2.4. Schemele stării de eforturi unitare.

Schemele stării de
deformare

A. Schema stării de tensiuni (eforturi unitare) – este

reprezentarea grafică a tensiunilor principale 1, 2, 3 care solicită, pe cele
trei direcţii principale, elementul de volum infinitezimal, de formă cubică,
considerat a fi separat din interiorul materialului supus deformării.
Fiecărui element de volum infinitezimal de formă cubică i se consideră
ataşat un sistem de axe cartezian O123, cu centrul în centrul elementului
cubic, 1, 2 şi 3 fiind direcţiile de deformare principale.
Observație: Tensiunea (sau efortul unitar) σ – tensiunea normală
sau ζ – tensiunea tangențială este mărimea vectorială (are modul, direcție și
sens) definită ca și raportul dintre forța și suprafața pe care ea acționează.
Se măsoară în [N/mm2], cu multiplii și submultiplii săi
→ →
σ= F
A
Există 9 tipuri distincte de scheme ale stării de tensiuni care pot solicita
elementul de volum infinitezimal din materialul deformat, figura 2.15, acestea
putând fi:
• stare liniară de tensiuni (compresiune sau întindere);
• stare plană de tensiuni (compresiune, întindere sau compresiune-
întindere);
• stare spaţială de tensiuni (compresiune, întindere, compresiune-
întindere sau întindere-compresiune).
Se observă faptul că o tensiune de compresiune este orientată înspre
element iar o tensiune de întindere este orientată spre exteriorul elementului.
Un material deformat are, în general, în diferite zone ale sale, diferite
stări de solicitare.
În practică stările liniare de solicitare sunt foarte rar întâlnite, în mod
frecvent schema de solicitare fiind tridimensională.
 1 
1  1

2
o
3
 1 
1  1

2  2 
2

 1 
1

1 
1

 2  2 
2 
2

 3  3  3 
3

Fig. 2.15. Schemele stării de tensiuni.

B. Schema stării de deformare – este reprezentarea grafică a

deformaţiilor specifice 1, 2 şi 3, pe cele trei direcţii principale 1, 2 şi 3
înregistrate de elementul infinitezimal de volum de formă cubică, la
deformarea sa.
Observație: Deformația specifică (numită și deformație relativă sau
grad de deformare) este mărimea vectorială (are modul, direcție și sens)
definită ca și raportul dintre variația dimensiuni corpului deformat și
dimensiunea sa inițială, exprimată în procente.
Δl l − lo
є = ⋅ 100[%] = ⋅ 100[%]
lo lo


1  1 
1


2  2  2

P: S:
 3  3

Fig. 2.16. Schemele stării de deformare.

 Există 3 tipuri distincte de scheme de deformare care pot fi înregistrate
de elementul de volum infinitezimal deformat, figura 2.16, acestea putând fi:
• stare de deformare plană (alungire – reducere) când 1+2=0;
• stare de deformare spaţială (alungire – reducere – reducere şi
alungire – alungire – reducere) când 1+2+3=0.
Se observă faptul că orientarea deformaţiilor specifice, precum şi
valoarea lor absolută, respectă legea constanţei volumului.
Trebuie remarcat de asemenea că schema stării de eforturi unitare
dintr-un corp, într-o anumită zonă, nu coincide ca aspect şi ca distribuţie cu
schema stării de deformare.
Valoarea tensiunilor principale şi a deformaţiilor specifice principale se
pot calcula cu relaţii oferite de teoria plasticităţii (condiţiile de plasticitate
Huber – Misses - Hencky sau Tresca – Saint-Venant) sau pot fi determinate
prin măsurători.

2.5. Legile deformării plastice

(Subiectul se va completa cu informatiile de la laboratorul L2 BPDP)

1. Legea constanţei volumului – poate fi enunţată în trei moduri:

• Volumul semifabricatului este egal cu volumul piesei finite
prelucrate prin deformare plastică
Vsf = Vpf; (2.12)
• Suma deformaţiilor logaritmice înregistrate de elementul de
volum infinitezimal a corpului deformat pe cele trei direcţii principale
este nulă
1+2+3=0; (2.13)
• Suma deformaţiilor specifice înregistrate de elementul de volum
infinitezimal a corpului deformat pe cele trei direcţii principale este nulă
1+2+3=0. (2.14)
2. Legea prezenţei deformaţiilor elastice în timpul
deformaţiilor plastice: Deformaţia plastică este însoţită întotdeauna de o
deformaţie elastică.
La încărcare deformaţia elastică el precede deformaţia plastică pl.
Deformaţia plastică vine şi se suprapune peste deformaţia elastică.
tot=el+pl (2.15)
 La descărcarea corpului de acţiunea forţelor deformatoare, deformaţia
elastică se anulează prin fenomenul de destindere elastică (numit şi revenire
elastică sau arcuire). Deformaţia elastică la încărcare este egală cu
deformaţia elastică de la descărcare. În corpul deformat, eliberat de sub
acțiunea forțelor deformatoare, rămâne doar deformaţia plastică pl, numită
şi deformaţie remanentă. (vezi si paragraful 1.5, Fig. 1.7. Curba
caracteristică a materialului pentru deformare plastică).
3. Legea apariţiei şi echilibrării eforturilor unitare principale: În
corpul supus deformării iau naştere eforturi unitare suplimentare care tind să
se echilibreze reciproc.
Eforturile suplimentare sunt cel mai adesea efectul frecării dintre
materialul solicitat şi sculele deformatoare sau a frecării dintre straturilor
vecine din materialul supus deformării.
Aceste eforturi suplimentare rămân în material sub formă de tensiuni
interne. Ele au un efect negativ prin aceea că tind să se echilibreze în timp,
modificând dimensiunile corpului. Tensiunile interne din materialul deformat
se pot înlătura prin tratament termic de recoacere de detensionare.
4. Legea minimei rezistenţe poate fi enunţată în trei moduri:
• Dacă există posibilitatea ca punctele materiale ale unui corp
deformat să se deplaseze pe diferite direcţii atunci fiecare punct se
va deplasa pe direcţia în care întâmpină o rezistenţă minimă.
• Deplasarea fiecărui punct material al corpului deformat se produce
după direcţia şi sensul normalei cele mai scurte dusă din acel punct
la conturul secţiunii corpului.
• Într-un corp supus deformării prin compresiune axială, orice formă
ar avea secţiunea sa transversală iniţială, la limită, secţiunea tinde
către un cerc.
5. Legea similitudinii: Două corpuri asemenea din punct de
vedere a formei, compoziţiei, structurii şi proprietăţilor, deformate în condiţii
asemenea (aceeaşi schemă de încărcare, acelaşi grad de deformare є,
viteze de deformare invers proporţionale etc.) vor satisface următoarele
relaţii:
• eforturile unitare egale
1=2; (2.16)
• raportul forţelor va fi egal cu pătratul raportului dimensiunilor liniare
corespunzătoare
 2
F1  l1 
=  ; (2.17)
F2  l 2 
• raportul lucrurilor mecanice consumate pentru deformare va fi egal
cu cubul raporturilor dimensiunilor liniare corespunzătoare
3
L1  l1 
=  . (2.18)
L 2  l 2 
Legea este extrem de utilă în cercetarea fenomenelor de deformare
pe modele realizate la scară (cel mai adesea la scară micșorată), asigurând
astfel importante economii de material.
În general, condiţiile de asemănare nu pot fi respectate integral în
practică. Cu toate acestea legea îşi păstrează valabilitatea utilizând însă un
coeficient de corecţie :
• 1 = 2 ;
2
F1 l 
• =  1  ; (2.19)
F2  l2 
3
L1 l 
• =  1  .
L2  l2 

unde  =  a + (1 − a ) (această formulă nu se va memora!), a – raportul

3 3 

dimensiunilor l1/l2,  - exponent de material,  - coeficient de frecare material-

sculă.

2.6. Principalele efecte ale deformării plastice

Materialele metalice deformate înregistrează o serie de efecte şi

transformări care sunt prezente simultan în corpul plastic deformat.
1. Ecruisarea materialului. Deformarea materialului produce
modificări de structură şi variaţii ale proprietăţilor fizico-mecanice în sensul
că:
• cresc proprietăţile de rezistenţă mecanică (rezistenţa de rupere la
tracţiune r, limita de curgere c, rezistenţa de rupere la forfecare r,
duritatea HB);
• scad proprietăţile de plasticitate (alungirea , gâtuirea Z).
 În figura 2.17 este redată variaţia proprietăţilor prin ecruisare pentru un
oţel de uz general pentru construcţii OL 37 la diferite grade de deformare.

r, c [daN/mm2] 65 HB
Z
55 r 260

45 220

35
c HB
180

25 140

Z
15 100
0 10 20 30 40 50 60 
Fig. 2.17. Ecruisarea pentru oţelul OL37. (Se va reține graficul dar fară valorile
numerice!)
Această evoluţie a structurii cristaline şi a proprietăţilor indică
ecruisarea materialului deformat. Fenomenul de ecruisare se accentuează
odată cu mărirea gradului de deformare a materialului.
Ecruisările puternice conduc la pierderea în totalitate a proprietăţilor de
plasticitate şi materialul nu mai poate fi deformat, intervenind ruperea sa. În
această situaţie el poate fi supus unei recoaceri de recristalizare prin care
se reface structura cristalină, se refac proprietăţile de plasticitate în bună
măsură și materialul poate fi deformat în continuare.
2. Texturarea şi fibrozarea . La deformarea la rece a agregatelor
policristaline are loc schimbarea formei grăunţilor cristalini care se alungesc
şi modificarea orientării reţelei. Aceasta va fi orientată în direcţia în care are
loc deformarea principală.
Acest fenomen se numeşte texturare şi se accentuează pe măsură ce
gradul de deformare  creşte – figura 2.18.
Texturarea produce anizotropia cristalografică, ea determinând
anizotropia proprietăţilor mecanice ale materialului.
 = = = =
Fig. 2.18. Texturarea materialului deformat.

Fibrele materialului deformat vor urmări în zonele deformate forma

dată de elementele active de deformare. Fibrozarea îi va conferi piesei
prelucrate prin deformare o rezistenţă superioară în funcţionare.
3. Tensiuni reziduale (interne) – sunt efectul energiei reziduale
acumulate în corpul deformat. Tensiunile reziduale se păstrează în corp şi
după încetarea acţiunii forţei deformatoare.
În funcţie de domeniul în care acţionează se deosebesc:
• microtensiuni – concentrate la limitele dintre grăunţii cristalini;
• macrotensiuni – la nivel macroscopic, când gradul de deformare
este neuniform.
Valori ridicate ale tensiunilor reziduale pot conduce la fisurarea
materialului prelucrat imediat după deformarea plastică sau după un anume
interval de timp, fiind recomandată o recoacere de detensionare ulterioară.
4. Efectul termic. O parte din energia consumată pentru
deformare se transformă în căldură ducând la creşterea temperaturii corpului
deformat.
Efectul termic poate fi însoţit şi de transformări de fază. Procesele de
difuzie sunt uşurate de temperatura ridicată, pot modifica raportul cantitativ
între faze sau forma faze noi din particule fine dispersate în masa corpului.
5. Modificarea proprietăţilor. Deformarea plastică produce o
modificare a majorităţii proprietăţilor materialului. Aşa cum s-a arătat la
ecruisare, proprietăţile de rezistenţă cresc (rezistenţa de rupere la tracţiune
r, limita de curgere c, rezistenţa de rupere la forfecare r, duritatea HB) şi
scad proprietăţile de plasticitate (alungirea , gâtuirea Z).
Pe lângă proprietăţile principale, deformarea conduce şi la variaţia
proprietăţilor cu caracter secundar a materialului, după cum urmează:
 • modificarea uşoară a densităţii materialului deformat (creşte la
compresiune, scade la întindere);
• scade conductibilitatea electrică;
• scade rezistenţa la coroziune.
Recoacerea de recristalizare aplicată materialului permite în bună
măsură restabilirea şi a acestor proprietăţi.
 CAPITOLUL 3

PROCEDEE DE FORFECARE

3.1. Analiza procesului de tăiere

Tăierea – este o grupă de procedee de prelucrare mecanică prin

presare la care are loc separarea totală sau parţială a materialului după un
contur închis sau deschis.
În funcţie de utilajul folosit pentru tăiere se deosebesc două subgrupe
de tăieri:
• tăierea cu foarfece;
• tăierea cu ştanţe.
Indiferent de tipul procedeului de tăiere, separarea materialului se
execută cu ajutorul a două tăişuri asociate şi conţine trei faze succesive:
1. faza solicitărilor în stare elastică – în care materialul este
comprimat şi puţin deformat între tăişuri. Tensiunile şi deformaţiile nu
depăşesc limitele lor de elasticitate (e, e);
2. faza solicitărilor în stare plastică – deformaţiile devin
permanente iar tensiunile depăşesc limita de curgere şi cresc spre valoarea
lor maximă corespunzătoare rezistenţei la forfecare (c, →r, =e+p);
cuţitele pătrund în material pe o adâncime hf. În secţiunea tăiată această
zonă va apare ca o fâşie lucioasă, netedă, de rugozitate redusă, “zona a” –
figura 3.1;
3. faza de forfecare – în care se formează microfisuri iar apoi
macrofisuri. Fisurile pornind de la muchiile tăietoare se propagă în material
pe direcţia planelor de alunecare formând o suprafaţă comună de forfecare
care produce separarea materialului; în secţiunea tăiată rezultând o “zonă
b“ – figura 3.1 – cu aspect mat şi rugos.
 c
Q
zona plastica

M=F·a
R F
Q·c T a

hf
g

g
T F b
R

zona de forfecare
j

a
Fig. 3.1. Principiul tăierii cu două tăişuri asociate.
(Atenție: În figură este o eroare de cotare a unghiului  !!!), căci (=+)!

Procedeele de tăiere urmăresc extinderea zonei netede “a“ pe seama

zonei rugoase “b“ astfel încât suprafeţele obţinute prin tăiere să aibă
calitatea şi precizie superioară.
Lăţimea zonei netede “a“ este pentru oţeluri:
hf = (0,2…0,5)g (3.1)
unde g este grosimea semifabricatului.
Lăţimea zonei netede “a“ depinde de următorii factori:
- deformabilitatea materialului;
- valoarea jocului dintre cuţitele asociate;
- starea muchiilor tăietoare;
- viteza de forfecare.
Între cuţitele foarfecelui sau între elementele active ale ştanţei se
prevede întotdeauna o distanţă numită joc j, astfel încât fisurile să se
propage după direcţia planelor de alunecare.
Jocul optim se determină cu relaţia:
jopt = (g − h f )  tg 0 (3.2)
unde 0 este unghiul dintre planul de alunecare şi direcţia de mişcare a
cuţitului, 0=40…60 valorile mai mici la materialele moi iar valori mai mari la
materialele dure.
Forma cea mai completă a cuţitului de tăiere este cea redată în figura
3.1. Pentru diferite procedee de forfecare sau de ştanţare unul sau mai multe
unghiuri pot să lipsească. Unghiurile caracteristice sunt următoarele:
-  - unghiul de aşezare;
-  - unghiul de ascuţire;
-  - unghiul de degajare;
-  - unghiul de tăiere. (=+). Atenție: În figură este o eroare de
cotare a unghiului  !!!
De asemenea se poate observa că se respectă relația
++=900
În mod curent la tăierea cu ştanţe, elementele active, poansonul şi
placa activă, au unghiurile  =  = 00.
Valorile recomandate ale unghiurilor caracteristice, în funcţie de
materialul tăiat, sunt prezentate în tabelul 3.1.

Forţa F reprezintă forţa de tăiere. Ea se determină distinct cu relaţii

specifice fiecărui procedeu de forfecare sau ştanţare.
Punctul de aplicaţie al forţelor nu se găseşte pe muchia tăietoare ci,
datorită deformării locale a materialului care “îmbracă“ tăişul, punctul de
aplicaţie este uşor deplasat. Distanţa dintre punctele de aplicaţie al forţelor
pe cele două tăişuri asociate este a2j.
Momentul de răsturnare M = F  a este provocat de cuplul celor două
forţe F situate la distanţa a. El tinde să rotească (răstoarne) semifabricatul
supus tăierii şi să-l împăneze între tăişuri, împiedicând buna desfăşurare a
procesului.
Forţa de strângere Q a semifabricatului este dezvoltată cu scopul de a
genera un moment de sens contrar QcM, care să împiedice răsturnarea
semifabricatului, c fiind distanţa de la punctul de aplicaţie al forţei de
strângere faţă de zona activă.
Uzual forţa de strângere Q este 30 – 40% din forţa de tăiere F şi are
mare importanţă asupra preciziei de tăiere.
Forţa laterală T tinde să îndepărteze tăişurile asociate contribuind la
uzarea utilajului. Este o forță nedorită dar inevitabilă care contribuie la
creșterea jocului între cuțite, înrăutățirea calității suprafeței tăiate și conduce
la uzarea foarfecelui.

3.2. Forfecarea

Forfecarea este o operaţie de tăiere cu ajutorul a două tăişuri asociate,

după un contur deschis, drept sau curb, aplicat tablelor, benzilor sau barelor
laminate de diferite secţiuni.
În general forfecarea este o operaţie pregătitoare prevăzută la
începutul tehnologiei de fabricare a piesei.
În funcţie de tipul utilajului folosit se deosebesc următoarele procedee
de forfecare:
• tăierea cu foarfecele de banc;
• tăierea cu foarfecele cu lame paralele;
• tăierea cu foarfecele cu lame înclinate;
• tăierea cu foarfecele cu cuţite disc;
• tăierea cu foarfecele cu cuţite vibratoare.
Fiecare dintre aceste tipuri de foarfeci prezintă caracteristici
constructive, funcţionale şi energetice distincte.

3.2.1. Tăierea cu foarfecele de banc

Foarfecele de banc este un utilaj simplu, cu acţionare manuală,

destinat tăierii tablelor subţiri frecvent utilizat mai cu seamă în atelierele de
lăcătuşerie.
 În funcţie de mărimea sa, foarfecele de banc permite tăiere după
contururi simple, drepte sau uşor curbe, a tablelor din oţel sau neferoase
având grosimea maximă de cca. 2 mm (la oţeluri) şi de cca. 3 mm (la
neferoase).
Batiul foarfecelui se montează rigid pe o masă robustă. Cele două
cuţite sunt montate cu şuruburi astfel:
• cuţitul inferior (fix) pe suportul inferior corp comun cu batiul;
• cuţitul superior (mobil) pe suportul superior care execută o mişcare
de rotaţie în jurul unei articulaţii.
Suportul superior este coborât de către muncitor prin intermediul unei
pârghii de acţionare. Foarfecele prezintă un sistem de reglare a jocului între
tăişuri şi un mecanism de strângere a semifabricatului.
Din punct de vedere funcţional acest tip de foarfece este un “hibrid”
între foarfecele cu lame înclinate şi foarfecele cu lame paralele, prin aceea
că, la începutul tăierii cuţitele sunt înclinate sub un unghi a cărui valoare
scade continuu prin rotirea cuţitului superior în jurul articulaţiei, pentru ca, la
sfârşitul tăierii acest unghi să tindă la zero, asemenea tăierii cu lame
paralele.