;
33 34

Și ar mai fi.
Ierusalim: Încă nu am fost acasă. Dar mi-aș dori.

*
- Săăăriiiiiți că viiin...!
- Szia, anyuci! 35

- Paștele și... A. Am uitat că nu vii singură.

Cu toate astea, poartă cea mai frumoasă rochie a ei, are părul aranjat, manichiura făcută și e
rujată discret.
Iese bunicu-meu din baie. E îmbrăcat într-o cămașă albă, curată, cu gulerul apretat, și în
pantalonii de la uniforma pe care l-au lăsat să o păstreze.
- Ooooooooo! Ce bine! – și i se luminează toată fața.
Edina, fâstâcită:
- El e... El e...
- Eu sunt Adi.

*
- La ce piesă mergeți?

- Și eu! (...)
- E unul dintre cele mai bune locuri pentru concedii. Asta e, cel puțin, părerea mea! (en.)
33
Periferie (fr.)
34
Fețele de masă mari și cele mai mici, care se pun deasupra lor, de obicei în romb (fr.);
35
Servus, mămico! (magh.)
El dă ochii peste cap.
- Se zice „spectacol”, mamă, nu „piesă”! Ăăăă – și se uită, rușinat, la Edina. Mergem la...
Cosco îl întrerupe:
- Jeni, dacă-i musai să știi, merge la o „piesă” scrisă de un evreu din ăla rău. Așa, ca noi.
Mă rog, mult mai rău ca noi. Îl cheamă Mihail Sebastian.
Apoi, Edinei:
- Îmi pare bine că te-a adus Adi pe la noi!
Îi îmbrățișează pe rând. Jeni îi pupă. Apoi, Edinei:
- Duminică! La ora doi! Să nu uiți!
Adi, înainte să iasă din casă:
- Ora două, mamă! Nu doi!
Apoi, către taică-său, care se uită urât la el:
- Mda. Știu. O să mă abțin. Scuze, emoțiile...

*
- Ana, care-i cartea ta preferată?
- Ghici.
- Păi...
- Tudor, poate o să-ți spun într-o zi. Dacă nu ghicești până atunci. Și dacă chiar o să vrei
să afli...
- O să fiu cu ochii pe tine! Poate-o ghicesc!

Au ajuns la teatru. Sala e aproape plină., Se uită, amândoi, la cortina roșie după care se ascunde
scena italiană. Cade în falduri grele. Are până și broderii. Sunt lucrate manual. Puțină lume în
afară de maică-mea știe asta.
Spectatorii se foiesc, își mai aranjează câte un sacou, câte o geantă.
Luminile scad treptat. Abia așteaptă. Toți. Se simte în aer.
Edina mai apucă să îi spună lui Adi:
- Ce frumos se uitau ai tăi la mine!
- Asta am vrut să zic și eu acuma. De ai tăi!
Zidul

Am paișpe-cinșpe ani. Mă plimb cu mama prin oraș. Arăt cu degetul spre biserică:
- Vreau să intru să pun o lumânare pentru bunicu!=Cosco!
- Hai.
Intrăm. Ne uităm la lumânare, ne reculegem, apoi privim icoanele. Mă așez în strană. Mama -
lângă mine. Îmi zice:
- Acolo e pronaosul, aici e naosul...
Mă uit fix în față și întreb:
- Și partea aia? Aia care arată ca scena la teatru? Aia cum se numește?

*
- Mhm. Mhm. Vreți să pară că eu vreau să vă zic, așa-i?
Oana și Maria încep să râdă.
- O să vă zic! Oricum vă ziceam! Da!=vă zic direct, că așa sunt eu: un om direct!
Maria începe să-și fluture genele și-i spune Oanei:
- Asta-i ca noi!
Eu încep să cânt pe nas:
- Ooooommmuuuuuul deeeepindeeee de legea cerească și de legea pământească!
Aaaaaamin! Norocul oooomuuuuului că legea cerească nu se schimbă
niciodaaaaatăăăăă!
Se uită una la alta. Apoi, tot Maria:
- Asta. Îi. Ca. Noi.
Eu, foarte serioasă:
- Dar legile pământești se schimbă constant: vezi ordonanața 16/2001, care a devenit
legea 34/2019, care s-a transformat în... caaaaa săăăă puuuteeeem fiiiiii
cooooonnnnntrrrrrooolaaaaați maaaaai biiiiine! Caaaaa săăăăă puteeeeem fiiiii
abbbbuuuuuuzzzzaaaaaați maaaaai biiiiiiine!
Oana se uită la Maria:
- Asta-i ca noi!
Eu mă uit de la Oana la Maria:
- Scurt și la obiect, dragile mele, facem fundația?
- Pe drepturile omului, orice, oricând!
 *

Eu îmi cunosc arborele genealogic. Dar, spre deosebire de cei de dinaintea mea, știu exact unde
semnez:
E noapte. Mi-am luat așa: blugii rupți, bocancii de munte cu talpă Vibram, în caz că tre!=să fug,
hanoracul cu simbolul de la Batman imprimat mare pe piept și rucsacul. Plin. Mmm. Și
„aifonu=”.
Chem taxiul, șoferul se uită la filme porno pe un televizor mic, portabil. Îl rog să schimbe
canalul. El, cu o voce libidionasă:
- Da!=ce caută o bunăciune ca tine în zona aia... așa... singurică, în miez de noapte?
- Trafic de arme! – zic, și-mi trag gluga, care e destul de largă să-mi acopere și fața.
Estimez corect momentul în care se uită, înspăimântat, în oglinda retrovizoare. Am ajuns la
jumătatea drumului.
- Jos!!!!!!!!!!!!!! Dă-te jos!!!!!!!!!!!
L-am speriat destul de tare încât să nici nu-mi ceară bani pe cursă. Asta era ideea! Scot telefonul,
chem alt taxi. Repet figura. De data asta, zic de trafic de carne vie. Șoferul e mai decent:
- Vă rog frumos să părăsiți taxiul!
A treia oară – droguri. M-am documentat, dau și nume: ketamină, heroină, coca. Șoferul ăsta,
însă, începe să râdă:
- Ce imaginație!
- În sfârșit!!!!! – ridic brațele în aer. Unul care înțelege, căruia nu-i e frică de mine! Unul
care s-a prins că e de râs!
Îi las și bacșiș.
Sun la Miruna și Eugen, cu care am planuri. Sun la... ea. Așa, ca-ntre fete.
- Ajung în 5 minute!
O iau pe jos, printre blocuri. Apoi intru pe o stradă cu case. A treia de pe dreapta parcă era. Da!
Îi văd! Mă așteaptă:
- Ai luat tot?
- Da! Voi?
- Și noi!
Ne urcăm în mașină și ajungem în autogara dezafectată de la marginea orașului.
Acolo e zidul pe care-l căutam de nu știu când și pe care, acum câteva zile, l-am și găsit. E
curat, frumos.
Parcăm. Cobor din mașină. Mă uit la ei:
- Cu ce începem?
- Cu graffiti, stencil -ul ți-l lăsăm ție. Doar ție.
36

- Ah. Vă iubesc! O să-l și semnez!

Și îl semnez:

‫אנה‬ 37

*
După cam un an de tăcere din partea lui Tudor, mă trezesc, într-o dimineață, cu un e-mail de la
el. Îmi stă cafeaua-n gât, dar îl citesc. Nu conține decât niște versuri ale unui cântec de Ed
Sheeran:

I gave all my oxygen to people that could breathe

I gave away my money and now we don't even speak
I drove miles and miles, but would you do the same for me?
Oh, honestly?

Scuip, din greșeală, cafea pe ecranul laptopului. Îl șterg apoi, cu laveta de lângă chiuvetă, râd
tare de mesajul lui și, în ciuda faptului că nu merită, de data asta țin să am ultimul cuvânt. Așa
că apăs pe Reply:

Where were you when I was burned and broken?

While the days slipped by from my window watching
And where were you when I was hurt and I was helpless?
'Cause the things you say and the things you do surround me
While you were hanging yourself on someone else's words

36
Un tip de graffiti care este realizat de artiștii stradali folosind șabloane, de obicei făcute tot de ei.
Șablonul se fixează pe o suprafață plată și apoi se folosește spray-ul peste el, iar pe suprafață rămâne
imprimată o formă - de obicei mai simetrică decât un graffiti obișnuit. Exemple aici:
http://2020.ro/RomanianStencilArchive/index.htm;
Anna (ebr.);
37
Dying to believe in what you heard
I was staring straight into the shining sun.

Da, îmi place Ed Sheeran. Dar nimeni nu se pune cu Pink Floyd.

- Și cum o mai cheamă pe Edina asta a ta, Adi?

- Adam.
- Adam sau Ádám?
- Contează?
- Contează!
- O, tată, mai lasă-mă! Deja m-am săturat! La tine azi îs OK ungurii, mâine nu mai îs OK
ungurii!
- Ungurii... mă rog... sunt zile și zile. Unguroaicele, în schimb, alea îs întotdeauna OK!
De aia contează! Ca să știu că e de la un nivel în sus!
- Da, bine, tată. Îi unguroaică.
- Hm.
- Are ceva rădăcini ungurești, îi ceva jumi-juma. Da!=are o stea în frunteeeee... Oricum,
și dacă ar fi țigancă, nemțoaică, japoneză...
- Hm.
- Auzi, tată, da!=până la urmă, tu cu cine ții?
- Eu nu țin cu nimeni.
- Mhm. Mhm. Ești elvețian?
- Mda. Am meritat-o.
- Îi evreică, onorată instanță!
- I-auzi! Evreică de-aia rea, ca noi?
- Muuuult mai rea ca noi!
- Nuuuuu creeeeed!
- Eu ți-am zis părerea mea. Unu la mână, cât de dobitoc să fii să pornești războaie
naționalo-etnico-religioase? Doi la mână, fiecare să creadă ce vrea și să se roage la cine
vrea! Eu mă rog la Iisus, dar știu că și asta e doar o poveste cu extratereștri. Și mai cred
eu și altele despre el. Și despre noi, cel mai interesant popor extraterestru, marele popor
 evreu. De fapt, știu sigur, că m-am documentat, da !=nu ți le mai zic, să nu te sperii!
Staaaaaai, nu mă întrerupe! Că te știu eu! Azi ești marele evreu ortodox și dormi cu
Biblia sub pernă, mâine faci yoga!
- Nu mi se pare că se contrazic!
- Nici mie, asta-i toată chestia! Da!=ea?! Edina? Știi ce mi-a zis?
- Mhm. Mhm. Vrei să pară că eu vreau să aud, nu?
- Nu. De data asta nu. De data asta EU vreau să auzi.
Trage scaunul de la birou și îl pune în mijlocul camerei. Bunicu-meu inspectează atent tavanul.
Taică-meu, extrem de galant, cu cea mai blândă voce de care e capabil:
- Luați un loc la noi!
Așteaptă. Cosco se așează.
- Buuuuun! Edina asta a mea mai crede, pe lângă aia cu extratereștrii, cu Biblia și cu
yoga... îîîîîînnnnn....
- În ce mai crede?
- Crede în....
- Daaaaaaaaaa?
- Crede în...
- Mmmmmmmrrrrrrrrrrrrr!
- SEX!
Tăcere șocată.
- Adică vrei să zici că...
- Staaaaaaaai, că asta a fost doar captatio benevolentiae!
- Doamne ferește! – șoptește Cosco, și-și face o cruce.
- Mhhhhhhhmmmmmmmmmmm! – zice taică-meu, amenințător.
Cosco se ridică de pe scaun, îl duce încet la locul lui, la birou, și dă să iasă din cameră. Adi se
ține după el:
- Mhm. Mhm. Lasă că închid eu.

Scot mobilul din rucsac și mă așez la masă, în bucătărie. Am făcut o fotografie la stencil. Cu
semnătură cu tot. Mă uit la zidul ăla din autogara dezafectată și... îmi dau seama că nu e singurul
pe care îl am încriptat în memorie.
Închid ochii... și-i văd. Încă văd tot: ochelarii expuși într-o sală oarecare. Cu rame îndoite, rupte.
Zeci. Sute. Mult mai mulți... Pantofii scâlciați, tociți, aruncați unii peste alții claie peste
grămadă, încălecați, ca într-o luptă pentru supraviețuire. Zeci. Sute. Mii de pantofi. Mult mai
mulți.
Ultima oprire, înainte să ies pe poarta cu Arbeit Macht Frei, a fost... la zid.
Erau depuse flori.

Sunt în Suedia. N-a avut cine să meargă de la fundație, așa că m-am sacrificat eu. Taxi, avion,
autobus, Stockholm. Sunt varză după drum. Ajung la hotel Upplands-Vasby.
- Hello! I have a reservation!
- Hi! Your name, please!
- Ana Ionescu.
- I can=t find any... can I have your ID?
- Yeah, sure!
- Nope, no...
- I=ve got the printed confirmation here!

- Oh. There=s been a mistake, miss...

- What mistake?!
- You do have a room at Hotel Upplands-Vasby. It=s just that we=re a chain of hotels and...
your hotel is not in Stockholm. 38

Simt că mă prăbușesc. Mă sprijin de reception desk.

38
- Bună ziua! Am o rezervare!
- Bună! Numele, vă rog!
- Ana Ionescu.
- Nu găsesc nicio... îmi puteți da un act de identitate, vă rog?
- Da, sigur!
- Nu, nu...
- Am aici confirmarea scoasă la imprimantă!
- Ah. S-a făcut o greșeală, domnișoară...
- Ce greșeală?!
- Într-adevăr, aveți o rezervare la Hotel Upplands-Vasby, doar că noi suntem un lanț hotelier și... nu
sunteți cazată în Stockholm!
 - Oh... Okay... How... how do I get there? 39

Se uită la mine cu milă. Apoi zâmbește:

- Here=s a map of Stockholm county. 40

Îmi încercuiește hotelul, îmi spune cum ajung la gară și ce tren să iau, mă gândesc cu disperare
că nu am la mine coroane suedeze, doar euro, și e deja târziu în noapte, înjur în gând, îi fac lui
Dumnezeu na-na cu degetul, tot în gând, că de ce în Europa încă nu există shinkansen , tipa 41

zice:
- You=d better hurry, trains in Sweden stop running before midnight! 42

Mă simt ca Cenușăreasa, zic un Thank you! , ea zice Good luck! , stația de autobus nu e departe
43 44

de hotel, ajung la gară, sar în trenul care deja începe s-o ia din loc, cobor într-un orășel la vreo
douăzeci de kilometri de Stockholm, străduțe înguste, case cu lumini micuțe, ca de Crăciun, în
fiecare fereastră, mă mai opresc să respir și să mă uit pe hartă... și... sunt în cameră.
Mă lățesc pe patul de o persoană și revăd busul în care m-am repezit fără să-mi iau bilet, gara
în care am făcut cursă cu obstacole, sărind peste toate barierele care blocau accesul la peron,
încă aud răcnetele gardianului, jandarmului - sau ce-o fi fost – din gară - Hallå! Hallå! , abia
45

mai pot să respir de oboseală... totuși, încep să râd.

Ce am de făcut important mâine? A, da, schimb valutar!

Analizez în detaliu fotografia. Mă uit în ochii celei mai sexy femei de 19 ani pe care am văzut-
o vreodată într-o poză și-i spun:
- Ei, ei, ei, mamă dragă, era să nu mă nasc pentru că tu credeai în tot, inclusiv în zei
buddhiști, shintoiști și greci! Și pe vremea aia...

*
- Acuma ce faci, Ana? Mă pui la zid?!

39
Ah... Bine... Cum... cum ajung acolo?
40
Poftiți o hartă a județului Stockholm.
41
Tren japonez de mare viteză, introdus în 1964;
42
Să vă grăbiți, în Suedia trenurile se opresc înainte de miezul nopții!
43
Mulțumesc!
44
Noroc!
45
Hei! Hei! (sued.)
 - Încerc doar să-ți zic că tipu!=nu-i ce trebe!
- Cam de când suntem noi prietene? Te-ai gândit că poate mie-mi place de el?
- Nu, nu îți place de el! Asta ai găsit, asta ai luat! Ca noi toți! Dar eu zic să mai aștepți,
dacă tot ții neapărat să te măriți!
Sabina. Prietena mea cea mai bună. Nu. Mă. Ascultă. Și știu că nu are cum! Așa că nu insist.
Mă uit la ea cum ia o gură de cafea. Are o expresie foarte jignită. Dacă nu chiar rănită. Așa că
încerc:
- Iartă-mă! Chiar nu e treaba mea, nu e problema mea. Dar să știi că din afară, lucrurile
se văd cu totul altfel.
- Hm.
- Tu ai dreptate! – îi spun, după o pauză tensionată, și parcă se mai luminează puțin la
față.
- Daaaaar! Dar!
Pare un pic speriată. Încep să râd:
- Am o rugăminte.
- Ce?
- Dacă o să mai am vreodată vreun boyfriend, îmi zici în față tot ce crezi despre el. TOT!
Direct! Fără menajamente!
- Asta cu „fără menajamente”...
- Mda. Știu. Bine, accept și cu menajamente!
Începe și ea să râdă. Greul a trecut.

Am rezolvat tot ce aveam de rezolvat. Mai am câteva coroane suedeze, așa că beau o cafea după
check-in.
Mi-au dat un loc la geam. Oricum, mi-era totuna. Lângă mine, un bărbat supraponderal. I se
revarsă burta peste cureaua pantalonilor. Mă bucur că măcar nu miroase urât, știe că s-a inventat
deodorantul.
Și... zburăm. Câteva ore bune.
Bag ultimul volum din Harry Potter, pe care-l citesc în original, înapoi în rucsacul plasat sub
scaunul din față. Mă uit pe hubloul din stânga mea. Suntem deja deasupra României, după cum
am fost anunțați. Văd câmpuri, localități ca niște conglomerate, parcă sunt mușuroaie de furnici,
munții Carpați. Nu-mi dau seama, dar zic cu voce tare:
- Jaj! Ce fain!
46

Bărbatul de lângă mine se autosesizează:

- A, sunteți româncă?
Mă întorc spre el și zic:
- Da! Ce chestie... n-am știut că....
- Nici eu, mai ales că am observat că citiți în engleză!
Nu îi răspund. Stăm puțin în liniște, apoi se apleacă ușor – cât îi permite burta – peste mine, să
se uite pe geam. Mă împing în spătarul scaunului, să-i fac loc. După un timp, se retrage și își
pune centura, pentru că se aude din boxe o voce de femeie:
- This is your captain speaking... 47

Urmează să aterizăm. Tipul se strâmbă, și știu exact ce gândește: „Pffff. Femei pilot. Ce mai
urmează? Femei general de armată?”
După câteva minute, în sunetul asurzitor al motoarelor închise în chiulase ultra-securizate, îmi
mai zice:
- Hm. România. Ce țară frumoasă! Păcat că-i locuită!
Scot din buzunar biscuitul cu migdale pe care l-am primit la cafea, i-l ofer și îi răspund:
- Sunt și români cosmopoliți!

Mă așez la masă și întreb, foarte serioasă:

- Parlez-vous français? 48

Sabina începe să râdă:

- Ți-i ciudă, că pe tine maică-ta nu te-a lăsat să dai la limbi străine! Nu știu ce-o să faci
tu cu Psihologia aia...
- Ce-o să fac?! Haha! Am făcut deja!
- Ce? Ce-ai făcut?
- M-am împrietenit cu un tip!

46
Vai! (magh;)
47
Sunt pilotul dumneavoastră... (en.)
48
Vorbiți franțuzește? (fr.)
Se uită la mine pe sub pleoapele perfect fardate:
- Mrrrrrr. Pericol!
- Știi prea bine că renunț la multe, dar la tine - nu...
- A, m-am liniștit. S-auzim! Cum îl cheamă, ce-s părinții lui...
- Întâi partea importantă: îi ce trebe.
- Până nu văd, nu cred!
Bate în tăblia mesei cu mâna dreaptă, elegantă, foarte expresivă și ornată cu două inele de argint
– unul simplu, pe degetul mare, altul – cu motive aztece, pe mijlociu.
- Ascult! – îmi zice, încruntată.
- Unu: e super-kind . Deci – super-smart . Doi: dacă află maică-mea, te dezmoștenesc!
49 50

- Ce tot zici chestii redundante? Maică-ta.

- Bine. Hm-hm. Îi... coleg cu tine, la Franceză.
- Ceeeeeee????!!!!!!
- Numai că nu la Cluj! La București!
- Era să mor!
Are mâna pe inimă. Eu râd cu lacrimi. Ea:
- Ferească Dumnezeu! Avem cinci băieți în an și toți îs dezastru!
- Asta era ideea! Știam, că mi-ai mai zis!
- Să-ți fie rușine!
Scot limba, mă prefac că vreau să mă ridic de pe scaun:
- Mă duc la bar să mai cer niște zahăr!
- Staaaai aaacoooooolllloooo!
Eu îmi pun coatele pe masă:
- Poate n-ai observat că mi-am pus trei plicuri de zahăr în cafea. Ți-ai luat-o!
Ea fixează cu privirea becurile aprinse de deasupra barului. Pare că le numără. Eu:
- Gatagatagata. Zic. Așaaaaa. E student la Franceză.
- Cum arată, dracului!
- Ce-ntrebare! Știi că nu mă pricep la descrieri! Arată foarte bine! Pfffffff!
- Șiiiiiii?
- Nunu. Încă nu s-a întâmplat nimic.

49
Drăguț, amabil, de treabă (en);
50
Inteligent, deștept (en);
 - Bun. Age, sex, location, și numărul de la pantofi. Adică fără sex sau – scuze - gender , 51

că aia-i clar! Vreau să știu TOT! Acum!

- Deocamdată... eu... nu... el... Stai să mă adun un pic.
- Îți cam sclipesc ochii, Annácska ! 52

- De hogyan nem! 53

Râdem, eu iau o gură de cafea, apoi, repede, una de apă, mă înec, încep să tușesc, simt că mă
sufoc. Ea, rece, calculat:
- Stai că mă ridic să-ți trag una și-ți trece imediat!
Încep să și râd pe deasupra, mai-mai să cad de pe scaun, mă bucur că suntem doar noi două în
cafenea, tușesc, râd, mă înec, tușesc, râd, mă înec și tot așa, până reușesc să-mi revin. Apoi,
printre lacrimile care-mi curg pe obraji de la efort:
- Din cauza ta mi-a curs rimelul și o să mi-o plătești!
- Probabil. Dar a meritat! Așteeeeeept!
Nu prea știu de unde să încep:
- Are o situație de familie mai.... în fine. Ideea e că îi jumate rus, jumate român. Taică-
său – că să-l cheme Ivan. Da!=maică-sa nici n-a vrut s=-audă. Până la urmă, cu greu, hai,
că-i bine și Ivan. Se duc la primărie... probleme. Că să-i găsiți alt nume. Că-i prea rusesc
Ivan. Ai lui se uită unul la altul. Taică-său, cu capul în pământ: „Bine. Atunci... Ioan.”
Maică-sa: „Ioan. Ce nume-i ăsta, Ioan? Să-l cheme Ion!” După cinci minute de
ciondăneală - „Să taci! – Ba TU să taci! – замолчи! - Ты держи рот на замке,
женщина! ” -, ăia de la primărie n-au mai întrebat nimic și le-au dat direct certificatul
54

de naștere: „Adjudecat. Ion.” Da, Sabina, știu că pare funny , dar el nici azi nu se
55

înțelege deloc – dar deloc – cu taică-său. Că n-a ieșit cum a vrut „capul familiei”. Tot
timpul reproșuri. Și de la ce?! De la un... De parcă ar fi fost vina lui!
Ea zâmbește, dar se și uită la mine surprinsă:
- Tu știi rusește, tu?
- Nu, da!=am fost cu bursa aia în Polonia și am învățat un pic de polonă. Seamănă... limbi
slave, amândouă... tu ești cu limbile străine, ar trebui să știi!

51
Gen – masculin/feminin (en);
52
Anușca (hu.);
53
Da ’cum să nu! (magh.);
54
Să-ți ții gura! Ba tu să-ți ții gura, femeie! (ru.)
55
Amuzant (en);
 - Asta cu limbile străine a fost pentru faza cu rimelul?
- Da.
- Am meritat-o!
- Mhmmmmmm. Bun. Dar nu se termină aici. Deci – îl cheamă Ion. Da !=cum e la
Franceză, colegii îi zic Jean.
Îi atrag atenția, cu degetul arătător în aer. Știu ce vrea să facă.
- Te rog frumos. Să nu mă întrerupi, că nu știu atâta franceză ca tine și acum nu fac față.
Așa. Mulțumesc.
Se abține. Văd că se abține cu greu, dar se abține.
- În fine. Jean. Ți-am zis că arată bine, deci colegele lui au trecut peste legea instaurată
de băieți și îi spun altfel. Îi zic... – și mai că dau cu pumnul în masă - Mon Cher . 56

Pauză. Ea:
- Da!=sună fain – Mon Cher!
Aproape strig:
- Îl deranjează! Râdea el când mi-a povestit, dar sunt studentă la Psihologie! Și... Și. Și.
Îl deranjează!
- N'exagérons pas, maman! 57

Tac. Se uită la mine.... Râde:

- Ești varză după tipul ăsta, tu! Ești var-ză!
Nu zic nimic. Mă ia de mâna pe care am lăsat-o să se odihnească lângă paharul cu apă. Până la
urmă, ridic privirea:
- Oricum, nu prea cred că... dar... dacă totuși se întâmplă cevaaaaaa.... gen... știi tu... între
mine și el....
- Daaaaaa?
- Mă duc la el la facultate și... încă mă gândesc dacă pe toate deodată sau rând pe rând...
LE DISTRUG!
Râde:
- Așa să faci!
Apoi:
- Da!=tu? Tu cum îi zici?

56
Dragul meu (fr.);
57
Să nu exagerăm, mamă! (fr.);
Încep și eu să râd. Apoi:
- Eu îi zic „Măi!” Dar... dacă vreodată o să-i zic pe nume, o să-i zic Ivan. Da!=nu de-aia
că... taică-său. De-aia că așa vreau eu.

Alerg prin casă cu un creion în mână. Bunică-mea povestește cu o prietenă, în bucătărie, bunicu-
meu vorbește la telefon. Ajung în hol, mă uit cum stă drepți, cu receptorul lipit de ureche. În
timp ce desenez magnum opus pe peretele – am calculat! – din spatele lui, îl aud:
- Eu nu sunt de acord cu asta!... De ce?... A, da, așa a zis?
Pauză lungă, timp în care mă ocup de niște detalii. Mai am un pic și am terminat desenul. Tresar,
pentru că:
- Atâta mai ai! PE MINE! DA?!
Pauză. Mă întorc la desenat.
- EU SUNT FRATELE MAI MARE!
Încep să plâng exact când trântește receptorul în furca telefonului cu disc.
Vine, repede-repede, roșu la față și mult mai speriat ca mine:
- Vaivaivaivai, hai la bunicu=!
Eu, printre lacrimi și muci:
- Bubu Nicu... am... am...
Mă ține în brațe și încearcă să mă liniștească:
- Țe-ai făcut tu... n-ai făcut tu nimica... eu am...
Întind mâna spre el:
- Am lupt cleionu=....
*

Intru în living. Ea corectează niște teze.

- Neaaaaața!
Nimic.
- Neeeeeaaaaaaațțțțțaaaaaa, maaaaamă!
Ea, foarte serioasă:
- Aria cercului! Repede!
- Pierpătratdreptunghitriunghi...
Începem să râdem.
- Nu te țin mult, dar o să ți-o iei! – îi zic.
Ea se ridică, se duce la măsuța de lângă canapea, unde-și ține tot felul de accesorii, apoi se
întoarce spre mine și, foarte repede, își pune ochelarii, apoi, în urechi, AirPods-urile pe care i
le-am făcut cadou de Crăciun. Își arată toți dinții.
Eu, mimând ceva ce englezii numesc awe , cad în genunchi:
58

- ‫!אדירים אלוהים‬ 59

Ea, foarte serioasă:

- Poți să-mi spui Edina!
- Mda. Așa-i viața. Ca la box. Mai dai, mai primești... Ăăăăă. Cred că înțeleg de ce. -– și
arăt spre ochelari și spre căști. Totuși, explică-mi!
- „Caaaa săăăă teee poooooot vveeedeeeeeaaaaa maaaai biiiiiineeeeee! Caaaaa săăăă teee
poooot auuuuzzziiii maaaai biiiiineeee!”
- Mhm.
Mă uit în jur... A-ha! Cârpa de bucătărie e roșie. O iau și mi-o pun în cap, ca pe un batic.
- Mda. – zice ea. Cum spuneai tu, mai dai, mai primești.... Ce-i? Că mă scot din minți
ăștia cu mediana și mediatoarea... – și arată spre teancul de teze.
- Repet. O să ți-o iei, mamă.
- Mhm.
- Mhm.
Scot pașaportul din buzunarul drept din spate al blugilor. I-l flutur pe sub nas. Se uită la el... Îl
deschid la ultimele file și îi arăt.
- Ceeeee?! Mergi în America?
Din buzunarul stâng din spate al blugilor scot un bilet de avion.
- Doamne Dumnezeule!
- Poți să-mi spui Ana!
- Mda. Mai dai, mai primești... Ce faci în America?
Îi întind biletul de avion:
- Uită-te la dată!
- E... e... pooooofffffffftttttttiiiiiiim? Ai fost anul trecut? Când.. ce.. de ce... Nu. Nunu.
Nuuuuuuuuu!

58
Evlavie, admirație (en.);
59
Doamne Dumnezeule! (ebr.);
 - Staistaistai, nu leșina!
Arăt spre canapea:
- Luați un loc la noi!
Se lasă, moale, pe cuvertura multicoloră. Se uită de la bilet la mine, de la mine la bilet. Și iar.
- Ce? Când? Cum? Unde?
- Am fost vara trecută, după cum vezi.
- Da!=mie mi-ai zis...
- Ți-am zis că merg în excursie și că ne vedem la toamnă. Că e un retreat . Deci fără
60

telefon.
Parcă-i lovită de trăznet.
- Așa e... asta mi-ai zis.
- Și așa a și fost!
- Da!=de ce nu mi-ai zis că mergi în America?
- De-aia că ai fi îmbătrânit zece ani într-o lună din cauza grijilor.
- Mda. Mi-am luat-o. Șiiii.... ce ai făcut... în....
- Am fost să mă văd cu niște Navajo. Și mi-au zis chestii.
- Nuuuuuu creeeeeeed! Povestește-mi!
- Parcă aveai ceva teze de corectat!
- Ca de obicei cafeaua?

*
Sunt la piscină. Singură. Am înotat destul de puțin azi.
Mă îndrept spre vestiar.
Pe coridor, mă abordează un tip mult mai în vârstă ca mine:
- Bună...
- Bună!
- Ce costum de baie interesant!
Zâmbesc, dau din cap, vreau să merg mai departe, dar:
- Nu prea arăți a româncă! Mai mult a... nemțoaică!
Sunt puțin derutată, dar trec pe lângă el și zic:
- Mulțumesc!

60
Tabără de creație/lucru/pregătire (en.);
 *
Sunt la ea acasă. A ieșit din cameră, dar a lăsat mobilul pe speaker.
- O, mai lasă-mă că tu ești pixu!=lu!=Duncan MacLeod din clanu=...
- Îs fiu de preot, da?! Și tu nu prea ești dusă la biserică, Sabina! Tu n-ai auzit expresia
„roaba lui Dumnezeu”?
- Ba da, am auzit-o, și de fiecare dată când o aud îmi amintesc cum căram cu mama nisip
cu roaba să reparăm casa! Tu unde erai atunci, robul lui Dumnezeu?
- La lucru!
- Câteva săptămâni bune, da?
- Stai că mă sună...
- Nu schimba subiectul!
- Auzi, da!=tu, de fapt, crezi în...
- Mă rog în fiecare seară! Uneori și dimineața, dacă vrei să știi!
- Bine. Ce vrei?
- Pensia alimentară pe care de câteva luni n-ai mai plătit-o! Aia vreau!
- Ăăăăăă.
- Dacă până în decembrie copiii nu primesc banii, știi ce urmează!
- O să intre.
Liniște. Apoi, tot el:
- Sunteți bine?
- Suntem bine și te sun mai încolo sau mâine, că am musafiri.
Intră, se uită la mine. Eu ridic mâinile a neputință:
- Eu ți-am zis, Sabina. Eu ți-am zis.

Are drum la Cluj și mă scoate în oraș. Ieșim doar noi, o să-i mai prezint niște prieteni mâine.
Vorbim vrute și nevrute, despre vreme, despre cărți, colegi...
La un moment dat, însă:
- Ana, tu de crezi că în Germania trăiesc mai nou atâția imigranți musulmani?
- Măi... eu cred... s-ar putea să mă înșel... că nemții au învățat o lecție sociopolitică după
Holocaust.
 *
- Da, și?
- Du-te, tu, că-s niște capete pătrate!
- Și?!
- L-am auzit pe preotul ăla care ți-a dat ceva acatist să-l citești că a zis de rău de tine!
Încep să râd:
- Da, și? Și eu ieri am cântat pe nas! Asta nu înseamnă că nu cred în Dumnezeu sau că am
prejudecăți! Eu? Și la anglicani m-aș duce, dacă aș crede că acolo e locul meu!
- Da!=când vrei să te rogi...
- Mă rog așa cum respir, dacă vrei să știi! Și când mă rog în genunchi, mă rog acasă, dacă vrei
să știi! Și dacă mai vrei să știi, fac și reiki! Și dacă iar mai vrei să știi, mai fac încă niște chestii
pe care le știu de la Navajo!
- Da’ ăla a zis de rău de tine!
- Dacă atâta a putut...
- Dar nu...
- Da. Și?!
*
- N-aș mai chema taxi! Că... În fine. Oare mă puteți duce acasă?
- Claaaar! Da!=stai întâi să facem și noi o fotografie la stencil.
Ajung. E spre dimineață deja. Mă bag în pat, cu căștile în urechi. Ascult Pink Floyd – The Wall.
Are there any queers in the theater tonight?
Get them up against the wall!
There's one in the spotlight, he don't look right to me,
Get him up against the wall!
That one looks Jewish!
And that one's a coon!
Who let all of this riff-raff into the room?
There's one smoking a joint,
And another with spots!
If I had my way,
I'd have all of you shot!
!
Pentru Ana

- A. Ești feministă.
- Nu! Doar că îmi plac femeile mai mult decât bărbații. Sunt hetero, dar sunt gender-
biased . Ca reacție la misoginia cu care mă lupt cam de când mă știu.
61

- Și-atunci? Cum de suntem noi prieteni?

- Măi...
- Nu-mi mai zi „măi”! Spune-mi pe nume!
Tac, las ochii în pământ. Îmi retrag mâna, speriată, pentru că mi-a luat-o în a lui. Începe să râdă:
- Bine! Da!=nu scapi!
Încep și eu să râd, cel puțin încerc. Se uită la mine, apoi:
- Insist: spune-mi pe nume și spune-mi cum de suntem noi prieteni dacă ești gender nu
știu ce.
Scoate limba. Trag aer în piept și-i răspund:
- Suntem prieteni pentru că tu ești un fel de fată cu puță, Ivan!

*
Îmi aranjez perna sub cap. Ceva mă deranjează. Îmi dau seama că am dormit cu căștile în urechi.
Le scot, mă dau jos din pat și conectez „aifonu=” la boxa cu bluetooth. Mă uit la telefon: The
Wall. A rămas de azi noapte. Nu e destul de revoltat pentru dimineața asta, așa că bag un Mozart.
*
Am rezolvat cu facturile și mă opresc să iau prânzul în oraș. Caut o masă. Găsesc una liberă,
mai în spate. Mă așez și aud o voce:
- „Call me Ishmael!” 62

- ‫ﺴَﻼُم َﻋَﻠْﯿُﻜْﻢ‬
‫ٱﻟ ﱠ‬ 63

E cu cineva, mănâncă.
- Hai cu noi!
- Aș veni! – îi zâmbesc, dar tre!=să mă adun. Emoții.
Se uită la mine... se ridică:
- Hai că vin eu un pic!

61
O persoană gender-biased are o atitudine care denotă prejudecăți față de bărbați sau femei (en.);
62
„Spune-mi Ismael” (en) – cuvintele cu care începe clasicul Moby Dick de Herman Melville;
63
Pacea fie cu tine (arab);
 - Hai!
Îi arăt un scaun. Îmi face semn că nu stă, se apleacă și-mi șoptește:
- E ceva cu un tip, așa-i?
- Așa-i! – și-mi amintesc cum m-am simțit ieri, când am primit e-mailul ăla mincinos de
la Tudor.
- Mi-am dat seama. Știu cum e. Dai un telefon dacă vrei să povestim.
Dă să plece. Îl prind de mână:
- Mulțumesc!
- Dacă nu suni tu, sun eu!
Îi arăt high five , îmi atinge palma:
64

- ָ ,65
Cum ziceți voi, ‫שׁלוֹ‬
*

Suntem la sediu, eu – așezată la masă, cu laptopul sub nas, ea – în picioare, în mijlocul camerei.
- De când lucrăm noi împreună, Ana?! De când?!
N-am văzut-o pe Maria atât de nervoasă niciodată. Și nici nu-mi convine. Ne uităm una la
cealaltă, sunt pe punctul să-i răspund, dar nu apuc, pentru că brusc, ceilalți:
- Mă duc să-mi iau apă!
- E ocupat la baie?
- Cobor să duc invitația!
Rămânem doar noi două în birou. Mă uit la ea. Se uită la mine. Începem să râdem.
- Ai văzut?
- Ca potârnichile!
*

Am invitat-o la mine. E îmbrăcată casually elegant , machiată și miroase a Lancôme.

66

- La mulți ani! – și-mi oferă un buchet uriaș de flori.

O îmbrățișez strâns.
- Mulțumesc! Am pornit cafetiera! Tort n-am, dar am prăjituri!

64
Bate palma! (en.)
65
Pace! (ebr.);
66
Elegant lejer (en.);
Intru, fug în cameră, iau vaza, apoi mă reped în bucătărie, o umplu cu apă și pun florile în ea.
Intră și mama, bagă capul în cameră, inspectează. Încep să râd:
- N-ai ce vedea! Nu mi-am mai luat niciun raft nou, n-am schimbat nici patul... și tot
singură locuiesc!
Apoi, pentru că e o zi cu soare, îi spun că aș prefera să stăm pe terasă. Acceptă. Îi indic măsuța
cu cele două scaune:
- Luați un loc la noi!
Evident că se așează pe scaunul albastru, doar nu era să stea pe ăla roz! Se uită la mine cum nu
s-a mai uitat niciodată până acum.
- Ce?! Ce-am zis?!
- Nimic, nimic!
- Am zis „Luați un loc la noi!”
- Da, și asta m-a convins că...
- Daaaaaaaaa? Stai să fac cafea!
Intru, revin cu cafele și prăjituri.
- Ți-am adus ceva! A venit... momentul să-ți dau.... singurul lucru pe care-l mai ai de la
el.
Îi arunc o privire derutată, apoi simt cum îmi încremenește tot, începând cu creștetul capului.
- Vrei să zici că...
- Mhm.
- Tata?
- Mhm.
- Mi-a lăsat ceva?!
- Mhm.
- Și de ce... abia... acum?!
- Așa m-a rugat să fac!
Scoate din geantă o hârtie împăturită. Mi-o întinde. Mă uit în ochii ei. Îmi spune din priviri că
nu am halucinații, chiar e de la el. O iau. Văd și simt că e foarte uzată. Și mai simt ceva: că nu
acum. Reușesc să șoptesc un „Mulțumesc!”, intru, o las în cameră pe birou, respir foarte adânc,
apoi ies din nou pe terasă.
- Am uitat să te întreb dacă mai vrei ceva. Apă, ceai...

*
Suntem în cabinet. Am făcut deja câteva ședințe de terapie. Îmi place de ea, mi-a dat și niște
sfaturi pentru lucrarea de diplomă, pe care abia am început să o scriu. Cu toate că avem același
limbaj – și nu numai de specialitate –, încă n-am reușit să-i spun. Stă la birou, pe un scaun cu
spătar foarte înalt.
- Înțeleg. Și faptul că ați crescut fără tată, și duritatea mamei, care a trebuit să fie acolo
pentru doi... totuși... de ce vă e frică de bărbați? Că, de fapt, asta e problema, se vede cu
ochiul liber!
Zâmbesc, dar e un zâmbet trist. Simt că observă asta.
- Curaj! – îmi spune. E meseria mea, și în curând va fi și a dumneavoastră...
- Ooooo! Nuuuuu! – ridic ochii spre ea. Eu nu m-am înscris la Psihologie ca să profesez!
- Atunci...?
- Am crezut că voi reuși să-mi rezolv singură problemele... De fapt... nu. Acum îmi dau
seama că am făcut-o pentru că... îmi plac oamenii!
De data asta simt – și văd cum se reflectă pe fața ei – că îmi sclipesc ochii.
- Eeeeeeei, da! Vedeți, un psiholog nepriceput ar numi asta „proiecție”. Și ar greși! Pentru
că se cheamă „vocație”!
Pauză. Apoi, eu, atât de abrupt încât mă sperii:
- Nu pot să plâng. Și... am fost violată.
Și încep să plâng.

*
- Adi, Adi, Adi...
Cosco stă în picioare în bucătăria înghesuită, cu revista în mână. Adi, la masă, se îndoapă cu
cartofi prăjiți. Între două înghițituri, îi trântește:
- Poate mai citești și tu ceva, tată! Pagina 16.
Cosco se uită urât la el, apoi începe să dea paginile, furios. Se blochează, după care:
- Nuuuuuuuuu! Nu! Nu! Nu! Nuuuuuuuuu!
Taică-meu, râzând în hohote:
- Ooooooo, ba daaaaaaa!
- Nu!
Se duce lângă el. Adi se lipește de spătarul scaunului. Bunicu-meu îl pleznește peste cap cu
revista făcută sul.
 - E po-e-zie! Ai scris po-e-zie! E po-e-zie! TE DISTRUG!

Îmi fac o cafea. În timp ce Turkish March al lui Mozart dansează în boxa cu bluetooth, îmi
amintesc cum am adormit azi noapte cu Bring the Boys Back Home în căști și încep să râd. Pink
Floyd. Preferații mei din toate timpurile. Mai exact, din 1990 încoace. Atunci am văzut The
Wall – Live in Berlin în transmisiune directă la televizor. Mama, de lângă mine:
- Dacă uiți vreodată ce vezi acum, nu mai ești copilul meu! Să-ți fie clar!
Mă uit la ea... iar nu-nțeleg o iotă. N-ar fi prima dată.
- De ce?!
- Nu știu exact în ce țară-i taică-tău acum! Dar știu că asta – și arată spre ecran – e un
cadou de la el pentru tine!
*

- Am refuzat. I-am zis că eu nu semnez așa ceva.

Sabina îmi aruncă o privire... nu-i place deloc ce i-am spus.
- Ana, oamenii ăștia merită să fie mințiți!
- NIMENI nu MERITĂ să fie mințit!
Matei, din cărucior:
- Mhm. Mhm.
Ne oprim. Ea tace. Suntem în parcul central, am ieșit să ne plimbăm, să povestim și să ne uităm
la oameni. Care trec pe lângă noi și, în acest moment, întorc capul spre mine, pentru că strig:
- NIMENI! Dar NI-MENI!
- Hai să stăm un pic! – și-mi arată o bancă liberă.
- Hai!
Ne așezăm. Matei scoate sunete prin care arată că nu-i convine, așa că Sabina începe să împingă
înainte și înapoi căruciorul parcat în dreapta ei. Respir sacadat. Până la urmă, reușesc să mă
calmez.
- Știi care-i problema ta, Ana?
- Care-i problema mea?
- Ești o pacifistă mult prea feroce!
- Asta așa e! Dar de fapt știi care e problema mea cea mai mare?
 - Care?
- Că asta e filosofia mea de viață, pacifismul feroce, și că știu că EU am dreptate, aia e
problema mea cea mai mare!
- Mda. – zice ea. Cu alte cuvinte: „Un evreu, un creștin și un musulman ies în oraș,
povestesc, zic bancuri și beau bere. Apare un yoghin...”
- Mmmmmmhhhhhhhmmmmmmm!
Se uită în ochii mei:
- Vezi, de-asta suntem noi prietene! Și eu asta cred! Pentru mine singurele lucruri care
contează sunt ce fel de om ești și câtă dragoste ai dat și ai primit! În ceea ce privește
asta cu minciuna, nu știu ce să zic...
Aproape îi bag arătătorul în ochi, noroc că se ferește la timp.
- Minți! Ba știi! Știi exact ce să zici! Și eu la fel!
Și iar strig:
- M-AM SĂTURAT! Mă uit la colegii mei de la fundație, care declară că au cumpărat un
aparat foto pentru proiectul cutare și de fapt eu știu că au luat o imprimantă! Mă uit la
medici care iau șpagă și se duc în Tenerife cu banii ăia, deși le-a murit pacientul pe masa
de operații! Mă uit cum spală ăia corupți bani și scapă... Mă uit cum se face trafic de
influență. Mă uit cum uite-așa, pe sub nasul nostru, ăștia micii, care suntem cu drepturile
omului, se scurge evaziunea fiscală, și tot pe noi pun presiuni! Mă uit la PULĂ ăla care
declară în direct că nu va fi criză economică și să nu ne facem griji – și uite! Inflație,
șomaj... Mă uit la TINE cum te pune șefa să dai cu semnătura că se aprobă, când de
fapt... FIX aia NU trebuia să se aprobe! VĂD! VĂD și nu mai suport! Și ȘTIU! Că peste
tot e LA FEL! Dar tac... pentru că... sunt o pacifistă feroce! Și da, ASTA e problema
mea cea mai mare!
Am speriat-o zdravăn. Ne ia câteva minute să ne revenim. Sunt pe punctul să-mi cer scuze, să-
i spun că am o zi mai proastă, dar vorbește ea prima:
- Mda. Nuuuu, nu nu! Nu aia cu pacifismul feroce e problema ta cea mai mare, Ana! Aia
e pe locul doi. Minciuna. Aia e problema ta cea mai mare! De fapt, trebuia să-mi dau
seama de la început! Atâta furie... tu?!
- Révélation ! 67

Începe să râdă. Matei doarme în cărucior. Sabina:

- O să treacă! Hai să bem o cafea!

67
Revelație! (fr.);
 *
Ea tace, apoi, încercând să se controleze:
- La asta chiar nu mă așteptam.
Mă uit în jur, examinez pereții cabinetului, raftul cu cărți de specialitate, covorul.
- Da. Emoții reprimate. Evident. După un viol... Dacă vreți și puteți să-mi spuneți... când
s-a întâmplat.
- În adolescență.
- Pfffff. Ar fi fost mult mai bine să vorbim atunci. Dar nu-i târziu nici acum! Cred că...
Îmi fac curaj, mă uit la ea. Zâmbește:
- Cred că putem rezolva problema!
*

- Asta așa e, sunt fată! Cel puțin pe dinăuntru!

Încearcă să râdă. Nu reușește.
- De ce mi-ai zis Ivan?
- Ca să se facă dreptate!
Mă ridic de pe scaun, mă duc la el și îl sărut. Apoi o iau la fugă. Și fuuuuug! Fug!

Bunicii Jeni și Cosco sunt în vizită la bunicii Nicu și Monica. Eu mă învârt prin cameră. Jeni
pune mâna pe colțul mesei, să nu mă lovesc.
- Laaaaaa! Lalalalala! Laaaaaa! Uuuuuu!
- Hai la buni Moni în brațe!
- Acuma nu! NU! Nuuuuuuu! Lasăăăăă-măăăăăăă!
Jeni încearcă:
- Vrei la mine?
Buni Moni numără în gând cuțitele din sertar. Eu nici n-o bag în seamă pe Jeni. Mă opresc lângă
canapea, unde Nicu și Cosco povestesc, așezați unul lângă celălalt. Sunt amândoi în uniformă.
Își dau seama după un timp că e cam liniște. Se uită la mine. Eu, arătând de la unul la altul:
- La fel! Hihihihihi, la feeeeel!
Nicu se apleacă spre mine, dar Cosco i-o ia înainte. Sunt la el în brațe. Jeni se uită la buni Moni,
victorioasă. Buni Moni, în gând:
 - Patru, cinci, șase...
Eu, cu mâna pe umărul lui Cosco:
- Uuuuuuiiiiiteeeeeee, ssstelllllllluuuuuuusssssseeeeee!
Nicu, roșu de gelozie:
- Da, dar trebuie să fim educați! Cum se numesc dreptunghiurile alea pe care sunt
steluțele?
- Bubu Nicu, nu știiieeeee Aaaaana!
*

A plecat mama, am spălat cănile de cafea și farfuriile. E ziua mea! Și-mi zic: „E ziua mea și fac
ce vreau cu ea!” Așa că intru în cameră și mă uit lung la hârtia împăturită de pe birou. Singurul
lucru pe care-l mai am de la tata. O desfac și citesc:

‫אנה פנטרו‬ 68

Dragă Ana, copilul meu bun,

La mulți ani!

Azi te-am văzut pentru ultima dată. Și pe tine, și pe mama ta. Aș vrea să nu fie așa, dar nu pot
să fac altfel. Vei afla povestea vieții mele și vei înțelege. Dar până să înțelegi, aș vrea să știi de
ce: pentru că am mințit, am furat și... toate celelalte, dar în primul rând pentru că... am vorbit!
Acum, că am scris partea neplăcută, o să trec la lucrurile bune. Îți copiez mai jos ultima poezie
pe care am publicat-o. Dar aș vrea să știi că cea mai genială creație a mea ești TU! Pe lângă
poezie, îți mai las o scurtă poveste. Doar pentru tine.
Am fost odată ca niciodată...
Student. Te-am lăsat la bunici pentru că așa erau vremurile. Te vedeam rar, dar dădeam telefon
în fiecare duminică. Nu știu dacă acum, când citești asta, mai e așa, dar pe-atunci erau telefoane
publice, cu fise, pe stradă.
Într-o duminică, am sunat, ca de obicei, și a răspuns Nicu. Plângea. Mi-a spus că Edina e la
vecini, că numai el e acasă, apoi, plângând din ce în ce mai tare: „A murit aia mică...”

68
Pentru Ana (ebr.);
M-am sprijinit de peretele pe care era telefonul și am văzut cum s-a vălurit asfaltul. Apoi mi-a
spus, printre suspine: „Carina, Adi! A murit Carina! Fetița lui...”
Am început să plâng: „Am crezut că... am crezut că... Ana... Dă-mi-o la telefon!”

Acum, că ți-am spus povestea, îți mai spun odată „La mulți ani!” Atâția ani câți împlinești tu
azi aveam eu când te-am văzut ultima oară. Aș vrea ca ai tăi să fie mulți, fericiți, împliniți!
Orice ai făcut și vei face cu viața ta, aș vrea să te bucuri de ea. Aș vrea să ai prieteni, iubiți,
amici, colegi cu care să te înțelegi, să nu ai greutăți prea mari. Și aș mai vrea să te rog ceva:
încearcă să fii fericită!

Tatăl tău,

Adi
*

- Aha, aha! S-au întors potârnichile! – zice Maria.

Eu, cu cea mai autoritară voce de care sunt capabilă:
- Tu! Ți-ai luat apă? Tu! Era liber la baie! Și tu? Ai dus invitația?
Nimeni nimic.
- Bun! M-am lămurit!
Mă ridic de la masă, mă uit la ceas:
- În zece minute în bucătărie! Ședință!
Simt cum se duce tensiunea din aer, mă gândesc – a câta oară?! – că ăștia, cu excepția Mariei,
n-au simțul umorului. Nici măcar Oana, cel mai bun PR, cu care mă duc oriunde pe
specializarea ei și care... mai să leșine de ușurare.
„Ăștia nu se prind că-i de râs! La ăștia le e frică de mine! Las!=că le fac eu educație!” – îmi zic.
Până la urmă, Laurețiu, webmaster-ul:
- În sfârșit, că n-am mai stat la o cafea ca lumea toți... mă duc după prăjituri?
- Nuuuu, nu nu! – și-i fac semn să stea liniștit. M-am ocupat eu!
- De care avem acum? – întreabă Cristi, care se ocupă de proiecte internaționale și care,
dacă n-ar fi fost prea macho pentru gustul meu, ar fi fost o opțiune.
Sar toți pe mine, mă prind de haine, mă trag de mână:
- De care? De caaaaareeeeeee?
Încep să râdă, eu ridic ochii spre cer, „Ah! Nu-i totul pierdut! Nu mai tre!=să le fac educație!”
și răspund, după ce-mi trag un pic sufletul:
- Cremeș!
*

- M-am convins! Există Dumnezeu! – zice. Cu o mână mângăie căpșorul lui Matei, cu
cealaltă ține biberonul, din care el suge aproape cu disperare. Eu stau pe un scaun cu
Robi în brațe. Îi aranjez gulerul foarte fancy de la bluza pe care i-am făcut-o cadou de
69

ziua lui. Apoi mă uit la ea.... și explodez:

- Eu știu că există! Nu am nevoie să mă conving! Dar... tu?! Care ai rămas singură cu doi
copii?! Că... în fine. Tu?! Care abia te târăști la lucru și-i mai crești și pe ăștia mici?!
Tu?! Care mă suni să-ți împrumut bani că nu mai ai pâine?! TU te-ai convins că există
Dumnezeu?! După ce ăla...
- George este un om bolnav! Și nu numai la cap! Măăăă.... abțin. Și eu, după el, nu prea
cred că...
- Ba să crezi! Că ai tot ce-ți trebuie!
Îl ridic pe Robi în aer:
- Măi, frumușelule!
Îl pup și-l strâng în brațe, îi sprijin capul pe umărul meu, mă ridic și ne plimbăm, încet, prin
bucătărie. Ajung lângă Sabina:
- Eu te iubesc pe tine, să știi! Ești o persoană extraordinară! Când și dacă o să vrei, să-mi
zici cum te-ai convins TU că există Dumnezeu!
- Imediat! După ce-l culc pe ăsta micu=! – și se uită lung la copilașul care mai are puțin și
a terminat masa de prânz. Ca să stăm liniștite!
Îl ia în brațe și-l bate ușor pe spate. El scoate sunete prin care îi comunică mamei că e sătul,
satisfăcut și recunoscător. Îl șterge la gură cu babețica, apoi cu o batistă de hârtie. Mă uit la
raftul de deasupra aragazului. Iar nu mai are șervețele...
- Cred că o să dureze... – se scuză ea. Nu-i place să doarmă după-amiaza!
Îi fac semn să nu-și facă griji și mă așez la loc. Robi mă îmbrățișează strâns. Îi desprind brațele
de după gâtul meu și mă uit bine la el. Are trei ani și ceva. Nu știu cum, dar știu că o să crească

69
Elegant (en.);
frumos. Îi zâmbesc, el se uită la mine: „Blllfffrrrr.... Mrrrr... Pfffff... Maaaaaaa!”. Îmi pun
degetul peste buze, încerc să-l potolesc:
- Șșșșșșșttttt!
Mă trage de nas, apoi îmi bagă toată mâna în părul pe care azi l-am lăsat liber.
- Aaaaaauuuu! – șoptesc, și încerc să-i scot mânuța din freza la care am muncit din greu
și care, iată, nu mai e aranjată cum era - aproape perfect. Reușesc, dar nu se lasă: strânge
mâna în pumn și se pregătește. Sunt pe fază. Parez cu palma desfăcută și îl pup pe frunte.
Începe să râdă. Intră Sabina, mă întorc spre ea:
- Aaaaaa! Deja? A adormit?
- Poți să tai lemne pe el! – răsuflă ea ușurată și se sprijină de bufetul zgâriat și mâzgălit.
- Cred că o să te iubească ăștia când mai cresc... o să ai cu cine povesti... câte-n lună și-n
stele!
- Si-gur! Mie-n sută! – râde ea.
Eu, un pic gândită:
- Sunt și mame care-și pun copiii în pătuț și îi lasă acolo până adorm singuri. Ideea e să-
i „călească”...
- Asta...
- Anyway, spune-mi! Cum te-ai convins?
- De ce să mă conving? A! Da!
Îmi mai toarnă niște ceai de ghimbir, îmi oferă zaharnița, o ia înapoi.
- Am uitat! Tu numai în cafea!
Se așează și dă să-mi spună, dar o întrerup:
- Înainte de asta, o întrebare.
- Da.
- Nu vreau să mă bag unde nu e cazul... adică să fiu indiscretă... adică...
- Mdaaaaa.... – bate ea cu degetele în masă. Și în câte feluri o să mai încerci să-mi zici
același lucru? Nu te mai scuza atâta!
Îmi fac curaj:
- Sunt mulți oameni care își doresc copii, dar unii vor dinainte să fie băieți. Sau să fie
fete. Și nu iese întotdeauna cum vor ei. La tine... adică... ai fi vrut fete? Sau măcar o
fată? Sau să fi fost amândoi fete? Sau o fată și un băiat? Știu o tipă care a suferit enorm
că taică-său ar fi vrut băiat...
 - Ăia care se gândesc dinainte îs niște cretini! – începe ea să râdă. Părerea mea. Îl iubești
că-i copilul tău! Nu că-i băiat, că-i fată... Îl iubești că îl iubești!
Stă, se gândește un pic, apoi:
- Știi că se spune că băieții seamănă cu mama și fetele cu tatăl. Fizic, vreau să zic.
Aprob din cap și zâmbesc.
- Dar uite – și arată cu mâna spre dreapta, unde e camera copiilor – Matei seamănă mai
mult cu taică-său decât cu mine!
- Așa e! – răspund. Și ochi mai frumoși la un bebe să știi că n-am văzut niciodată!
- Aaaaa, pentru asta o să te iubească toată viața! Aude! Tot aude! Știi doar că ei aud încă
din burtică!
- Știu!
- Da, bine. Nu te mai fierb. Deși îmi place, așa, la foc mic. Îți zic cum m-am convins.
I-l dau pe Robert în brațe și îmi sprijin coatele de masă. Tace. Acum încep eu să bat cu degetele
în tăblie. Începe să râdă:
- Stai, că eu n-am ceai!
Mă ridic, mă duc la bufetul jerpelit pe care stă ceainicul alb de ceramică și o servesc. Dau să-i
pun zahăr, îmi face semn cu degetul că nu.
- Azi miere! E în cămară, cum deschizi, în față!
Stăm ochi în ochi, ea - cu Robi în brațe, eu – cu antebrațele pe masă. Tăcere prelungită. Își
aranjează părul ostentativ cu mâna dreaptă. Mă pregătesc să-i zic vreo două, dar începe să râdă:
- M-am convins! Da, m-am convins! Trei chestii...
- S-auzim!
- Unu: tu. Doi: George.
- Fair enough! – răspund, și arăt spre Robi.
70

- Și trei: o faaaazzzzăăăăăăă caaaare....

- Vorba englezilor, „Sunt toată urechi!”
Începe să râdă:
- Nu știu ce-mi veni sâmbăta trecută și, cât copiii erau la mama, nu te-am sunat nici pe
tine, n-am mers nici la cumpărături, mi-am luat o cafea și m-am dus în parcul de la
Medicină. M-am plimbat eu ce m-am plimbat și, până la urmă, am dat de un loc fain și

70
De acord! (en);
 m-am așezat pe o bancă. Mă gândeam la ale mele, stăteam cu ochii-n verde, când... mă
uit în dreapta, că scârțâia pietrișul pe alee. Ana, m-am... stai, că și acuma...
- Stau!
- Așaaaa... Eu cu ale mele, și... văd două tipe cam pe la douăzeci-douăzeci și ceva de ani.
Veneau în plimbare. Râdeau și... se pupau, tuuuuu! Și se țineau de mână! Și... una era...
ca orice fată de douăzeci de ani, era... drăguță. Cealaltă era... mi-a picat fața. Dacă eram
tip, cred că....
Încep să râd. Ea își trece degetul peste o sprânceană. Își pune mâna pe frunte. Apoi:
- În fine. Și se așează ele pe o bancă și încep: uite aia, da!=uite cealaltă, da!=mie-mi place
copacul ăla, da!=mie mai mult celălalt, te iubesc, și eu, da!=eu mai mult, ba nu, eu mai
mult, și iar se pupă și se țin de mână și uiteeeeeeeeee, o veveriță, uuuuuuuu, o văd!
Îmi dau seama că am rămas cu gura căscată – mda... iar... – o închid, apoi o deschid:
- Asta... asta...
- Mmmmmmhhhhhhhmmmmmm!
- Alea se iubeau!
- Révélation ! – începe ea să râdă.
71

- Nu râde ! Nu râde, că nu asta-i ideeeeaaaaaaaa !

Îmi pun mâinile-n cap:
- Tu... Tu... Tu nici nu-ți dai seama ce-ai văzut!
- Oooooo, ba da! – rânjește ea. Să-ți explic, sau să-ți desenez?
- De data asta, să-mi desenezi! – zic, cu gura până la urechi.
- Ține-l pe Robi!
Se întoarce repede - dar nu foarte repede - cu o hârtie împăturită și mi-o întinde. Robi încearcă
să mi-o smulgă din mână, dar nu-l las.
- Eu prima! – și îi fac na-na cu degetul, apoi îl pun jos. Desfac hârtia, mă uit la Sabina:
- Daaaaaaaaaaaa!
Robi:
- Dă-mi! Dăăăăăăăă-mmmmmi!
O întreb din priviri dacă pot. Zâmbește și aprobă din cap. Robi, în expectativă. Eu:
- Stai să-i fac întâi o poză!

71
Revelație! (fr.);
Nu e prea fericit, se duce repede la maică-sa, îi îmbrățișează picioarele, ea îl mângâie pe cap.
Mă ridic, pun hârtia pe masă, o netezesc, o pozez, mă duc la ei, Robi se uită în sus, ridică mâna
spre mine, îi întind desenul. După câteva secunde:
- Uuuuuuuuiiiiiiiiteeeeee, maaaaaaammmmmiiiii, iiiiinimmmmmaaaaa
ccuuuuulllllcuuuu... cuuuullllcuuubeeeeeeeuuuuu!
Îmi aranjez fusta, îmi dreg glasul, mă uit la ceas, ea se prinde că vreau să plec:
- Nu!
- Bine, mai stau zece minute!
Se plimbă prin bucătărie, cu Robi atârnat de picior. Mă uit la ei, apoi:
- Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă băieții tăi...
- Dacă vreunul ar fi gay ? 72

- Da.
- M-am gândit, chiar după ce le-am văzut pe fetele alea!
- Și?
- M-am lămurit repede. Atâta erau de fericite alea două, că mi-am zis...
- M-ai convins! Adică... ți-am zis, eu știam că există Dumnezeu, dar m-ai convins că și
tu știi!
Ea, încercând să nu lase să se vadă cât e de încântată:
- Încă un picuț de ceai?
Îmi stă inima-n loc, dar ea nici nu se uită la mine. Ce bine! Caută în ceainic o bucățică de
ghimbir, apoi:
- Și mie când mi-l prezinți pe „Ivan” ăsta al tău?
- Ăăăăăă, da, Sabina. Da.
- Cum arată?
- Ghici!
- Păi... János era brunet, Sebi era șaten... nuuuuu creeeeeed! E blond!
- Hm. Intuiția feminină. Nu te pui cu așa ceva...

*
Am terminat ședința. Cristi și Maria pun farfuriile în chiuvetă.
- A fost buuuuun?

72
Homosexual (en);
Maria se întoarce spre mine:
- Suntem niște tâmpiți! Mulțumim, Ana!
- Cu plăcere! Cine mai vrea cafea?
Toți mai vrem cafea. Oana mi-o ia înainte, se duce la dulap, desface un pachet nou și decretează:
- Small talk! Dați-i drumul!
73

Laurențiu se ridică:
- Hm-hm!
Nu-l bagă nimeni în seamă.
- Hmmmm-hhhhmmmmm!
Liniște. Apoi, eu:
- Oooooo! Discurs!
Și începem:
- Speech! Speech! Speech! 74

El face semn cu mâna. Ne oprim.

- Yep! You got this one right! It=s in English! It won=t take long!
75

Scoate o foaie împăturită din buzunarul drept din spate al blugilor. Nu mă pot abține:
- Mhm. Mhm. Văd că ai scos textul la imprimantă!
Se face că n-a auzit, verifică dacă suntem atenți, și:

Dear friends!
We have gathered here today to celebrate a very special historical event. Actually, for me - and
I am aware that you feel the same -, this is the most special day of the year: December 10th.
A while ago, humanity at its finest produced the best work ever written in the history of the
world. Its title? Universal Declaration of Human Rights. It was published on December 10th,
1948.
As we all know, it is also the solid rock foundation on which our NGO, The Right Way, has
been built. And we are thriving! Thanks to Oana, our visibility has increased considerably in
the past few years. Thanks to Maria and Cristi, we have just become partners in a very
challenging and potentially very successful project, the aim of which is to diminish corruption.
I would have liked to say „erradicate” instead of „diminish”, but we all know it would have

73
Discuție frivolă; bârfă (en.);
74
Discurs! Discurs! Discurs! (en);
75
Dap! E în engleză! (en);
been a misnomer. Thanks to Ana, not only does our team protect human rights and human
dignity on a national and international level, but it also supports artists, writers and thinkers
in their endeavour to improve human life. And, well, thanks to me, since I am your webmaster,
we are connected to the world! That is why my favourite part of The Universal Declaration of
Human Rights is Article 19, which is about the freedom we have, as humans, to express
ourselves and to communicate. But this Declaration is, in its entirety, a shield that has prevented
inhuman treatment, slavery, abuse from authorities, even war. We should all be grateful for its
existence. „Happy International Human Rights Day!” 76

Tăcere. Ne uităm la el cu ochi mari. Îmi dau seama că – mda... iar... – am rămas cu gura căscată.
Îmi revin:
- You=re translating our newsletter into English, starting today! Also, you=re getting a raise !
77
!

76
Dragi prieteni!

Suntem azi aici, împreună, pentru a sărbători un eveniment istoric foarte special. De fapt, pentru mine
– și sunt conștient că sunteți în asentimentul meu -, este cea mai specială zi din an: 10 decembrie.
Acum mulți ani, omenirea, cu ce are ea mai bun, a conceput cea mai valoroasă operă scrisă vreodată în
istorie. Titlul său? Declarația Universalâ a Drepturilor Omului. A fost publicată la data de 10 decembrie
1948.
După cum știm cu toții, această Declarație este și baza solidă pe care am construit ONG-ul nostru, The
Right Way. Și ne merge foarte bine! Mulțumiri Oanei, datorită căreia vizibilitatea noastră a crescut
considerabil în ultimii câțiva ani. Mulțumiri Mariei și lui Cristi, datorită cărora tocmai am devenit
parteneri într-un proiect solicitant și cu potențialul de a avea mult succes, al cărui scop este să diminueze
corupția. Mi-ar fi plăcut să spun „să elimine”, în loc de „să diminueze”, dar știm cu toții că ar fi fost un
termen impropriu. Datorită Anei, nu numai că echipa noastră protejează drepturile omului și demnitatea
umană pe plan național și internațional, dar susține, de asemenea, eforturile pe care le fac artiștii,
scriitorii și intelectualii pentru a îmbunătăți viața oamenilor. Și mie, ca administrator de rețea, mi se
datorează faptul că suntem conectați cu lumea! Iată de ce partea mea preferată din Declarația Universală
a Drepturilor Omului este articolul 19, care garantează libertatea pe care o avem, ca oameni, să ne
exprimăm și să comunicăm. Dar această Declarație este, în întregime, un scut care a protejat oameni de
tratamente inumane, de sclavie, de abuzuri ale autorităților, chiar și de război. Ar trebui să fim, cu toții,
recunoscători că ea există.
La mulți ani cu ocazia Zilei Internaționale a Drepturilor Omului! (en);
77
Începând de azi, traduci buletinul nostru informativ în engleză! Și tot de azi, îți crește salariul! (en);
 Focul

- Ana, mie nu-mi plac politicienii. Dac=-aș putea, pe toți i-aș distruge!
- Înțeleg de ce! Adică nu, nu înțeleg de ce „pe toți”, dar știu ce zici!
Ivan, foarte nervos:
- Puterea politică e diavolul!
Încep să râd:
- Și ce urmează să-mi zici? Că o s-o distrugi? Da!=cine te crezi? Dumnezeu?

*
Iau poza mamei din sertar, apoi mă duc la raft și scot albumul de familie, unde mai am câteva
poze cu tata. Și nu numai cu el. Mă uit la bunici, la străbunici... găsesc și un portret al meu. Îl
scot din album, apoi aleg o fotografie – tot tip portret – a tatii, pe care știu sigur că bunicul Nicu
i-a făcut-o, iau și poza mamei și mă așez pe dușumea.
Le pun una lângă alta, cu portretul meu între ele.
Mă uit o vreme, mai mult la ei doi, apoi vorbesc. Cu ei. Și cu mine:
- NOI avem dreptate! Libertatea de exprimare ar trebui să fie sfântă, sistemul ar trebui să
elibereze, nu să constrângă, deci... omul ar trebui să fie liber. Doar că... niciun om nu e
liber.
Mă uit la poza tatii, apoi la a mamei.
- Știți unde ați greșit voi? Niciunde! Nu voi ați greșit! Chestia e că eu... spre deosebire de
voi... Nu! Multe nu-mi plac la felul în care arată lumea azi! Dar n-o urăsc. De ce? Pentru
că eu... am avut noroc!
Și mă uit spre boxa cu bluetooth, spre tuburile de tempera care abia așteaptă să fie folosite, dar,
mai ales, spre bibliotecă.
*

- Nu mă cred Dumnezeu, Ana, dar...

E rândul meu să mă enervez:
- Ascultă, Ivan! Și eu sunt o revoltată! Ți-am povestit că anul viitor, după ce termin
facultatea, vreau să dau la un master în Științe Sociale. De ce? Pentru că vreau să fac o
 fundație! De ce? Pentru că vreau un parteneriat cu Amnesty International! De ce? Pentru
că dacă cred în ceva pe lumea asta, cred în drepturile omului!
- Păi și-atunci?
- Tu ești... azi ești...
- Așa e. Probabil azi am o criză de personalitate și mă cred Dumnezeu! Ivan-Ioan-Ion-
Jean-Mon Cher-Dumnezeu!
- Mă lași să-ți zic?
- Te las.
- Ăsta e visul meu în viață, da? De când am aflat de Amnesty, vreau parteneriat cu ei!
Asta o fac pentru mine. Pentru că cred ce crezi și tu! Dar altfel! Fundația se va ocupa de
de drepturile omului! De pizdirea politicului prin politic! Pentru că există lucruri corecte
din punct de vedere politic și lucruri incorecte din punct de vedere politic!
Începe să râdă:
- Asta o s-o țin minte! Cuvântul ăsta: „pizdire”! Așa... zi!
- Punct.
- Nanananana, se vede că...
Tac. Mult timp. Apoi:
- Întâi tu! De ce i-ai distruge?
- Mda.
- Nu e nevoie, nu insist, dacă nu vrei...
- Îți datorez un răspuns, Ana. I-aș distruge pentru că... tata a fost disident politic. A făcut
închisoare pe nedrept. Comuniștii i-au înscenat mai multe chestii... și... poate o să-ți
povestesc în detaliu. Odată. Poate. Atâta o să-ți mai zic: erau alte vremuri și l-au... în
cel mai urât fel posibil...
Trage aer în piept, îi fac semn cu mâna că nu e nevoie, dar:
- Nu le convenea că prea-și bătea gura în adolescență pe teme politice și... pe-atunci, pe
vremea aia, armata era obligatorie și... au așteptat, Ana, și... pe scurt, l-au făcut pe un
coleg de-al lui să declare pe proprie răspundere că taică-meu e homosexual și că l-a
violat! Taică-meu! Care două zile din trei era la biserică! Și se ruga să-l iubescă maică-
mea, să se-nsoare și el odată, să aibă familie și copii!
Secunde. Minute de liniște. Apoi, tot el, cu un zâmbet:
- Poți să închizi gura acum. Ai rămas cu ea căscată.
- Mda. Iar. Mi se mai întâmplă... e... da... e... o...
Vine mai aproape de mine, mă ridică de pe petecul de iarbă unde am rămas așezată și îmi șterge
lacrimile.

*
Intră în camera mea fără să bată la ușă. Nu-i stă în fire, așa că mă sperii.
- Mamă!
- Am venit să... Ana!
- Ce-i?!
- Iar ești în depresie sau în crize metafizice?!
- Poftim?! Eu n-am fost niciodată în...
- Atunci ce faci acolo la laptop cu Biblia lângă?
Încep să râd în hohote:
- Îmi consolidez cultura biblică, evident! Joc Heretic și tre!=să-mi cunosc istoria! Creștinismul
a început ca sectă, în caz că nu știai!
*
- Nu e nevoie să îmi dați detalii, dacă nu simțiți. Doar că, pentru prima dată în cariera mea de
psiholog, nu știu de unde să... apuc problema.
Mă uit la ea... chiar așa pare. Că nu știe. Încerc:
- O să vă spun atunci... câteva detalii... emoționale, că de fapt, despre asta-i vorba!
- Chiar îmi pare rău că ați decis să nu profesați... Da. Despre asta este vorba!
- Bineînțeles că nu mi-am dat seama ce mi se întâmplă. Eram mai mulți, într-o excursie.
Și acum mi-e greu să mă gândesc... Era din alt oraș....
Pauză. Apoi, tot eu:
- Primul lucru care-mi vine în minte de fiecare dată când încerc să vindec... ce mi-a
făcut... este faptul că a doua zi fugeam – oriunde! – numai să nu îl văd. Și se tot ținea
după mine... și... cum i-a ieșit violul fizic, i-a ieșit și cel... psihic. Nu o să uit niciodată
ce mi-a zis când a reușit să mă...
Și îmi dau seama că îmi curg lacrimi. Ea zâmbește:
- Plângeți! E un pas!
Mă adun și-i spun:
- A zis... și nu pot să scot din mine frica aia, o spaimă cum n-am mai simțit nici până
atunci, nici de-atunci...
Mă încurajează din priviri. Trag aer în piept:
 - „Să știi că după mulți, mulți, muuulți ani, noi doi o să fim foarte buni prieteni!”
Se ridică de la birou și strigă:
- Asta crede el!
*
- Acum tu!
- Stai să... mă adun un pic.
- Stau! – zice Ivan, și se așează lângă mine. Și chiar stă. Câteva minute bune.
Încerc să zâmbesc. Îmi iese. Apoi:
- Și de asta suntem noi prieteni, pentru că și la asta semănăm, pentru că și familia mea...
eu... pentru mama. Pentru ea vreau, de fapt, parteneriat cu Amnesty.
- Zi-mi!
- Ce i-au făcut lui tata a fost foarte grav, așa că asta nu se discută. Cam ca la tine – doar
că mult mai rău. I-au distrus... spiritul. O să-ți zic de mama. E profă. De mate. De când
a terminat facultatea și s-a angajat, întâi la școala generală, apoi la liceu, unde lucrează
și acum, adică de ZECI de ani, încearcă să o dea afară. E o profă extraordinară – știu,
că m-a învățat și pe mine mate – dar unu la mână, ăia-s niște misogini, și doi la mână,
știe prea multe. Și le e o frică de eaaaaaaa! Așa că... ei tot încearcă. Și... când – cum. Ba
atacuri sporadice, ba câte-o șicană, ba câte-un gunoi în fața ușii, ba probleme pe termen
lung cu conducerea școlii... Foste cadre. Foști securiști. I-am cerut dosarul. Am fost la
C.N.S.A.S. Nu numai pentru ea, dar mai ales pentru ea. Am mai cerut și pentru cineva
din familia tatii. Soră-sa. Angela. Și pe-al lui l-am cerut. Dar... principala mea prioritate
a fost mama. A fost greu, dar până la urmă... De văzut, am văzut. De plâns, n-am putut
să plâng. De zis cine și ce i-a făcut, n-o să zic niciodată. Persoane importante, și oricum,
nu sunt eu genul care să facă rău cu bună știință. Dar pentru ce i s-a făcut, vreau un
parteneriat cu Amnesty.
- De ce nu ieși în presă, Ana?! De ce nu vorbești?! Să se termine dracului odată cu căcații
ăștia! Arză-i-ar focul!
- Iar te crezi Dumnezeu!
- Dacă e grav, trebuie luate măsuri! Zi-mi!
- Mhm. Mhm. Cred că știu mai bine ca tine ce fac. Așa că tu acolo nu te bagi!
- Și-atunci la ce bun?! Cu Amnesty... și drepturile omului...
- Pentru că eu sunt altfel decât tine. Semănăm, da. Suntem prieteni, așa e. Dar tu i-ai
distruge pe toți. Eu – nu.
 - De ce? O merită!
- Pentru că nu ar fi corect din punct de vedere politic! Și pentru că am și eu o părere, Ivan!
Nu puterea politică e diavolul! Un gen de putere politică e diavolul! Și diavolul ăsta a
inventat multe cuvinte: jdanovism, stahanovism, și, multe, multe altele, începând,
desigur, cu propriul său nume: comunism!

*
- Poate ar fi bine... – zice George – să mai mergi și tu din când în când să asiști la o slujbă
religioasă!
Mă blochez. Ne-am întâlnit întâmplător în centru și nu înțeleg de ce îmi zice asta mie.
- Am tot fost! – îi răspund. Mai demult. Dar... – și-mi dau seama că ăsta știe de undeva
că prefer să mă duc la biserică pur și simplu, să stau, să mă reculeg. Cui i-am zis... A.
Da. Îmi amintesc. Și-apoi îmi mai amintesc și că dobitocul ăsta care și-a părăsit familia
„de bună voie și nesilit de nimeni” e fiu de preot. Așa că îi închid gura, incredibil de
calmă:
- Cum spuneam. Am tot fost. Mai demult. Dar sunt preoți – și îl împung cu privirea –
care și pe Andrew Lloyd Webber l-ar crucifica fiindcă a îndrăznit să compună Jesus
Christ Superstar!
- Cine-i...?
Prea târziu, sunt departe deja.

*
- Măcar zi-mi cum îl mai cheamă pe Ivan ăsta al tău. Până mi-l prezinți, că nu scapi!
- Sabina, nu mai insista!
- Ba insist!
- Voitovici.
- A, deci taică-său era rus, nu maică-sa. Că ai zis că-i jumate rus.
- Mda.
- Bine că nu-l cheamă Denisovici! – se amuză ea.
- Apropo... de Soljenițîn... – îi zic eu, fără să schițez nici măcar un zâmbet.
- Acuma o să-mi zici ceva cu un arhipelag...
- Exact asta o să-ți zic.
Și îi zic... ce i-au făcut rușii. O las să-și revină după prima parte. Apoi:
 - Și... mdaaaaaaa... avem cunoștințe comune.... rușii au vrut să-l bage la Irkutsk pe taică-
său! Da!?!=tadam! – de ce mă înțeleg eu cu Ivan? Că Dumnezeu, care există, are un simț
al umorului... Un român, da? Cel puțin – jumate român. Ție o să-ți zic, dar numai
numele, prenumele îl țin pentru mine. Șerbănescu, da? Fostul securist care – și încep să
plâng și să râd isteric, în același timp – a omorât-o pe sora tatii și, după aia, fiindcă
umbla vorba că tata s-a jurat că îl distruge, era să-l omoare și pe el, numai că taică-meu
a fugit... În fine... Șerbănescu se știa cu taică-său lui Ivan. Și nu l-au mai dus la Irkutsk,
i-au dat o pedeapsă mai ușoară și l-au adus în România.
Și de data asta, chiar dau cu pumnul în masă. Și mi se rupe că se uită lumea din White Horse
la noi, urlu:
- De ce?! De ce le fac asta oamenilor?! DE CE?!
Sabina se ridică, vine la mine, mă trage în sus și mă ia în brațe. Când simte că m-am calmat,
mă îndepărtează ca să se convingă, vede că nu mai am expresia răvășită de dinainte și zice:
- Aș vrea să știu și prenumele.
Încep să plâng în hohote:
- Mikhail.
*
- Nuuuuu, nuuuuuuu. Nuuuuuu! Bubu Niccccuuuuuuu! Dăăăă-teeeeee!
- A! Nu vede fetița la televizor!
- Daaaaa!
- După desene mergem la masă!
Din televizor se răstește un lup:
- ну зайтесь! 78

Apoi, genericul. Eu:

- Siiii deseneleeee aaaalllleeeeaaaa!
- Care, Ana dragă? Care desene?
- Aaaaleaaaa, cu fetiiiiiiisssssaaaa aiiiaaaa cuuuu ooooouuuuăăă în-în-în păăăăăllll!
Pauză. Apoi începe să râdă:
- Alea nu-s ouă! Sunt fundițe! Și cum o cheamă pe fetiță? Mihaela?
- Nu.
- Baaaa daaaaa!

78
Haide! (ru.);
 - Nu! Nu! Nuuuuuuuuuuu! Nu!
- Ba! Așa o cheamă!
- Bine. Daaaaallll shele mai flumoaaaasssheeee este... este...
- Sunt! Care?
- Bine. Sunt. Când înshepe deseennneeeeleeee! Cu pisica bip-bip-biiiiip bip-biiiiip! Cu
ochiul la pisicaaaa aia! Bip-bip-biiiiip bip-biiiiip!

*
- Mamei dumneavoastră i-ați spus de...
- De viol?
- Da. De... ce vi s-a făcut.
- Atunci... am încercat. Dar eram mult prea speriată și ea...
- A, ea trebuia să fie și mamă, și tată și...
- Da... am tot...
- Înțeleg.
- Până la urmă, i-am spus.
- Și?
- Este singura parte din viața mea pe care... abia mi-o pot aminti.
- Dar dacă vă gândiți un pic acum...
- Nu pot decât să... simt... răspunsul ei.
- Puteți să mi-l comunicați în vreun fel?
- Simt o durere insuportabilă cauzată de neputință.

Sunt doar eu cu tata. Mă ține în brațe. Suntem la munte și ne plimbăm prin curtea cabanei. E
seară, a făcut un foc. Se așează lângă el. Nu mă lasă din brațe, deși mă cer jos.
- E pericol, copilaș! Acolo nu!
- De sheee?
- Că te doare dacă pui mânuța!
- Bine.
Mai stăm, ne uităm la flăcări.
În fața noastră apare un om în uniformă militară. În brațe are un teanc de reviste. Le sortează:
 - Aici nuuuuu, punem la o parte, nici aaaaiciiii, aaaaa, aici ai publicat!
Și o aruncă pe foc.

Mă trezesc din somn transpirată, urlând. Cel mai urât vis din viața mea. Probabil l-am avut
pentru că ieri m-am gândit la tata. Nu o fac prea des.

*
Merg pe stradă, cu iPhone-ul la ureche.
- Ce faci, mamă?
- Păi, ce să fac, mișcare de rotație în jurul propriei axe, că revoluția din =89 a trecut, slavă
Domnului!
- Haha. Very funny . Ajung și eu cam în juma!=de oră! Dacă poți, te rog fă-mi o cafea! Să
79

aduc ceva?
- N-ar fi rău să iei o pâine de la Country Bread!

*
- Da, Ana, ai dreptate!
- Mulțumesc, Ivan! Știu!
- Dar... oamenii ăștia distrug vieți!
- Da, știu că oamenii ăștia distrug vieți. Unii. Așa este cum spui: puterea politică poate distruge.
Când se ajunge la unul dintre cuvintele alea frumoase inventate de comuniști: dictatură. Dar
poate și salva. Și salvează!

- Ata shhheeee, buni Sawa?

- O carte, puiule.
- She seee fasssheeee cuuuuu....
- Se citește. Când mai crești... grrriiiijăăăă, să nu rupi paginile, că-s foarte subțiri!

79
Foarte amuzant (en.);
- Poftim! Sper că-i bine!
Maică-mea ia pâinea... pare dezamăgită.
- Eu... speram să găsești din aia cu...
Se oprește. Răsuflu ușurată. Face un efort să zâmbească. O îmbrățișez.
- E gata cafeaua!, zice, și pune ceașca pe masă, în fața scaunului unde stau de obicei.
- Ah! Ce bine! Nu speram! Mă gândeam că poate ai avut... alte priorități.
Mă așez, îmi trag un pic sufletul, apoi iau o gură de cafea.
- Sper că-i bine! – zice.
Îmi pun fața festivă:
- E mai mult decât bine!
*

- Tudor, mă ajuți cu...

- Ajut, ajut, până mă dezajut!
- Bine, atunci îmi dai, te rog...
- Dau, dau, că din casă nu dau!
- Nici n-ai ce!
- Baaaaa o să...
- O să ce?!
- O să zic... că mă...
- Că te... ce? Și orice-ai zice... se vede cu ochiul liber, Tudor!
- O să zic că...
- Mhm. Mhm. Și? Cine-o să te creadă? Nimeni!
- O să fac să mă creadă!
- Tudor, oamenii nu-s chiar așa tâmpiți cum crezi tu!
- O să zic căăăăă... căăăă... o să zic că la cheful ăla nu eu m-am îmbătat și m-am dat la tine, ci
tu te-ai îmbătat și te-ai dat la mine!
- Poți să zici, că martori n-ai, că în afară de mine, toți erați beți!
- Ascultă, Ana! Dacă nu ți-o pun, te distrug!
Fac o față intenționat-admirativă și îi spun, aproape în șoaptă:
- Asta... mi-a plăcut! „Dacă nu ți-o pun, te distrug!” Asta... chiar mi-a plăcut!
Apoi, foarte hotărâtă:
- Tu nu știi cu cine vorbești, Tudor! În plus, am fost violată deja o dată! Cred că mi-a ajuns!
- A! Știu! Da! Asta o să zic! Că ai fost...
Se blochează.
Încep să râd.
El, înspăimântat:
- Asta-i adevărat?! Ai fost violată?!
Eu râd cu lacrimi:
- Și nici măcar n-ai reușit, de șase ani, de când ne știm... hahahahaha! Săăăăă....
Hahahahaha!
- Ce?! Ce n-am reușit?! Ce n-am mai reușit?!
- Hahahaha! Săăă... hahaha...
Mă opresc. Liniște. Ne fixăm cu privirea. Apoi eu:
- Să afli care-i cartea mea preferată!
!
Espiritu Sagrado

- A. Ești anarhistă.
Încep să râd, mai iau o gură din porția dublă de Flat White din fața mea. Fac un semn:
- Aș mai dori un plic de zahăr brun, vă rog!
Apoi mă întorc spre el.
- Nu, Laurențiu! Tu, ca webmaster, ar trebui să înțelegi cel mai bine că în niciun caz nu
sunt anarhistă! Sunt și eu un fel de webmaster...
- Mai exact?
- Păi, dacă tot am aflat că știi așa bine englezește, let=s just say I don=t trust the
establishment. Atât.
80

- What do you trust? Who... In who... Who do you trust?

- I trust myself. And my... worldview. 81

- Asta, Ana... înseamnă că ai o mare problemă.

Dau ochii peste cap:
- Încă una!
Îmi întinde mâna peste masă. Sunt derutată, dar i-o strâng.
- Salve, amica! , zice, cu gura până la urechi. Avem aceeași mare problemă: nu putem fi
82

cumpărați!

*
- Salvează?! Cum, Ana?! Cum?! Cum salvează puterea politică vieți?! Cum?!
- Salvează!
- Cum?!
- O să-ți spun o poveste adevărată. Am doi amici. Un cuplu. Mai mari ca mine. Sorina – la IT,
Albert – coleg cu mine la Psiho. E povestea unui prieten comun, Dorin. Și el – student. Cu
probleme: întâi, i-au furat bani din contul bancar. S-a dus la Poliție. I s-a spus că se va rezolva.
Evident că le-a povestit Sorinei și lui Albert, doar erau prieteni. Mai apoi, s-a urcat în tren, să
meargă acasă, și, între două gări, a ieșit pe hol să admire peisajul pe ușa deschisă. L-a împins

80
Hai să zicem doar că nu am încredere în structurile guvernate convenționale.(en);
81
- În ce ai încredere? Pe cine... cine... În cine ai încredere?
- Am încredere în mine. Și în propria viziune asupra lumii. (en);
82
Salut, prietenă/amică! (lat.);
unul de la spate. Era să nu mai vadă cu ochiul stâng, noroc că trenul era accelerat, nu rapid. S-
a dus la Poliție. I s-a spus că se va rezolva. Iar le-a povestit Sorinei și lui Albert. Într-o seară,
se întorcea din oraș, era aproape de cămin, când l-au prins doi, l-au băgat într-un gang și l-au
făcut terci. S-a dus la Poliție. I s-a spus că se va rezolva. Iar le-a povestit Sorinei și lui Albert.
Și, în sfârșit, într-o zi, pe la amiază, s-a dus în oraș, că avea întâlnire cu un prieten. A luat-o pe
o alee mai... puțin circulată, și... a auzit ceva în spate. S-a întors să se uite... un tip foarte fioros,
care, pe lângă alte chestii, purta mănuși de motociclist și pantaloni și bocanci cu ținte. Dorin a
grăbit pasul, tipul a făcut același lucru. Dorin a luat-o la fugă, tipul – după el. Dacă polițistul
nu îi punea direct cătușe ăluia fiorosu=, Dorin primea un cuțit în spate! Evident că iar le-a
povestit Sorinei și lui Albert.
Și, de data asta... i-au povestit și ei.
- Albert, îi spui tu, sau îi spun eu?
- Spune-i tu!
- Ce să-mi spuneți? Ce să-mi spui?
- A fost un flagrant, Dorin. Noi nu eram siguri după prima ta poveste – aia cu banii din
cont -, dar după a doua poveste, cu trenul, am fost aproape siguri. La a treia chestie, aia
cu bătaia din gang, am... Taci și ascultă, nu mă întrerupe! Începând cu faza cu gangul,
ți-a fost ascultat telefonul și, de la distanță, ai fost observat de Poliție în mod constant!
De ce? Pentru că, treaba noastră cum, am intervenit ierarhic. Că tu te-ai tot dus, dar nu
știai ce să spui și de ce ți se întâmplă toate astea. Dacă nu ne-ai fi zis de când ne-am
cunoscut că ești gay, nu am fi bănuit, deja după primele probleme, că ești ținta unui hate
crime . Mureai! Așa că ne-am băgat noi! Și să știi că nu erai singurul vizat! Și dacă nu
83

intra Poliția pe fir, nu mai erai aici, Dorin! Așa, unu la mână – ești în viață, că l-au prins
pe ăla în flagrant, și doi la mână – ai... ajutat – și tu, și noi - la deconspirarea unei uriașe
mafii neonaziste!
Ivan se uită la mine. Altfel acum.
- În societățile democratice, Ivan, oamenii sunt protejați, nu abuzați de autorități! Vezi pe
cineva agresat în plină stradă? Suni la Poliție! Aia ține de ministere! Deci de politică! Deci
de sistem! Trăiești într-un bloc-turn într-un oraș mare și ți se pare că ceva nu e în ordine cu
ce se întâmplă în apartamentul vecin? Dacă raportezi autorităților, ăia se pot trezi cu
geamurile sparte de trupele antitero, care sunt antrenate să se lase pe coardă și să prindă la

Delict motivat de ură, bazat pe prejudecăți ale atacatorului față de victimă; de obicei, este vorba
83

despre apartenența persoanei atacate la un anumit grup social sau rasial (en);
 timp oameni care altfel ar lua zeci, sute, mii de vieți! Și chiar mă bucur că totul este
controlat, da?! De ce?! Pentru că dacă n-ar fi totul controlat, ar fi un dezastru total: ar crește
rata delictelor - furturi, violență domestică, și toate alea, până la cel mai grav, crima – și n-
ar exista nici invenția pe care o iubesc cel mai mult la sistemul actual. Și numele său este
INTERPOL! Da?!
Respir un pic, apoi:
- În ceea ce-i privește pe politicieni, nu, nu i-aș distruge „pe toți”. De fapt, nu aș distruge
pe nimeni! Nu aș distruge! Ei au un rol de jucat acolo! Dar dacă-mi dai de ales, dacă
îmi spui: ori moare comunismul, ori moare democrația... ia ghici!
- Mda. Am gândit prin prisma traumei...
- Știu cum e! Eu sper să-ți treacă!
- Dar... trauma ta, Ana?
- Habar n-ai tu!

Mă ridic și iau în brațe trunchiul castanului sub care stăteam. Mă întorc. Mă așez la loc lângă
el. Se uită la mine:
- Mai zi-mi o poveste de-asta. Sau poate știi mai multe...
- Știu foarte multe. M-am documentat. Citesc pe net presa națională și internațională. Plus,
am un prieten la Criminalistică, unul la DIAS și o prietenă la Medicină Legală. Pot să-ți fac o
listă cu povești de-astea.
- Cine ești?!
- Eu. Nimeni. Oricine. Toți. Încep să cânt, ironic: „I=m every wooooomaaaaaaan!”
Zâmbește:
- Nu chiar every woman . Adică nu any woman .
84 85

- Pentru asta... pentru asta, Ivan...

- Daaaaa?
Îmi pun fața de câine care depistează droguri în aeroport:
- Pentru asta... – caut în rucsac, scot un formular pe care l-am primit de la magazinul de
produse cosmetice, i-l întind – pentru asta... Ivan Voitovici, urmează un proces verbal.

84
Orice femeie (en);
85
Ca toate femeile (en);
 Numele, aici completezi CNP-ul, aici seria și numărul, adresa mai jos... vezi să nu uiți
etajul... mai departe scriu eu!
El ia relaxat formularul.
- Nu ești „orice femeie”. Atâta că...
- Da. Normal. Tre!=să-mi găsești tu ceva!
- Atâta căăăă...
- Taci și completează!
Îmi zornăi mărunții în buzunar și zic, blând:
- Dacă nu, aicea-s cătușele!
Se face că nu aude:
- Atâta căăăăăăăăă....
- Bine. Spune-mi!
Mă mângâie pe spate:
- Atâta că nu știi să accepți un compliment, Ana!

- Nu e OK ce-am făcut, Sabina! Nu e OK!

- Hahaha! Asta-i bună! Hai, s-auzim! Ce-ai făcut?
- Deja de trei ori am semnat în locul mamei la medicul de familie. Nu a putut să meargă,
și...
Începe să râdă. Tare. Tot mai tare. Din ce în ce mai tare. Dacă n-am fi la mine, ar fi altă
manifestare inacceptabilă din punct de vedere social. Nu că n-am fi amândouă complet
sărite, după cum am demonstrat-o și în public. Chiar și-așa, mă sperii puțin.
Îi ia o vreme să se potolească. Apoi:
- Tu, Ana! Pentru atâta?! De-asta nu dormi tu noaptea? Tu n-ai idee cât se poate minți și
fura pe lumea asta!
- Păi... am idee, că ți-am spus!
- Nici măcar ce mi-ai spus nu acoperă... nicio... zecime, tu, fată, tu!
- Da, bine! Știu! Știu... Oiiiiooooiiii... Dar...
- Dar ce?! Mai bine fă-mi încă o cafea și vreau și un pahar cu apă!
Zâmbesc și mă ridic, în timp ce-i răspund:
- Dar... asta nu-i o scuză!
Nu o văd, dar știu că se uită în tavan. Tace. Apoi, pe fundalul sonor al cafetierei:
- Ana. Eu mai mult te iubesc pe tine decât tu pe mine, să știi!
- Greșit! Tu ești singura persoană pe care o iubesc la fel de mult ca ea pe mine, și știu că
e reciproc!
Mă întorc spre ea să mă conving. Mhm. Mhm. S-a înroșit.
- Ah, ce mă bucur! Acum știu sigur că am dreptate! – zice, și se oprește. Pauză lungă.
Apoi, eu:
- Cu ce ai dreptate?
- Eu m-am gândit. La tine. În timp ce mă ocup de copii, când mai fac pauze la lucru... mă
gândesc. Pun ordine în chestii. Nu știu eu ce-ți trebuie ție, că nu le știu eu pe toate, dar
știu care-s problemele tale și știu care-i ierarhia și cred că știu de unde trebuie să începi!
Sunt iar așezată în fața ei, la masa de bucătărie unde stăm la cafea când mai vine pe la mine.
- Care-s problemele mele?
- De fapt... ai o singură problemă. Acum mi-am dat seama!
- Révé…
- …lation ! Știu ! Problema ta are un nume. Că totul pe lumea asta are un nume, deci și
problema ta !
- Ascult !
- Problema ta e în... cuvânt, Ana!
Mă uit la ea... mă uit... până când, tot ea:
- Acum poți să închizi gura, draga mea prietenă! Ce ai făcut tu pentru mama ta la medicul
de familie se numește formalitate, Ana!
- Ăsta, deși puțină lume știe, Sabina, e doar un alt eufemism pentru minciună.

*
- Mda. Asta așa e, Ivan. Nu știu să accept un compliment pentru că... nu m-a învățat nimeni.
- Sper ca măcar să ții minte ce ți-am spus. Nu ești „orice femeie”.
- Mulțumesc!
Se uită la fața mea pe care încă se vede efortul pe care l-am făcut să accept complimentul, și
începe să râdă.
- Așa, Ana! Acum spune-mi poveștile alea. Mai zi-mi de vieți salvate.
- A! Era să uit! Că m-ai... cu... „orice”-„oricine”. Ce-am zis? Că-ți fac o listă.
- Așa ai zis.
- Știi ce-i aia florilegiu?
- Daaaaa! E un fel de sacrilegiu!
Ne uităm unul la celălalt și începem să râdem. Tare. F-o-a-r-t-e tare.
- Scuze, Ivan. Scuze. Am uitat că ești la Franceză. Ai inteligență lingvistică. Bun.
Începem. Un cuplu căsătorit, pe la 70-80 de ani, a jefuit o vilă de mega-lux și...
El se tăvălește literalmente pe jos de râs.

- Săriiiiiți, că viiin tuuuurciiiiii! A. Nu mi-ai zis că nu vii singură, Ana!

- Da, mamă, da. Am vrut să-ți fac o surpriză.
E îmbrăcată decent. Mama întotdeauna e îmbrăcată decent, chiar și în casă. Știu că i-ar fi plăcut
să fie mai prezentabilă acum, dar mai știu că sunt fițe. Maică-mea? Cea mai sexy femeie de 19
ani pe care am văzut-o vreodată într-o fotografie? Și care nici acum nu-și arată vârsta? Îi spun
toate astea din priviri și-și revine repede.
- Oricum, nu stăm mult! El e Tudor, care sigur este viitorul meu fost amic! Și el e Bogdan,
care probabil este viitorul meu soț!
Tăcere, apoi râsete. Întinde mâna spre ei, pe rând:
- Edina Ionescu, îmi pare bine! Se uită apoi cu atenție la Tudor:
- Tudor și mai cum?
- Negrescu!
- Dacă nu mă înșel, semănați mai mult cu tatăl dumneavoastră decât cu mama... sunteți
fiul lui Petru Negrescu?
- ... Da! Cum...?
- Taică-meu a fost coleg cu el câțiva ani! L-am cunoscut! Înainte să-l transfere la Sibiu,
la Contrainformații...
Ne face cafele și povestim. Din vorbă-n vorbă, ajung să le spun:
- Maică-mea e cea mai bună profă de mate din lume!
Ea se înroșește, încearcă să mă contrazică, să se scuze, să spună, ca de obicei, că exagerez. Nu
apucă, fiindcă nu o las să zică nimic:
- Tudor face două facultăți. Sper să temine măcar una!
- Și... dumneavoastră, Bogdan?
- Da!=nu-mi spuneți...
Mă bag:
- Bogdan a terminat Asistență Socială. L-am cunoscut prin fundație. Tocmai a aplicat la
un job la Comisia Europeană.
- Ooooo! La valeur! C'est ce qu'on appelle la valeur ! – zice mama, și se uită admirativ
86

la el.
- Știi ce, mamă!
- Ce, draga mea?
- Tu de față cu mine n-ar trebui să vorbești limbi străine!
Tudor și Bogdan schimbă priviri. Eu:
- Aș fi vrut să... La facultate.
Apoi, către mama:
- En fin... Passons! – și îi scot limba.
87

*
Ivan se oprește în fața mea și se uită lung la mine.
- Am ceva să-ți spun, Ana!
- O! Începe rău!
- Aș fi vrut să nu o iei la fugă atunci, știi tu, la terasă, după ce m-ai sărutat. Și aș fi vrut să ne
ținem de mână pe stradă. Și aș fi vrut... să pot face să fie altfel...
Mă sărută și apoi o ia la fugă. Și fuge! Fuuuuuge!

Bunicul a împlinit 80 de ani. Îi mulțumesc că încă e aici, îi dau cadoul de ziua lui – i-am
comandat de pe net o insignă cu o stea pe care scrie Sheriff -, îi spun Ezt szép ajándék! , el se
88

face că n-aude, îl întreb dacă să-i traduc în românește, sau ce, se crede englez? Să-mi
demonstreze atunci!
- Ana, dragă! De ce te-ai supărat așa?
- De aia că ești un naționalist! De fapt, nu, nu de-aia! De aia că nu-ți accepți rădăcinile
ungurești! Și nici pe alea evreiești! Și orice-ai fi, n-ai accepta!

86
Valoare! Asta se numește valoare! (fr.);
87
În sfârșit... să trecem peste! (fr.);
88
Ăsta-i un cadou frumos! (hu);
 - Accept. Accept că asta crezi tu despre mine și...
Încep să plâng. Se ridică de pe scaun, vine la mine, se mișcă mai greu ca mai demult, dar îmi
zice, prima dată după ani, după zeci de ani:
- Hai la bubu Nicu! Hai în brațe!
Plâng și mai tare. El mă ține strâns. Îi tremură mâinile de bătrânețe, le simt, dar la minte nu s-a
schimbat... aproape deloc. Mă bucură gândul ăsta și mă ajută să-mi revin. Îi zâmbesc și-l ajut
să se așeze la loc pe scaun. Abia acum observ că pe masă, în fața lui, e deschis albumul de
familie. A ajuns la o coală pe care sunt trei poze: un portret al lui, mai jos - o poză cu el el și
buni Moni, Dumnezeu s-o odihnească, și încă una - ei doi cu mama și tata. Încă sunt pusă pe
scandal:
- Adică cum?! Adică cum eu nu sunt în poza asta cu voi toți?!
- Ana, dragă!
- Nu mă mai „dragă” atâta! Eu?! Eu?!
- Tu încă nu erai născută!
- A. Da. Scuze.
Face semn spre scaunul de lângă el. Îi spun:
- Nu pot să stau mult!
Dar mă așez.
- Cum ești, bunicule?
- Bucuros că te văd!
- Și eu! Foarte! Scuze pentru... înainte. Că am strigat.
- Ana, dacă eu nu pot să înțeleg... atunci nu știu cine...
- Dar tu la mine nici măcar... nici măcar nu te-ai răstit vreodată!
- Nu! Asta așa este! Dar înainte de tine...
- Aha! – și mă ridic de pe scaun. Știam! Ai făcut armată cu mama! De-aia a fost
întotdeauna... așa zbir cu mine! Da! Bănuiam! Bănuiam că tu ești de vină! M-am gândit!
Că de-aia că ești fost colonel!
- Daaaaaaa! Am fost coloneeeeel! – zice, și se uită visător spre vitrină. Uuuuiiiiteeee, încă
mai am deco...
- Nu. Suport. Armata. Știi bine! Nu dau doi bani pe decorațiile tale!
De data asta pare chiar rănit.
- Scuze. Bunicule. Scuze. Chiar am o zi oribilă.
- Nu-ți cere scuze. Dacă ai o zi rea dar ai venit oricum să mă vezi...
 - Am venit... să-ți urez la mulți ani!
- Doamne-ajută!
- Și dacă tot am venit, hai să nu mai amân... am zis că te sun mâine să vorbim, dar...
- Da. Spune.
- Vreau să-ți cer un sfat...
- Eu sunt un om educat! În ce domeniu?
Încep să râd:
- Militar!
Se uită la mine ca mai demult, dar de data asta, pentru prima dată de când îl știu, îi citesc în
ochi îndoiala:
- Îți... bați joc de mine?
- Nu, bunicule! Iartă-mă! Mi-e rușine că am râs! Am o zi... ți-am spus! Dar chiar vreau
să-ți cer un sfat din domeniul militar!
- Dacă știu, dacă pot...
- Tu, dacă ai fi singur, în câmp deschis, înconjurat de dușmani, cum... ai proceda?
Stă... se gândește... Apoi zice:
- Eu aș ridica mâinile! M-aș preda! Și aș spera că vor fi corecți cu mine! Dar am avut un
coleg, Constantinescu, care a refuzat! Nu era el tocmai singur, nu era război, era
simulare, pe vremea aia nu erau așa lucrurile ca acum... Erau doi: Constantinescu și
Jánosi, și au depășit ei celelalte etape, dar acum simulau că sunt urmăriți de tabăra
adversă, și, fiind în minoritate numerică, a fost nevoie să găsească altă soluție decât
forța. Jánosi era fugărit de patru, Constantinescu – de șase! Jánosi – fugea în zigzag, că
urmăritorii trăgeau! Bine, la simulare... altfel! Trăgeau, dar cu gloanțe de sare! Și,
oricum... Așa. Jánosi, când a auzit glonțul pe lângă ureche, s-a prefăcut rănit, s-a lăsat
la pământ – că trebuie să știi și să cazi, se învață asta, să știi! – și urmăritorii au crezut
că l-au rezolvat, și s-au luat toți după Constantinescu! Constantinescu ăsta era un om
foaaaarte încrezut! Era sigur că va scăpa! Fuge el ce fuge, mai drept, mai în zigzag, până
când... – eu eram cu tancul parcat mai încolo, eram urcat pe el, mă uitam – îl văd că se
întoarce... desface brațele, rupe cămașa, rămâne cu pieptul dezgolit și strigă:
- Pentru țara mea!
Colegii au încercat... să se oprească, dar prea târziu! A primit un glonț de sare în pulpă și
unul un pic mai jos, în gambă, că și ei sunt antrenați, mai ales la simulări, să protejeze. A
avut noroc! Dar a rămas cu semne de bună purtaaaareeeee.....
 - Asta e o poveste, bunicule! Asta chiar e o poveste! Tu întotdeauna ai fost mare
povestitor! Nu trebuia tu să faci armata...
- Așa a fost să fie... dar de ce mi-ai cerut sfatul?
- Pentru că acum am avut mare nevoie de el.
- Ți-a făcut cineva ceva? Vreun băiat...
- Ți-am cerut sfatul pentru că acum viața mea așa arată.
- Cum, Ana dragă?
- Așa. Ca un câmp deschis, unde sunt singură, înconjurată de dușmani.
Râde pe sub mustață:
- Atunci trebuie să faci ordine în ea! Și oricând ai nevoie de întăriri pe câmpul de luptă,
dai un telefon!
Îl îmbrățișez strâns și îl pup de mai multe ori:
- Mulțumesc pentru sfat! Dar nu îl voi urma! Poate tu te-ai preda. Eu voi proceda altfel!
Tu ești tot timpul cu mine! Pentru tine... pentru tine... nu mă predau! Nu renunț! La
mulți ani, bunicule!
- Mul-țu-meeeesc!
Se ridică să mă conducă spre ieșire. O iau înainte, ies pe ușă, mă întorc să-mi iau rămas bun.
Mă uit la el... are o problemă cu jerseul. Ține mâinile pe piept și ochii în jos. S-o fi pătat cu
mâncare?
- Mă duc acasă! Te sun mâine, bunicu=!
- Să mă suni!
Lasă mâinile pe lângă corp. În piept îi sclipește steaua de Sheriff. Intenționat i-am comandat-o
cu șase colțuri.
*
Fereastra cabinetului e deschisă. Mă uit la ornamentul indian care atârnă de mâner. Sună
cristalin în adierea vântului de primăvară. Îmi place din ce în ce mai mult discuția terapeutică
de azi.
- Totuși – îmi spune ea, extrem de încântată -, v-ați depășit frica! Asta este... mare lucru!
- Mulțumesc!
- Mi-ați povestit că ați avut prieteni... iubiți... ca orice om normal!
- Așa este! Cum v-am spus: câteva prietenii de scurtă durată, și – până acum – două relații
care promiteau. Adică una doar părea că promite. Prima. A doua chiar promitea!
- Nu avea cum să vă iasă din prima! Povestiți-mi un pic.
 - Sebi era... din altă lume decât mine. Nu ne potriveam deloc. Nici la gusturi, nici la valori,
nu mai vorbesc de caracter. Altul care mi-a făcut rău cu bună știință, dar... nu-l urăsc.
Mi-a luat un timp să-mi revin... Am reușit să merg mai departe fiindcă mi-am dat seama
că ce m-a făcut să simt nu a fost dragoste, ci milă. L-am ajutat... dar el... m-a...
„dezajutat”...
- Și... a doua relație? De ce nu a funcționat?
- Pentru János, și azi, orice, oricând! Adică nu în sensul că... ci în sensul că nu au rămas
resentimente. Era un om foarte bun. Este. Cu el nu a funcționat pentru că nu ne
potriveam ca parteneri de viață. Nu eram un cuplu reușit.
Se uită mult mai atentă la mine.
- Și... acum?
Încep să râd:
- Acum... mă bucur de viață!
Zâmbește și mă aprobă din priviri.
- Dar nu ați renunțat la ideea de a fi cu cineva... ba chiar povesteați de un prieten, Ivan...
Mă surprinde comentariul ei, însă nu neplăcut. Cu toate astea, întrebarea mi se pare incorect
formulată, cel puțin pentru cum sunt eu:
- Ivan... nu mai știu nimic de el. Oricum, nu m-am gândit la „a fi cu cineva” ca la un scop
în viață. Ca la ceva la care să „renunți”, sau, dimpotrivă, de care să „ții cu dinții”. M-
am gândit...
- Perfect! – mă întrerupe. A fost un test!
- Un test psihologic? – îndrăznesc.
E rândul ei să râdă.
- Cel mai psihologic dintre teste! Și l-am trecut amândouă. Dumneavoastră ați demonstrat
că, în ciuda a ceea ce vi s-a făcut, nu vă victimizați, nu vă plângeți de milă, și, printre
multe, multe altele, că nu sunteți codependentă. Eu l-am trecut pentru că mi-am dat
seama unde avem de lucru. Și nu va dura. Cred asta și pentru că sunteți la Psihologie,
deci... „vorbim aceeași limbă”, dar și pentru că greul a trecut. Mi-ați povestit că vreți să
faceți o fundație pe drepturile omului. Asta m-a lămurit: sunteți ceea ce se cheamă o
umanistă, așa că m-am gândit să vă recomand terapie prin artă. Să vă rog să desenați, să
pictați... Nu ar fi funcționat. M-am gândit apoi că nu sunteți singura care a trecut prin
așa ceva, am avut pacienți... care... chiar dacă nu... în acest fel - dacă nu ar fi
confidențialitatea medic-pacient... - și m-am gândit să vă recomand ceva gen
 psihodramă... Nu ar fi funcționat. În fine. Dar cred că acum știu cum trebuie procedat.
Avem doi termeni în psihologie pentru ce s-a întâmplat, și un al treilea care ne arată
ținta. Direcția. Acolo trebuie să ajungem. Știți acești termeni, și știți că-i știți. Dar
degeaba îi știți! Vă felicit că ați venit să vorbim: păstrând proporțiile, e nevoie de un
chirurg să opereze un alt om, fie el și chirurg. Nu-ți poți opera singur genunchiul, de
exemplu. Operația va fi rapidă, cu laser, și se va vindeca frumos. Începem: absența
tatălui, duritatea mamei, un... viol, și... faptul că, deși sunteți foarte frumoasă, foarte
deșteaptă și foarte bună, nu aveți un partener de viață, când...! Nu! Nu mă întrerupeți!
Sunteți sub anestezie! Terminăm imediat. În psihologie, ce vi s-a întâmplat se numește:
unu – abandon, doi – abuz. Unde v-au erodat? În zona de atașament emoțional. Unde
trebuie să ajungem? Trei – atașament sigur.

E 7 dimineața. Bătăi insistente în ușă. Mă dau jos din pat, amețită de somn, cu părul în toate
direcțiile, mă felicit că am reflexe bune și atâta prezență de spirit încât să-mi iau pe mine
hanoracul înainte să deschid.
Încremenesc.
Tudor, pe repede înainte:
- Am făcut un dezastru! Am făcut o prostie! Scoate-mă din căcat!
- Parcă... parcă... noi nu mai aveam nicio treabă!
- Am făcut o prostie! – și începe să plângă.
Îi răspund atât de abrupt, încât ne speriem amândoi:
- Oamenii buni sunt deștepți, oamenii răi sunt proști! Și prostia se plătește, Tudor!
Mă dau la o parte din ușă:
- Hai! Intră! De fapt... Nuuuuuuuu! Stai! Întâi îmi zici ce-ai făcut!
- Am...
- Ai?
- Am violat o tipă!
Îi trântesc ușa în nas. O și încui. În timp ce mă gândesc că ori obțin un ordin de restricție, ori
depun plângere la Poliție, ori declar că a comis un viol, ori... din câte mă cunosc, o să mă feresc
de el și atât, îl aud cum începe să strige.
Nu o să uit niciodată ultimele lui cuvinte către mine.
Dar nici pe ale mele către el:
- Și cum o să mă convingi de asta, Tudor? O să-mi spui că pula ta e mai sfântă și decât
dragostea de țară?!
Se face liniște. Și știu că tocmai a văzut ultima stea verde, așadar, că tocmai mi-am îndeplinit,
cu asta, misiunea pe care am hotărât că o voi duce la bun sfârșit în acea seară când i-am făcut
cu mâna din taxi.

- A. Ești autodidactă.
Mă uit la el... tac... fac ochii mari...
Bogdan:
- Poți să închizi gura acum, Ana. Iar ai rămas cu ea căscată.
Întind brațul și îi pun arătătorul în piept:
- Te cer! Pentru asta te cer! Vrei să fii soțul meu?
Începem să râdem, nu ne bagă nimeni în seamă, toți sunt cu nasul în sucuri, cafele, ceaiuri și
conversații. El nici nu stă pe gânduri:
- Evident că da! Ce-ntrebare!
*

Bat la ușa cabinetului, pe care, așa cum bine îmi amintesc, scrie, cu litere mari, numele ei și
profesia: Psiholog și psihoterapeut. Deschide.
- Dar de la două era programat domnul... domnul... – și se oprește.
Îi zâmbesc:
- Știu! Un domn! Confidențialitatea medic-pacient! Bună ziua!
- Bună ziua! Doamna...
- Peste câteva luni, da, voi fi „doamna”. Și vi se datorează. Sunt Ana Ionescu. V-am fost
pacientă acum câțiva ani.
Îi întind buchetul de flori.

*
- Poftim?!
- Mhmmmm. Eu l-am cerut pe el, nu invers!
- Adică o să ai copii, Ana?!
- Posibil!
- Nu. Asta nu. NU. Eu?! Bunică?! EU?! N-ajungea că am ieșit la pensie, acuma o să am și
nepoți!
- Asta e ideea! Asta fac oamenii! La un moment dat ies la pensie și au grijă de nepoți!
- Nu. Asta nu. Eu NU!
- Ooooooo, ba daaaaaa!
- Nu!
- Mai ții minte când bunicu!=Nicu...
- Te distrug!

Sunt Dumnezeu și e Judecata de Apoi. În jurul meu, îngerii cântă în toate limbile Pământului.
Au ajuns la limbile romanice. Mă bucur de osanale și le fac semn să-i dea înainte. Arhanghelul
îi încurajează. Ei, în cor, apoi, în canon, apoi, rând pe rând: Espiritu Sagrado, Espiritu Sagrado,
Espiritu Sagrado, Espiritu Sagradooooooo! Le fac un semn să se oprească, s-a terminat pauza,
trebuie să mă întorc la muncă.
Polițistul: „Am mințit-o pe nevastă-mea că mă duc acolo și m-am dus dincolo...”
Procurorul: „Am piratat aseară un fiiiiilllllmmmm.... de nota 10!”
Ministrul: „Iar am luat șpagă... contul e în Elveția, da=....”
Cerșetorul: „Eu... respect legea....”
Mă uit la el din cap până-n picioare...
- Eu pe ĂSTA îl vreau!
Apare un serafim:
- Se rezolvă!

În sfârșit, un vis din care mă trezesc râzând! Mă dau jos din pat, mă duc în bucătărie, îmi fac o
cafea.

*
- Bine! Dar eu nu vin la voi să stau cu copilul! Îl aduceți voi la mine!
- Sigur, mamă!
- Cu haine de schimb cu tot!
- Sigur!
- Și nu mă interesează! Și dacă e fată, când e la mine, poartă albastru!
- Hm.
- Și...
- Mamă! Încă nici măcar nu ne-am căsătorit!
- Ah! Poate există Dumnezeu și se răzgândește Bogdan! Poate-și dă seama că...
- Știu!
- Ce știi?
- Știu, mamă!
- Nu știi! Dacă cumva...?
- Ba știu! Ești geloasă!
Pauză. Apoi, cu greu:
- Mda. Așa e, Ana. Nu suport concurența.
- Nu știu dacă vreau copii. Nu știu cum o să fie. Nu știu dacă va funcționa. Nu te relaxa prea
tare, că va funcționa! Dar de câte ori să-ți spun, desenez, arăt, mamă, că eu pe tine nu o să te
înlocuiesc niciodată?
Tăcere surprinsă. Apoi:
- Bine-am făcut că nu te-am lăsat să dai la Limbi străine, Ana! Nu degeaba ai dat tu la
Psihologie! Casă de piatră, draga mea!

Am ieșit la o bere cu Bogdan și Sabina. Ea – cam supărată. Alta care e geloasă pe el. Eu – lui
Bogdan:
- Dar știi, dragul meu soț...
- Da, da, da, da, da.... da... știu... dacă ar fi să alegi între noi doi, ai alege-o pe ea fără să
clipești...
Sabina, cu cea mai luminoasă față:
- Nu îl mai... pizdi, Ana!
Mă comport de parcă Bogdan nici n-ar fi acolo. Știu tot. Nici nu trebuie să mă uit la el. Ăsta?
Pe dinăuntru râde nonstop. Și nu numai pe dinăuntru.
- Știi, Sabina... – îi răspund, foarte serioasă.
 - Mmmm. Ce.
- Vorba cântecului ăluia românesc de calitate: „Demuuuuult, taaaaare deemuuuuult....”,
maică-mea s-a răstit la mine, ba nuuuuu.... a urlat la mine.... ce-a mai făcut maică-mea
asta? În fine. Pe vremea când avea psihicul labil. Mi-a zis că dacă mă mărit, mi-l
distruge!
Tăcere lovită de trăznet, de fulger, de stânci care cad de pe munți, de avalanșe, de tsunami....
Încep să râd:
- Uită-te, tu, la el! Maică-mea și să vrea să-l distrugă și tot n-ar putea! Ăsta de un fir de
păr din capul nimănui nu s-ar atinge!
Bogdan mă mângâie pe cap:
- Mmmm, am uitat să-ți spun ce fain îți stă cu freza asta!
I-aș răspunde, dar îi sună mobilul:
- Daaa, doamna Ionescu! Ana zicea că nu ajunge, dar... Siiiiiguuuur, vă aduc și o pâine
de la Country Bread! De care?

*
Îmi amintesc momentul... cel mai frumos cu bunicul Cosco.
Mă duc la el. E așezat turcește pe parchet, lângă mama și tata. Îi dau jos ochelarii de pe nas, el
încearcă să mi-i ia înapoi. Îl cert:
- Bunicule!
Rămâne cu gura căscată. Apoi:
- Adi... Adi... Mi-a zis... Mi-a zis... Vaaaaai! Hai la bunicu!=să te pupe! Te ia bunicu’ în brațe?

Bogdan s-a dus la Exchange Office, că mergem în concediu. Am rămas doar eu cu Sabina.
- Doar ca să... mă asigur, Ana...
- Da. Ce?
- Ivan...
- Aia... a fost.
- Și cu Tudor... ai mai vorbit?
- Nuuuu... De când..
- Ah. Slavă Domnului!
Încep să râd. Sabina:
- Nu-i de râs, tu!
- Ba da! Stai să-ți zic!
- Zi!
Încerc să nu mai râd. Aproape reușesc:
- Știi că ăsta era obsedat de faptul că el e evreu, că ți-am mai zis! Că poporul ales, că...
- Da... – și dă ochii peste cap. Vezi? Tu, spre deosebire de el... n-ai nicio treabă că ești
evreică. „Mândru că sunt evreu!” „Mândru că sunt român!” „Mândru că sunt japonez!”
Râd și mai tare. Râd de nu mă pot opri. Râd de...
- Ce-ai, tu?! Râzi de sare cămeșa de pe tine!
Mă liniștesc, treptat. Apoi:
- Dar ce nu ți-am zis...
- Aștept!
- ...sunt ultimele lui cuvinte către mine! Tre!=să le scriu, să le pun pe vision board, să nu
cumva să le uit! Când i-am trântit ușa în nas, știi tu, ultima dată!
Iau o mină serios-furioasă, îmi îngroș vocea și:
- „Ai ratat cea mai sfântă pulă din lume!” Și eu: „Și cum o să mă convingi de asta, Tudor?
O să-mi spui că pula ta e mai sfântă și decât dragostea de țară?!”
Se întoarce Bogdan:
- A. Da. De care fază râdeți, de aia cu „Tu de ce nu ai prieten?”, sau de aia cu pula?

- Tu, Ana! Ce mă tot... cu proiectul pe Writers&Artists United? Acum?

- Mâine e deadline-ul pentru decont, Cristi! Și sper că n-ai uitat de raportul anual, la care trebuie
să contribui!
- Nu. Ana. Nu. Am. Uitat.
- Scuze. Micromanagement day . 89

- Știu cum eeeee.....

- Ah. Ce bine că nu te-ai supărat!

89
Zi de control managerial excesiv (en);
- Nu, tu! Cum să mă supăr, când... – și arată spre teancul de hârtii de pe biroul pe care mai
tronează laptopul lui personal – că nu avem încă bani să ne luăm pe fundație -, un recipient
Starbucks și un ornament pe care și l-a cumpărat când a fost în Japonia. Zice că-i aduce noroc.
Dau să mă duc s-o întreb pe Oana dacă a trimis comunicatul de presă, când:
- Le fac. Și decontul, și mă ocup și de partea mea din raport!
Apoi, înainte să apuc să spun ceva:
- Ai chef să ieșim mâine în oraș? La o bere?
Mă întorc spre el:
- Doar noi doi?
- Da! Mai povestim chestii.
- Cristi! Ești tâmpit? Te dai la mine? Sunt șefa ta!
Încremenește. Încep să râd.
- Evident că ieșim la o bere!
*
Mi-a povestit mama ce i-a povestit buni Jeni:

- Adică cum, pleci?! Adică cum?!

- N-am de ales, tată...
- Adi, nu e bine!
- Știu...
- Edina ca Edina, dar... Ana?!
Adi începe să plângă.
- Ana o să afle povestea vieții mele și o s-o înțeleagă.
- Știi că dacă pleci îmi scurtezi viața! Și mie, și lui Jeni! De noi cine are grijă?!
- Ăsta, tată, se cheamă șantaj sentimental!
- Da? Atunci așa să fie! Șantaj sentimental! Tu cum te-ai simți dacă Ana, când va mai
crește, te-ar ruga să vă revedeți și te-ar întreba de ce ai părăsit-o? Și tu ești tată!
*
- Bine. Acuma, că avem verighetele pe deget de ceva vreme, poți să-mi spui pe cine ai mai iubit
înaintea mea!
- Oooooooo! S-a enervat Bogdan! Stai! Staaaaai, că asta trebuie...
Scot iPhone-ul din geantă. Mi-l smulge din mână și... și...
- Nuuuuuuuuu!
 - Oooooooo, baaaaa daaaaaa! – și apasă pedala de accelerație.
- Oprește! Înapooooi! Îmi treeeeebeeeeeeee!
- Nu mai pui tu mâna pe telefonu’ ălaaaaaaaa! Și-l arunc și pe-al meu pe geam dacă nu te
potolești!
- Îmi treeeeebeeeeeeee! Vreau să-i spun Sabinei că te-ai enervaaaaaat!
Trage pe dreapta. Dă geamul jos de tot. Pornește și aerul condiționat.
- Sigur. Este posibil. După ce îmi spui ce te-am rugat!
- Bogdan! Telefonul!
- Până. Nu. Îmi. Spuiceteamrugat, NU!
Îmi scot centura, dau să deschid portiera. El, relaxat, mimează un căscat și blochează toate ușile
de la butonul principal, care la ediția asta de Mazda e sub volan.
- Bine. O să îți zic. Pe cine... fute-m-aș! Dar semnez cu sânge din sângele meu, cu carne
din carnea mea că pe chestia asta îmi iau carnet!
- M. Ce să zic! Maaaare lucru! S-auzim!
- Pe... nimeni.
- Nunununu! Vreau nume! Cel puțin unul!
- Nu!
- Oooooooo, baaaaa daaaaaa!
- Bine. Dar... Bogdan!
- Știu ce o să întrebi. Tot același e răspunsul: Eu chiar pe NIMENI!
- Mhm. Mhm. Ei, bine, eu DA! Eu am mai iubit pe cineva înaintea ta!
- Nuuuuuu creeeeeeeed! Chiaaaaaaar?!
- DA! CHIAR!
- Zi tot!
- Întâi telefonul!
- Hai, că-s băiat de treabă!
Apasă sub volan, deblochează ușile:
- Poftim! Du-te!
- Te pizdesc!
- Bine, mergem după telefon. Dar întâi: când s-a... întâmplat?
- Acum câțiva ani.
- Nu fi evazivă!
 - Îți spun acum câți ani după ce... cred că nu e nevoie să întorci mașina. Poți să bagi în
marșarier.
Își scoate telefonul din buzunar și, în timp ce eu îmi dau ochii peste cap, caută ceva, apoi zice:
- Ține! – și-mi-l aruncă în poală.
În secunda doi, din telefon urlă It=s the finaaaaaaal countdooooowwwwnnnnnnn! Și mașina
pornește în marșarier. În trombă. Oprește brusc, că are frâne bune. Stau. Și staaaaau. Și
staaaaaaau. În sfârșit, apare:
- Poftim! Na-ți-l!
Mă uit... E plin de fire de iarbă și.. da, s-a desprins folia de pe ecran într-un colț.
- Așa, Bogdan?! Așa?!
Conduce cu vreo douăzeci de kilometri la oră. Își pune cea mai languroasă voce de care e
capabil:
- Acum câți ani s-a întâmplat, Ana mea?
Mă uit la el... simt cum acccelerează... ușor... ușșooooor.... Mă uit la ceasul de kilometraj... apoi
pe geam... iar la ceas... iar pe geam.... viteza crește, creeeeșteeeee, creeeeeșșșșște... Mă întorc
spre el. N-am de ales, trebuie să îi spun acum câți ani:
- Acum...
- Stai puțin! Conduc, nu vezi?
Mă aplec, îmi vine să-i sparg capul, dar nu îl ating, pentru că viteza e foarte mare. Număr în
gând cuțitele din sertarul de-acasă. Îi șoptesc la ureche:
- Bogdan. O să ți-o plătesc.
Mă îndepărtez, stau foarte relaxată în scaunul din dreapta și spun, pe tonul pe care aș cere un
pachet de țigări la magazin:
- Îl chema Ivan. Și era fată.

- Vezi, Ana?! Vezi cum ai întors și celălalt obraz?

- Cum?!
Mă uit la Sabina, e cu arătătorul în aer din nou. Și fierbe:
- Să-ți desenez, să-ți zic, sau să-ți arăt?
- De data asta... să-mi arăți.
- Bine. Numa!=un pic. Interogatoriu!
 - Mda.
- Nu, că e de bine!
- Ah, Doamne-ți mulțumesc! Zi.
- Cuvântul tău preferat în limba română.
Nici nu stau pe gânduri:
- Sedițios , evident! Ce-ntrebare!
90

- În maghiară.
- În maghiară am mai multe.
- S-aud!
- Gyönyörű , fényképezőgép și... staaaai! Kádár !
91 92 93

- Polonă!
- Mhm. Mhm. Słowo . Evident!
94

- Engleză!
- Perfunctory ! 95

- Latină!
- Acolo... nu am cuvinte, am... Quod erat demonstrandum. Ego sum qui sum. Dar, mai
ales, Vade retro, satana! 96

- Și... ebraică?
- Eeeeeee, asta-i acuma! Te-ai trezit! ‫שׁלוֹם‬
ָ ! Logic!
97

- Acum vezi, Ana?!

- Ce să văd, Sabina?!
- Cum ai întors celălalt obraz?!
- Cum am... A. Da. N-am reușit să dau la facultate la Limbi străine și... Sunt
autodidactă.
- Mhm. Mhm. Maică-ta știe?
- Habar n-are! Bogdan e singurul care s-a prins! De-aia l-am cerut!

90
Revoltat (ro – barbarism);
91
Frumos (hu);
92
Aparat de fotografiat (hu);
93
Dogar (hu);
94
Cuvânt (pl);
95
De formă; formal (en);
96
Ceea ce era de demonstrat; Eu sunt cel/cea ce este; Piei, satană! (lat);
97
Pace (ebr.);
 *

- Ana?
- Da, mamă!
- Cum ar trebui să fie partenerul tău ideal?
Încep să râd și îi flutur pe sub nas inelarul cu verigheta pe el:
- Exact așa cum este! Și îl cheamă Bogdan!

*
Sabina se uită la mine. Are un zâmbet foarte hâtru. Până la urmă:
- Tu...
- Lasă jos degetul și hai să-ți spun ce-am făcut!
- Ce-ai făcut?
- Am făcut rost de niște costume!
- Ana, Ana, Ana!
- Ce?! N-are voie omul să se...
- Bine, zi-mi!
- De data asta, îți arăt!
Scot telefonul din rucsac, deschid aplicația de fotografii, caut, caut... apoi i-l întind:
- Dai spre dreapta!
Dar, așa cum bănuiam, deja de la prima poză abia mai poate sta pe scaun de râs. Își șterge
lacrimile și dă spre dreapta.
- Asta ești... tu?!
- Eu!
- Stai să fac zoom! Ești... tu!
- Mhhhhhmmmm!
- Nu ești normală!
- Pffffff! Sunt supranormală!
- De ce te-ai... cum ai...
- Am făcut un experiment. Al cărui scop a fost să testez gradul de intoleranță, xenofobie,
prejudecată, prostie, dar... mai ales... ură în care se pot bălăci oamenii. După cum vezi,
mi-am făcut tatuaje cu henna pe față, mi-am luat o rochie de in și mocasini, și m-am
 dus, cu pene în cap, pe rând, la biserică, la sinagogă și la moschee. Nu neapărat în
ordinea asta. Am făcut același lucru sub diferite înfățișări. Uită-te spre dreapta. Vezi?
Am fost o asiatică, în kimono, mi-am pus barbă și haine de ayatollah, mai greu a fost
să-mi pun perciunii de evreu ortodox, a, da, a fost foarte greu să pretind că sunt preot –
vezi? – barba aia se cam dezlipește -, și, uite – nu... dă mai departe... așa, în poza asta –
vezi? Togă tibetană! După cum poți observa, mi-am desenat și un punct roșu în frunte!
Și mai am! Mai am poze! Nuuuuuu! Nu dai la stângaaaaa! Că ajungi la alea private! Nu
foarte private, numai că vreau să ți le arăt când ne vedem toți.
A rămas fără glas. Încearcă să se adune. Până la urmă:
- Și... cum... a... fost?
- Efectele speciale generează senzații tari, draga mea!
- Sper că nu te-au...
- Nu, pentru că a intervenit Bogdan, care stătea cu flipchart-ul într-o mână și cu mobilul
cu care făcea documentarea foto în cealaltă... și ăsta are-n sânge instinctul de... în fine.
Sare la jugulară! Când vine vorba de mine! – și e rândul meu să ridic arătătorul. Mai
avem până terminăm de prelucrat notițele lui și ne vedem toți să auzi și ce a văzut el, nu
doar eu, și să îți spunem povestea cu expozițiune, intrigă, desfășurarea acțiunii...
Daaaar! – o să vezi și pozele pe care nu am apucat încă să le transfer – am mai avut
multe costume. Cel mai urât s-au purtat oamenii cu mine când am fost costumată în
prostituată – să vezi ce ciorapi de plasă mi-am tras! - și – cum zic nesimțiții, și mi-au și
zis! – „țigancă”. A, da! Și când m-am prefăcut că am un picior lipsă și cerșesc pe chestia
că... nu mai știu ce am inventat, ceva cu mama, frate, soră, medicamente... habar n-am,
că le tot schimbam.
- Și... cel mai frumos?
Mă uit la ea și zâmbesc:
- Cel mai frumos acum juma!=de oră, când am ajuns la tine și m-ai luat în brațe și m-ai
strâns tare! În ciuda faptului că sunt nepieptănată și nemachiată azi!

!
Mama și copilul

- Nu ai trimis newsletter-ul la timp, Laurențiu!

- Știi ce, Oana...
- Ce?
- Faci din țânțar armăsar!
- Îți permiți cam multe! Trebuie trimis azi! Care-i soluția?
Laurențiu se ridică de pe scaun, aruncă pixul pe birou, peste hârtia unde tocmai își nota ceva
despre cum funcționează Dreamweaver și... face urât! Laurențiu... face... urât?!
- Nu știu pentru tine, Oana, dar pentru mine, călugăria! Aia-i soluția!
Și se îndreaptă spre ușă. Oana strigă după el:
- Și acolo există o ierarhie, să știi!

*
- Eu, Ana... te-am bârfit.
Izbucnesc în râs, deci o scuip cu apa din care tocmai am băut. După scuze și tot restul, inclusiv
după ce am șters-o insistent cu o batistă de hârtie pe obraz, ne liniștim. Reușesc să-i răspund:
- Normal că m-ai bârfit! Toți bârfim!
- Adică și tu...
- Eu? Tot bârfesc! Tot! Pe toți și pe toate! Eu?! Pe care cum îl prind, cum îl bârfesc!
- Dar cu mine n-ai bârfit pe nimeni...
Apoi, cu ochii mari:
- M-ai mințit!
- Nu te-am mințit niciodată, Sabina!
- Ba da, m-ai mințit prin omisiune!
- Adică ce vrei să zici, că-s ca bărbații ăia care sprijină patriarhia? Ăia! Care consideră că
bărbatul trebuie să fie bărbat! Și să-și țină soția într-un colț, că aia-i sfântă, și de-aia-i
pusă acolo, să stea într-un colț și să sufere, în timp ce el se duce la curve! Și aia nu
înțelege ce i se întâmplă și de ce i se întâmplă ce i se întâmplă, că doar ăla nu-i tâmpit,
să-i spună soției lui, care-i o sfântă, că el se duce la curve! Omite să-i spună asta, nu?
Asta vrei să zici?
- Exact! Asta vreau să zic, Ana!
 - Hahaha! Să-ți spun niște lucruri, Sabina! Unu, știi și știai că și eu bârfesc, pentru că am
și făcut-o, chiar cu tine. Câte ai auzit tu despre maică-mea nu a auzit nimeni pe lume!
Doi, eu nu te-am ținut ca pe o sfântă într-un colț niciodată, lăsând la o parte faptul că
nici nu m-am dus la curve: te-am prezentat tuturor prietenilor mei! Trei, te-am bârfit
în... dacă există așa ceva... sensul bun, și numai cu Bogdan! Și sensul ăsta bun a
însemnat că am ținut întotdeauna cu tine! Patru, ce îți tot faci probleme atâta cu bârfa?
Nu. Mă. Întrerupe. Te invit să mă bârfești – cu cine vrei tu! Și pe mine, și pe... cine vrei
tu! Și știi de ce?
- De... ce?
- Mie mi-a recomandat personal să fac asta un... un sfânt! Mda, am cunoscut unul! Era
călugăr! Da!=nu orice fel de călugăr! Era pustnic! Din ăla... știi tu! Nu confort! Stâncă!
- Și... de ce ți-a recomandat bârfa? Și... cum ai ajuns la el?
- Unele lucruri o să... omit să ți le spun. Nu o să le spun nimănui. Pentru că vreau să am
și eu în viața asta ceva doar al meu. Ceva ce nu împart cu nimeni. Dar o să-ți povestesc!
Nu l-ar deranja, știu sigur! El... știa foarte foarte foarte multe despre – cum spun sfinții
– cele „lumești”. Și mi-a spus: „Dacă nu bârfesc, oamenii... ajung... ca mine!”

Stăm pe podea, față în față. Bogdan e cu mobilul în mână.

- Bun. De data asta facem altfel... Nu facem pe cultură generală, facem pe... cultură.
- Ahaaaa....
- De data asta eu întreb primul...
Încep să râd:
- În sfârșit! Te revolți!
- Mhhhhmmmmm. „Oooooo, tu nici visezi, bătrâne...” Și încă o chestie. Tot câte trei
întrebări, dar de data asta nu una după alta. Mergem pe sistemul întrebare-răspuns,
întrebare-răspuns... e OK?
- Păi... am de ales?
- Dar dacă ai avea de ales? Așa, de curiozitate...
- Mi-ar fi totuna! Oricum te bat!
- Bine, recunosc, tu ai scorul mai mare, dar nu mult mai mare ca al meu!
- Tu... mai ai mult de mers, Bogdan!
 - Mmmrrrrrrr.
- Bun. Mrr. Timp de gândire?
- 30 de secunde să ne gândim la întrebări...
- That=s cheating! Tu știai dinainte ce vrei să faci! Și eu, în 30 de secunde să... nuuuuuu
98

nuuuu nu nu nu.
- Bine. Cât?
- Un minut!
- O să citesc un roman-foileton să-mi ocup timpul până te...
- Asta știi ce-nsemnă, da?
- Nuuuuu! Ce, Ana mea?
- După joc te așteaptă...
- Oh, God! 99

- Mmmmhhhhhmmmmm!
- Chiaaaar?
- Ooooo, daaa!
- Nuuuuu creeeeed!
- Baaa daaaa! Pillow fight! 100

- Nu. Asta nu.

- Pornește timer -ul! Timp de gândire! Un minut, da?
101

Ridică mobilul în aer, îmi arată ecranul și face semn că de-acuma nu mai vorbim.
Mă ridic, mă plimb prin cameră... ce să-l întreb... Mă opresc. Dacă am schimba... A, nu, n-avem
voie să vorbim în timpul alocat pentru alegerea întrebărilor. Mă îndrept spre ușă... Mă întorc...
Mă uit la el... A scos Război și pace din bibliotecă și se face că citește primul volum. Merg
foarte încet până la canapea. Iau, tot foarte încet, pernițele decorative de pe ea, una câte una și
le aranjez... pentru... Poc! Prima îl lovește în plin. A doua îi strică freza perfect aranjată. Pe a
treia nu mai apuc s-o arunc, fiindcă mă trezesc cu o pernă în cap. Aruncată cu forță. Cad pe
canapea. El, ținând cartea în așa fel încât îi acoperă toată fața:
- Trece timpul.... mai ai... 20 de secunde!
Mă panichez, dar... îmi vin toate întrebările. Mai mult, îmi dau seama că:

98
Trișezi! (en);
99
O, Doamne! (en);
100
Bătaie cu perne! (en);
101
Cronometru (en);
 - Ai vorbiiiiiiiiit! Hahahahaha! Ai vorbit în timpul de gândire! Hahaha! Ai încălcat regula
de bază! Te-am... cam... pizdit la scor!
Se uită la mine, înghețat de frică:
- Nuuuu... Ba daaa! Vaaai cât de prost....
Sună timer-ul pe mobil.
- Și tu ai vorbit!
- Și eu am vorbit!
- Și pun pariu că n-ai apucat să te gândești la întrebări... deci eu te-am surclasat de data
astaaaa...
Se pregătește să-și consemneze victoria pe foaia unde ținem scorul, dar îl prind de mână:
- Eu în locul tău n-aș pune pariu... fiindcă am apucat să mă gândesc la întrebări... deci nu
m-ai surclasat nici de data asta...
- Adică... game on? 102

- Game on! Și eu întreb prima!

- Nu. Asta nu. Măcar atât!

- Mai ții minte, mamă...

- E de bine, sau de rău?
- Întâi de rău, după aia de bine.
- Ce să țin minte?
- Când mi-ai strigat că ai suferit umilințe maxime din cauza mea?
- Din fericire, nu țin minte!
- Eu, din păcate, da! Și... m-am tot gândit... de ce din cauza mea.
- Nuuuu... sper că nu am zis asta, Ana. Sper că...
- Ai zis și mi-a rămas și... am înțeles de ce... din cauza mea. Sau de ce ai zis asta.
- Bine. Spune-mi.
- Pentru că ai rămas singură cu mine și era comunism. Un divorț, pe-atunci... o femeie
singură cu un copil, pe-atunci....
- Mda.

102
Jucăm? (en);
 - Acuma de bine.
- Ah. Spune!
- Mai ții minte când... mi-ai spus prima oară că mă iubești și am zis că și eu te iubesc?
*
- Mai bine eu întâi!
Bogdan lasă ochii în pământ. Apoi se uită la mine:
- Știam... Întotdeauna am știut... Sunt mult, mult prea de treabă! Numărăm până la trei și
pornesc cronometrul.
Îmi arată mobilul. Eu, cu toate motoarele pornite:
- Pictură.
- Guernica.
- Sculptură.
- Victoria din Samothrace.
- Fotografie.
- Aia a lui Doisneau... Le Baiser de l'hôtel de ville.
Oprește timer-ul, mă uit cu atenție, dar și-a pus poker face. Eu:
- Ce?! Aia a lui Doisneau? Clișeul ăla? Plus că poză mai cheesy n-am văzut în viața mea!
Se face că n-a auzit, dar văd că e foarte nervos că s-a scăpat cu asta. Scrie pe foaie cât timp i-a
luat să răspundă. Știu exact ce gândește. Că o să mi-o plătească, aia gândește. Deci nu mă mir
că se uită fioros la mine:
- Acum tu!
Pornește timer-ul, și:
- Carte!
Mă blochez. Apoi... mă uit în jos.
- A. Război și pace.
- Cântec!
- Song 2!
- Film!
Nici nu stau pe gânduri:
- Green Street Hooligans!
Oprește timer-ul, aud deja cum îi bate inima, tot mai tare, tot mai tare, deja e transpirat. Îmi
vine să-l taxez, dar mă abțin, deși e o ocazie foarte bună. Se duce să noteze... Mă duc și eu, îi
sar în spate. El:
 - Nu acuma, stai să văd...
Și tace. Într-o mână ține foaia, în cealaltă – telefonul cu timer-ul oprit. Și tace! Și mi le arată.
Ne uităm unul la altul și, deodată:
- What the fuck?!
Avem același timing. La secundă!
*

- Îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe Ivan!

- Îmi pare rău că-ți pare rău, Sabina!
- De ce?
- Dacă nu am ajuns să ți-l prezint, înseamnă că așa trebuia să fie!
- Mie... mi-ar fi plăcut să-l văd cu ochii mei, Ana!
- Te-ar fi ajutat cu ceva?
- Cu o chestie.... cel puțin așa cred.
- S-auzim!
- Eu cred... că Ivan era the one for you.
- Eu cred... că nu există așa ceva – the one. Și mai cred ceva: hai să ne imaginăm că avem
dreptate dacă gândim în termenii ăștia și totuși există the one...
- Daaaaa?
- Atunci îl cheamă Bogdan! Dacă Ivan era the one for me, era aici și era bine!

*
Eu mă deblochez prima:
- Vezi? Avem același scor! Vezi? De-aia merge relația noastră! Fiindcă e win-win! Adică asta
demonstrează că facem echipă bună.

Deschid Tractatus Logico-Philosophicus, arunc semnul de carte pe perna de lângă mine și încep
să citesc. Bogdan joacă Age of Empires III. După ce termin un pasaj deosebit de plictisitor și
pretențios:
- Pune un pic pe pauză!
Se uită la mine:
 - Daaaaa?
- Care-i cartea mea preferată?
Se întoarce spre laptop, pufnind:
- Harry Potter, evident, ce-ntrebare!

*
- Mamă, îți mai amintești când mi-ai strigat că sunt oameni care îmi vor răul?
- Pentru aia îmi cer scuze. Da, îmi amintesc! Nu te mai gândi! Tu îți amintești când am mers în
excursie? Și ce bine a fost? Îți amintești când am fost la perfecționare pentru școală și ți-am
adus dulciuri? Îți amintești când te-am dus prima dată la cinema? Îți amintești când ai avut febră
mare și medicul a zis că ești aproape de moarte dar va încerca să găsească o soluție și eu te-am
ținut în brațe toată noaptea și a doua zi erai bine? Îți amintești de câte ori am râs împreună?
- Îmi amintesc! Nu aș fi vrut să aduc vorba de partea asta urâtă, cu oameni care îmi vor răul! O
să o uit! Dar întâi a trebuit să înțeleg! De ce... mi-ai spus asta atunci, și dacă era adevărat, sau
este, sau ar fi, de ce ar fi adevărat.
- De ce ar fi adevărat?
- Pentru că eu am și ei nu au! Și pentru că o să am și mai mult din ce am! Și pentru că sunt
oameni răi! Din ură și invidie! De-aia! Și acum, e rândul meu: Îți amintești când ți-am luat de
ziua ta căștile alea pe care ziceai că ți le dorești și că poate anul viitor...? Îți amintești când ai
fost operată și nu am dormit trei nopți? Și când...

- Știu de ce... când ai avut de ales între... știi tu... când au zis ăia de la Comisia Europeană
că ai câștigat concursul pe post...
- Păi, sigur că știi de am renunțat! Știi de ce am ales să lucrez cu tine la The Right Way!
- Da, știu, Bogdan! Dar vreau să aud! Zi-mi! Cu cuvinte!
- În primul rând... subconștientul!
- Detalii! Cuvinte! Mai multe cuvinte!
- De aia am ales așa pentru că... la nivel personal... erai tu acolo și... la nivel profesional...
prefer să câștig bani făcând lucrurile în care cred. Pentru drepturile omului...
- .. .orice, oricând!
- ... orice, oricând! De ce m-ai întrebat? Era clar, Ana!
 - Te-am întrebat pentru că, de ceva timp încoace, sunt din ce în ce mai convinsă că știu
ce vreau... Și am vrut să mă asigur că chiar știu ce vreau!
- S-auzim!
- Vreau un copil!

*
Ea, din cer:
- Mhm. Mhm. Asta te-am făcut eu să crezi: că tu vrei un copil! De fapt, eu vreau să vin!
Și o să te mai fac să crezi că vrei să mă cheme...
Și chicotește:
- ...Eva!

- Dacă poți și vrei să îmi povestești... din câte am auzit, e foarte greu să ajungi și la călugării de
la mănăstire, chiar și la călugărițe, dar=mite la un... sfânt... pustnic... chestia cu bârfa chiar mi-a
trezit interesul!
- Pot și vreau să-ți povestesc, Sabina! Întâi, o să te rog să nu uiți ce-ți spun acum: avea trei
daruri: darul profeției, darul cunoașterii și darul vorbirii. Și mai avea ceva, care acum... e la
mine.
- Pare... ireal...
- Altul e cuvântul: miraculos!
- Vrei să zici că... făcea... miracole?
Înainte să apuc să-i răspund, începe să râdă:
- Ai citit de prea multe ori Harry Potter!
Zâmbesc:
- Asta așa e, am citit de prea multe ori cartea aia! O știu aproape pe de rost! Mhm... Văd
că ai ceea ce în psihologie se numește tulburare de personaliate evitantă.... schimbi
subiectul după ce tot tu îl deschizi... nu... de fapt nu... nu e patologic.... ai această
tendință, și dacă nu o înăbușim în fașă.... nu, Sabina, nu vreau să zic că făcea miracole!
Și, oricum, miracolele nu se fac. Miracolele sunt!
- De ce te-ai dus la el? Dacă poți să-mi spui...
- O să-ți spun și de ce, o să-ți spun și cum. Și când! Unde... asta nu o să-ți spun. Asta o
păstrez doar pentru mine. De ce m-am dus la el? Pentru că am avut un vis. L-am visat.
Pe el! Și mi-a spus să merg la el! În vis!
- ?!
- Am visat un om cu ochi verzi, cu părul și barba lungi, încâlcite, roșcate. Era îmbrăcat
într-o pânză de sac și stătea în picioare, în fața unei stânci foarte abrupte, care părea
imposibil de urcat. În spatele lui era o peșteră lângă care creșteau, direct din stâncă, un
brad, un castan și un măslin. A întins mâna spre mine și a zis: „Vei vedea!” Apoi a intrat
în peșteră.
- Și...?
- Atât! M-am trezit, mi-am făcut cafea, știi tu, rutina! Parcă am și ieșit cu tine în seara
aia! Nimic neobișnuit. Până când... într-una din vacanțele mele... internaționale... m-am
dus la mare. Și erau oferte de excursii... în afara orașului... Și... m-am dus. Cu ghid
turistic și tot tacâmul! Am mers prin pădure, la un moment dat ne-am oprit, grupul stătea
cu ghidul, aveam o oră liberă, că ne-a dat de ales: mergem cu el la cascadă sau... facem
ce vrem noi. Și-am zis că merg să mă mai plimb prin pădure și... am mers mai departe
decât aș fi vrut și... m-am panicat... singură, pe munte, fără apă, fără mobil, fără nimic...
lăsasem rucsacul la locul cu... știi tu... stegulețul pe care-l au ăștia de la agențiile de
turism... eram... mi-am amintit că mi-a zis bunicu !=să nu merg niciodată singură pe
munte, mă așteptam să apară din clipă-n clipă... nu știu... urs, lup, mistreț, orice...
- Și... nu-mi spune! Ai adormit, brusc, de frică, sub un copac, și ai avut încă un vis!
- Sabina, nu glumi cu lucruri sfinte!
- Ești dusă, tu fată, tu! Singură? Prin pădure? Bunicu=-tău trebuia să-ți dea și-o bătaie soră
cu moartea, să se asigure că nu uiți ce ți-a zis!
- Câtă...
- Ești...
- ... compasiune!
- Eu nu știu ce făceam în locul tău, Ana... De fapt, eu nu aș fi ajuns niciodată în locul tău!
- Nu aveam nimic la mine! Nimic! Și... m-am blocat. De frică!
- Da, Ana. Se cheamă atac de panică. Și...?
- Am avut o reve...
- ...lation!
- Nu mă mai... cu limbile străine, că... nu acum! Dar... da. Exact asta am avut! O revelație:
m-am enervat. O iau drept înainte, nervoasă-bocnă și, după nici juma!=de kilometru... nu
mai sunt în pădure, nu mai sunt panicată, nu mai sunt dezorientată, nu mai am nici pe
dracu=. Mă opresc, respir ușurată... mă uit în spate – liziera pădurii. Mă uit în față...
pășune. Mă uit în stânga... o cărare. Mă uit în dreapta: o stâncă. Toate – opțiuni viabile.
Ce să aleg, ce să aleg.... Să o iau la stânga? Nuuuuuu! Nu mă duc eu pe cărare. Ce ză
zic! Drumul bătut! Eu nu o iau pe drumul bătut! Înainte... pășune. Pășune?! Da!=ce-s eu?
Oaie? Să merg la pășunat?! La dreapta... stânca. Hm. Ce-ar fi să mă... opresc? Ăla pare
un loc bun să mă odihnesc un pic. Să-mi trag și eu sufletul. Urc stânca foarte repede, că
e lină panta, ajung sus din câțiva pași, găsesc un petec de mușchi și licheni, și mă așez.
Și... stau eu ce stau, începe să mă bată soarele... îmi dau jos hanoracul, tricoul, rămân în
sutien, mă întind pe spate, să fac un pic de plajă, a, stai, că rămân urme, îmi deschei
sutienul, dau jos breteaua stângă... și... aud o voce de bărbat.
- Hello!
Și normal că țip, mă uit în spate, văd niște picioare îmbrăcate în blugi și încălțate în teniși, pun
repede breteaua la loc, trag tricoul pe mine, trag și hanoracul, trag și fermoarul... Ceva mă
deranjează foarte tare, bag mâna pe sub tricou, și încerc să-mi închei sutienul și să mă și ridic
în picioare, în caz că tre!=să fug. Mă uit, e un tip pe la douăzeci și ceva de ani, așa, mai hipster-
looking... nu pare periculos. Îmi zâmbește. Reușesc să-i răspund:
- Hello!
Se apropie de mine. Mă inspectez pe dinăuntru... nu! Nu e periculos tipul! Și mi se confirmă:
- What a nice day for trekking! Where are you headed?
- Actually...
- Oh! No backpack, no hiking stick... I can help you with that! 103

Și îi apare într-o mână un baston de drumeții, și în cealaltă - un rucsac.

Reușesc să observ că rucsacul e plin înainte să:
- What... How... Who are...?!
- I=m... God! 104

- Ce zi frumoasă pentru drumeții! Încotro?

103

- De fapt, eu...
- A! N-ai rucsac, nici baston de drumeție... Te ajut eu cu asta! (en);
- Ce... Cum... Cine...
104

- Sunt Dumnezeu! (en);

Sabina se uită lung la mine:
- Ana, tu nu erai așa! Ai... pățit ceva!
Mă fac că n-am auzit și-i dau înainte:
- La asta cu I=m God, am reacție instantă, și cu gândul, și cu fapta: Clar, tre!=să fug! Dar

tipul... ridică antebrațul cu palma spre mine și-mi dau seama că tre!=să fug, vreau să fug,
încerc să fug și... nu pot! Mă holbez la el, apoi simt cum mi se mișcă ochii de la stânga
la dreapta, mă gândesc acuma ce fac... mă pregătesc... dacă mă atacă, măcar un pumn
să-i trag și eu... dacă... pot. Dar nu mișcă. Nici măcar un mușchi. Nici măcar facial. E
ca o statuie. Și aud... venind dinspre liziera pădurii, cu ecou, vocea tipului, care stă în
fața mea, încremenit, cu gura închisă. Și-mi zice cuvintele din vis: „Vei vedea!”.
- Tu, Ana! Ai avut o halucinație, de la atacul de panică!
- Eu nu sunt sigură, Sabina! Bogdan înclină spre criză mistică... Și... așa am crezut și eu!
Dar... mai e ceva. Ceva ce nu am spus nimănui. Mai zic?
- Dada!
- Mă trezesc singură pe stâncă. Tipul – ia-l de unde nu-i! Așa am zis și eu atunci: că nici
n-a fost acolo! Că mi-am pierdut cunoștința și-am... mi s-a întâmplat ceva, de la șoc,
oboseală, frică... Nu m-a agresat nimeni fizic în vreun fel, că aș fi simțit după! Clar –
mi-am imaginat. Daaaaaar! Dar! Nu mă întrerupe! Știam... chestii... din altă lume! Și
din lumea asta! Povești despre oameni, familii... popoare! Coerente, Sabina! Mă adun
un pic... mă gândesc că sunt o persoană rațională, că mă cunosc, așa ceva nu se poate,
deci... când ajung acasă, mă duc iar la psiholog! Mă ridic să mă întorc la grup, ghid,
steguleț și, mai ales, rucsac și telefon. Și nu știu ce-mi vine, mă uit în jos și văd... o urmă
de talpă înnoroiată.
- Phhhhaaahahahahaha!
- Pentru asta, Sabina... o să ți-o iei di granda! Ești superficială și...
105

- Știu! – și-și șterge lacrimile.

- Vrei să-ți zic, sau nu vrei să-ți zic?
A devenit foarte serioasă dintr-o dată. Tace. Se uită la mine... mă uit la ea... E îngrijorată. Mă
uit la tavan, mă întreb de ce să mă leg: de pânza de păianjen din colțul drept al bucătăriei, de
praful de pe lustră... mă uit la gresie, nu, e proaspăt spălată cu mopul... Cred că... de praful de
pe lustră o să zic ceva. Deschid gura și-mi dau seama că nu pot să fac asta. Așa că:

105
La scară mare/la nivel înalt (it);
 - Vrei să-ți zic, Sabina, sau nu vrei să-ți zic?
- Mhm. Mhm. Adică vrei să pară că... – încearcă ea.
- Bine. Plec.
Mă ridic, dar mă prinde de mână.
- Scuze! Ascult!
- Mă uit... era proaspătă urma! Noroiul nici nu era uscat! Și nu era talpa mea, că eu în
ziua aia aveam Sketchers! Ce... fac. Mă duc să mă conving că n-am halucinat? Dacă
mă... dacă mă...?! Sau mă întorc la civilizație, unde-i bine și călduț? Adică cum?! Adică
cum să mă întorc fără să mă lămuresc?!
- Mhhhhmmmmm!
- Cobor stânca pe partea cealaltă. Văd, de sus, că e foarte abruptă, dar mai văd că sunt
trepte tăiate în piatră. Ajung la bază... și.. un brad, un mesteacăn și un măslin! Și...
peștera!
- Asta se numește vis recurent, Ana!
Iar mă fac că n-am auzit.
- Și... intru în peșteră! Mă așteaptă, așezat în poziție lotus. Arată exact ca în vis, roșcat,
cu ochi verzi, îmbrăcat în pânză de sac! Se uită fix la mine și zice: „Știam că vei veni
într-o zi, Ana!” - darul profeției. „Suntem amândoi aici, acum, pentru că asta am hotârât
de dinainte să ne fi născut!” - darul cunoașterii. „Și o să-ți dau răspunsuri pe înțeles la
tot ce ai venit să întrebi!” – darul vorbirii. Asta a demonstrat-o, pentru că nu era ușor să
răspunzi simplu la întrebările pe care le aveam eu.
- Mhm. Criză mistică. Clar.
- Nu! Pentru că mi-a dat ceva! Și încă e la mine! Și e dovada că a fost adevărat!
- Până nu văd, nu cred!
- Vei vedea!
- Abia aștept!
- Dar degeaba vei vedea, pentru că nu vei înțelege! O să-ți arăt! Și o să fii singura persoană
căreia o să-i arăt ce mi-a dat!
- Ce ți-a dat?
- Mi-a dat o bucată ruptă din scoarța unui copac, pe care sunt scrise cu ceva ascuțit – nu
știu cu ce, poate cu o bucată de piatră șlefuită – patru cuvinte.
- Și... cum dovedește asta... orice? Poate le-ai scris tu! Poate ai și uitat, poate le-ai scris
în timpul... crizei mistice!
 - Nu! Nu aveam cum!
- De ce nu aveai cum?
- Ca să termin povestea... înainte să îi mulțumesc, să ies din chilia în care dormea direct
pe stâncă și să mă întorc la ceilalți, mi-a întins scoarța, m-a binecuvântat și mi-a spus:
„De primele trei cuvinte nu trebuie să-i fie frică nimănui. Dar dacă cineva l-ar pronunța
pe al patrulea, ar avea putere de viață și de moarte asupra oamenilor!”
- Și cum dovedește asta că n-ai avut o criză mistică?
- Simplu! Primele trei cuvinte înseamnă „Dumnezeu” în ebraică, latină și arabă. Al
patrulea cuvânt e scris la fel ca primele, de aceeași mână, cu același instrument, într-o
limbă pe care, oricât am încercat să o găsesc pe net, nu am reușit!
- Dar dacă...?
- Dacă insiști, facem testare cu carbon! – și încep să râd. Poți să mă crezi, pentru că ți-am
și transmis unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus!
- Ce mi-ai...?
Începe să râdă:
- A! Da! Mersi! Bună idee! O să mă gândesc cu cine să te bârfesc pentru povestea asta...
mistico-reliogioaso...
Mă ridic:
- Bine. Plec.
Încă râde. Îmi pune mâna pe umăr și mă împinge, în joacă, la loc pe scaun. Îi citesc îngrijorarea
care se ascunde sub urma de zâmbet care i-a rămas pe față. Când să închid discuția sub pretextul
că vreau un pahar cu apă....
- Ah! Te-am prins! Știu! Știiiiiiu! Știu, Ana! Știiiiiuuuu!
- Ce?!
Ridică arătătorul. Apoi, foarte sigură pe ea:
- Minți!
- Hm. Poate! Dar... dar... dar...
- Nu. Te. Cred.
- Păi... n-am cum să te conving!
- Hai că-ți mai dau o șansă! Îmi spui în ce țară erai și ce limbă ai vorbit tu, da? tuuuuuuu...
într-o țară străină – nu că asta ar fi problema! – cu un... pustnic!
Răspund instant:
 - Nu știu eu, dar el a vorbit limba aia în care e scris al patrulea cuvânt! Și am înțeles-o, și
am știut că în limba aia vorbește, deși eu nu o înțeleg și în niciun caz nu o vorbesc! Dar
atunci am înțeles-o! Nu, nu era niciuna din limbile pământului! Am căutat pe net...
cuvântul al patrulea... întreg, pe litere... le-am inversat, le-am reorganizat... Cred că și
un an, aproape zilnic am căutat! Și țara... încep să râd. E aici, pe Pământ! De ce întrebi?
Nu știi unde să mergi în concediu și vrei să-mi ceri un sfat?
- Bogdan știe chestia asta? Cu urma de pantof și pustnicul și... mai ales... scoarța de
copac?
- Habar n-are! I-am zis doar prima parte, i-am spus că m-am trezit pe stâncă și am fugit
înapoi prin pădure, că era să plece grupul fără mine, noroc că ghidul ne-a numărat
înainte și au mai stat un sfert de oră până m-am întors... și i-am zis... că așa e cum spune
el, clar că a fost criză mistică! Dar nici măcar el nu știe unde am ascuns... dovada că a
fost adevărat!
- Bun. Avem așa: fie atac de panică plus halucinații, fie criză mistică, fie... nu știu dacă...
dar e posibil.... mitomanie.... Mda. E mitomanie, Ana! Deși nuuuuu.... nu e patologic.
Nu.
Mă holbez la ea. Am o reve...
- Tu! – și îi pun arătătorul în stern. Tu nu la Franceză ai fi vrut să dai la facul....
- Nu... nu.. nu. Nu e patologic.
- Sabina! Tu? Psiho?
- Minți?! Phhhhaaaahahahahha! TU?! Tu, Ana?! Minți?
- Revenind la realitatea imediată, Sabina, poate mint. Asta o să decizi tu! Pentru că o să-
ți răspund și în acest plan, mai concret, la cele mai importante întrebări.
Cum am ajuns la el? M-am dus intenționat în excursie! Nu am ales întâmplător acel loc,
pentru că știam că îl găsesc lângă cascadă, după ce ieși din pădure, în spatele unei stânci.
Am citit cu atenție pliantul oferit de agenția de turism, mi-am estimat timpul de plimbare
prin pădure, mi-am cumpărat dinainte o hartă, mi-am desenat traseul... până la cascadă.
De-acolo... știi. L-am căutat și... l-am găsit!
De ce m-am dus la el? Pentru că am încercat toate celelalte opțiuni, posibilități, soluții.
Când m-am dus la el? Când mi-am dat seama că deși atât Bogdan, cât și eu, vrem un
copil, nu reușim nicicum. Îți amintești, că ți-am povestit: teste, analize, tratamente,
clinici de fertilitate... Unde m-am dus? În ce țară, la ce mare, în ce excursie? Asta nu
spun nimănui! Măcar atât să am și eu doar pentru mine în viața asta! Concluzia?
 Miracolele nu se fac, miracolele sunt! Scoarța pe care a scris o să ți-o arăt dacă chiar
vrei! Dar nu ăsta e miracolul: Eva e cu Bogdan, se plimbă, mă văd cu ei cam în juma!=
de oră... și, dacă ai chef...

- Da !=de ce să te duci tu să te ocupi personal de refugiați? Trimite-l pe Cristi! Sau pe

Laurențiu, dacă nu poate Cristi!
- Nu, Bogdan! Mă duc eu!
- Nu te duci nicăieri!
- Ba mă duc!
- Ba nu te duci!
- Ba mă duc!
- Ești manager, Ana! Delegă!
- Bine! Nu mă duc! Te duci tu!
Se oprește din gesticulat. Stăm în bucătărie, în picioare, doar noi doi. Ceilalți se fac că
lucrează în birou.
- Mda. La asta nu m-am gândit. Eu... acum... cu proiectul ăla pe arte vizuale...
- Mhm.
- Nuuu, că e cu deconturi, cu...
- Mhm.
- Am deadline....
- Mhm.
- Nu te duci, Ana! Mai bine renunțăm la proiectul cu refugiații!
Trag un pumn în dulapul suspendat:
- NU!
Mă apropii de el până ajungem să stăm nas în nas. În timp ce îmi masez mâna dreaptă, îi șoptesc:
- Nu. Are. Cine. Mă duc eu, Bogdan!
- Nu. Te. Duci.
- Da!=cine te crezi?! Să-mi zici tu mie ce să fac?! Mareșal Ion Antonescu?!
- Da!=tu cine te crezi?! Să te duci acolo?! Ecaterina Teodoroiu?!
- Măcar ăia ar fi fost un cuplu reușit!
 - Adică mergem amândoi?! Așa da! Așa mai stăm de vorbă!
- Și de artiștii vizuali cine se ocupă?
- Îl rog pe Laurențiu!
- Și decontul?
- Vorbesc cu Oana!
- Când e deadline-ul?
- Ieri. Poimarți...
- Vezi, Bogdan?! Vezi?!
- Ce să văd?! Vin cu tine!
- Nu vii cu mine!
- De ce?
- Nu ne permitem să mergem amândoi!
- De ce?
- Nu mă pot lipsi de un om care trebuie...
- Ce atâta...
- ...să-și facă treaba...
- Ți-am zis că vorbesc cu...
- ...aici!
- De ce?!
- Nu fușărim proiectele! Da?! Nu ne bălăcărim cu... Bogdan! Ai treabă!
- De ce?!
- Bine! Dacă vrei să ajungem la cuțite, discutăm în termeni de fișa postului și desfacerea
contractului de muncă!
- De ce?!
- Pentru că sunt manager și te deleg să stai aici!
- Nu te duci!
- Mă. Duc.
- Nu. Te.
Intră Cristi:
- Mai este cafea făcută?
Bogdan:
- Cristi! Ce bine! Am vorbit cu Ana și te duci...
Eu:
 - Nu!
Bogdan:
- Să...
Eu:
- Nu!
Bogdan:
- ...refugiați!
Cristi:
- Eu?! Eu nu mă duc! Să se ducă Laurențiu! Laureeeeeennnțțțțiiuuuuuuuuu! Haaaaai
uuuun piiiiiic!
Intră Laurențiu, cu un aer preocupat. Se uită la noi câteva secunde, apoi:
- Ce-i? Tre!=să mă duc să iau prăjituri? A! Vreau cafea!
Se îndreaptă spre dulap, a cărui ușă a rămas întredeschisă, până la urmă reușește să aleagă o
cană și se duce lângă cafetieră.
- Cristi, dă-te!
- Laurențiuuuuu! Tu erai? Ce bine! Credeam că-i portarul! Dacă tot ești aici, am o veste
foarte bună! Am vorbit cu Ana și Bogdan și te duci să te ocupi personal de refugiați!
- Mhm. Siiiigur siiigur siiigur siiiiiiigur!
Intră Maria:
- Ana, eu și Oana avem nevoie de... stai s-o chem, să fie de față! Ooooaaaaannaaaaa!
Bogdan:
- Ce bine! Vă duceți amândouă să...
Eu:
- Nu!
Intră Oana:
- M-ați chemat? Unde arde?
Tăcere.
Eu:
- Nu!
Bogdan:
- Bine, Ana! Te duci!
Eu, arătându-i cu degetul succesiv, în această ordine: Bogdan, Cristi, Laurențiu, Maria, Oana:
- Pentru. Drepturile. Omului. Orice. Oricând.
Oana:
- Evident! Asta nu se discută! De ce m-ați chemat?
Bogdan:
- Da?! Orice, oricând? Ce bine! Deocamdată am nevoie de... așa: un Dunhill alb, un fresh,
se poate lua la pachet, vezi că nu mai este zahăr pentru cafea...
Laurențiu:
- Dacă tot cobori, ia și niște prăjituri!
Eu:
- Bine! Mă duc!
Bogdan:
- Nu! Nu te duci! Mă duc eu! Te-am testat! Tu chiar te duceai, Ana?
- Nu mă „duceam”! Mă duc!
- Nu te duci!
- Ba mă duc!
- Nu te duci!
- Mă. Duc.
- Nu. Te.

Azi am dus provizii mai multor familii de refugiați decât ieri, tocmai l-am sunat pe Bogdan, m-
am asigurat că totul e OK acasă, și căutăm... un local. Inițial am crezut că Mr. George, cum îi
spun eu, e american, dar e mai britanic decât regina. Tot ONGist, ca mine. Găsim o bombă la
periferie, că acolo am muncit până acum, eu îmi iau o bere, el – o bere fără alcool.
- So... what=s your dream career, really? – mă tachinează.
106

- Well... - îi răspund.
107

Iau o gură de bere și mă pregătesc să-l pun la punct pentru acel really.
- Yeeeessss? – insistă el.
108

106
Și... care-i, de fapt, cariera visurilor tale? (en);
107
De fapt... (en);
108
Daaaaaaa? (en);
Fac show: privesc visătoare spuma care curge pe gâtul sticlei, îmi dau părul lung și blond peste
umăr...
- The thing is... I=ll never really have my dream career!
- Oh? And why is that?
- It=s not doable. I can=t achieve what I=ve always wanted. It=s... impossible.
- Anything=s possible! – îmi răspunde, cu masculinitatea la maxim.
- Oh, really?
- Yes! Really! 109

O să-mi bat joc de el cu sânge rece:

- Then tell me how an eastern-european woman in her thirties can still train for the US
Navy and also, get enrolled! How? 110

Pauză. Verific manometrul: masculinitatea la minim. Așa că, tot eu:

- Maybe...
- Yes?! 111

Hopa, a sărit acul! Nu, nu e bine, trebuie potolit manometrul:

- Maybe your dream career is not really in Human Rights, but mine is! And I=m here to
fight! 112

Și mă duc să-mi... pudrez nasul.

Mă întorc de la baie, mă așez, el se scuză, se duce la bar. Se întoarce, se așează și el, apoi,
încercând să-și revină după ce i-am făcut pentru întrebarea lui indiscretă:

- Chestia e că... nu o să am niciodată cariera visurilor mele!

109

- A, nu? De ce?
- Nu se poate. Nu o să am niciodată ce mi-am dorit cu adevărat. E... imposibil.
- Orice e posibil!
- Da? Chiar?
- Da! Chiar! (en);
Atunci spune-mi cum o femeie de treizeci și ceva de ani din Europa de est încă se poate pregăti
110

pentru și înscrie în Marina SUA! Cum? (en);

- Poate...
111

- Da?! (en);
- Poate cariera visurilor tale nu e în domeniul Drepturilor omului, dar a mea este! Și am venit aici să
112

lupt! (en);
- You know, Ana, it=s not like... it=s not about fighting for human rights... it=s about... how about
going to my place after this... beer? 113

Mă fac că n-am auzit ultima parte.

- No? If it=s not about fighting for human rights, especially in this context – și arăt spre și dincolo
de pereții barăcii aproape distruse în care bem bere – then what is it about? These people –
they=re starving!

- Aww... you=re right, you know! But I think you=re taking yourself too seriously... you=re right
about the context, however! – și arată și el spre pereții barului. My place is a lot more... 114

Dau cu pumnul în masă. Se sperie, dar deja văd cum caută strategii să facă să pară că eu sunt
the bad guy . 115

- Listen, mister! I=m a married woman! And I don=t like being played! Like I said, I=m here to
fight! 116

Mă ridic, împing scaunul la locul lui, sub tăblia mesei, să fie totul ireproșabil. În timp ce mă
îndrept spre ușă, îl aud:
- Why are you so angry? 117

- I... came by to apologize, Ana.

- Oh, hi, George! Apology accepted!
- I know why you were angry. Not... evasive, but... angry.
- Yep. Plain as daylight! – îi răspund, în timp ce împart pachete cu provizii. Apoi mă uit
la el și zâmbesc:

Știi, Ana, nu e vorba de... nu e despre „a lupta pentru drepturile omului”... e despre... ce-ar fi să
113

mergem la mine după... berea asta? (en);

- Nu?! Dacă nu e vorba despre a lupta pentru drepturile omului, mai ales în acest context, atunci
114

despre ce e vorba? Oamenii ăștia nu au ce mânca!

- Vaaaaaai, ai dreptate, să știi! Dar eu cred că prea te iei în serios!... totuși, ai dreptate când te referi la
context! (...) La mine acasă e mult mai... (en);
Personajul negativ (en);
115

Ascultă! Sunt căsătorită! Și nu-mi place să se joace nimeni cu mine! Cum am mai spus, am venit aici
116

să lupt! (en);
De ce ești atât de furioasă? (en);
117
 - And how are you today? 118

- A-ha! Acum știu!

- Ce știi, Sabina?
- Știu de ce tu l-ai cerut pe Bogdan!
- Mhm. Mhm. Trecem de la psihologie la psihanaliză?
- Ouais! Pardonnez-moi, s=il vous... 119

- Te distrug!
- Bine, dar știi că în acest caz duc cu mine în mormânt motivul pentru care tu l-ai cerut
pe...
- Ți-am zis de ce! De-aia că s-a prins că sunt...
- ... autodidactă! Ce să zic... altceva decât: greșit! Adică nu-i greșit, dar nu de-aia-de-aia!
- Mmmm! Atunci oare de ce l-am cerut? Luminează-mă!
- Aia că te-a „citit” a fost chestia care confirmă primul lucru pe care îl cauți tu la cineva:
inteligența. Dar nu ajunge. Știu ce vorbesc, că pe tine te cunosc de... și pe el deja de
mult timp. De aia l-ai cerut tu pentru că te face să te simți atât de sigură pe tine, încât
erai perfect pregătită și pentru un refuz! De orice fel: dur, amuzat, elegant...
Nu pot să răspund. Nu am ce să răspund. Nu am cum să răspund.
- Da, Ana. Acum poți să închizi gura.
- Ăăăă. Da. Scuze. Sabina....
- Da.
- Eu... zic că... încă nu-i târziu să dai la Psiho.

*
- Ai ajuns? Câți ai salvat? Ți-a mai rămas vreun pachet cu provizii? Mi-e foame! Vin
după tine!
- Nu veni! Stai cu Eva!

- Am venit... să îmi cer scuze, Ana.

118

- O, salut, George! Îți accept scuzele!

- Știu de ce ai fost furioasă. Nu... evazivă, ci... furioasă.
- Dap. Clar ca lumina zilei! (...)
- Și cum mai ești azi? (en);
Mda! Vă rog să mă scuz... (fr);
119
 - Eva-i la maică-ta... ăăă.. scuze, la domna Ionescu!
- A! Oricum, nu veni! Vin eu! Acuma urc în taxi!
- Offfff....
- Da, Bogdan. Știu, Bogdan. Nu suporți să aștepți, Bogdan. Bine, Bogdan. Atunci,
Bogdan, aș avea nevoie de un Dunhill alb...
- Acuma, Ana... Stai. Ce-ai zis?! Dunhill alb?!
- Exact! Poți, te rog, să-mi iei...
- Hai acasă! Nu-ți iau nimic!
- Dacă ajung și nu am... nu mă interesează cum, de unde... a, știu de unde! Este aici, la
autogară, ceva chioșc... te poți urca în mașină să...
- Mhm. Mhm.
- Stai. Să plătesc. Poți să descui!
Intru, las rucsacul pe jos, scot din buzunar un pachet de Dunhill alb și-l arunc pe măsuța din
hol. Niciunul nu schițează niciun gest. Eu:
- Tu!
- Nuuu nuuuu nu nu nu! Tu!
- Ba tu!
- Nu!
Desface brațele. Mă duc, îl strâng tare, ne pupăm. Apoi, eu:
- Fac un duș, mâncăm ceva, și după aia...
- Ah! De când aștept!
- După aia...
- Mmmmhhhhhhhmmm!
- Nu ți-e rușine, nesimțit ordinar!
- De ce să-mi fie rușine?! Ieșim să ne plimbăm un pic, nu? În amurgul romantic! Asta
urma să zici, nu?
- Nu! Vreau să plătesc niște polițe!
- Adică...
- Mmmmhhhhhhhmmm!
- Bine... tu la duș și eu... cât fac niște sandwich-uri... ne gândim la întrebări.
Am părul ud, l-am uscat cu prosopul. Sunt în pijama. Ies din baie. Bogdan, în mijlocul camerei,
la costum, în pantofi de lac.
- Pentru. Asta. Bogdan. Te. Pizdesc.
 - Mhm. La propriu, sau la figurat?
- Te-ai gândit la întrebări?
- Pictură.
- Acuma chiar că... Venus cu sertărașe.
- Sculptură.
- Coooollllllooooooaaaaaannaaaaa iiiiinnnnfffffiiiiinnnnniiiiiitttttuuuuulllluuuuiiii!
- Fotografie.
Scot mobilul din buzunar, caut, caut, cauuuut.
- Ah. Am găsit! Selfie-ul ăsta!
- Mda.
- Vezi că n-ai oprit timer-ul! Dai limbi oculare la gagici?! Pe timpul meu?!

*
Eva, în pătuț, în vis:
- Cine?! Tata?! Nu, îi e prea frică, știe că dacă... o să aibă de-a face cu mine!

*
- Am trecut la part-time... nu mai am atâtea traduceri și retroversiuni, plus că... am cerut! Și mi
s-a dat! Oricum, mai este cineva pe franceză... deci e bine pentru toată lumea!
- De ce, Sabina?! Asta înseamnă salariu mai mic! Și... copiii?
- O să-ți zic de ce! Fiindcă mi-am mai luat un job. Tot part-time. Deci cu banii e în ordine!
Copiii... de când s-a pensionat mama, stă cu ei mai mult ca înainte... și acum e mult mai bine!
- Hm! Nu văd cum e mai bine, eventual dacă ți-ai luat un job în business!- zâmbesc eu.
Sabina începe să râdă.
- Daaaaa, vezi că știi? Mi-am luat un part-time ca latifundiar!
- Mă așteptam din partea ta! Toată viața ai fost o profitoare și o oportunistă!
- Evident! La fel ca tine!
- Ce job ți-ai luat?
- E la o asociație pe social. Eu lucrez cu trei categorii de oameni: persoane din medii
defavorizate cu dizabilități fizice, cu care fac... plimbări! Îi scot în parc...
- Cum...
- Stai. Copii cu TBC. Sunt internați la Infecțioase și merg la ei din când în când, le citesc povești,
desenăm... și mai lucrez cu... victime ale violenței domestice. Acolo... fac un fel de asistență:
le duc provizii, mă rog, produse de bază – mâncare, chestii de igienă... din astea... și le las la
portar, că e un fel de refugiu unde nu pot fi găsite de abuzatori... și mai intru uneori să le văd...
nu prea vorbesc cu ele, conversații scurte de obicei: „Azi cum sunteți?”...
-...
- Ana, acum poți să închizi gura. Iar ai rămas cu ea...
- Da. Scuze. Cum...
- Ca la tine! Legea compensației! Aș fi vrut, cum bine ai ghicit...
-... să dai la Psiho! Și...
-... și orice ai zice tu, acum e târziu, așa că...
- ... ajuți oamenii... altfel... și... și partea cu copiii cu TBC este...
-... preferata mea. Că e... un fel de... tera...
-...pie. Mă bag! Vreau proiect cu voi!
- Te iu...
- De data asta, eu mai mult!
*
Scrie pe hârtia unde ținem scorul cât timp mi-a luat să răspund. Îi iau telefonul din mână, îmi
semnalează din priviri că e pregătit, și pornesc timer-ul.
- Carte!
Nu se gândește prea mult:
- Cum să nu fii misogin! Un ghid...
- ... pentru gentlemeni. A fost urât că i-ai dat-o cadou lui Laurențiu de ziua lui....
- Nu! Bine i-am făcut! Zi, nu mă mai critica pe timpul meu!
- Cântec!
- Money!
- Pffffff! Stai! De la Pink Floyd sau de la Serj Tankian?
- De la Yes!
- Așa da! Film!
- Reconstituirea!
- ...
- ...
- ...
- Oprește timer-ul, Ana, și închide...
- De ce-ai...
 - „...dat, mă?”
- „De ce-ai dat?”
Îmi ia telefonul din mână, se duce, compară scorurile. Mă uit la el, iar are poker face. Mă ridic,
merg încet, foarte încet, f-o-a-r-t-e încet, pe vârfuri, să văd... să... Stă cu spatele la cameră,
sprijinit de masă. Nu se uită la mine, dar știe exact ce fac, și zice, pe un ton foarte didactic, lent,
ca și cum ar vorbi cu un copil de cinci ani care suferă de retard:
- Oare când o să începi să încerci măcar să nu te mai asiguri la fiecare pas...
Eu, pe repede înainte:
- N-am nicio treabă Bogdan, ți-am mai zis, e o chestie feminină, vreau să știu cât e scorul,
e urgent, acum, nu am timp, repede, hai că tre!=să mă duc să văd dacă nu s-a trezit Eva,

tre!=să verific dacă am încuiat ușa și dacă... Zi. Mi. O. Da. Tă. M-ai pizdit?
Nu zice nimic, mă uit la el. Se uită la mine.
- Toate avem chestia asta! Ne facem griji! Cel mai rău e să nu știi! Așa suntem făcute!
Dacă n-am fi așa, cum ne-am crește copiii? Toate avem asta! Zi. Mi. O. Da. Tă.
Tace. Se duce lângă bibliotecă. Se duce lângă canapea. Se duce spre ușă. Îmi dau ochii peste
cap. El dă cu pumnul în aer, apoi cu piciorul, apoi sare în sus:
- Da! Daaaaaa! Daaaaa! Da! Te-am pizdit! Egal! E-gal! Eeeee-gaaaallll! După enșpe mii
de partide... - și se uită la foaia cu scorul... în sfâr-șit!
Mă duc la el, ridic arătătorul:
- Asta nu se termină aici! Știi bine! Departajare! Săptămâna viitoare, sâmbătă sau
duminică! Tu alegi!
Ia foarte delicat în mână foaia cu scorul și un pix de lângă ea. Mă întind instant după foaie, dar
e mai rapid ca mine. Se duce în mijlocul camerei, o pune pe podea, lângă covor, și trage un X
mare peste ea. Am înlemnit. El:
- De ce funcționează relația noastră, Ana? Fiindcă e win-win!

*
Suntem în vizită la mama. Stăm în living. Noi – la masă, ea – pe canapea. Eu beau cafea, Bogdan
– apă. Mama se joacă cu Eva.
- Assssshhhhhaaaaaa, buni Edi! Acolo! Nuuuu! Shhhcalpină pe.. pe...
- Unde? Aici, pe spate?
- Daaaaaa!
Eu și Bogdan ne uităm – unul la ecranul iPhone-ului, celălalt – pe fereastra deschisă. Apoi,
amândoi deodată, la mama, care a luat-o pe Eva în brațe, s-a ridicat de pe canapea și se plimbă
cu ea prin cameră. Eva se prostește, râde la ea, mama o prinde de un deget. Mama:
- Asta-i a mea!
Bogdan:
- Nuuuu nu nu nu nu!
Eu sunt în picioare, cu arătătorul în aer:
- Nu!
!
Toate stelele din lume

- În românește, slovă înseamnă... literă, în polonă, słowo înseamnă cuvânt, în rusește...

Mhm.
- Eu ți-am mai spus, Ana! Acolo-i problema ta! În cuvânt! Dar tot acolo e și soluția la
problema ta!
- Nu-nțeleg... A, ba da! Că am găsit o... că știu atâtea...
- Că nu ai reușit să dai la facultate la limbi străine – aia e una dintre problemele tale. Dar
este evidentă legea compensației: le-ai învățat pe cont propriu și ai dezvoltat o
inteligență lingvistică remar...
- Du-te tu!
- Păi ce mi-ai zis înainte e dovada! Tu cam câți oameni crezi că s-ar fi gândit măcar...
- Ăăăăăă, da, scuze, mi-am dat seama că tre!=să merg la baie.

- Mamă...
- Da, Ana!
- De ce mai vorbești la telefon cu Tudor, după tot ce mi-a făcut?
- Tatăl lui...
- Mă. Doare. În. Pizdă. De. Tatăl. Lui.
- Ana?!
- Adică eu! Tot eu sunt de vină! Tatăl lui?! Fiindcă tu l-ai cunoscut la un moment dat
pe tatăl lui, ții legătura cu ăsta? Care era să mă distrugă? Să mă anihileze? La propriu?
Dacă mă viola și pe mine?! De azi înainte, noi două nu mai avem ce căuta una în
prezența celeilalte. Dacă e ceva, putem vorbi la telefon!

- Azi facem pe... Știu. Alegem fiecare un film, și care vorbește mai convingător despre,
câștigă.
- Tu?! Te pui cu mine la oratorie, Bogdan?! Unu- sunt femeie. Doi – chiar am talent!
Trei – la câte speech-uri... Bine! M-am gândit!
 - Și eu!
- Azi cum ești? Previzibil sau imprevizibil?
- Imprevizibil.
- Atunci ai ales un... clasic.
- Da! Vreau să-ți demonstrez că te bat și cu ceva ce nu e pe zona mea!
- Normal! Că voi, bărbații, nu puteți trăi fără competiție!
- Normal. Zi!
- Tu primul.
- Filmul care nu e deloc ca mine. Deloc deloc.
- „Nu trageți, dom!=Semaca, sunt eu, Lăscărică!”
- Nu, unu la mână că replica asta e bine de avut în arsenal, mai ales pentru mine... doi la mână...
- Bine, gata, ascult!
- Amadeus este... un film.... Eu nu am văzut film mai bun în viața mea. Amadeus aduce un
omagiu... marelui... uriașului... Acest film vorbește despre valori universale, despre
nedreptatea... despre suferința... phhhhhh... Ce faci tu acum, Ana, că nu ai decența să nu te
tăvălești pe jos de râs, se numește...
- Hahahhhhhha. Da. Se numește „intimidarea adversarului”.
- Tu! Tu ai făcut armata, tu?
- Da! Și o să-ți demonstrez! E rândul meu: Shrek...
- Nu The Matrix?!
- Nu. Shrek. L-am ales pentru că este un film despre sistemele totalitare - pe de o parte, pentru
că „Some of you may die, but it=s a sacrifice I am willing to make!”, că Farquad ăla făcea fix ce
avea el chef și cum avea el chef acolo, și orășelul ăla al lui era făcut bleeeeeaaaaax, „perfect”,
că așa a dictat el să fie, și cred că era oribil să locuiești acolo, că era inuman, că totul era...
robotizat, mecanizat, și vorbește despre... mine - pe de altă parte, pentru că eu am mers „on a
quest” să-mi iau mlaștina înapoi, adică drepturile, pentru că drepturile nu se dau, se iau, și în
democrație nu „îți dă statul”, îți faci tu viața, și de aia am făcut eu fundația pe drepturile omului,
că urăsc sistemele totalitare, unde viața e ca în orașul ăla al lui Farquad. Și... mai sunt și „a
delivery girl”, pentru că am fost în persoană să duc pachete refugiaților. Fundația e „quest-ul”,
tu ești Fiona. Care... apropo de Matrix, îți amintești scena cu Fiona care se bate cu enervantul
ăla...? Eu sunt Shrek. Dacă nu făceam fundația pe drepturile omului, adică „quest”-ul, tu erai în
alt oraș, cu altcineva, aveai alt job... Așa, am și fundația, te am și pe tine. Am salvat și mlaștina,
și am și prințesa. Happy end.
 *
- Japo... ceeeeeeee?!
- Exact, Ana! Japoneză!
- Tu?!
- E mult mai rău de-atât! Nu numai eu! Și Laurențiu!
- Asta este... inaccept... vă distrug!
- Și dacă vrei să știi, ne-am apucat amândoi și de reiki!
- De. Când.
- De vreun an, cam așa – reiki. Japoneza - de câteva luni...
- Reiki?! Adică știți amândoi de cel puțin trei ani că și eu... Adică eu v-am zis și de reiki,
v-am zis până și de Navajo... și... bine, Cristi. Bine. Și ja-po-ne... când eu... Ce urmează
să-mi zici?! Că te duci în Japonia?!
- E mult mai rău de-atât! Nu numai eu! Și Laurențiu!
- Pof...tim?! Mergeți împreună?
- Exact!
- A. Sunteți un cuplu! Sunteți gay!
- Eu – bisexual. Da. Suntem un cuplu!
- Asta este... Asta este... Asta este victoria supremă pe drepturile omului! Daaaaacă...
Dacă! Dacă sunteți fericiți.
- Phhhhahhahahahaha! Tu crezi că dacă n-am fi...
- A. Da. Nu v-ați duce împreună în Japonia! Buuun bun bun. Când...? Stai! Mă bucur tare
pentru voi! De ce... Lasă. De când... Nu. Ce faceți în... Maică-ta știe?
- Ce? Că-s cu Laurențiu, sau că mergem în Japonia? Maică-mea n-ar înțelege de ce vrem
noi neapărat să mergem în Japonia! În ceea ce-l privește pe Laurențiu, îl iubește ca pe
copilul ei!
- Ah! Speram ca maică-ta să nu fie genul... Mândrie și prejudecată... Cât stați?
- Două săptămâni.
- Și...
- Mergem la Tokyo, la Osaka și vrem să vedem Kyoto, pe lângă care sunt niște temple...
- Încă... încă.
- Încă ce?
 - Încă mă gândesc dacă pentru chestia asta cu templele să îți trag una sau să iert orice,
până și faza cu... bine... Reiki iert, dar faptul că învățați japoneză fără mine – nu!
- Și dacă-ți spun că avem bilete la un spectacol de teatru kabuki, ce-o să faci? Și mai
avem... aaaaau!

*
Sunt la Sabina la cafea:
- Am... fost acasă la....
- Cum arăta? Era curat? Ce-avea pe pereți? Descrie covorul!
- Mhm.
- Bine. Tac.
- Am... cunoscut... pe cineva.
- Age, sex, location, ce-s părinții lui, cum arată, înălțime, greutate... Are cazier?
- Taci, Ana!
- Tac.
- A fost o chestie... cum... cum mi-ai povestit tu. Mistică.
- Uaaaaaa! Era să uit: ziceai că zugrăvești! Vă mutați la maică-ta peste vară, nu?
- Vrei sau nu vrei să-ți spun, Ana?
- Mhm. Mhm. Adică vrei să pară... Bine! Spune!
- Mă duceam la magazin și... a venit la mine o tipă... cam de vârsta noastră, doar că nu
era genul pe care-l vezi... în fiecare zi. M-a întrebat dacă aș putea să merg la ea acasă să
stăm la o cafea. Și... am acceptat! Copiii erau la mama, dar m-aș fi dus oricum! Noroc
că ei erau... rezolvați, pentru că... nu aș fi putut spune „Nu” sub nicio formă, și să fi
vrut! Nici măcar pentru copiii mei!
- Asta e cam...
- De speriat, știu! Dar... cum spuneam, a fost.. a fost... ca la tine... mistic!
- Aici?! În oraș?! Cine...
- Taci!
- Tac.
- Avea părul negru și creț. Am văzut. Că îi ieșea o șuviță de sub turbanul foarte colorat
pe care și-l făcuse dintr-o eșarfă. Purta ochelari și nu avea corpul standard, era un pic
mai... peste. Haine de stradă: pantaloni, o cămașă albă și sandale. Și pielea mai închisă,
măslinie. A zis că nu stă departe și... să mergem. Și... m-am dus! Ana, de cel puțin șase
 ori s-au legat oamenii de ea! Pe stradă! Un tip i-a zis că-i curvă, altul – că-i cerșetoare,
o femeie mai în vârstă a făcut-o... scuze... „pizdă proastă”, a trecut o blondă – știi tu
genul, de-alea care put a parfum ieftin – și... i-a scuipat pe sandale, și... în sfârșit, ultima
fază a fost cu un copil cu ghiozdanul în spate care i-a zis „vrăjitoare”...
- Cum... Și... Bine. Da. Bine. Tac.
- Ajungem... un apartament cu o cameră, curat... Sclipea de curățenie! Mobilat simplu,
cu foarte mult bun-gust, da, avea și covor – să taci! -, era cu ceva motive etno, le-am
asociat cu America de Sud... mergem în bucătărie, ne așezăm, se uită la mine, se ridică,
face cafea la ibric, mă întreabă înainte dacă să fie turcească sau grecească, văd că pe
pachet scrie în italiană – și normal! - , zic că să facă espresso, râdem, apoi îi spun că mi-
e totuna de care, pune o zaharniță mai retro, așa, pe masă, apoi o ia înapoi și zice:
- Știu. Tu preferi mierea.
Mă uit la ea... o întreb... de unde, cum... cine i-a spus asta... Ea nu zice nimic. Stă și păzește
ibricul. Se duce în hol, se întoarce cu un pachet de tutun și cu niște foițe, își rulează o țigară,
mă întreabă cu un gest dacă vreau, răspund că nu, și începe:
- Știu cum te cheamă, știu că ai copii, știu ce-o să faci vineri, știu cine e prietena ta cea
mai bună...
Ridic mâna:
- Staaaaaai, staistaistaistai! Până aici, Sabina!
- Nu! Ana! Știa!
- Adică ai întrebat-o...
- Mhm. Am întrebat-o cum o cheamă pe prietena mea cea mai bună și a știut!
- Adică a zis Ana?!
- Mhm.
- Mda. Dar dacă cumva...?
- Nu! Taci!
- Tac.
- Face cafeaua, toarnă în cești, se așează. Și... încep să mă simt... și mai ciudat. Și zice:
- Știu de ce ai venit!
- Am venit că m-ai invitat!
- Nu, ai venit pentru că nu ai putut spune „Nu”, și nu ai putut spune „Nu” pentru că vrei
ceva de la mine.
 - Eu?! Eu nu vreau nimic de la... – și-mi amintesc cum i-a zis... copilul: „vrăjitoare”. Dar
mă uit la ea și... e o femeie... ca toate femeile, deși nu chiar ca toate femeile. Oscilez
între panică și relaxare. Mă gândesc că da, am citit și eu Harry Potter, dar – taci! - sunt
o ființă rațională, deci știu foarte bine că... În fine. Când să mă relaxez, deschide gura și
zice:
- Da, știu ce ai gândit. Că poate sunt vrăjitoare. Nu te uita la mine așa. Nu ai de ce să te
sperii. Știu ce ai gândit, și știu nu pentru că sunt vrăjitoare, ci dimpotrivă.
- Adică...
- Da, sunt o sfântă!
Eu – cum să reacționez la asta? O sfântă care fumează și bea cafea?! Vede cum mă uit la ea
și zice...
- Știu niște adevăruri despre Dumnezeu și diavol.
Smulg iPhone-ul din buzunar și mă prefac că sun:
- Bună ziua, am nevoie de o ambulanță pe strada...
Sabina îmi ia telefonul din mână.
- Eu... am făcut cam ca tine acum. Mă gândesc că-i dusă tipa, dar... nu sunt foarte sigură,
așa că o iau încet: „Dacă ești o sfântă, de ce ești îmbrăcată ca... orice om? Sfinții nu ies
în lume! Nu beau cafea și, mai ales, nu fumează!” Și știi ce mi-a răspuns? Taci, Ana!
Era o întrebare retorică! Mi-a răspuns că se îmbracă normal pentru că ea iese în lume,
deși știe că această lume... uneori îi spune „curvă”, „cerșetoare”, „pizdă proastă”,
„vrăjitoare”, o scuipă pe sandale... Și nu numai că iese în lume, bea cafea și fumează,
dar bea și vin, bere, mănâncă sănătos, mai merge și la restaurant, chiar și singură, iese
la terase, se îmbracă mai colorat, se și fardează uneori, ba chiar are și câte un orgasm
din când în când, pentru că știe ce știu numai cei mai sfinți dintre sfinți: că dacă nu-ți
trăiești viața, te bate Dumnezeu! Viața de-aia ți-a dat-o Dumnezeu ca să fie trăită! Și
asta, Ana, m-a convins că în niciun caz nu e vrăjitoare – dacă există așa ceva. Și dacă
m-a convins ceva că într-adevăr era o sfântă, a fost... faptul că mi-am amintit ce mi-ai
povestit de acel pustnic. Era ca el, avea toate darurile: darul vorbirii – pentru că a știut
ce și cum să îmi spună, darul cunoașterii – pentru că mi-a spus câteva din adevărurile...
mistice...
Mă uit la ceas:
- Nu mai vine ambulanța aia odată... Lasă. Jos. Arătă...
 - Da. Bine. Ce să zic... o merit pentru ce ți-am făcut la povestea cu pustnicul. Și avea
darul profeției pentru că mi-a zis că azi, vineri, 17 iunie, o să îmi dai un telefon că ai
ceva pentru Robi și Matei și o să mă întrebi la ce oră poți veni să...
- Mhm. Mhm. Asta este o minciună gogonată, Sabina! Deja ți-am dat telefon și am venit,
deci poți să inventezi că aia ți-a zis. E o minciună!
- Da?! Bine! O să-ți demonstrez că nu este!
- Cum?!
- Adică sper să-ți demonstrez! Dacă se îndeplinește profeția pe care a făcut-o. Staaaai să-
ți spun! Nu. Mai. Încerca. Să mă întrerupi! Să termin povestea. Bem cafeaua, îmi
mulțumește de vizită, eu – de tratație, și, înainte să ies pe ușă, îmi zice: „Tu crezi că știi
care este păcatul originar. Dar de fapt nu știi. Când va veni prietena ta, Ana, în vizită,
vineri, să... vorbiți despre asta. Ea știe. Dar încă nu știe că știe.”
- Și... cum demonstrează asta orice? În afară de faptul că ambulanța aia...
- Dacă...
- În ce culoare ziceai că zugrăvești?
Nu răspunde. Tăcere – încă nu-mi dau seama dacă urmează scandal sau...
- Eu cred... – zice ea, foarte serioasă - că păcatul originar este sexul. Carnea.
Și-mi zboară cuvintele din gură:
- Eu știu că păcatul originar l-a făcut, dacă vorbim în termeni mistici, diavolul, care a fost
cel mai iubit înger al lui Dumnezeu. S-a revoltat, însă habar nu avea că până și această
revoltă a sa era în planul lui Dumnezeu! Păcatul originar are ca sursă ‫גַנְדָרנוּת‬, , numele
120

său adevărat este ‫לשקר‬ 121

și, da, mulți consideră că așa s-a manifestat cum spui tu...
- Poți, te rog, să-mi spui ce înseamnă cuvintele pe care nu le-am înțeles din propoziția
asta?
- Ce cuvinte...? N-am folosit niciun cuvânt complicat, nu?
- Mi-a spus că îmi vei spune în ebraică!
- Am vorbit în ebraică?! Am dat răspunsul instinctiv, fără să...
Și ridic ochii spre ea. Amândouă, deodată:
- ...știi că-l știi.
- ...știu că-l știu.

120
Orgoliu (ebr.);
121
Minciună (ebr.);
 - Dar, Sabina! Asta nu demonstrează decât că... decât că... decât că... nu știu destulă
ebraică încât să știu... ce... am... zis! Ce... se... întâmplă?! Cum... Asta e...
Afară se aude sirena unei ambulanțe. Încep să râd. Sabina, cu arătătorul în aer:
- Taci!
- Nu tac!

- De ce nu mergi în Israel? Dacă tot ești evreică! Îl iei și pe Bogdan...

- Maria, poate... Dar anul ăsta sigur nu! Mergem în Tibet!
- Nuuuuu....
- De ce „nuuuu”?!
- E visul vieții mele...
- Hai cu noi!
- Nu pot anul ăsta... și mama... și casa....
- O să-ți povestim! Îți aduc... ce vrei tu! Hărți, date de contact, îți spun pe unde mergem...
- Mai bine... nu.
- De ce?!
- Nu cred că ajung eu vreodată acolo...
- Dacă nu crezi, probabil nici n-o să ajungi! A! Laurențiu! Ce să-ți aduc din Tibet?
- Mhm. Vrei să ne-o plătești, și mie, și lui Cristi, că am fost în Japonia!
- Ce vorbești?!
- Las!=că știu eu!
- Ce știi tu?
- Știu mai multe decât crezi!
- Posibil! Ai vizitat un templu shintoist și-ai avut o reve...
- Nu, în schimb știu că avem nevoie de un server, de computere noi, și eu, și Cristi, cred
că și al Oanei trebuie schimbat, vreau Mac, dacă nu, trec pe Linux, pentru că eu pe
Windows nu mai lucrez, și mai vreau... cred că... toată suita Adobe, dacă nu – măcar
Premiere, pentru că nu e OK să punem filmulețele de la evenimente needitate pe site, și
să fie neapărat cu licență, și Cristi vrea Microsoft Office – dacă nu, măcar Excel, deși
s-ar lipsi, dar îi trebuie pentru rapoarte, și tot cu licență!
- De unde...?!
- De pe...
- De unde bani acuma?!
- Cred că se poate rezolva. În loc să-mi aduci un clopoțel de vânt din Tibet...
- ... să-ți dau înapoi Yen-ul japonez pe care l-am primit de la voi și pe care-l port la gât,
nu?!
Scot lănțișorul de sub bluză și-l flutur amenințător. Laurențiu nu zice nimic. Eu, foarte
relaxată:
- Te-am testat. Tu crezi că se poate rezolva. Eu știu că se poate rezolva. Ieri s-a aprobat
finanțarea pe...
- Când comand? Săptămâna asta cândva?
- ...proiectul cu minoritățile... nu, săptămâna asta nu, pentru că, după cum știi, Laurențiu,
durează până se și virează banii, deci încă nu comanzi, dar... cred că se poate rezolva,
sigur se rezolvă, Laurențiu, pentru că, Laurențiu, am cerut bani și pentru... A! Cristi! Ce
bine c-ai venit! Laurențiu, am cerut bani special pentru consumabile și soft-uri, și
pentru... Cristi! Ce să-ți aduc din Tibet?
- Un clopoțel de vânt! Ce-ntrebare!
- Maria, ție?

*
- Azi facem pe scriitori. Fără scor.
- Zi!
- Tu prima!
- Nu. Tu.
- Orwell sau Virginia Woolf?
- Orwell. Tolstoi sau Dostoievski?
- Dostoievski. Goga sau Marin Preda?
- Phhhh. Hortensia.

- Tu îți faci probleme că ai luat acum doi ani imprimanta și ai scris acolo că iei aparat
foto?!
 - Creativity Is e încă în derulare, că e în programul cu finanțare pe termen lung, și... dacă
vin să verifice? Și după aia... cine știe...
- Laurențiu.
- Da, Cristi.
- Nu îi pasă nimănui de așa ceva. Nu vine nimeni să verifice. Oricum, știi foarte bine că
ai dreptul să...
- Bine, da, am dreptul legal să retrag... mda... dar ce am făcut nu e moral.
- Phhhhaaaahahahahaaaaa! Da? Chiar?! Bine. Ca să te liniștești. O întrebare: Holocaustul
a fost legal. A fost și moral?
- O.
- O. Da. O. Și tu?! Că... imprimanta și... moral?! Asta-i o chestie... cât... un grăunte de
nisip! Asta să fie problema! Crezi că...? Ăia-s pe cai mult mai mari! Adică într-o lume
în care se fac... de la... spălare de bani la... trafic de influență și ăia scapă... ca și cum...
și tu, Laurențiu? Îți faci probleme că ai luat...

*
- Alo? Nu te-aș fi deranjat, dar...
- Ce-i, mamă? De ce plângi? Ce s-a...
- M-a sunat Jeni!
- Adică... buni Jeni?! Da!=noi cu ea nu am mai...
- Ana... A... murit Adi.
Îmi țâșnesc lacrimi din ochi și cu toate astea, văd. Văd cum se sting toate stelele din lume.
*

- Care-i superputerea ta? – mă întreabă Oana.

- Singurătatea! – îi răspund, gândindu-mă că nimeni, niciodată, nu o să știe tot ce știu eu, și că
dacă nu aș fi avut această superputere, nu aș fi dus, când nu și-a asumat nimeni
responsabilitatea, ajutoare pentru refugiați.
- Singurătatea?! Și... Bogdan?
- Bogdan. Da. Bogdan. Dar... am trecut prin niște lucruri din cauza cărora este în mine un loc...
pe care scrie mare „Aici nu intră nimeni!”...

*
Intru în biserică, aprind lumânarea de la una dintre celelalte și... o las în nișa cu „Morți”. Aș fi
vrut să fie la „Vii”. Se apropie preotul și diaconul. Se îndreaptă spre ușa deschisă. Mă văd, eu
schițez un gest cu capul, dar nu mi se pare – și nu mi s-a părut îndeajuns niciodată - limbajul
non-verbal, așa că spun „Bună ziua, părinte!”... El se uită la mine ca și cum m-ar cunoaște. Ies
amândoi. După un timp, se întoarce doar preotul. Iar se uită la mine. Acum se uită și mai atent.
Pare să-și dea seama că trec printr-un moment dificil. Simt că mi se citește pe față. Observă că
am rămas în fața lumânărilor aprinse la „Morți”. Văd cum încetinește pasul. Și se întâmplă ceva
ce... nu se prea întâmplă: vorbește el primul. „Odihnească-se în pace întru cele veșnice! Și tu,
fii binecuvântată!” Apoi, merge mai departe. Și îmi spun: „Am întâlnit un preot cu har!”

- Am visat...
- Am visat...
- Tu prima!
- Bine, Sabina! De data asta. Numai că... e grav.
Încerc să mă controlez, dar:
- Mi-am visat... sufletul. Și când m-am trezit... Și... când...
Și încep să plâng.
- Și... era fără față... era doar... lumină... și m-am trezit... și... era să mor... de... tristețe...
și... apoi... m-a sunat mama... că... a murit... tata.
- A murit... Nu.
- Ba... da.
Vine și mă ia în brațe. Și nu o să uit niciodată că nu degeaba e prietena mea cea mai bună. E
singura persoană care nu îmi spune „Condoleanțe!”. Îmi spune... „Îmi pare rău.”
După câteva minute, mă liniștesc. Ea încă e afectată de veste.
- Acum tu! Ce-ai visat?
- Eu... ceva similar, dar altfel.
- Scuze. Spune.
- L-am visat... pe... Iisus.
Dau s-o întrerup, nu mă lasă. Totuși, reușesc:
- Hm. Cred că trebuie să mergem împreună la psiholog. – zic, și încerc să zâmbesc.
- Am visat că era ca în Biblie: că s-a întors. Dar...
 - În ce culoare ziceai că....
- Taci!
- Tac.
- Dar... nu era ca în icoane, sau ca în filme, sau ca... știi tu. Că toți ăia își imaginează că
Dumnezeu e un bătrân cu barbă albă, lungă, și cu un cerc pe cap, și că Iisus se va întoarce
călare pe un norișor alb, așa cum scrie în Apocalipsă, cu haine albe... cu părul alb...
- A, parcă în vernil ziceai că zugrăvești! Nuuuu... eu zic că...
- Taci! Că știu că vrei să auzi!
- Tac.
- În primul rând, avea o lumină albă în jur. În al doilea rând, ținea mâna în fața sternului
și în ea își ținea inima, care arăta ca în atlasul de anatomie și se vedea cum pompează
sânge. În al treilea rând, zâmbea! În al patrulea rând, avea ochi verzi! În al cincilea rând,
avea păr blond. Și, nu în ultimul rând, era femeie.
Tace. Tac.
- Știi, Sabina, cât nu te ocupi cu jobul sau cu copiii... eu cred că tu... citești prea mult!
- Posibil!
- Așa că am un sfat: jocuri pe computer. Și începi cu Heroes of Might and Magic III. Îl
mai am pe un CD... parcă...
Mă opresc. Mă uit la ea lung... Se uită la mine... Apoi, tot eu:
- Să știi că... e posibil! Dacă ăsta e marele plan al lui Dumnezeu? Să se întoarcă Iisus ca...
femeie? Ar fi ultimul lucru la care s-ar gândi oamenii! Ar fi ca în Biblie, că scrie undeva
că nu știe nimeni când, cum, unde va veni timpul să se întoarcă și că va lua omenirea
prin surprindere... Și nimeni nici măcar nu și-ar imagina că o femeie... Phhhhhhaaaaa!
Tuuuuu! Tu! Tuuuuu!
Se uită la mine, apoi:
- Ana. Ce. Ni. Se. Întâmplă.
Mă gândesc un pic. Habar nu am ce ni se întâmplă. Apoi zâmbesc.
- Știu ce!
- Ce?!
- Nu ni se întâmplă... nimic! În afară de faptul că putem vorbi despre orice una cu cealaltă!
Ceea ce înseamnă că... ne iubim!

*
Bunicu!=Cosco, din cer:
- Mhm. Mhm.
Buni Sara, din cer:
- Mhm. Mhm.
Angela, din cer:
- Mhm. Mhm.
Tata, din cer:
- Mhm. Mhm.
Sabina, de pe scaunul de vizavi:
- Mhm. Mhm.
*

- Dintre scriitorii... americani.

- Melville. Dintre scriitorii... japonezi.
- Akutagawa. De la... britanici.
- Victorienii... De la... nemți.
- Victorienii?! Bogdan! Îți bați joc de mine! De la nemți? Thomas Mann! De la...
unguri.
- A! Știi ce o să zic! Petőfi! Nu mai râde! O să ți-o plătesc! De la... români.
- Taică-meu. Și te-am pizdit, că e și de la români, și de la evrei. De la...
- Taică-tău?! A scris, Ana?
- Și publicat! Dar... i-au interzis comuniștii. Mi-a lăsat o poezie. Poate o să ți-o arăt într-
o zi...
!
Epilog

Stă în fața mea.

Blond cu ochi verzi.
Un om cu pielea foarte roșie, plin de tatuaje și cu pene în cap.
O asiatică, în kimono.
Un ayatollah cu barbă.
Un evreu ortodox cu perciunii ondulați.
O preoteasă anglicană.
O femeie bătrână cu un baston.
Chel, tibetan, într-o togă bordo.
O fetiță marocană.
Și se tot schimbă, până ajunge... eu.
Sunt în cer. Dumnezeu îmi spune:
- Știu!
Sunt bătrână, abia mă mai țin pe picioare, noroc că mă prinde o mână de braț:
- Te ajut eu, bunico!
- Mul-țu-meeeeesc!
- Vrei să mergi în pat?
- Merg... în pat... e de sus!
Sunt tânără, mă plimb pe malul mării cu Eva și Bogdan. Eva fuge înainte, se joacă în nisip, se
întoarce cu pietre, cochilii de scoici... Bogdan le ia, apoi se uită la mine:
- Știu de ce atunci... mi-ai luat-o înainte și m-ai cerut tu pe mine!
- De ce?
- Pentru că știai că te iubesc!
Sunt adolescentă, am ieșit în parc. Stau, pur și simplu. În fața mea se oprește o fată:
- Scuze, nu știi cumva de unde pot lua un bus spre ștrand?
- Ba da! Hai că oricum merg încolo! Eu sunt Ana!
- Sabina, îmi pare bine de cunoștință!
Sunt copil, alerg prin bucătărie. Mama se ridică de pe scaun, cu fața luminoasă, mă prinde și
mă ia în brațe. Mă pupă, și eu pe ea, ne jucăm, apoi ea, dintr-o dată foarte serioasă:
- Ana?
- Sheeeee-i maaama?
 - Știi ce-i aia „pact”?
- Nu. Sheeee?
- Da!=dacă cineva ți-ar cere vreodată să faci un „pact”, cineva lăăăău lăăăău, ce-ai zice?
- Io nu, io nuuuuu nu nu, nuuuuuuuuu!
- De ce?
- Deeee aaaaaia că ioooooo nuuuuuu! Ioooo cu Bianca și Săndel și Liiiindaaaa și bubu
Nicu afaaaaallllăăăă la joaaaaacă! Ana nu fasshhheeee na-na sau sheeeva lăăăăău la
nimeni! Aiaaaaaa buuuuubbbaaaaaaa! Buuuubbbaaaa caaapuuuu=!
Sunt în cer. Dumnezeu îmi zice:
- Știu!
Eu:
- Dacă se poate, Doamne, îmi spui și mie?
Dumnezeu:
- O să îți spun... câte ceva. O să te naști și o să țipi foarte tare după prima gură de aer. O
să-i spui mamei tale că tu nu faci pact cu diavolul că e „lăăăăău”! Și nici n-o să-l faci!
Pe prietena ta cea mai bună o să o cheme Sabina. O să ai familie și un copil. Și o să
reușești ce te va ruga tatăl tău: vei fi fericită! Ultimele tale cuvinte pe lume o să fie „E
de sus!”. Când o să te chem înapoi, poate o să îți mai spun câte ceva. Acum te trimit.
Un singur lucru să nu uiți niciodată: că știu!
Eu:
- Dar, Doamne...
Dumnezeu:
- Când te întorci. Acum ai treabă!
Mă nasc.