Transformatoare cu linii de transmisie - TLT

În cazul ARFP peste 30 − 60MHz nu se pot folosi transformatoarele „obişnuite”,

deoarece inductanţele de scăpări şi capacităţile parazite ar trebui să aibă valori
nerealizabil de mici.
Soluţia constă în utilizarea transformatoarelor cu linii de transmisie - TLT.

Prima prezentare a unui transformator cu linii de transmisie ca circuit de cuplaj

şi adaptare de bandă largă, a fost făcută în 1944 de către G. Guanella. Anterior s-
au utilizat linii de transmisie în λ/2 şi λ/4, dar ca circuite de adaptare rezonante, de
bandă îngustă.
În 1959, Ruthroff descrie un TLT cu o configuraţie diferită de aceea a lui
Guanella, precum şi transformatorul hibrid.

În timp, datorită dezvoltării radiocomunicaţiilor şi creşterii frecvenţelor de lucru,

utilizarea TLT s-a extins foarte mult, în radioemiţătoare şi radioreceptoare, în
sisteme de televiziune prin cablu, în aparatura de măsură şi control etc.
Un transformator cu linii de transmisie constă dintr-un segment de linie de
transmisie – coaxială, plată sau bifilară, înfăşurat pe un miez magnetic din ferită -
toroidal, oală, bară etc.

TLT pot asigura cuplarea şi adaptarea sarcinii între:

• circuite asimetrice, subansamblul fiind numit uneori unun (unbalanced-to-
unbalanced);
• circuite simetrice cu circuite asimetrice, subansamblul fiind numit uzual
balun (balanced-to-unbalanced).

TLT pot asigura, obişnuit, rapoarte de transformare 1:1, 2:1 sau 1:2 - cu un
singur subansamblu, 1:n sau n:1 - cu n subansamble cu intrările/ieşirile în serie
sau în paralel.

Există şi TLT cu linii trifilare, mai rar cu linii tetra sau quintifilare, care
realizează rapoarte de transformare m:n (m, n întregi).

TLT, ca circuite de cuplaj, asigură benzi de lucru extinse (cu fmax/fmin = 5 ... 100)
prin care se pot transfera puteri mari cu pierderi foarte mici (randamente de
transfer de 0,97 − 0,99).
 TF

TF 1 1 2
2 2
2 2 2 2 1
1 2
1
1 1
a b c d

2 BF

1
IF 1
1 2
2 1 1
1
2 2 2

e f g
1 1 1 1

2 2 2 2
75Ω

300Ω 1 1 1 1
FB
2 2
2 2

h i
Transformatoare cu linii de transmisie: cu linie coaxială (a, c, g), cu linie bifilară (c, d, f, h), cu linie
plată (b), cu miez toroidal (a, b, c, d), inelar(e), bară cilindrică (f, g), cu ferită tip „balun” (h);
simbolizare (i)
 Principiul de funcţionare al TLT

Cel mai simplu TLT este realizat prin înfăşurarea unui segment de linie (2
conductoare strâns cuplate − cablu bifilar, coaxial, torsadat, ...) pe miez magnetic
din ferită, poate fi conectat între sursă şi sarcină în mai multe moduri.

Funcţionarea TLT poate fi explicată pe baza teoriei şocului longitudinal şi a teoriei elementare
a liniilor cu constante distribuite.
Ideea fundamentală este că cele două conductoare ale bobinajului sunt foarte strâns cuplate
magnetic şi din acest motiv, inductanţele proprii ale conductoarelor şi inductanţa mutuală
sunt practic egale:
L  L12  L/  L1/ 2/  M

Şocul longitudinal se realizează bobinând cablu bifilar, torsadat sau coaxial pe miez magnetic
din fier silicios, ferită etc. (ca şi TLT) şi se montează în serie în circuite pentru reducerea
perturbaţiilor de mod comun, faţă de care prezintă o reactanţă (longitudinală) mare (apare ca
o bobină de şoc). Curentul de semnal care circulă în sensuri opuse prin cele două conductoare,
creează câmp magnetic practic nul şi ca urmare reactanţa (transversală) este foarte mică,
neglijabilă.
 În RF, de obicei şi sursa de semnal şi sarcina sunt asimetrice, au un terminal la masă iar
punctele de masă Mg şi MS pot fi foarte apropiate, eventual suprapuse. Ca urmare, impedanţa
dintre cele două puncte se poate neglija. Se va arăta că, dacă frecvenţa semnalului depăşeşte
anumite valori, curentul de semnal circulă numai prin conductoarele cablului − prin
conductorul de masă circulă un curent de semnal neglijabil, practic nul.
Cu această observaţie, ţinând seama şi de rezistenţa conductoarelor, aplicând legea a doua a
lui Kirchoff pe ochiul MS2’1’Mg, în regim permanent sinusoidal, (cu L = L’ = M) pe schema
echivalentă cu constante concentrate a circuitului, rezultă:

 j L  R  I
/ / /
 j M (  I )  0 I/

j L

j

j
 j L  R  I /  j LI  0 I j L  R j  R L j   t
 t  2 f t  R L

I/ I/ 2 1
   IM  I  I/
I I  2   t2 1   t  
2

IM t IM  t2 1
 ;  
I j   t I  2   t2 1    t 
2 Raportul curenţilor prin
conductoarele TLT în
funcţie de frecvenţă
TLT în cea mai simplă configuraţie Din graficul alăturat se constată că la frecvenţe peste ≈5ωt,
(a) şi schema echivalentă cu
constante concentrate (b) diferenţa dintre curenţii (amplitudini) prin conductoarele
înfăşurării devine neglijabilă.
Practic, pentru ω ≥ 5ωt, curentul de RF de semnal circulă numai prin cele două conductoare,
exact cum se întâmplă într-o linie de transmisie, deci sistemul celor două conductoare trebuie
considerat ca un segment de linie de transmisie (circuit cu constante distribuite). Deşi capetele
1’2’ sunt unite prin conexiunea de masă MSMg, totuşi, datorită cuplajului foarte strâns dintre
conductoarele conexiunii, prin conductorul de masă trece un curent de semnal de RF mic (dacă
frecvenţa este destul de ridicată).

Din relaţiile anterioare, rezultă că I şi I’ au amplitudini practic egale (ω ≥ 5ωt), dar IM nu are
amplitudine neglijabilă. Cauza constă în aceea că la ω ≥ 5ωt I şi I’ sunt defazate cu ≈ π/2 şi în
 
2 2
acest caz: I  I /  I M I 2  I /2  IM
2
I / I   IM I   1

În adevăr, curentul i (prin conductorul 12) poate fi considerat ca format din două componente:
• un curent notat iin (numit de mod diferenţial) care se închide prin conductorul 2’1’− curentul
în opoziţie cu iin în orice secţiune a cablului şi
• un curent iM (numit de mod comun) care circulă prin conductorul de masă, pe traseul
122’MSMg şi care, la frecvenţe destul de mari, este limitat în principal de către inductanţa
longitudinală L (a conductorului 12); acest curent are rolul curentului de magnetizare al
transformatoarelor obişnuite (care circulă prin Lm – inductanţa magnetică) şi la frecvenţele de
lucru, este destul de mic.
Faptul că la frecvenţele de lucru, curentul circulă practic numai prin conductoarele
cablului (nu prin masă), permite conectarea la masă a oricărui terminal 2 sau 2’,
precum şi numeroase alte configuraţii de conectare; terminalele 11’ apar ca „izolate
în RF” faţă de terminalele 22’. Bobinarea pe miez (din ferită în RF) are ca principal
scop creşterea inductivităţii longitudinale pentru reducerea curentului de mod
comun iM.

Discuţia de mai sus relevă două proprietăţi esenţiale ale TLT:

• cele două conductoare strâns cuplate se comportă ca un segment de linie de
transmisie, deoarece curenţii sunt practic egali în amplitudine şi în opoziţie;
• terminalele (bornele) pot fi conectate – la masă sau în alte puncte în ce mod se
doreşte, adică sunt „izolate în RF”, deoarece curentul circula practic numai
prin conductoarele conexiunii.
Aceste însuşiri stau la baza utilizării TLT în radiotehnică.
 Configuraţii simple ale TLT şi ATLT

Conectarea TLT ca: linie de întârziere (a), inversor (b),

circuit de simetrizare /balun/ (c), (d)
TLT în conexiune de autotransformator (ATLT): coborâtor (a), ridicător (b),
de simetrizare (balun) coborâtor (c, e), de simetrizare (balun) ridicător (d, f)
 Conexiunile ATLT sunt echivalente cu cele ale unui autotransformator „obişnuit”:

Cu TLT în conexiune de autotransformator (ATLT), la adaptare, cu linia destul de scurtă pentru

ca întârzierea în propagare să fie neglijabilă, se realizează rapoarte de transformare 2:1 sau 1:2.

− ATLT coborâtor:
U in  U 1  U 2  U 1  U S ; U 1  U 2 ;
K  U S U in  1 2
− ATLT ridicător:
U S  U 1  U 2  U 1  U in ; U 1  U 2 ;
K  U S U in  2
− ATLT de simetrizare coborâtor cu sarcina simetrică:
U in  U 1  U 2  U 1  U S ; U 1  U 2 ;
K  U S U in  1 2
− ATLT de simetrizare ridicător cu sarcina simetrică:

Echivalenţa conexiunilor ATLT cu

U S  U 1  U 2  U in  U 2 ; U 1  U 2 ; K  U S U in  2
conexiunile autotransformatorului „obişnuit” − ATLT de simetrizare coborâtor cu sursa simetrică:
U in  U 1  U 2  U 1  U S ; U 1  U 2 ; K  U S U in  1 2
− ATLT de simetrizare ridicător cu sursa simetrică:
U S  U 1  U 2  U in  U 2 ; U 1  U 2 ; K  U S U in  2
 Funcţionarea TLT cu raport de transformare 1:1

a. TLT inversor

I S   I 2 ; U S  U 2 ; U S  RS I S

U in   U 2 cos  l  j I 2 Z0 sin  l   I S  RS cos  l  jZ0 sin  l 

U2  R 
I in   I 2 cos  l  j sin  l   I S  cos  l  j S sin  l 
Z0  Z0 
TLT inversor cu raport de E g   U in  Rg I in
transformare 1:1
2 1 0 3  108 L0
   L0C 0  ;  l  2 ;    ; Z0 
   ef f  ef C0
Curentul şi puterea în sarcină:
 Eg 2 E g2 RS
IS  ; PS  I S RS  2
 Rg RS 
 R g  RS  cos  l  j  Z 0 
Z
 sin  l  Rg  RS  2 
cos  l   Z 0 
R g RS 
Z0 
2
 sin  l
 0  
E g2 RS
Z 0  Rg RS ; PS ( MZ0 )  RS  Rg  Z 0 ; PS ( MM )  E g2 4 Rg
 R g  RS 
2 2
cos  l  4 Rg RS
Raportul de transformare:

U 1 1e  j Z
K S   ; tan   0 tan  l
U in Z 2 RS
cos  l  j 0 sin  l 2  Z 0  2
RS cos  l    sin  l
R
 S

În condiţii de adaptare la transfer maxim de putere:

K ad   cos  l  j sin  l  1  e  j  l ; K ad  1

Impedanţa de intrare:

U in R  j Z 0 tan  l
Z in   Z0 S
I in Z 0  j RS tan  l

La adaptare la transfer maxim de putere:

Z in ( ad )  Rg  RS  Z 0
Frecvenţa maximă de lucru fmax, este limitată de întârzierea semnalului în linie;
la βl = π/2, Kad = 1 şi US este în fază cu Uin − TLT nu mai este inversor.

Se impune ca tensiunile de intrare şi pe sarcină să fie aproximativ în opoziţie;

uzual se admite βl = π/5 … π/3, rezultând fmax realizabil cu l dat, sau l necesară
pentru realizarea fmax impusă:
3  108 1 3  108 1
fmax   0,1 0,15    ; l   0,1 0,15   min   0,1 0,15   
 ef l  ef f max

linia trebuie să fie scurtă în toată gama frecvenţelor de lucru l   0,1  0,12  min

Frecvenţa minimă de lucru fmin, este determinată de reactanţa inductivă

longitudinală. În condiţii de adaptare, la frecvenţe spre limita inferioară, rezultă:
2 2
U in E g  Rg I in Eg
PS ( JF )   ; I in  ;
RS RS j X L RS
Rg 
RS  j X L
E g2 4 X L2
PS ( JF )    PS ( M M )
4 RS Rg2  4 X L2

Schema echivalentă PS ( JF ) j Rg
în JF a TLT inversor
j min LL  2 fmin LL  
PS ( MM ) 1 j 2
 TLT cu raport de transformare diferit de 1:1

Dacă RS şi Rg diferă mult, configuraţiile simple de TLT nu se mai pot folosi.

În asemenea cazuri se pot utiliza mai multe TLT conectate în paralel/serie la sursă şi în
serie/paralel la sarcină, obţinând rapoarte de transformare supra/subunitare.

a. TLT conectate în paralel la sursă şi în serie la sarcină

Conectând "m" TLT identice în paralel la sursă şi în serie la sarcină se obţine un

ansamblu TLT ridicător de tensiune, neinversor.
Se consideră cele "m" TLT identice şi independente.
În gama frecvenţelor în care curenţii de mod comun sunt neglijabili, la intrări şi la
ieşiri:
• tensiunile la intrările TLT sunt egale între ele şi egale cu Uin;
• curenţii la intrările TLT sunt egali între ei şi egali cu Iin /m;
• tensiunile la ieşirile TLT sunt egale între ele şi egale cu US /m;
• curenţii la ieşirile TLT sunt egali între ei şi egali cu IS.
 Conectarea a m TLT în paralel la sursă şi în serie la
sarcină (ansamblu ridicător)

US R 
U in  cos  l  j I S Z 0 sin  l  I S  S cos  l  jZ 0 sin  l 
m  m 

US  R 
I in  m I S cos  l  j sin  l  I S  m  cos  l  j S sin  l 
Z0  Z0 
E g  U in  Rg I in
Curentul şi puterea în sarcină:
Eg
IS 
 RS   R g RS 
 m Rg  m  cos  l  j  Z0 
Z0
 sin  l
   

2 E g2 RS
PS  I S RS  2
2
 RS  2  Rg RS  2
 m Rg  m  cos  l   Z 0  Z  sin  l
   0 

− Z0 pentru care PS este maximă:

E g2 RS
Z 0  Rg RS ; PS ( MZ0 )  2
 RS 
 m R g   cos 2  l  4 Rg RS
 m 

− relaţia dintre Rg şi RS pentru adaptare la transfer maxim:

RS  RS  E g2 m 2 E g2
 m2 ;   4, 9, 16,   ; PS ( MM )  
Rg  Rg  4 R 4 RS
  g
− raportul de transformare, în general şi la adaptare:

US m
K 
U in Z0
cos  l  j m sin  l
RS

m
K ad   m  e  j l ; K ad  m
cos  l  j sin  l

− impedanţa de intrare, în general şi la adaptare:

RS
U in  j Z 0 tan  l
Z in   Z0 m
US m Z 0  j RS tan  l

Z in ad  Rg  RS m 2  Z 0 m

Ansamblul TLT ridicător poate fi utilizat şi ca inversor sau pentru simetrizare.

 b. TLT conectate în serie la sursă şi în paralel la
sarcină

Conectând "m" TLT identice în serie la sursă şi în paralel la sarcină se obţine un

ansamblu TLT coborâtor de tensiune, neinversor.

Se consideră cele "m" TLT identice şi independente.

În gama frecvenţelor în care curenţii de mod comun sunt neglijabili (fiecare TLT
funcţionează ca linie), la intrări şi la ieşiri:
• tensiunile la intrările TLT sunt egale cu Uin /m;
• curenţii la intrările TLT sunt egali cu Iin;
• tensiunile la ieşirile TLT sunt egale cu US;
• curenţii la ieşirile TLT sunt egale cu IS /m.
Conectarea a m TLT în serie la sursă şi în paralel la
sarcină
(ansamblu coborâtor)
U in  Z 
 I S  RS cos  l  j 0 sin  l 
m  m 

1 R 
I in  I S  cos  l  j S sin  l 
m Z0 
E g  U in  Rg I in
Curentul şi puterea în sarcină:

Eg
IS 
 Rg   Rg RS 
  m R S  cos  l  j  Z0   sin  l
 m   Z0 

E g2 RS
PS  2 2
 Rg  2  Rg RS  2
  m R S cos  l  Z
 0   sin  l
 m   Z0 

− Z0 pentru care puterea în sarcină, PS, este maximă:

E g2 RS
Z 0  Rg RS ; PS ( MZ0 )  2
 Rg  2
  m R S  cos  l  4 Rg RS
 m 

− relaţia dintre Rg şi RS pentru adaptare la transfer maxim:

RS 1  RS 1 1  Eg E g2
 2;   , ,   ; PS ( MM )  
Rg m  Rg 4 9  4 R 4 m 2 RS
  g
− raportul de transformare, în general şi la adaptare:

US 1m
K 
U in 1 Z
cos  l  j  0 sin  l
m RS

1m 1 1
K ad    e  j l ; K ad 
cos  l  j sin  l m m

− impedanţa de intrare, în general şi la adaptare:

U in m RS  j Z 0 tan  l
Z in   Z0
I in Z0
 j RS tan  l
m

Z in ad  m 2 Rg  RS  m Z 0

Ansamblul TLT coborâtor poate fi utilizat şi ca inversor sau pentru

simetrizare.
 c. Frecvenţele limită de funcţionare

Frecvenţa maximă de funcţionare fmax, în condiţii de adaptare perfectă, poate fi foarte mare,
până la valori la care contează pierderile în linii, capacităţile parazite dintre spire, inductanţele
şi capacităţile parazite ale conexiunilor. Aceasta, deoarece la sursă şi la sarcină se sumează
tensiuni şi curenţi în fază (în măsura în care TLT sunt identice).
În practică, frecvenţa maximă este limitată, ca şi în cazul TLT cu raport 1:1, de condiţia de
linie scurtă, deoarece:
• adaptarea perfectă nu este de obicei realizabilă practic şi pentru a reduce variaţia |K| şi
PS în bandă cu frecvenţa, este necesar ca linia să fie scurtă: l   0,1  0,12  min
• în multe aplicaţii, defazajul introdus de linie nu poate fi prea mare (din inversor devine
neinversor sau invers).
Frecvenţa minimă de funcţionare fmin, este determinată de reactanţa inductivă totală,
existentă pe calea de circulaţie a curentului de mod comun.
Problema este că intrările sau ieşirile TLT fiind în paralel, în conductoarele unora dintre linii
curenţii de mod comun circulă în sensuri opuse dar cu valori diferite; este foarte greu, dacă nu
chiar imposibil, să se calculeze valoarea inductanţei longitudinale pentru aceste situaţii.
Sintetizând datele disponibile în literatură, mai ales cele experimentale, concluziile sunt:
1. Cu cât se folosesc mai multe TLT, cu atât fmin este mai mare.
2. Utilizarea unui singur miez pentru două sau mai multe TLT este total neindicată, mai
ales în configuraţiile asimetrice.
3. Configuraţia de simetrizare asigură cea mai bună comportare în JF, dar oricum mai
puţin bună decât a unui singur TLT.
 4. În configuraţiile asimetrice (ridicător, coborâtor), căderea de tensiune pe conductoare
(V2 – V1) variază: de la zero pe TLT “1” (ambele capete la masă) la (m – 1)Uin (ansamblul
ridicător) sau (m – 1)US (ansamblul coborâtor) pe TLT “m”.
Ca urmare, TLT “1” poate fi fără miez (linia bobinată pe un suport mecanic nemagnetic)
iar pentru TLT “m” trebuie asigurată o inductanţă mai mare (preferabil cu o ferită cu
permeabilitate mai mare în loc de execuţia mai multor spire).
Evident, problema nu se pune în configuraţia de simetrizare.

5. O îmbunătăţire substanţială a comportării în JF se poate obţine utilizând un TLT 1:1

de simetrizare şi izolare (TLT-iz), conectat în partea cu rezistenţa cea mai mică (unde
terminalele TLT sunt în paralel), ca în fig. următoare.

Conectarea TLT de izolare şi simetrizare (TLT-iz), în configuraţii cu TLT

ridicătoare (a) şi coborâtoare (b), pentru scăderea frecvenţei minime

Evident, TLT de izolare poate fi realizat cu inductanţă longitudinală mult mai mare decât
a TLT din ansamblul ridicător/coborâtor, obţinându-se frecvenţa minimă necesară.
 Funcţionarea TLT în conexiune de autotransformator (ATLT)
ATLT sunt mult utilizate deoarece pot realiza rapoarte de transformare 1:m, m:1 cu m întreg
sau fracţionar (m  5, nu prea mare), cu un singur miez, în construcţii mai simple decât ca cele
descrise anterior, dar asigurând benzi de frecvenţă mai mici.
Configuraţiile cele mai simple sunt realizate cu două conductoare strâns cuplate (o linie), cu
Kad = 1:1 sau 2:1.
a. ATLT coborâtor cu raport de transformare 1:2

U 1  U 2 cos  l  j I 2 Z 0 sin  l
U2
I 1  I 2 cos  l  j sin  l
Z0
E g  U in  Rg I in

ATLT coborâtor (1:2) U 2  U S  RS I S ; U in  U 1  U 2

Rezultă curentul şi puterea în sarcină: I in  I 1 ; I S  I1  I 2
E g 1  cos  l 
IS 
 R g RS 
2 Rs 1  cos  l   Rg cos  l  j  Z 0   sin  l
 Z0 
2
2 E g2 RS 1  cos  l 
PS  I S RS  2

2 R R 
 2 RS 1  cos  l   Rg cos  l    Z 0  g S  sin 2  l
  Z0 

- Z0 pentru care puterea în sarcină, PS, este maximă:

2
E g2 RS 1  cos  l 
Z 0  Rg RS ; PS ( MZ 0 )  2
 2 RS 1  cos  l   Rg cos  l   4 Rg RS sin 2  l
 

- relaţia dintre Rg şi RS pentru adaptare la transfer maxim de putere:

RS cos  l E g2
 ; PS ( MM ) 
Rg 2 1  cos  l  4 Rg

Considerând adaptarea realizată în regimul de linie scurtă (βl ≤ π/2) cu RS/Rg independent de
frecvenţă, puterea în sarcină devine în general dependentă de frecvenţă şi nu mai este maximă
posibilă decât în condiţia de linie scurtă:

2
Rg Z E g2 4 1  cos  l  E g2
RS   0 ; PS ( RS  Rg 4 Z 0 2)   
4 2 4 Rg 5  6cos  l  5cos 2  l 4 Rg
l 8
 Impedanţa de intrare, în general şi la adaptare în regim de linie scurtă:

U in 2 RS 1  cos  l   j Z 0 sin  l
Z in   Z0
I in Z 0 cos  l  j RS sin  l

1 1
1  cos  l   j sin  l
Z in ( R  Rg 2 2  Rg
S  Rg 4  Z 0 2) 1 l 8
cos  l  j sin  l
2

Raportul de transformare, în general şi la adaptare în regim de linie scurtă:

US 1
K 
U in Z0 sin  l
2 j 
RS 1  cos  l

1 1  cos  l 1
K ( RS  Rg 4  Z 0 2)   
2 1  cos  l  j sin  l 2 l 8

Circuitul poate fi utilizat numai în condiţii de linie scurtă cu l ≤ λ/8, caz în care cos βl ≈
1 şi raportul de transformare (în condiţii de adaptare) este ≈ 1:2.
 b. ATLT ridicător cu raport de transformare 2:1

U 1  U 2 cos  l  j Z 0 I 2 sin  l
U2
I 1  I 2 cos  l  j sin  l
Z0
E g  U in  Rg I in

U S  RS I S  U 1  U 2 ; U in  U 1
ATLT ridicător (2:1) I in   ( I 1  I 2 ); I S   I 2

Rezultă curentul şi puterea în sarcină:

E g 1  cos  l 
IS 
 Rg RS 
2 Rg 1  cos  l   RS cos  l  j  Z 0   sin  l
 Z0 
2
E g2 RS 1  cos  l 
PS  2
2  R R 
 2 Rg 1  cos  l   RS cos  l    Z 0  g S  sin 2  l
  Z0 

- Z0 pentru care puterea în sarcină, PS, este maximă:

2
E g2 RS 1  cos  l 
Z 0  Rg RS ; PS ( MZ 0 )  2
 2 Rg 1  cos  l   RS cos  l   4 Rg RS sin 2  l
 

- relaţia dintre Rg şi RS pentru adaptare la transfer maxim de putere:

1  cos  l E g2
RS  2 Rg ; PS ( MM ) 
cos  l 4 Rg

Considerând, realizată adaptarea în regim de linie scurtă (l ≤ λ/8), rezultă puterea în sarcină,
impedanţa de intrare şi raportul de transformare:

2
E g2 4 1  cos  l  E g2
RS  4 Rg  2 Z 0 ; PS ( RS  4 Rg  2 Z0 )   
4 Rg 5  6cos  l  5cos 2  l 4 Rg
l 8
 Impedanţa de intrare, în general şi la adaptare în regim de linie scurtă:

Rs cos  l  j Z 0 sin  l
Z in  Z 0
2 Z 0 1  cos  l   j Rs sin  l

sin  l
cos  l  j
Z in ( R  Rg 2  Rg
S  4 Rg  2 Z 0 ) 1  cos  l sin  l l 8
 j
2 2

Raportul de transformare, în general şi la adaptare în regim de linie scurtă:

US 1  cos  l
K 
U in Z
cos  l  j 0 sin  l
RS

1  cos  l
K ( RS  4 Rg  2 Z0 )  2  2 l 8
2cos  l  j sin  l

Ca şi în cazul anterior, mărimile depind de frecvenţă; la βl = π (l = λ/2) puterea în

sarcină este nulă. Ca urmare, circuitul poate fi utilizat numai în regim de linie scurtă,
cu l ≤ λ/8, când |K| ≈ 2.
 Proiectarea şi construcţia TLT

a. Materiale utilizate şi construcţia TLT

a1. Conductoarele folosite în construcţia TLT pot fi: cabluri coaxiale, cabluri filare (sau
multifilare) paralele sau torsadate, cabluri plate (strip-line).
Cablurile coaxiale se produc curent cu impedanţe caracteristice de 50, 75, 100 şi 150Ω, mai
rar cu 12,5 ... 25Ω, cu diametre exterioare de 1,8 − 2 ... 6 ... 10mm. În funcţie de diametrul
conductorului interior şi calităţile izolaţiei, astfel de cabluri pot transfera puteri de 0,1 ...
10kW la frecvenţe de la sute de kHz până peste 100MHz. În prezent se produc şi cabluri
coaxiale cu secţiune dreptunghiulară, cu Z0 mică (20 ... 40Ω).
Având Z0 controlată şi neinfluenţată de factori externi, cablurile coaxiale asigură foarte
bună reproductibilitate şi se recomandă pentru producţia de serie, deşi bobinarea este dificilă
pe miezuri toroidale.
Cablurile bifilare cu conductoare paralele, asigură cu bună reproductibilitate, impedanţe
caracteristice de 30 − 50 ... 150 − 200Ω, în funcţie de diametrele conductoarelor, distanţa
dintre conductoare, caracteristicile izolaţiei etc. Trebuie să se ţină seama că Z0 a liniei bifilare
se modifică prin înfăşurare pe miez de ferită, fiind influenţată de εr şi μr a miezului. Cablurile
bifilare se pot bobina mai uşor şi foarte strâns chiar pe miezuri toroidale.
Cablurile bifilare plate constau din două conductoare plate (lăţime/grosime = 20 ... 2), izolate
între ele; ansamblul este izolat sau nu. Aceste linii asigură Z0 foarte mici (3 ... 30Ω) dar
execuţia TLT este uneori dificilă (când lăţimea este mare).
Cablurile bifilare torsadate asigură Z0 = 30 ... 150Ω dar nu se recomandă pentru producţia
de serie, deoarece e greu să se asigure reproductibilitatea Z0.
a2. Miezurile magnetice sunt întotdeauna din ferite de RF.
Permeabilitatea feritelor şi pierderile depind de frecvenţă şi inducţie.
Inducţia de saturaţie a feritelor este destul de mică − 0,2 ... 0,4T, deci inducţia maximă în
miez trebuie să fie Bmax = 0,1 ... 0,3T, în funcţie de tip.
Ca regulă generală, cu cât permeabilitatea relativă μr este mai mare, pierderile sunt mai
mari şi cresc rapid cu frecvenţa; ca urmare frecvenţele de lucru sunt mai joase.
Pe de altă parte, μi (permeabilitatea relativa intrinseca iniţială) variază cu frecvenţa: rămâne
aproximativ constantă în gama optimă, după care scade destul de lent în cazul feritelor de RF;
ca urmare, aceste ferite pot fi utilizate în TLT, având μi destul de mare, până la frecvenţe de 5 -
10 ori mai mari decât limita gamei optime.
Pierderile în ferite cresc foarte repede cu frecvenţa în cazul feritelor de înaltă permeabilitate
(μr > 1000), de JF. Pentru lucrul în RF, pentru asigurarea unor pierderi mici, sub ≈2%, se
recomandă ferite cu μi < 500 − 300 până la 100 − 500MHz şi ferite cu μi < 20 − 30 pentru 1 −
5GHz.
Formele constructive cele mai utilizate sunt toroidale, inelare şi bară (cilindrice) - Fig. 1, dar
se pot folosi şi miezuri în manta, cu coloane, oală etc.
Miezurile toroidale fără întrefier sunt cele mai folosite, deoarece asigură permeabilitatea
efectivă μef practic egală cu permeabilitatea intrinsecă (μintrinsec), cea mai mare realizabilă cu
materialul respectiv.
Miezurile inelare se folosesc la frecvenţe ridicate, pe cabluri coaxiale.
Miezurile bară asigură o bobinare uşoară dar μeff este mult mai mică decât μintrinsec datorită
întrefierului foarte mare.
a3. Execuţia TLT constă în bobinarea conductoarelor pe miez, impregnare şi realizarea
conexiunilor.
Bobinarea trebuie făcută cât mai strâns pe miez - pentru micşorarea fluxului de dispersie,
cu spirele distanţate - pentru micşorarea capacităţilor dintre spire.
Impregnarea constă în acoperirea întregului ansamblu cu un lac dielectric cu pierderi mici
(în baie, prin stropire, ...). Se asigură rigidizarea bobinajului şi imunizare la acţiunea
factorilor externi. Prin impregnare, în cazul liniilor bifilare (şi multifilare) scade puţin Z0
deoarece creşte εef.
Conexiunile trebuie să fie cât mai scurte - capetele liniei cât mai apropiate, pentru
reducerea inductanţelor parazite.
 b. Proiectarea TLT

1. Cunoscând banda frecvenţelor de lucru, Rg şi RS, se determină raportul de transformare

necesar în mijlocul benzii: K nec  Rs Rg
2. Se adoptă o configuraţie considerată potrivită, care să asigure K ≈ Knec.
3. Se determină Z0 necesară pentru adaptare: Z 0  Rs Rg
4. Cunoscând puterea care trebuie transferată prin TLT, practic egală cu puterea necesară în
sarcină PSnec , Z0, posibilităţile de realizare, se adoptă un tip de linie potrivit.
În cazul puterilor şi tensiunilor mari, se calculează curentul maxim în linie (pentru
determinarea secţiunii) şi tensiunea între conductoarele adiacente (pentru determinarea
izolaţiei). 3  108 1
l   0,1  0,15  min ; min  
5. Se determină lungimea liniei: ef  ef fmax
6. Ţinând seama de frecvenţă, putere, tipul liniei, se alege un miez din ferită de tip, formă şi
dimensiuni considerate potrivite.
7. Din geometria miezului şi lungimea liniei, apreciind modul de bobinare, se calculează
numărul de spire realizabil - N.
8. Se calculează inductanţa longitudinală (cu μef la frecvenţa minimă) LL: LL  AL N 2 (H)
cu AL(H/spiră2) − constanta miezului.
Se verifică dacă reactanţa longitudinală minimă (la fmin) este destul de mare; se poate folosi:

 
X L min  2 fmin LL   5  10  R  R  Min Rs , Rg 
 
9. Se determină amplitudinea inducţiei în miez la 
LL  AL N 2  H ; AL H spira 2 
U max V   D  d h
Bmax T  
 
2 fmin  Hz   N  A m 2
aria miezului la tor: A 
2
Um este amplitudinea tensiunii la bornele circuitului prin care circulă curentul de mod comun.
Bmax trebuie să fie sub valoarea de saturaţie, în regiunea relativ liniară a curbei de magnetizare.
10. Se determină pierderile de putere specifice (pe unitatea de volum), în miez:
2 tan  2 1
Pp spec  2,5  f  Bmax   2,5 f Bmax (W/cm 2 )
0  i Q 0  i

De regulă Pp spec sunt maxime la fmin dar, dat fiind că  tan   ef creşte
 1 Q cu
ef frecvenţa, pierderile
pot fi maxime la fmax; se recomandă calculul la fmin, fmed, fmax.
Conductibilitatea termică a feritelor este mică şi dacă pierderile specifice depăşesc valorile
admise, temperatura miezului poate creşte prea mult.
Se verifică dacă pierderile specifice nu depăşesc valorile admise; orientativ se pot utiliza valorile
din tabelul alăturat.
P  Pp spec  Volum miez W 
11. Se determină pierderile totale în miez: p miez
  1  Ppm Ps
şi randamentul transferului de putere (neglijând alte pierderi): tr

În mod normal ηtr ≥ 0,97 − 0,98; dacă valorile ηtr rezultă prea mici trebuie reluată
proiectarea.
De regulă, după proiectare sunt necesare încercări.