ELEMENTE DE

TRIBOLOGIE
Un tribosistem este definit ca un sistem a cărui comportare este direct legată de
interacţiunile de suprafaţă apărute în mişcarea relativă a elementelor aflate în contact.
Un tribosistem cuprinde patru elemente distincte.

Elementele componente ale unui

tribosistem:
1‚ 2 - elemente solide:
3 - lubrifiant sau material abraziv:
4 - mediul în care funcţionează

Contactul hertzian
În teoria contatului elaborată de Hertz, există două situaţii distincte şi anume: contactul
punctual şi contactul liniar. Ipotezele de baza în elaborarea acestei teorii sunt: cea a
semispaţiului elastic, deformaţii şi arii de contact mici.
Această teorie se aplică cu precădere în situaţia contactului metal pe metal datorită
modulului de elasticitate ridicat şi implicit a deformabilităţii scăzute la încărcări mari, dar
şi materialelor vâscoelastice în condiţii statice. Se vor analiza pe rând cele două situaţii
menţionate anterior.
Contactul punctual
Se consideră două corpuri elastice cu suprafeţe curbate, având module de elasticitate
diferite (E1 şi E2), care vin în contact sub acţiunea unei încărcări Q. Corpurile se
raportează la un sistem de coordonate Oxyz, putându-se defini razele de curbură în
planele sistemului de coordonate astfel: pentru corpul l: R1y în planul yOz; R1x în planul
xOz; pentru corpul 2: R2y în planul yOz; R2x în planul xOz. În situaţia solidului rigid
(nedeformabil) contactul celor două. corpuri este un punct, de unde şi denumirea tipului
de contact, dar în cazul solidelor reale contactul se materializează într-o suprafaţă
1 1
eliptică de contact A.
 3 Q  3  3 Q  3
Semiaxele ariei de contact se notează a  a *   b  b *  
cu a şi b şi sunt definite de relaţiile: E   E  
 a   a 
1 1 1 1 1 1 1 1
unde:  este suma curburilor: 
    
R x Ry R x R1x R2 x
  
Ry R1y R2 y
a* şi b* sunt parametri ce depind în principal de geometria celor două corpuri:
   1  k  
 
 2  
 k    k 
a*   b*  
  k    1  k 2  sin2  d
   1  k    2 
0
0,64
1 1 1   1  2 2  Rx 
   1 2 k  1,03   
 R 
Ee 2  E1 E2   y 
Apropierea celor două corpuri, în urma încărcării cu forţa Q, deformaţia totală  are
următoarea exprimare:
2
   1  k  

 3 Q    d
2  k   
3
   *     *   k    
E  
 a  2   2  k   0 1  k 2  sin2 

Distribuţia de presiuni este de tip paraboloid eliptic:

2
x y
2
3 Q 3 Q
p x, y   p0  1       p0    
a b 2 A 2  ab
Contactul liniar
În această situaţie se consideră, ca şi mai înainte, două corpuri elastice de aceleaşi
module de elasticitate, încărcate cu aceeaşi forţă Q, cu specificaţia că forma
geometrică a lor este cea a unor cilindri circulari de raze R1 respectiv R2 şi de lungime
L.
Suprafaţa de contact este un dreptunghi cu lungimea L şi cu lăţimea 2b. Semilăţimea
de contact este:
1

1  8q  2 Q reprezintă efortul unitar uniform distribuit pe

b   q lungimea L.
 E   L
 e 
Deplasarea totală  pentru acest caz este:

2  q 1   12  R1  1   2  R2
2

    ln  0,407     ln  0,407 
  E1  b  E2  b 
Distribuţia de presiuni are forma unui cilindru parabolic de lungime L lăţime 2b şi înălţime
p0 2
y 2 q
p y   p0  1    p0  
b  b
Elemente privind topografia suprafeţei

Suprafeţele reale ale elementelor solide ce compun un tribosistem şi care vin în contact
direct, se obţin prin prelucrare mecanică şi în urma acestui proces rezultă o serie de
abateri în raport cu suprafaţa geometrică ideală. Sunt cunoscute patru tipuri de abateri:
două la nivel macrogeometric, (deformaţiile şi ondulaţiile) şi două la nivel microgeometric
(rugozităţile şi zgârieturile, microfisurile şi porii).
Din punct de vedere tribologic prezintă importanţă abaterile de ordinul II - ondulaţiile,
abaterile de ordinul III - rugozităţile şi abaterile de ordinul IV - microfisurile şi porii. În
figura se prezintă schematic forma unei suprafeţe reale şi abaterile de ordinul I
(deformaţiile), II (ondulaţiile) şi III (rugozităţile).
Deformaţiile - (abateri de ordinul I), depind de factorii care caracterizează precizia
prelucrării mecanice a suprafeţei respective şi anume: imprecizia de prelucrare a
suprafeţei de către maşina unealtă, deformaţiile elastice ale sistemului tehnologic
maşina - piesă - sculă aşchietoare, deformaţii termice ale componentelor maşinii unelte
şi ale piesei de prelucrat şi deformaţiile cauzate de tensiunile interne ce apar în
substratul suprafeţei prelucrate.

Ondulaţiile - (abateri de ordinul II) se pot forma perpendicular sau paralel cu direcţia de
mişcare a sculei aşchietoare. Forma ondulaţiilor dispuse paralel cu direcţia mişcării
sculei aşchietoare sunt foarte apropiate de o sinusoidă. Ondulaţiile cu dispunere
perpendiculară, se formează ca urmare a vibraţiilor care apar în sistemul de prelucrare şi
reprezintă o sumă de sinusoide.

Rugozitatea - (abateri de ordinul III) este determinată de acţiunea simultană a mai

multor fenomene, printre care cele mai importante pot fi considerate următoarele:
deformaţiile elasto-plastice ale materialului, fenomenele vibratorii influenţate de sistemul
maşină - sculă - piesă şi fenomenele de frecare dintre aşchie şi faţa de degajare,
precum şi dintre faţa de aşezare a scule şi piesa de prelucrat.

Microfisurile şi porii - (abateri de ordinul IV) pot fi datorate procesului de turnare a

piesei brute (porii) sau din procesul de prelucrare a piesei (smulgeri şi fisurări generate
de sculă).
Parametrii de rugozitate – cantitativ, rugozitatea pe suprafeţele elementelor în contact,
se caracterizează printr-o serie de parametri printre care se menţionează:
- înălţimea maximă a rugozităţii Rmax exprimată în m calculată cu expresia

Rmax  y max  y min

- linia centrală axa Ox,care împarte profilul astfel încât suma ariilor pozitive să fie egală
cu suma ariilor negative, condiţie stabilită conform relaţiei:

 y  x   dx  0
0
- adâncimea de nivelare a rugozităţii, exprimată în m şi definită de expresia:
L
1
R p    y  x   dx
L 0
- abaterea medie aritmetică a înălţimilor rugozităţilor, Ra definită ca:
1 n
Ra   y  x   R p  dx    y i yi valorile absolute ale abaterilor profilului
n i 1 real în raport eu linia centrală (axa Ox),

Între Rmax şi Ra există următoarea legătură: Rmax   3...6   Ra

Curba de portanţă Abbott-Firstone
Curba de portanţă a unui profil de rugozitate depinde de mărimea rugozităţii şi de
densitatea vârfurilor rugozităţii raportată la lungimea de referinţă. În ceea ce priveşte
transmiterea forţei de la o suprafaţă la cealaltă, o influenţă determinantă o are distribuţia
în înălţime a asperităţilor şi nu forma microgeometriei. Curba de portanţă oferă informaţii
cu privire la maniera prin care o suprafaţă participă la preluarea sarcinii externe de
compresiune.
Obţinerea curbei de portanţă se realizează prin intersectarea profilului rugos (obţinut la
rândul său prin intersectarea suprafeţei de frecare cu un plan perpendicular pe acesta,
plan dispus pe direcţia de mişcare a cuplei de frecare) cu un număr n de plane
echidistante faţă de unul de referinţă (planul tangent la ymin – pn) aşa cum este ilustrat în
figura unde planul i (pi) intersectează profilul în m intervale de lungime li1, li2‚ ... lij‚ ... lim,
suma acestora reprezentând lungimea portantă totală Lp:
 m
Lp   l ij
Aria aparenta şi reala de contact j 1

- aria nominală de contact, An stabilită ca arie geometrică de contact An  l1  l 2

- aria aparentă de contact, Aa realizată la nivelul vârfurilor ondulaţiilor Aa   ai

- aria reală de contact, Ar realizată la nivelul vârfurilor rugozităţilor aflate în interacţiune

directă Ar   c i
Între cele trei tipuri de arii există relaţia de inegalitate: An  Aa  Ar
Ar Aa Ar
1  2  3  3  1  2
Aa An An
 La aplicarea unei forţe Q:
Q Q Q
pr   pa   pn 
Ar Aa An
FRECAREA ÎN TRIBOSISTEME
Frecarea uscată

Frecarea uscată se defineşte ca fiind un proces de natură moleculară, mecanică şi

energetică, care are loc între doua suprafeţe aflate în contact, ce sunt într-o mişcare
relativă şi sub acţiunea unei încărcări. Frecarea uscată se caracterizează prin contactul
direct, nemijlocit al suprafeţelor, între care nu se interpune practic nici un film de
lubrifiant, rezultatul fiind o valoare destul de ridicată a coeficientului de frecare.

Suprafaţa de frecare
Transmiterea forţei de la un element al
cuplei de frecare la celălalt se face
prin intermediul nemijlocit al suprafeţei
de frecare care este caracterizată în
principal de parametrii de rugozitate
atât sub aspect dimensional şi lege de
distribuţie, cât şi sub aspectul
deformaţiei rugozităţilor care se
deformează elastic, plastic sau se rup.
Intercondiţionarea dintre suprafaţa de
frecare şi procesul de frecare-uzare
are efecte nu numai pe suprafaţă, ci şi
până la o anumită adâncime a
materialului.
Teoriile frecării uscate

Teoria escaladării mecanice.

Teoria adeziunii moleculare

Teoria punţilor de sudură

Teoria energetică

Teoriile deformărilor
Teoria electrostatică elastice şi plastice
Ungerea în tribosisteme
regimul izovâscos-rigid – este
caracteristic contactelor în care presiunea
are valori mici, insuficiente pentru a crea
modificări ale vâscozităţii şi deformări
elastice ale suprafeţelor;

regimul izovâscos-elastic – presiunea de

contact este insuficient de mare pentru a
produce modificări substanţiale ale
vâscozităţii, dar destul de mare pentru a
deforma elastic elementele cuplei de
frecare;
regimul piezovâscos-rigid – se
caracterizează prin valori ale presiunii care
produc modificarea vâscozităţii lubrifiantului, dar
nu şi deformarea elastică a suprafeţelor;

regimul piezovâscos-elastic – apare la

presiuni de valori însemnate care duce atât
la modificarea vâscozităţii cât şi la
deformarea elastică a suprafeţelor.
Trebuie menţionat faptul că în cazul în care
materialele corespunzătoare suprafeţelor
cuplei de frecare au un modul de
elasticitate mic.
Uzarea în tribosisteme
Uzarea constituie procesul de pierdere progresivă de material de pe suprafeţele a două
elemente aflate în contact, aflate în mişcare relativă. O consecinţă a acestui proces este,
pe lângă pierderea de material, modificarea stării suprafeţei cu deteriorarea acestora şi
implicit scăderea fiabilităţii tribosistemului.
Evoluţia uzurii
uzarea blândă la care suprafeţele rămân
relativ netede şi sunt protejate de straturi
de oxizi ce se produc în timpul frecării.
Particulele de uzură au dimensiuni foarte
mici (cel mult sute de Å) şi sunt constituite
în principal din oxizi;
uzarea severă la care contactul este direct
metal pe metal (fără existenţa unor
straturi intermediare de oxizi) iar
suprafeţele sunt adânc sfâşiate şi
particulele de uzură (cu preponderenţă
metalice) depăşesc ca mărime o fracţiune
de milimetru.
Tipuri de uzură:

- uzarea blândă la care suprafeţele rămân relativ netede şi sunt protejate de straturi de
oxizi ce se produc în timpul frecării. Particulele de uzură au dimensiuni foarte mici (cel
mult sute de Å) şi sunt constituite în principal din oxizi;
- uzarea severă la care contactul este direct metal pe metal (fără existenţa unor straturi
intermediare de oxizi) iar suprafeţele sunt adânc sfâşiate şi particulele de uzură (cu
preponderenţă metalice) depăşesc ca mărime o fracţiune de milimetru.
Uzura de adeziune

Q  Lf
VU  K ad 
HB

Acest tip de uzură este destul de des întâlnit şi se produce prin sudarea
microasperităţilor aflate în contact şi, ulterior, ruperea punţilor de sudură
(smulgeri de material). Uzura de adeziune se caracterizează printr-un coeficient de
frecare ridicat şi o valoare de asemenea mare a intensităţii de uzare.
Uzura de abraziune

Q  Lf
VU  K abr 
HB

Uzura de abraziune se petrece ca urmare a deteriorării suprafeţei corpului mai

moale prin microaşchiere, proces ce se poate desfăşura prin două mecanisme de
bază:
- suprafaţa conjugată celei considerate prezintă asperităţi mai dure, caz în care se
spune că are loc o abraziune cu două corpuri (figura a);
- între suprafeţele cuplei de frecare se interpun, dintr-o sursă exterioară, praf,
lubrifiant contaminat cu impurităţi, particule generate de uzura adezivă,
desprinderi de porţiuni din stratul de suprafaţă mai dur ca urmare a uzurii prin
oboseală de contact sau tratament termic defectuos, caz în care procesul de uzură
este denumit abraziune cu trei corpuri (figura b);
Uzura de oboseală

Uzarea de oboseală se produce în urma unor solicitări ciclice a suprafeţelor în

contact, urmate de deformaţii plastice în reţeaua atomică a stratului superficial, de
fisuri, ciupituri sau exfoliere.
Acest tip de uzare reprezintă un proces complex explicat prin asocierea tensiunilor
de contact cu existenţa în materialul solicitat a unor microdefecte (microfisuri
apărute în procesul de prelucrare, discontinuităţi structurale – goluri, incluziuni,
defecte de turnare, etc.). Caracteristic acestui tip de uzură, este faptul că apare
atât în lipsa lubrifiantului cât şi în prezenţa acestuia.
Uzarea de oboseală se recunoaşte prin:
- deformaţii plastice (la materiale ductile);
- fisuri, crestături (la materiale fragile);
- ciupituri (gropiţe),
- exfolieri şi microexfolieri.