PREFAŢA

Sfântul Apostol Pavel în cuvântarea de rămas bun adresată

păstorilor bisericii din Efes – la Milet – printre altele spune şi
următoarele cuvinte:
– „Luaţi aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a
pus episcopi, ca să păstoriţi biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu
însuşi sângele său. Că eu ştiu aceasta, că după ducerea mea vor intra
între voi lupi răpitori, cari nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor
scula bărbaţi învăţând învăţături greşite, ca să tragă ucenici după ei.
Drept aceea priveghiaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n'am
contenit, noaptea şi ziua, să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre
voi".1
Apostolul neamurilor priveşte în viitor peste istoria bisericii şi
vede profetic cele ce aveau să se întâmple..., cum se vor ivi ereticii, lupii
cari vor sfâşia turma şi vor răspândi eresuri.... Şi din îngrijorarea ce o
simte faţă de viitorul şi unitatea bisericii, strigă peste veacuri către
păstorii creştinătăţii : Grijiţi de turmă! Păstoriţi cu trezvie biserica
Domnului! Priveghiaţi ca nimenea să nu se rătăcească dela calea
adevărului!...
Proorocia s-a împlinit. De la început până astăzi, biserica bunului
nostru Mântuitor a luptat necontenit cu multe eresuri pentru păstrarea
ortodoxiei. Cei dintâi apărători ai credinţei drepte au fost sfinţii apostoli.
Sf. Ap. Petru se ridică în contra lui Simon Magul şi a eresurilor din
vremea sa.2
Sf. Ap. Pavel luptă şi scrie contra indaizanţilor, 3 a învăţătorilor
mincinoşi4 şi a desbinărilor.5
Sf. Ap. Ioan Teologul luptă şi scrie contra gnosticilor.6
Ceilalţi apostoli şi sfinţi părinţi fac la fel. Cu o nebiruită putere a
Duhului se scoală Sf. Atanasie cel Mare – părintele ortodoxiei – contra
lui Arie hulitorul de Dumnezeu. Sf. Chiril cel Mare contra lui Nestorie şi
Sf. Ioan Damaschinul contra iconoclaştilor, - ca să amintim numai câţiva
luptători dintre cei mai mari apărători ai adevărului creştin. În fruntea
lor stă însuşi Păstorul păstorilor, învăţătorul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, care a descoperit şi a mustrat ca nimeni altul erorile sectelor din
vremea aceea, – fariseii, saducheii, cărturarii.
Ca lucrarea mântuirii să aibă o formă organizată unitară şi
1 Fapte 20, 28-31.
2 Fapte 8. 20; I Petru cap. 2.
3 Galateni cap. 2 şi 5.
4 Timotei 4, 3—1.
5 Corinteni 1, 10.
6 I loan 4, 1—6, ş. a.
universală, a întemeiat El biserica, stâlpul de foc şi călăuza adevărului.
Iar în biserică a rânduit „pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor
(creştinilor) la lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos".7
Unitatea turmei şi a învăţăturii este unul dintre idealurile bisericii
pentru triumful căruia sa rugat Domnul8 şi a chemat pe fiecare din fiii ei
să se roage, să lupte, să trăiască şi să moară.
Sectele şi ereziile au un ideal – dacă poate fi numit ideal – tocmai
contrar. Adică desbină turma şi sfăşie trupul tainic al bisericii. Fierbe
astăzi lumea de mulţimea lor.
Poporul român până de curând a fost ferit de ispitele lor. Ar fi un
păcat strigător la cer dacă am sta cu manile în sân şi am privi cum se
răspândesc, fără să luăm măsuri de combatere.
Sectele vin la noi cu ideologii noi, prin cari ne atacă doctrina de
credinţă a bisericii şi sfarmă unitatea de viaţă a neamului. Şoptesc pe la
urechile poporului nostru paşnic, învăţături cu pretenţia de a fi biblice şi
dacă nu sunt totdeauna ascultate, lasă totuşi foarte adeseori în suflete
umbre de îndoială, neîncredere şi nepăsare. Şi dela starea aceasta până
la haos nu este decât un pas.
Distrugerea unităţii de credinţă creştină şi naţională este o crimă.
Biserica şi preotimea nu pot sta liniştite, nici şovăi, când e subminată
temelia doctrinală pe care se află. „Biserica este o armată de
misionari".9 Friecare preot este un misionar, deci un luptător pentru
apărarea şi răspândirea evangheliei creştine ortodoxe. De asemenea
fiecare preot trebue să ştie că sectele şi ereziile pătrund numai într-o
biserică slab reprezentată şi slab apărată.
Cum nicio apă nu mai poate spăla ruşinea protopopilor lui
Atanasie dela 1700 cari au prezidat prima spărtură în unitatea de
credinţă a poporului român, la fel nicio apă nu va spăla ruşinea de pe
obrazul păstorilor de azi din biserica României, dacă nu vor apăra cu
focul dragostei şi cu înţelepciunea ştiinţei unitatea şi puritatea credinţei
ortodoxe în faţa atacurilor ereziilor sectare.
Ideologiei sectare trebue să-i opunem doctrina ortodoxă şi sus în
cercurile conducătoare, din stat, unde cu o condamnabilă nepăsare li se
acordă cea mai desfrânată libertate de propagandă, şi jos în masa
poporului neştiutor. Toate învăţăturile eretice se cer cernute, cântărite şi
trecute prin examenul unei critici obiective, aşa după cum au făcut cu ele,
la vremea lor, sfinţii apostoli părinţi şi mari dascăli ai bisericii şi să nu
ne liniştim până ce nu facem pace în sânul bisericii şi al poporului.
Paginile ce urmează le-am scris în acest scop creştinesc şi

7 Efeseni 4, 11—12
8 Vezi loan cap. 17.
9 V. Gh. Ispir.
românesc. Baptismul este una dintre sectele cele mai active şi cu o
propagandă bine organizată şi susţinută. Are reprezentanţi străini în ţară
şi predicatori plătiţi din fonduri străine. Răspândirea lui nu ne poate lăsa
nepăsători. Mai ales atunci când vine cu pretenţia de a ne corecta şi
altera întreg fondul sufletesc al neamului.
Lucrarea nu e completă; va avea şi defecte, căci e scrisă de pe
front. Dar aşa cum e, o trimitem în mijlocul cetitorilor cu gândul aprins
de dorul trezirii unui mai viu interes faţă de problema combaterii sectelor
în general şi a baptismului în special.

INTRODUCERE
Secta baptiştilor deşi nu are dogme sau un crez mărturisit de toţi membri
ei la fel, totuşi aflăm în foile şi în cărţile ei de propagandă un mănunchiu de
învăţături, la care aderenţii ei ţin ca la nişte dogme.
In general doctrina despre Sfânta Treime baptiştii o primesc în forma în
care a fost definită in simbolul apostolic şi în crezul niceo-constantinopolitan.
La fel acceptă, în linii vagi, învăţătura ortodoxă cu privire la viaţa viitoare şi la
judecata din urmă [eshatologia]. Restul dogmelor creştine, care a format
patrimoniul sacru al Bisericii din vremea apostolilor, martirilor, al sfinţilor şi al
sinoadelor ecumenice, este radical reformat, după dorinţa şi priceperea lor.
Baptiştii se declară aderenţi ai Reformei din veacul al 16-lea, cari însă,
în opoziţie cu înşişi iniţiatorii ei, trag toate consecinţele din principiile
protestantismului reformat. De aceea nu cruţă nicio dogmă şi nicio autoritate în
drumul lor spre crearea unui nou tip de „biserică”. Ei îşi atribue misiunea de-a
oferi omenirii „biserica Bibliei”, religia spiritului pur de orice pată şi liber de
orice tradiţiune. Singura lor autoritate „în materie de credinţă şi viaţă
religioasă” este Biblia. Omul este din fire păcătos şi se mântueşte prin credinţa
în Iisus Hristos, fără de condiţia faptelor bune. Biserica este alcătuită din
oameni născuţi din nou, toţi egali, – fără căpetenii „vizibile”, – toţi preoţi, toţi
cu aceleaşi drepturi şi datorii. Cei cari îşi mărturisesc renaşterea în credinţa lui
Iisus Hristos se botează. Copiii nu pot fi botezaţi neputând să-şi mărturisească
o credinţă conştientă. Păcătoşii botezaţi se exclud din comunitate. Botezul şi
Cina Domnului sunt două simboluri, cari se practică conform Evangheliei, dar
fără nicio putere harismatică. Comunitatea creştină nu are niciun grad ierarhic
şi nicio legătură cu statul. Biserică liberă în stat liber. După moarte nimeni şi
nimic nu mai poate ajuta la purificarea sufletelor. Cultul sfinţilor, al icoanelor
şi al morţilor nu are nicio justificare biblică.
Acestea sunt principiile fundamentale ale sectei baptiste. Le vom analiza
pe rând, trecându-le prin examenul unei expuneri şi critici obiective. In
expunere ne vom servi de scrieri baptiste, iar în critică ne vom servi de luminile
pe cari ni le dă Biblia, ştiinţa istoriei, raţiunea şi bunul simţ.
 DOCTRINA DESPRE CUVÂNTUL LUI
DUMNEZEU
Baptiştii cred şi mărturisesc că Biblia este „izvorul fără greş al
cunoştinţei de Dumnezeu, precum şi singura regulă şi normă a credinţei şi
purtării în viaţa noastră”.10 Noul Testament este singura „sursă de cunoştinţe în
tot ce priveşte viaţa şi organizaţia bisericii creştine primitive”. 11 Fiecare creştin
„şi cel mai umil şi cel mai prost, poate şi trebue să primească Duhul lui
Dumnezeu, luminile destinate a-l lumina şi de a-l face să înţeleagă sensul
cuvântului divin”.12
Faţă de învăţătura eretică a baptismului, Biserica creştină ortodoxă
învaţă, că descoperirea lui Dumnezeu se păstrează în sfânta Scriptură şi în
sfânta Tradiţiune. Sfânta Scriptură este cuvântul scris, iar sfânta Tradiţiune este
cuvântul nescris al lui Dumnezeu. Amândouă formează comoara revelaţiunii
sau descoperirii dumnezeeşti şi amândouă sunt averea Bisericii: şi Biblia şi
Tradiţiunea. Biserica le păstrează pe amândouă; ea singură interpretează fără
putinţa de a greşi cuvântul lui Dumnezeu, nu omul. Omul greşeşte Biserica nu.
Biserica este sub cârma Duhului Sfânt. Ea are şi ea dă lumina. Când omul se
aşează în locul Bisericii, dă dovadă de mândrie.
Baptismul respinge Tradiţiunea şi în locul Bisericii aşează omul. Că
face bine cu aceasta sau nu, vom vedea în cele ce urmează. In orice caz
baptismul sau oricare altă erezie care e contra Tradiţiunei, dacă vrea să arunce
Tradiţiunea şi să tăgăduiască autoritatea şi dreptul Bisericii la interpretarea
sfintei Scripturi, atunci trebue să dovedească cu Biblia, în primul rând, că:
1. Biblia a fost mai întâi, apoi Tradiţiunea.
2. Tradiţiunea nu a avut niciun rol la alcătuirea Bibliei.
3. Biblia nu mărturiseşte nimic despre Tradiţiune.
4. Tradiţiunea este contra Bibliei şi Biblia contra Tradiţiunei.
5. Tot ce au învăţat Mântuitorul şi apostolii se cuprinde în Noul Testament.
Şi în rândul al doilea că:
1. Oricine poate ceti şi înţelege fără niciun ajutor şi fără nicio greşală Biblia.
2. Creştinii cei dintâi au avut toţi Biblia, în întregime.
3. Au învăţat din ea fără învăţători.
4. Omul nu greşeşte la interpretarea Bibliei.
5. Baptiştii ţin ceeace spun cu privire la Biblie. Dacă toate aceste ziceri sunt
adevărate şi se pot dovedi cu ajutorul Bibliei, atunci baptiştii au dreptate; dacă
nu, atunci trebue să-şi vadă greşala şi să se întoarcă la calea adevărului. Le vom
cerceta pe rând.

1. Biblia sau Tradiţiunea ? Care a fost mai întâi ? Multe rătăciri au fost
10 Mărturisirea credinţei creştinilor botezaţi. Arad 1927, p 3.
11 Id. ib. p. 6.
12 Id. ib. p. 7.
şi mai sunt între oameni din pricina că nu şi-au pus întrebările acestea şi nu au
răspuns la ele după adevăr. Toate rătăcirile sectelor eretice vin de aci, din
marea greşală că nu au ţinut calea cea dreaptă a adevărului, deşi ea nu este greu
de aflat.
Dacă deschidem cartea vremii, istoria lumii dela începutul ei, vom vedea
că mai întâi au fost jertfa, rugăciunea şi închinarea, apoi a urmat cartea scrisă,
care ne arată ce trebue să facem ca să ne mântuim. Cartea Facerii 13 ne spune că
fraţii Cain şi Avel, apoi Enos şi Noe şi toţi patriarhii de pe urma lor, au adus
jertfe şi rugăciuni lui Dumnezeu, înainte de a fi Moise care a scris despre ele în
cele cinci cărţi dela începutul Bibliei. Moise a trăit cam cu 1500 ani înainte de
Hristos, iar Cain şi ceilalţi urmaşi ai lui Adam au trăit cel mai puţin cu cinci mii
de ani înainte de Hristos.
Deci în Vechiul Testament au fost mai întâi închinarea, jertfa şi
rugăciunea, apoi a urmat cartea scrisă sau Scriptura. Tradiţiunea a fost mai
întâi, apoi Biblia sau Scriptura Vechiului Testament.
Dacă trecem la Noul Testament întâlnim acelaş lucru. Ştim precis că
Mântuitorul nu a scris nimic. El şi-a lăsat nescris testamentul. Scrisul Lui în
nisip nu este dovadă că a scris ceva din viaţa sau Evanghelia Sa. Toată predica
Lui a fost cu graiul viu. Trei ani şi jumătate a cutreerat satele şi oraşele
răspândind între oameni cuvântul adevărului. învăţătura Sa a fost vestită
oamenilor prin pilde şi vorbiri nescrise. Abia peste zece ani dela moartea Lui s-
a scris prima Evanghelie.14 După El au urmat apostolii cari aşişderea la început
nu au scris nimic, ci numai au predicat Evanghelia şi au întemeiat rând pe rând
biserici în cele mai mari oraşe ale lumii de atunci, fără a le încredinţa nicio
Evanghelie şi nicio scrisoare decât învăţătura vie, nescrisă, fără cărţi şi fără
scrisori, aşa după cum au moştenit-o dela Hristos. Ei s-au ţinut mai întâi de
Tradiţiune. Sf. Pavel laudă pe ceice o ţin15 şi îndeamnă a o păstra cu
grijă.16
Deci şi în Noul Testament a fost mai întâi Tradiţiunea, cuvântul nescris
al lui Dumnezeu, apoi a urmat cuvântul scris, Scriptura. La început creştinismul
era predicat şi trăia viu în sufletele oamenilor, fără să fie scris. Atunci oamenii
nu aveau încă Noul Testament, dar aveau pe Iisus Hristos tipărit în inima şi în
viaţa lor. Astăzi se întâmplă tocmai întors; oamenii au Biblia dar nu au pe Iisus;
umblă cu Biblia subsuoară, fără să aibă pe Hristos Domn şi Stăpân în inima şi
în viaţa lor.
Dar ni se mai cere să răspundem la o întreit bare însemnată: Ce a fost
mai întâi: Biblia sau Biserica ? Este fapt dovedit, limpede ca lumina zilei, că
Biserica creştină s-a întemeiat la Pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli, în
anul în care Mântuitorul a fost răstignit, a înviat şi s-a înălţat la cer. Deci la
anul 33 după naşterea Sa, prin botezul celor 3 mii de oameni 17 s-a întemeiat
cea dintâi biserică creştină, în Ierusalim. Pe urma ei s-au întemeiat curând

13 Facere 4, 1-4; 4, 26; 9, 19.

14 Vezi V. Gheorghiu; Introd. în sf. cărţi a Noului Testament. Sunt autori cari vorbesc de Evanghelii scrise numai
după anul 60 d. Hr.
15 I Corinteni 11, 1—2.
16 II Timotei 2, 1—2.
17 Fapte, cap. 2.
altele din ce în ce mai numeroase, în Palestina, Asia-Mică, Africa şi Europa,
în timp ce nu era scrisă nicio carte din Noul Testament. Numai târziu, după ce
bisericile s-au înmulţit şi apostolii nu au mai putut fi de faţă în toate oraşele
şi parohiile pe cari le-au întemeiat, s-a început scrierea cărţilor sfinte, fără ca în
ele să se poată cuprinde tot ce a învăţat Mântuitorul sau apostolii Săi. Aşa încât
putem susţine uşor afirmaţiunea că Biblia nu a fost un element fundamental la
intemeerea şi constituirea Bisericii. După cum s-a spus cu perfectă dreptate,
sfânta Scriptură a fost cea dintâi Tradiţiune scrisă. Deci şi la întrebarea, ce a
fost mai întâi: Biblia sau Biserica, răspunsul este că mai întâi s-a întemeiat şi
s-a răspândit Biserica în bună parte, apoi a urmat cartea scrisă. Iată prin urmare
două răspunsuri cari dau putere neclintită şi nemuritoare Tradiţiunei sfinte.
Când apostolii au început să scrie, Biserica era întemeiată şi creştinismul
era răspândit în toate oraşele mari ale împărăţiei romane, ceeace nimenea nu va
putea tăgădui. Deci şi în Noul Testament ca şi în Vechiul Testament, mai întâi
a fost cuvântul nescris, Tradiţiunea vie şi Biserica, apoi a urmat scrierea sau
Scriptura. Biblia s-a făcut după Tradiţiune, nu Tradiţiunea după Biblie.
2. Ce rol a avut Tradiţiunea la alcătuirea Bibliei ? Istoria ne arată
limpede, că sfânta Scriptură a izvorât din Tradiţiune. Tradiţiunea este izvorul
sau fântâna Bibliei. Tradiţiunea a fost leagănul, braţele pe care s-au purtat
scrierile sfinte. Tradiţiunea a păzit scrierile apostolilor de ale ereticilor. Ce se
alegea de Biblie, dacă se lăsa în voia ereticilor?... Tradiţiunea a fost viaţa şi
puterea Bisericii în cele dintâi veacuri ale creştinismului. Scrierile la
începuturile Bisericii au fost ceva rar, ceva ce în lipsa tiparului, se răspândea
foarte cu greu. Numai cuvântul alerga,18 cuvântul cel viu şi nescris,
Tradiţiunea. Rolul Tradiţiunei în alcătuirea Bibliei este deci covârşitor. Căci
dacă nu era Tradiţiunea, nu era nici Biblia. Sub aripile Tradiţiunei s-au scris,
s-au adunat şi s-au păstrat cărţile sfintelor Scripturi atât ale Vechiului, cât şi ale
Noului Testament. Şi mai ales s-au selecţionat. Căci se ştie că în primele
veacuri au apărut o mulţime de cărţi apocrife: evanghelii, apocalipse, scrisori şi
fapte atribuite apostolilor, cari căutau să pervertească adevărul creştin. Biserica
însă le-a cernut. Autoritatea Bisericii, pe care o neagă protestantismul sectar,
a selecţionat cărţile inspirate de cele apocrife şi ne-a dat sfânta Scriptură, aşa
cum o avem astăzi.
Baptiştii sunt beneficiarii Tradiţiunei Bisericii primare, din tezaurul
căreia au luat Biblia, cele 8 articole din credeu şi alte lumini, cu ajutorul cărora
au pătruns în tainele descoperirii divine, pentru a le altera prin învăţăturile lor
eretice.
3. Despre valoarea Tradiţiunei mărturiseşte mai întâi şi mai presus de
toate însăşi Biblia. Ne vom referi numai la mărturiile Noului Testament cari
sunt cele mai clare şi mai preţioase. In Noul Testament avem cele mai sigure
dovezi despre valoarea Tradiţiunei deopotrivă cu a sfintei Scripturi.
Este ştiut că ceea ce au scris apostolii formează Scriptura Noului
Testament, iar ceea ce a rămas nescris dela ei şi dela Mântuitorul formează
sfânta Tradiţiune. Nu mai încape nicio îndoială că au rămas nescrise o mulţime
de învăţături sfinte, despre cari ne dă dovadă foarte limpede însăşi Biblia.
18 II Tesal. 3, 1.
 Sfintele Evanghelii ne mărturisesc că Mântuitorul a vestit cuvântul
mântuirii vreo trei ani şi jumătate, fără să scrie nimic. Apoi după înviere a
petrecut 40 de zile cu apostolii, vorbindu-le despre tainele împărăţiei lui
Dumnezeu19 şi deschizându-le mintea, ca să înţeleagă Scripturile. 20 Ce ne-a
rămas dela El este puţin din ceeace a vorbit şi a învăţat cât a stat pe pământ.
Căci, după cum ne spune apostolul şi evanghelistul Ioan: „Iisus a făcut faţă de
ucenicii săi şi alte minuni, multe, cari nu s'au scris îa cartea aceasta... Sunt şi
alte multe lucruri pe cari le-a făcut Iisus şi cari, dacă s-ar fi scris, cu
deamănuntul, socotesc că nici în lumea toată n-ar fi putut să încapă cărţile ce
s-ar fi scris".21 Aceste cuvinte le scrie Sf. Apostol Ioan, cel din urmă
evanghelist, care cunoştea Evangheliile scrise înainte de a lui, încât cu atât este
mai preţioasă mărturia lui, că în afară de cele scrise în Evanghelii despre viaţa
şi faptele Domnului, au mai rămas destule şi nescrise.
Totuşi, Mântuitorul la înălţarea Sa la cer a poruncit apostolilor să
convertească toate neamurile, să le boteze şi să le înveţe, ca să păzească toate
câte le-a poruncit EL22 Ce sunt toate aceste câte a făcut, câte a învăţat şi a
poruncit El să se păzească decât învăţăturile vii, rostite cu gura şi păstrate de
apostoli şi urmaşii lor sub numirea de cuvântul nescris al lui Dumnezeu, sau
sfânta Tradiţiune.
In privinţa aceasta Sfântul Pavel şi ceilalţi apostoli încă ne dau o
mărturie foarte preţioasă. Faptele Apostolilor ne spun, că Sf. Ap. Pavel a stat şi
a învăţat în Corint un an şi şase luni,23 în Efes trei ani24 şi prin ţinuturile Siriei şi
ale Ciliciei a predicat 15 ani, 25 iar în Roma a predicat doi ani. 26 Deci iarăşi ani
de zile de învăţătură nescrisă, pe care apostolul nu uită să scrie că trebuie
păstrată şi urmată ca şi cea scrisă.27
Acestea le ştim numai despre Sf. Ap. Pavel. Dar ceilalţi sfinţi apostoli ai
Mântuitorului, cât au predicat28 şi ce au scris din învăţăturile Domnului? Cine
ştie? Mai ales că două din Evanghelii nici nu sunt scrise de apostoli. Marcu a
scris-o după învăţăturile primite dela Sf. Ap. Petru şi Luca după Sf. Ap. Pavel.
Iar dintre toţi apostolii abia 6 au scris. Dar cei 6 – 7 ce-au făcut?...
Deci, cea mai puternică dovadă despre valoarea Predaniei, ne-o dă
însăşi sfânta Scriptură. „Dacă noi înşine sau un înger din cer ar vesti altă
Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema!”29 Evanghelie
vestită, propovăduită cu graiu viu, nu scrisă, a fost aproape toată învăţătura
apostolilor, ca şi a bunului nostru Mântuitor.
Cu vremea s-a cuprins în scris ce a rămas nescris dela Mântuitorul şi
dela apostolii Săi şi se păstrează în scrierile părinţilor apostolici [urmaşii
19 Fapte 1, 3.
20 Fapte 1, 3.
21 Ioan 20, 30; 21. 25.
22 Matei 28. 20.
23 Fapte 18, 11.
24 Fapte 20, 31
25 Galateni 1, 21—2, 1
26 Fapte 28. 30.
27 Filipeni 4, 9 ; II Tesaloniceni ?, 15; 3, 6; 1 Corinteni 11, 1; Galateni 1, 8. Vezi şi ceteşte aceste versuri
clasice despre valoarea sfintei-Tradiţiuni egală cu a sfintei Scripturi.
28 Fapte 15, 32.
29 Galateni 1, 8
apostolilor], a sfinţilor părinţi, în hotărârile sinoadelor ecumenice şi în cărţile
de slujbă ale Bisericii. Dar fapt neîndoios este, că însăşi sfânta Scriptură
mărturiseşte despre sfânta Tradiţiune. Atât Mântuitorul, 30 cât şi sfinţii apostoli
ne poruncesc să le păzim pe amândouă cu toată sfinţenia. încă mai mult
cuvântul şi spiritul, decât litera.31
4. Urmează să ne întrebăm: Tradiţiunea este contra Bibliei, sau nu ? Am
văzut că Biblia vorbeşte de Tradiţiune şi izvoreşte din ea. Nu cumva
Tradiţiunea se contrazice cu Biblia, după cum le place baptiştilor să spună? 32
Nu se exclude una pe alta, în loc să se întregească? Vine Tradiţiunea cu
învăţături despre cari Biblia nu scrie nimic ? Aduce ea ceva nou, ce stă în
contra sfintei Scripturi ? Biserica ortodoxă cu întreg trecutul şi cu întreagă
învăţătura ei mărturiseşte că nu! Noi credem şi mărturisim că învăţăturile şi
obiceiurile cari sunt contra Bibliei nu sunt Tradiţiune şi nu le primim.
Predania pe care o primim noi este dumnezeiască. Adecă: nu stă în contrazicere
cu Sf. Scriptură, convine revelaţia, întregeşte şi interpretează Sf. Scriptură, şi
îndeplineşte criteriile universalităţii creştine, antichităţii apostolice şi consensul
sfinţilor Părinţi.
Baptismul susţine că mântuirea prin credinţă şi fapte bune, botezul
copiilor, cultul icoanelor şi al sfinţilor, precum şi toate cele şapte sfinte Taine,
alcătuesc o Tradiţiune de „ceremonii introduse împotriva celor scrise în Noul
Testament, în biserica creştină în epoca ei decadentă şi sub influenţa altor
religii necreştine".33 Dacă fraza aceasta ar fi adevărată, atunci, apostolii şi
urmaşii lor, sfinţii, mucenicii şi luptătorii pentru răspândirea Evangheliei din
veacurile de prigoană ale creştinismului, au alcătuit o „biserică creştină în
epoca ei decadentă", — ceea ce numai neştiutorii şi mincinoşii pot spune. Din
fericire, vremea din care ne-au rămas învăţăturile şi „ceremoniile" cu privire la
mântuire, botezul copiilor, sfintele Taine şi cultul sfinţilor şi al icoanelor, pe
lângă sfânta Scriptură, este aceea pe care învăţaţii cei mai aleşi ai omenirii
creştine au numit-o şi au recunoscut-o epoca de aur a creştinismului, adecă
vremea în care învăţătura creştină a fost ţinută în cea mai curată sinceritate şi
strălucire. Atunci a fost viaţa şi creşterea cea mai frumoasă a Bisericii, în
veacurile ei dela început; încât a spune că învăţătura ortodoxă a Bisericii
creştine este produsul unei epoci decadente, este o îndrăsneală proprie
ignorantelor şi vanitoşilor.
Vom cerceta pe rând, şi mai pe urmă, fiecare din pricinile pentru cari
baptismul susţine că între Tradiţiune şi Biblie este contrazicere. Aci ne
mărginim a constata numai faptul, că baptismul când atacă şi învinueşte
doctrina ortodoxă a Bisericii, atacă şi învinueşte epoca primară şi epoca de aur
a creştinismului, care departe de a primi ceremonii contrare Bibliei, sau departe
de a fi o epocă decadentă, a fost tocmai epoca cea mai strălucită şi a celor mai
bogate jertfe aduse în slujba lui Iisus şi a Evangheliei Sale. A dus lupta
biruitoare cu iudeii, cu ereziile, cu împăraţii şi cu filosofii păgâni, ne-a păstrat
sfânta Scriptură şi ne-a lăsat o Biserică vie şi luptătoare, cu un crez ce-l rostim
30 Matei 28, 20.
31 II Corinteni 3, 6 şi II Timotei 2, 2.
32 Vezi: Farul creştin, (revista oficială a baptiştilor] an. 111, Nr. 11, p.2
33 Farul creştin, ac. p. 2.
şi astăzi la sfânta Liturghie şi un calendar plin de numele mărturisitorilor,
sfinţilor şi mucenicilor legii lui Hristos. Biserica aceasta este Biserica
Tradiţiunei şi a Bibliei. Nu a Bibliei contra Tradiţiunei, nici a Tradiţiunei
contra Bibliei; cu atât mai puţin a Bibliei fără Tradiţiune sau a Tradiţiunei fără
Biblie. A fost Biserica Mântuitorului Hristos, „una, sfântă, sobornicească şi
apostolească", infalibilă şi eternă. Una cu Traditiunea, una cu Biblia; când era
„un Domn, o credinţă, un botez”,34 o turmă şi un Păstor.35
Cum ar putea deci o astfel de epocă să fie contra Bibliei, când însăşi
alcătuirea şi păstrarea ei [a Bibliei], în forma în care o avem astăzi, se da-
toreşte acestei epoce. Părerea că Traditiunea ar fi contra Bibliei este o părere a
vremii noastre, izvorîtă din capul protestanţilor, nicidecum a Bisericii din cele
dintâi veacuri creştine. Este o părere protestantă-baptistă şi nicidecum un
adevăr pe care să ni-l descopere Biblia sau istoria Bisericii.
Dar dacă Sf. Tradiţiune nu este şi nu poate fi contra Sfintei Scripturi
atâta vreme cât ştim.că însăşi Biblia este opera Predaniei, nu cumva Biblia este
contra Tradiţiunei ?
Sectanţii se folosesc de câteva texte biblice pe cari le interpretează
arbitrar şi tendenţios ca să scoată din ele dovezi în contra Predaniei. Aşa
citează versul: „Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi
ceva din ele”.36 Tradiţiunea este adaus, deci este călcarea legii, spun sectanţii.
Dar Moise nu a spus acest lucru. El a poruncit Israiltenilor să ţină cu sfinţenie
legea primită pe muntele Sinai şi nu se referă la Predanie. Dovadă este întreg
şirul cărţilor Sfintei Scripturi ce urmează cărţilor lui Moise, cari s-au adaus la
legea lui Moise, fără să le socotească nimenea contrare versului citat.
Alt text este luat din cuvintele Mântuitorului despre datini şi rândueli
omeneşti37 cari încă nu se referă la Tradiţiunea creştină, ci la obiceiurile
fariseilor ce se socoteau mai presus de Scriptură.
Nu au putere doveditoare contra Predaniei nici cuvintele citate din
prologul Evangheliei dela Luca şi din cel dela Faptele Apostolilor 38 ca şi când
autorul lor ar fi scris „toate” cele despre Isus şi învăţătura Lui. Căci după Luca
au scris şi alţii, ceea ce el nu a scris. De pildă evanghelistul Ioan scrie
Evanghelia sa mult mai târziu decât Luca şi cuprinde în ea o mulţime de
informaţiuni pe cari nu le aflăm în Evanghelia după Luca, pe care Ioan o
cunoştea. Nici Luca nici Ioan nu au scris „toate”, ci au lăsat „multe lucruri”
nescrise şi păstrate prin Predanie.
Cuvintele Sf. Pavel: „să nu treceţi peste ce este scris” 39 iarăşi nu se
referă la Sf. Tradiţiune, ci la partidele din Corint. Apostolul dă îndemnul ca
nimenea să nu se mândrească, nici să facă împărecheri, ci să gândească la ce s-
a scris ceva mai înainte, în capitolul I versul 31, ca „celce se laudă în Domnul
să se laude”.
Mai cităm un singur loc la care aleargă sectanţii, ca să arate că Biblia

34 Efeseni 4, 5.
35 Ioan 10, 16.
36 A Doua Lege 4, 2. Comp. cu Isus Navi 1, 7—8
37 Matei 15, urm. şi 1 Marcu 7, 13.
38 Luca 1, 3 şi Fapte 1, 1.
39 I Cor, 4, 6
este contra Predaniei. Anume cuvintele Apocalipsei [22, 18]: De va mai pune
cineva ceva la cuvintele prorociei cărţii acesteia, Dumnezeu va pune asupra lui
pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta. Dar aici nu este vorba de toată
Scriptura, nici de Tradiţiune, ci numai de cuvintele prorociei acestei cărţi,
adică de Apocalipsă. Cine adaugă ceva la Apocalipsă, acela va fi pedepsit. E
clar.
Putem deci conclude, fără să ne mai referim la alte texte biblice, că după
cum sf. Tradiţiune nu este contra sfintei Scripturi, nici sf. Scriptură nu are nici
un text care să mărturisească contra sfintei Tradiţiuni. Aşa încât putem trece la
punctul ce urmează.
5. Cuprinde Noul Testament tot ce au învăţat Mântuitorul tiristos şi
sfinţii apostoli? Am spus mai înainte că Mântuitorul a învăţat trei ani şi
jumătate, fără să scrie nimic. Sf. evanghelist Ioan, ultimul scriitor de
Evanghelie, ne mărturiseşte limpede că nu s'a scris tot despre Hristos şi
lucrările Lui.40 Au rămas multe, foarte multe nescrise. Mântuitorul a trimis
apostolii să propoveduiască,41 nu să scrie.
Sf. Apostol Pavel, după convertire, predică în Corint un an şi şase luni, 42
în Efes trei ani43 iar prin ţinuturile Siriei şi Ciliciei 15 ani, 44 doi ani la Roma şi
în alte părţi alţi ani. Ce sunt scrisorile lui, cari se cetesc în 1 – 2 ore, faţă de ani
îndelungaţi de propoveduire a cuvântului lui Dumnezeu. Şi ce vom zice când
vedem că în scrierile lui porunceşte cu toată asprimea, să se păstreze cu
sfinţenie adevărurile primite nu numai prin scrisoare, ci şi prin predică, prin
graiu viu, nescrise. „Cele ce aţi învăţat, şi aţi luat şi aţi auzit şi aţi văzut la
mine: acestea să le faceţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi”, 45 scrie sf. Pavel
Filipenilor. La fel scrie Tesalonicenilor: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi
predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră”.46
„Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar vesti altă Evanghelie decât aceea
pe care vam vestit-o, să fie anatema!”47
Dar Sf. Ap. Petru, numai atâta a învăţat cât a scris în cele două Epistole
ale sale? Dar Sf. Ap, Iacob, numai cât a cuprins în Epistola sa? Dar ceilalţi
şapte apostoli dela cari nu ne-a rămas nicio scrisoare, ce au predicat – căci ştim
sigur că au predicat – până când şi-au pecetluit învăţătura şi credinţa prin
moartea de martiri?
Sf. Ap. Ioan spune aşa de duios: „Multe având a vă scrie, n-am voit să le
scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduesc să viu la voi şi să grăesc gură către
gură, ca bucuria noastră să fie deplină”.48 Ce sunt acele „multe” lucruri şi
învăţături pe cari nu le spune în scrisoare, decât adevăruri cari nu s-au scris şi s-
au păstrat nescrise, în Tradiţiunea primilor creştini, primită „gură către gură” de
la sfinţii apostoli ai Mântuitorului.
40 Ioan 20, 30 şi 21, 25.
41 Matei 28, 19-20.
42 Fapte 18, 11.
43 Fapte 20, 31.
44 Galateni 1, 21-2, 1.
45 Filipeni 4, 9.
46 II Tesaloniceni 2, 15.
47 Galateni 1. 8. Vezi şi II Tesaloniceni 3, 6 şi 1 Corinteni 11, 1.
48 II Ioan 12. Vezi şi III Ioan 13—14.
 Iată câte dovezi ne dă Sf. Scriptură că ea nu cuprinde toată învăţătura lui
Iisus şi a sfinţilor apostoli. Ea este insuflată de Dumnezeu şi „de folos” 49 dar nu
„de ajuns”. Nu spune nicăiri că ea cuprinde totul, mai ales că atunci când s-a
scris acest vers, nici nu era alcătuit Noul Testament şi se referă mai mult ca
sigur la Vechiul Testament. Timotei nu avea de unde cunoaşte decât Vechiul
Testament, căci pe cel Nou îl asculta din gura Sf. Pavel, care mai târziu îi
porunceşte să rămână credincios în cele ce a învăţat dela el.50
Prin urmare, dintr'o scurtă privire asupra Bibliei şi a bisericii din primele
veacuri creştine se scot destule dovezi ce arată limpede ca lumina zilei, că
Biblia nu a fost, nu este şi nu poate fi despărţită de Tradiţiune, nici Tradiţiunea
de Biblie. Cu Biblia în mână am constatat şi am dovedit că:
1. Mai întâia a fost sfânta Tradiţiune, apoi sfânta Scriptură.
2. Biblia s-a născut din Tradiţiune, aceasta din urmă având meritul că
sub ocrotirea Duhului Sfânt a adunat şi alcătuit Biblia aşa cum o avem astăzi.
Sfânta Tradiţiune ne-a dat sfânta Scriptură, aceasta fiind cea dintâi Tradiţiune
scrisă. Una de alta nu se poate despărţi, căci amândouă cuprind revelaţiunea
sau descoperirea dumnezeiască. Cine nu ţine Tradiţiunea, nu ţine nici Scriptura.
3. Cea mai bună mărturie despre Tradiţiune ne-o dă Biblia. Scriptura nu
zice: numai Biblia. Aceasta o spun baptiştii. Biblia zice: şi Tradiţiunea.
4. Tradiţiunea dumnezeiască a Bisericii ortodoxe nu este contra Bibliei,
nici Biblia contra Pre-daniei. ci amândouă se întregesc şi se luminează
reciproc.
5. Mântuitorul nu a scris nimic, iar apostolii nu au scris decât prea puţin
din ceea ce au învăţat şi au predicat, aşa că o bună parte din învăţăturile şi
rânduelile lor au rămas nescrise, deci Tradiţiune sfântă. Nu se poate vorbi de
Biserică şi de creştinii primelor veacuri, fără să vorbim şi de Tradiţiune.

II

1. Vom răspunde acum la al doilea rând de întrebări. În primul punct

întrebarea: Poate oricine ceti şi înţelege, fără niciun ajutor, Biblia ? Desigur că
poate, anumite părţi, dar nu toate. Cea mai bună dovadă că nu oricine poate
singur ceti şi înţelege corect Biblia, ne-o dau neînţelegerile sectare şi cazul
vistiernicului împărătesei Candachia din Etiopia. Mare dregător, ministru de
finanţe şi totuşi nu înţelege pe Isaia prorocul până ce nu-l lămureşte Filip. Nu
Duhul Sfânt, ci Filip cu ajutorul Duhului Sfânt.
– „Înţelegi oare ce citeşti”, l-a întrebat Filip.
– „Cum aş putea să înţeleg, răspunde el, de nu mă va călăuzi cineva?” Şi
Filip i-a binevestit pe Isus.51 Deci dacă un mare vistiernic nu a fost în stare să
înţeleagă Scriptura fără călăuza unui om învăţat în tainele ei, cum va putea să o
facă orice om „şi cel mai umil şi cel mai prost”, cum susţine baptismul? De
sigur, Duhul lui Dumnezeu suflă unde vrea, 52 dar El lucrează prin oameni aleşi
şi mai ales prin Biserică.
49 II Timotei 3, 16.
50 II Timotei 3, 14.
51 Fapte 8, 26-35.
52 Ioan 3, 8.
 Este adevărat că baptismul admite şi ajutoare la interpretarea Bibliei,
„dela cercetători ai Scripturii, învăţaţi şi cu o viaţă sfântă”. 53 Dar cercetătorii
Bibliei şi învăţaţii cu viaţă sfântă sunt sfinţii Părinţi ai bisericii Răsăritului, cari
sunt cei mai aproape de izvorul creştinismului şi cari se identifică cu însăşi
Tradiţiunea sfântă a Bisericii.
Şi apoi mai este ceva: Cum va putea înţelege oricine şi oricum gândurile
înalte din Evanghelia Sfântului Ioan, tainele adânci din Apocalipsă, sau
locurile grele de înţeles54 din scrierile Sf. Ap. Pavel? In asemenea împrejurări
Biblia ne trimite la slujitorii Bisericii, pentru a ne lămuri ce nu înţelegem. 55
Căci lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei lui Dumnezeu.56
Dacă toţi oamenii ar avea dreptul să tălmăcească cuvântul lui
Dumnezeu, ce rost mai au cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Oare toţi sunt apostoli?
Oare toţi prooroci? Oare toţi învăţători?... Oare toţi pot să tălmăcească ?” 57 De
sigur că nu.
Lauda baptiştilor şi a tuturor sectanţilor cu asistenţa Duhului Sfânt se
întoarce în contra lor. Căci dacă ei ar fi luminaţi de Duhul Sfânt la interpretarea
şi lămurirea Sfintei Scripturi, atunci între ei nu ar trebui să fie certe,
contraziceri şi desbinări. „Căci Duhul Sfânt nu se poate contrazice", – cum se
contrazic sectanţii şi baptiştii unii pe alţii. Şi Sfânta Scriptură ne porunceşte să
nu ne mulţumim numai cu luminarea dela Duhul Sfânt, ci să ispitim şi să
cercetăm dacă duhurile sunt după adevăr sau nu, şi vin dela Dumnezeu sau dela
diavol?! „Iubiţilor,, – scrie Sf. Ioan Teologul, – nu daţi crezare oricărui duh, ci
ispitiţi duhurile, de sunt dela Dumnezeu, fiindcă mulţi proroci mincinoşi au
ieşit în lume”.58
Cine nu ascultă de Biserica învăţătoare greşeşte, cum au greşit toţi
oamenii şi toţi ereticii, cari au luat în deşert Duhul lui Dumnezeu şi n-au
ascultat de autoritatea Bisericii. Căci unii ca aceştia „vor să fie învăţători ai
legii, dar nu înţeleg nici cele ce spun, nici lucrurile despre care se rostesc, cu
tărie”.59
2. Ce-i mai mult, creştinii cei dintâi nici nu au avut Sfânta Scriptură, ci
numai Sfânta Tradiţiune. Cea dintâi carte din Noul Testament, Evanghelia Sf.
Ap. Matei, nu s-a scris mai de vreme de anul 43 sau 44 după Hristos. După ea
rând pe rând s-au scris şi celelalte, în timp ce în toate oraşele mari ale
împărăţiei romane se înfiinţaseră deja comunităţi creştine. Pe lângă acest fapt
mai trebuie să facem constatarea greutăţii cu care se răspândeau pe atunci
scrierile. În lipsa tiparului sau a maşinilor de scris, ele toate se scriau şi se
copiau cu mâna, pe hârtie de papirus sau pe pergamente [piei de animale], 60 cari
erau destul de scumpe, mai ales în raport cu sărăcia primilor creştini. Acestea
cu privire la Noul Testament. Cât priveşte Vechiul Testament el era tot aşa de
53 E.Gill: Cine sunt si ce cred baptistii, p.9.II Petru 3, 16
54 II Petru 3, 16.
55 A Doua Lege 17, 8-12 ; 37, 7; Malahia 2, 7.
56 Matei 13, 11.
57 I Cor 12, 28-30. A se vedea şi: Efes, 4, 11; Fapte 20, 28 ; Romani 10, 15; Iacob 3, 1 ; ş. a.
58 I Ioan 4, 1
59 I Timotei 1, 7.
60 II Timotei 4, 13.
puţin răspândit printre creştini, el fiind păstrat cu grijă în sinagogele iudeilor şi
greu de copiat în raport cu mărimea lui.
Creştinii cei dintâi nu aveau credinţa din scrieri sau din cărţi. Ei trăiau
din cuvântul cel viu al lui Dumnezeu. Ei aveau pe Iisus viu şi învăţătura Lui
trează în viaţa şi în inima lor. Ei trăiau mai mult din Tradiţiune, decât din
Biblie. Răspândirea Bibliei în mulţimea creştinilor se datoreşte abia vremilor
noastre, după descoperirea tiparului. Asta nu înseamnă că Biblia nu era preţuită
de ei, când aflăm că toate slujbele şi rugăciunile bisericii sunt ori însoţite de
paremii din Vechiul Testament şi mai apoi din pericope evanghelice şi
apostolice, ori lucrate după texte biblice, ori împrumutate pe de-a-ntregul din
paginile Bibliei. Dar aceasta a fost opera Tradiţiunei Sfinte, care se identifică
cu însăşi biserica primelor veacuri pe care o admirăm atât de mult şi am dori-o
cu toţii reînviată. Nu se poate aminti de biserica şi de creştinii primelor veacuri
fară să se vorbească de Tradiţiune mai mult decât de Biblie, fiindcă Biblia era
la ei ceva foarte rar şi în curs de închegare, în vreme ce Tradiţiunea era însăşi
viaţa şi lumina lor. De aceea Sf. Irineu [†202] a spus cu dreptate, că „neamurile
au crezut în Hristos fără cerneală şi hârtie”.61
3. Mai este încă un lucru în care se încurcă baptismul când vrea să
tăgăduiască valoarea Tradiţiunei şi când susţine că fiecare om, „şi cel mai umil
şi cel mai prost” primeşte destulă lumină ca „să înţeleagă sensul cuvântului
divin”.62 Anume: Cum se face că în creştinism au fost dela început aleşi
apostoli şi învăţători ai cuvântului dumnezeiesc? Dacă fiecare om poate singur
să se lumineze, la ce folos apostolii şi învăţătorii? Doar minţeşte Biblia când
vorbeşte de ei? Doamne fereşte.
În Vechiul Testament Moise încredinţează poruncile preoţilor,63 iar în
Noul Testament Mântuitorul, după o noapte de rugăciuni, îşi alege din
mulţimea ascultătorilor 12 apostoli64 şi le dă puterea şi porunca de a vorbi şi
lucra în numele Lui.65 De ce se face alegere şi de ce se dă putere deosebită,
când fiecare om este în stare să înţeleagă cum vrea şi cum poate cuvântul lui
Dumnezeu? Dacă părerea baptistă ar fi adevărată, atunci rămâne cu totul
neînţeles actul alegereii sfinţilor apostoli şi puterea darului ce li s-a dat de a
lucra şi a lupta ca miniştri şi martori ai Lui şi ai Evangheliei. Tot aşa de
neînţeleasă ar fi şi deosebirea ce o face Biblia in foarte numeroase locuri, între
adevăr şi minciună, între conducători şi conduşi, între proroci şi apostoli
adevăraţi şi între proroci şi apostoli mincinoşi. Căci la unii adevărul pare
minciună şi la alţii minciuna pare adevăr. Slavă Domnului însă, că Noul
Testament pe care ereticii îl silesc de atâtea ori să slujească lor, ne dă şi aci o
lămurire de care se sfarmă toate minciunile învăţăturilor sectante. Să cetim
numai cu luare aminte ce scrie Sf. Ap. Pavel în scrisoarea întâia către
Corinteni, cap. 2 v. 8. Întreg capitolul este minunat şi limpede ca lumina zilei....
„Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt proroci? Oare toţi învăţători?"... Ce
rost au apostolii, prorocii şi învăţătorii în Biserica lui Hristos, când toţi oamenii
61 Adv. haer, 111 c 4.
62 Mărturisirea, op. cit. p. 7.
63 A Doua Lege 31, 9—12.
64 Luca 6.-'3; loan 15, 16.
65 Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15; Luca 9, 1 2; Ioan 20, 22.
„şi cei mai proşti” sunt în stare singuri să afle adevărul mântuirii?... Din fericire
şi aci putem constata că învăţătura baptistă de care ne-am ocupat nu este a
Bibliei, nici a Bisericii, ci este o biată părere omenească eretică, ieşită din
creierul protestantismului într-o clipă de ură şi mânie contra catolicismului.
Primii creştini nu au avut Biblia la îndemână cum o avem noi astăzi, ci
au avut dascăli, apostoli, preoţi, diaconi şi episcopi, dela cari primeau
învăţătura Evangheliei. Nu din carte, ci prin graiu viu, prin Tradiţiune.
Autoritatea tălmăcirii cuvântului lui Dumnezeu o avea şi atunci ca şi acum
Biserica, în virtutea unirii sale cu Duhul Sfânt.66
4. O dovadă foarte mult grăitoare în contra ereziilor cari sef,ridică
împotriva Tradiţiunei Bisericii este însăşi istoria lor, a ereziilor. Nu a fost
erezie care să nu şi scoată şi să nu-şi bazeze învăţăturile ei, pe Biblie. Dela
început, din vremea sfinţilor apostoli până astăzi. Cu Biblia în mână s-au ridicat
toţi ereticii contra Bisericii şi cu Biblia în mână au şi murit. Fost-au vremuri
când era aşa de tare puterea ereticilor şi aşa de mare numărul lor, încât şi
împăraţi erau de partea lor. Cu toate acestea s-au nimicit cu totul şi nu s-a mai
păstrat decât urma numelui lor. S-au prăbuşit şi s-au înnecat în întunerecul din
care au ieşit, fiindcă nu erau dela Dumnezeu. 67 Omul singur nu poate fi sieşi
singur lumină. Aşa s-a întâmplat mai demult, aşa se va întâmpla sigur şi cu
ereticii din vremea noastră. Dumnezeu îi descopere şi ni-i arată cum rătăcesc
dela calea Bisericii pe sute de căi, cu Biblia în mână, până ce singuri se vor
nimici, precum se şi arată destule semne. Ei se vor prăpădi şi Biserica va
rămânea biruitoare,68 până în veacul veacului, ca oamenii prin ea să cunoască
înţelepciunea lui Dumnezeu.69
5. Mai rămâne aci un punct de lămurit. Anume: Ţin baptiştii ceea ce
spun cu privire la Biblie şi la dreptul fiecărui om de-a o înţelege fiecare cum
poate? Dacă principiul acesta ar fi adevărat, atunci baptiştii cei dintâi ar trebui
să fie consecvenţi cu el. Ar trebui ca în propaganda lor să nu facă nimic
altceva, decât să răspândească Biblia şi să lase pe oameni singuri, cu Biblia în
mână să caute adevărul şi mântuirea. Singuri, fără nicio „călăuză”, în afară de
Biblie. Ori baptiştii sunt cei dintâi cari îşi calcă învăţătura, când nu primesc în
adunarea lor oameni cari nu cred ca ei şi când, pe lângă Biblie, se folosesc în
propaganda lor de o mulţime de cărţi, broşuri, foi, reviste şi tot felul de
„literatură”. Mai mult: au şcoli de învăţătură, seminarii şi facultăţi, în cari pe
lângă Biblie se învaţă şi alte studii.
Dacă Biblia este singurul izvor al cunoştinţelor despre credinţă şi purtare
în viaţă, şi dacă fiecare om este luminat deplin de Duhul Sfânt ca să o înţeleagă
fără de greşală, atunci credinciosul pe lângă ea nu mai are trebuinţă de nicio
şcoală şi de nicio carte. Deci baptiştii sunt cei dintâi cari nu cred în ceea ce
spun, se pun în opoziţie cu ei înşişi şi nu spun adevărul când mărturisesc că
„numai Biblia” trebue să conducă, fără Tradiţiune.
Cu acestea am terminat şi al doilea rând de răspunsuri şi am ajuns la
constatarea că,
66 Harnack: Precis de Histoire des Dogmes, p. 154.
67 Fapte, 5, 39.
68 Matei 16, 18.
69 Efeseni, 3, 10.
 1. Niciun om nu poate ceti fără niciun ajutor şi fără nicio greşală Biblia.
Sfânta Scriptură nu este cartea tuturor şi a nimănui. Biblia este averea Bisericii.
E opera Duhului Sfânt atâta vreme cât e păstrată, explicată şi propoveduită de
Biserică. In afară de Biserică, ea nu mai slujeşte lui Dumnezeu ci oamenilor,
cum e cazul sutelor de secte cari rătăcesc cu Biblia în mână.
2. Creştinii cei dintâi nu au avut, cum avem noi, Biblia întreagă, ci au
trăit mai mult în viaţa şi în lumina Tradiţiunei.
3. Pentru răspândirea cuvântului divin ei au avut apostoli, proroci,
învăţători, episcopi şi preoţi, cari tocmai de aceea au fost aleşi şi au primit
putere, ca să înveţe pe alţii şi să-i ferească de rătăciri. Subiectivismul protestant
şi sectant nu este admis în spiritul, nici în litera Bibliei.
4. Cei ce nu au ascultat de glasul Bisericii au căzut în o sumedenie de
erezii, cari o parte, cele vechi, s'au nimicit, iar cele noi se vor nimici.
5. Baptiştii nu sunt consecvenţi cu părerile lor şi nu cred nici ei în ceea
ce spun.
In consecinţă, încercarea baptismului de a respinge Tradiţiunea ca izvor
al descoperirii lui Dumnezeu şi de a înlocui autoritatea Bisericii cu cea a
omului, este o mare greşală ce se loveşte şi se sfarmă mai întâi şi mai presus de
toate de Sfânta Scriptură, care se întregeşte şi se luminează aşa de fericit cu
Sfânta Tradiţiune. Biblia şi Tradiţiunea dumnezeiască sunt una şi nedespărţite.
Despărţite deolaltă nu mai slujesc lui Dumnezeu şi adevărului, ci părerilor
omeneşti, cari sunt şubrede şi trecătoare ca şi omul. Dovezile biblice pe cari
baptiştii şi toţi sectanţii le aduc contra Tradiţiunii, după cum am văzut sau se
referă la tradiţiunea şi obiceiurile iudaice70 cari pe noi nu ne privesc, sau sunt
nişte versuri răsleţe, smulse din contextul lor şi fără nicio legătură cu
Tradiţiunea apostolică şi creştină. De aceea nici nu merită să ne ocupăm prea
mult de ele.
Vom face numai constatarea, mai ales din numeroasele învăţături
greşite, eretice, în care au căzut baptiştii şi toţi sectanţii, că Tradiţiunea este
absolut de lipsă, întâi de toate pentru a ne încredinţa de adevărul şi
autenticitatea Bibliei.71 Apoi pentru a ne ajuta la adevărata înţelegere a Bibliei
şi în sfârşit pentru a ne lămuri dreapta săvârşire a sfintelor Taine şi slujbe
divine, ca toate sa se facă după rânduială.72 Biblia este „de folos” spre
mântuire,73 dar nu „de ajuns”. Îi vine în ajutor Tradiţiunea, care este credinţa
Bisericii şi chintesenţa Scripturii.74
Nu mai vorbim despre rolul cultural şi naţional al Tradiţiunei. Orice om
cu bun simţ ştie că fără Tradiţiune nu este cultură, deoarece, mai presus de
toate, cultura este continuitate istorică.
Prin cele ce am spus până aci nu ne gândim să coborîm cu nimic
valoarea Bibliei faţă de Tradiţiune. Din contră, vrem să spunem că, dacă avem
astăzi această Carte sfântă a vieţii şi a sufletului, avem să mulţumim Bisericii
ecumenice, care ne-a păstrat-o şi a ferit-o de rătăciri omeneşti. Dar vrem să
70 Marcu 7. 9; Matei 15, 3, 9.
71 II Petru 3, 15 -16.
72 I Corinteni 14, 40; Filipeni 4, 9
73 II Timotei 3, 15—17.
74 Harnack, op. eit. p. 153.
spunem şi aceea, că tot Biserica este aceea care tălmăceşte Biblia, nu omul.
Omul trebueşte să asculte ce învaţă Biblia şi Biserica, aşa cum apostolul Petru a
ascultat mustrările apostolului Pavel şi cu toţi s'au supus Jhotărârii pe care a
adus-o biserica din Ierusalim.75 Fără Biserică nu era Biblie. Fără Biserică am
avea atâtea păreri şi erezii, câte capete.
Biserica dă lumina. Fără Biserică Biblia este ca o farmacie, din care cei
neînţelepti iau otravă în loc de leacuri mântuitoare. Bibliei i se aduce slujbă
numai în Biserică. Sectanţii spun că Biblia trebue să conducă. Dar cum
conduce Biblia singură, când noi vedem că cei ce vorbesc astfel, sunt împărţiţi
în sute de secte şi erezii?... Adevărul este unul aşa după cum l-am moştenit din
bisericile apostolice şi trebue să fie universal
Biserica învaţă că nimeni nu-i permis să păşească fluerând pe cărările
Bibliei, nici să rupă fiori din grădinile ei, sau să scuipe pe iarba ei. Biblia este
averea Bisericii şi Biserica este cortul sfânt al Bibliei. Cine nu ascultă de
amândouă, este un păgân şi un vameş.76

DOCTRINA DESPRE MÂNTUIRE

După doctrina despre Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în persoane, care
e identică cu a creştinilor ortodocşi, mărturisirea credinţei baptiste se opreşte la
doctrina despre păcat şi mântuire.
I. Despre păcat nu învaţă nimic nou în afară de protestantism. Cred şi
baptiştii că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu
scopul de a trăi fericit în comunitate cu Dumnezeu. Dar prin ispita satanei omul
a păcătuit, a devenit neascultător şi a căzut în moartea trupească şi sufletească.
„De aceea toţi urmaşii lui sunt din natură incapabili şi fără de plăcere pentru
orice lucru bun, capabili şi dispuşi la orice lucru rău".77
Învăţătura aceasta despre păcat este o moştenire din antropologia
protestantă. Exagerarea ei constă în credinţa corupţiei radicale a firii omeneşti,
ceeace nu corespunde nici adevărului biblic, nici adevărului raţional.
Faţă de doctrina baptistă, Biserica ortodoxă învaţă că prin căderea
primei părechi de oameni, nu s'a corupt radical firea omului, ci numai s'a
alterat. Prin păcătuire chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu a dispărut în om,
numai s'a întunecat; nu s'a desfiinţat, ci s'a diminuat. Dacă stricăciunea ar fi fost
radicală, omul ar fi rămas un simplu animal, fără nicio urmă a icoanei lui
Dumnezeu în el. Ori Biblia şi istoria culturii omeneşti ne arată că pe lângă rău,
omul a fost capabil şi de puţin bine, ceea ce în cazul că ar fi fost „din natură
incapabil fără plăcere pentru orice lucru bun”, ci numai spre rău, ar fi fost cu
neputinţă orice progres şi orice cultură. Păgânismul este o alterare, o întunecare
a conştiinţei umane. Atât. Aflăm şi în el urme de credinţă într'un Dumnezeu, în
suflet şi nemurire, precum şi aprecieri distinctive asupra binelui şi a răului, a
frumosului şi urîtului, a sacrificiului şi purificării, a adevărului şi a minciunii.
75 Fapte. c«p. 15,
76 Matei l6, 17.
77 Mărturisirea, op. cit, p. 5-6.
In cazul corupţiei radicale a omului, toate acestea nu ar fi fost cu putinţă.
Baptismul afirmă că omul „din fire e păcătos”, dar nu vorbeşte clar
despre transmiterea păcatului strămoşesc, iar în ce priveşte pe copii, îi
consideră fără păcate; în consecinţă, nu au lipsă de botez. Vom vedea mai
târziu, când vorbim despre botezul copiilor, cât de şubredă este şi teoria aceasta
baptistă.
II. Despre mântuire, mărturisirea credinţei baptiste învaţă că „Dumnezeu
a mântuit pe om de păcat şi de urmările păcatului prin Iisus Hristos”. El s-a
întrupat şi ne-a răscumpărat prin sângele Său. Apoi s-a înălţat la cer, ne-a trimis
pe Duhul Sfânt, mijloceşte pentru noi la Tatăl ca arhiereu şi e cu noi până la
sfârşitul veacurilor.78
Deosebirea între învăţătura creştină ortodoxă a mântuirii şi cea
protestantă şi sectantă începe numai dela întrebarea: Cum devine omul părtaş al
mântuirii? Adecă: Cum îşi însuşeşte omul harul mântuirii? De aci încolo
deosebirea între ortodoxie şi protestantism este ca între cer şi pământ.
1. Protestantismul baptist vorbeşte despre mântuire ca despre un lucru
abstract. Vorbeşte despre „teoriile”79 mântuirii ca şi când mântuirea ar fi o
ieorie sau o ipoteză, care cade sau se menţine deodată cu autorul ei. Nimic mai
fals şi nimic mai superficial decât a vorbi „în teorii” despre mântuirea creştină.
„Teoria răscumpărării”, teorie după baptistul E. Gill „fantastică” şi „bizară”, 80
unanim crezută în primele zece veacuri ale bisericii, după baptişti, nu poate fi
admisă,81 deşi recunosc şi ei, că atunci când e vorba de mântuirea în Hristos
„detaliile nu sunt clare”.82 Nu sunt clare pentru ceice croesc teorii noi despre
mântuire. Pentru aceia însă cari stau pe temelia celor zece veacuri de
ecumenicitate ale bisericii, e clară şi „teoria” şi „detaliile” ei. Dar când se ridică
contra răscumpărării, baptismul se ridică nu numai contra Bisericii, ci şi contra
Noului Testament, care vorbeşte foarte precis în o mulţime de locuri despre
răscumpărarea oamenilor prin Hristos.83
Mântuirea ca şi Evanghelia şi în general, ca şi orice religie, înainte de a
fi teorie, este o faptă. Este o viaţă care se trăieşte şi care pe lângă toate teoriile
noastre despre ea merge înainte, moare ori viiază, după cum este dela oameni
sau dela Dumnezeu.
Creştinătatea primară când vorbeşte despre mântuirea în Hristos,
vorbeşte ca despre un har, cu care omul este chemat să se împărtăşească; ca
despre un bun pe care e chemat să-l guste; ca despre un lucru nevăzut care se
dă omului în chipul unor lucruri şi lucrări văzute. Punctul acesta de credinţă
este stâlpul de hotar dintre creştinismul apostolic şi dintre „teoriile” teologiei
protestante „moderne”.

2. Protestantismul baptist aminteşte, în legătură cu mântuirea, de mai

78 Mărturisirea, op. cit. p. 7—8.

79 E. Gill: Doctrinele Biblice, Bucureşti, 1936, p. 133-135.
80 Id. ib. p. 64 (în manuscris. In tipăritură partea aceasta e lăsată afară).
81 Id. ib. p. 52 [în manuscris].
82 Id ib. p. 63 [în manuscris].
83 Matei 20,28; Romani 3, 23-24; 1 Corinteni 7, 23 ; Galateni 3, 13; Efeseni 1,7; Coloseni 1. 13—14 ; 1 Timotei
2, 6; Tit 2, 14 ; Evrei 9, 15; Apocalips 5, 9...
multe noţiuni biblice, pe cari le ierarhizează după cum îi convine, ca de pildă
noţiunile: întoarcere, credinţă, pocăinţă, regenerare, înfiere, sfinţire,
preservare84...Noţiunile acestea unele evident pot fi biblice, dar ele înşile încă
nu spun totul în actul mântuirii. Ele sunt aspecte sau părţi, din care se poate
privi fapta mântuirii. Mântuirea o lucrează Dumnezeu, dar nu o face fără de
om. Pentru a ne împărtăşi din bunul ei, se cer anumite condiţiuni.
Cincisprezece veacuri creştinătatea a fost neclintită în recunoaşterea şi urmarea
acestor condiţiuni, cari sunt: harul, credinţa, speranţa şi iubirea, – arătate prin
fapte. Toate aceste condiţiuni, au fost socotite şi sunt absolut necesare în actul
mântuirii. Din conlucrarea lor armonică dobândim noi mântuirea. Harul
nevăzut al Duhului Sfânt se împărtăşeşte oamenilor prin lucrarea văzută al
celor şapte sfinte Taine, deopotrivă recunoscute şi practicate în Biserica
ortodoxă şi catolică dela începutul creştinismului până astăzi. Ele au menirea
de a spăla de păcate şi de a întări sufletul omului în urmarea unei vieţi sfinte.
Credinţa este convingerea şi încredinţarea absolută că răscumpărarea în
Hristos, Evanghelia şi lucrarea celor şapte Taine sfinte sunt dela Dumnezeu şi
ne duc – purificaţi – spre El. Faptele bune sunt partea omului în actul mântuirii.
Ele confirmă vizibil opera harului şi puterea credinţei. Prin fapte bune se
manifestă virtuţile teologice şi morale, prin ele rodeşte rugăciunea şi postul,
prin ele vorbeşte decalogul lui Moi se, predica Mântuitorului de pe munte, prin
ele se arată caracterul creştinului renăscut şi întreagă iubirea faţă de Dumnezeu,
precum şi întreagă îndurarea noastră trupească şi sufletească faţă de oameni.
3. Protestantismul şi pe urma lui baptismul, bazat pe interpretarea greşită
a unor părţi din epistolele Sf. Ap. Pavel către Romani şi Galateni neagă
necesitatea faptelor bune în actul mântuirii. E o „ceartă de vorbe” provocată de
protestantismul sectant, pentru a aduce o desbinare în plus în creştinătate.
Evident, consecinţele ei practice nu sunt cu nimic de folos nici moralităţii, nici
creştinismului în general. Căci dacă „teoria” protestantă ar fi adevărată, ar
trebui desfiinţată în primul rând Evanghelia, care nu este altceva, decât
învăţătura şi religia faptei bune.
Este adevărat că Sf. Ap. Pavel vorbeşte despre credinţă în raport cu
faptele. Dar nu se referă la faptele iubirii creştine, ci la faptele legii iudaice.
Deosebirea este mare, ca între lumină şi întuneric, între formalismul fariseic al
iudeilor şi între viaţa religioasă a dragostei. Dacă cetim cu atenţie scrierile Sf.
Ap. Pavel şi dacă am admite teoria mântuirii numai prin credinţă, fără faptele
iubirii creştine, atunci însuşi Pavel s-ar contrazice foarte grav în ceeace a scris
şi ne-a rămas dela el. Dar, slavă Domnului, că acelaş apostol care scrie despre
mântuirea numai prin credinţă, scrie cel mai minunat imn dragostei creştine, 85
dragoste care este faptă şi nu credinţă, şi e veşnică, ca Dumnezeu, nu
trecătoare, cum e credinţa. Acelaş apostol în aceeaş epistolă în care vorbeşte
despre mântuirea prin credinţă, se complectează lămurind că e vorba de
„credinţa lucrătoare prin dragoste”.86 Deci nu se poate despărţi una de alta, cum
nu se poate despărţi trupul de suflet.87 Judecata şi răsplata sufletului se va face
84 E. Gill, Doctrinele Biblice, op, cit. p. 144-168
85 I Corinteni 13... de-aş avea credinţă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt...
86 Galateni 5, 6.
87 Iacob 5; vezi şi: Matei 7. 19—21; 16, 27; 25; Luca 16, 22—24; I Timotei 6, 18; Apoc. 20, 12—13.
după criteriul faptelor bune.88 Ori dacă faptei creştineşti i se dă aşa mare
însemnătate la judecata din urmă, cum i se poate nega orice rol în mântuire?!...
4. Mai spune protestantismul baptist, citând un vers din Sf. Ap. Pavel,
că faptele bune de aceea nu au niciun rol în mântuire, pentru ca omul să nu se
laude cu ele. Foarte falsă este şi gândirea aceasta. Mântuirea este desigur
lucrare dumnezeiască. Meritul ei întreg este al Mântuitorului Hristos şi nu al
oamenilor. Ea se dă gratuit, fără argint sau aur. Faptele bune nu au merit în
mântuire nefiind preţul mântuirii, dar sunt pârghia care ne ridică până la
vrednicia de a primi harul mântuirii şi a gusta din rodul unei vieţi trăite în
Hristos. Credinţa nu poate fi despărţită de fapte nici teoretic, nici practic. Orice
credinţă vie se arată prin fapte. Nu există credinţă vie fără fapte, nici fapte bune
fără credinţă. Faptele sunt concrescute cu credinţa ca şi trupul cu sufletul, ca şi
pomul cu fructele. Nu poate fi fruct fără pom, dar pom fără fructe se întâmplă
să fie, ca şi credinţă fără fapte. Aşadar, „teoria” mântuirii prin credinţă, fără
condiţiunea faptelor bune, poate fi o discuţiune în afară de creştinism, dar nici
decum nu poate fi atribuită Evangheliei lui Hristos, sau epistolelor apostolice,
decât prin abuz de interpretare. Cu atât mai mult, cu cât nici credinţa nu este
izvorul mântuirii, ci harul Domnului.89
5. Falsă este şi teoria protestantismului baptist despre siguranţa
mântuirii. Un om supus păcatului nu poate fi socotit acum mântuit. Despre
mântuire poate avea o ştiinţă sigură numai Dumnezeu. Omul trăeşte în speranţa
mântuirii, nu în siguranţa ei. Cine este sigur de mântuire nu priveghează 90 şi nu
este de lipsă să-şi desăvârşească mântuirea „cu frică şi cu cutremur”. 91 Cine
mărturiseşte că e sigur acum de mântuire, dă dovadă de suficienţă şi mândrie.
Viaţa pământească este o luptă continuă pentru a obţine în viitor preţul luptei. 92
După Biblie viaţa de acum este alergare, 93 cea viitoare este încununare. Acum
suntem călători şi luptători; cununa dreptăţii şi premiul biruinţei se dau numai
după moarte.94 Cine rabdă până la sfârşit, acela se va mântui.95

DOCTRINA DESPRE BISERICA Şl PREOŢIE

Este interesantă şi cât se poate de suspectă doctrina baptistă despre
biserică în general şi despre „bisericile lui Hristos” în special. 96 Baptismul
admite, ca toţi creştinii, o biserică spirituală, universală şi o biserică socială,
organizată. Dar ciudăţenia acestei învăţături începe numai din clipa când afirmă
baptismul că Iisus nu are pe pământ o biserică, ci „biserici”, 97 „grupări locale,
libere, autonome, democratice, sub singura călăuzire a lui Hristos”, fără

88 Rom. 2, 6-13; Matei 25; 7, 21.

89 Romani 3, 23-24; Efeseni 2, 5—9 ; Tit 2, 11.
90 Matei 26. 41; Efeseni 6, 18.
91 Filipeni 2, 12; 3, 13.
92 II Timotei, 4, 6—8.
93 Filipeni ?, 16 şi 3, 14.
94 II Timotei 4, 10; Apocalips 3, 11; 2, 10; Evrei 12. 1; Filipeni 12—14.
95 Matei 24, 13.
96 E. Gill: Cine sunt baptiştii, op. cit. p. 7.
97 E. Gill: Bisericile Nou — Testamentale, p 11—57.
căpetenii văzute.98 Baptismul nu recunoaşte preoţia şi ierarhia. Comunitatea
baptistă nu are decât „doi slujbaşi apostolici”: păstorii [numiţi şi bătrâni,
predicatori, învăţători, preşedinţi sau episcopi] şi diaconii sau servitorii, cari
sunt „deosebiţi” formal pentru serviciu prin punerea manilor [hirotonire, or-
dinaţiune]. „Căpetenii vizibile pe pământ nu are” 99 şi nu face nicio deosebire de
educaţie între membri Sau slujitori, deşi, mărturisesc conducătorii lor, s-a simţit
nevoia ei, după cum, s-a constatat prin şcoli şi universităţi. 100 Membri
comunităţii baptiste se primesc prin votul adunării după un examen prealabil al
credinţei, apoi se botează. Tot prin vot se şi exclud membri cari se fac vinovaţi
de fapte grave chiar dacă promit îndreptare.101

1. Este curioasă concepţia baptistă despre „bisericile lui Hristos”. Ca şi

când El şi apostolii ar fi vorbit despre mai multe „trupuri”, mai multe
„credinţe”, mai multe „botezuri”, mai mulţi „Hristoşi” şi mai multe „biserici”,
nu de un trup, o credinţă, un botez, un Hristos şi o biserică, – de „biserica
mea”.102 Este adevărat că Noul Testament aminteşte şi de biserici locale,
comunităţi numite după oraşe sau provincii,103 dar ele nu sunt libere şi
autonome, decât parţial şi numai din punct de vedere administrativ. Din punct
de vedere doctrinal şi mistic ele sunt una. Un Domn, o credinţă, un botez, o
singură Biserică.104
Biserica este stâlpul şi temelia adevărului105 şi nimenea nu poate să-i mai
pună altă temelie, decât cea pe care a pus-o Hristos. 106 Biserica nu este un trup
alegoric al lui Hristos, ci unul spiritual şi actual. Hristos nu poate avea două
trupuri. Suntem una cu El prin împărtăşire,107 ceea ce vom vedea mai la urmă.
Sf. Ap. Pavel poartă grija tuturor bisericilor şi nu admite nici îngerilor să
schimbe ceva din Evanghelia predicată de el. 108 Dacă bisericile ar fi aşa de
libere, cum le cred baptiştii, atunci ce rost aveau sinoadele apostolice ? 109 Căci
se ştie că toate sinoadele bisericii primare tocmai acest rost îl aveau, ca să
păstreze unitatea Bisericii şi puritatea învăţăturii lui Iisus. Dacă teoria despre
bisericile lui Hristos ar fi fost admisă de apostoli şi de primii creştini, întâi de
toate ar fi falsă rugăciunea Mântuitorului pentru unitatea Bisericii 110 şi în
rândul al doilea astăzi nu ar fi numai 1-2-3 biserici istorice şi câteva sute de
secte, ci fiecare sat şi-ar avea secta sa, biserica sa şi Hristosul său. Însă
creştinismul primar şi istoric tocmai de acest lucru s-a ferit: să nu desbine
organele cari alcătuesc trupul tainic al lui Hristos şi să nu falsifice cu nimic
Evanghelia şi Predania.
98 E. Gill: Cine sunt baptiştii, p. 7.
99 Mărturisirea, op. cit. p. 25.
100 E. Gill: Cine sunt baptiştii, p. 10.
101 Mărturisirea, p. 30 şi 32.
102 Matei 16, 18.
103 Fapte 9, 31 şi Galateni 1, 22.
104 I Corinteni 3, 11.
105 I Timotei 3, 15; Efeseni 1, 22-23 şi 2, 20 . 21.
106 I Corinteni 3, 11.
107 G. Fedotov, în Revista Teologică a. 1935, p. 369.
108 Galateni 1, 8
109 Fapte, cap. 1, 6 şi 15.
110 Ioan 17, 20-23.
 Teoria baptistă a „bisericilor” nu are nicio îndreptăţire din punct de
vedere doctrinal, biblic şi istoric. Ea este numai o mistificare şi o justificare
sectantă; ea adecă explică desbinările sectante, precum şi neînţelegerile şi
uneori bătăile din adunările baptiste. De aceea evident nu poate fi atribuită nici
Bibliei, nici Bisericii lui Hristos.
2. Nu aparţine Noului Testament nici teoria baptistă despre o Biserică a
lui Isus Hristos fără căpetenii văzute, fără preoţie şi fără ierarhie. Religie şi
Biserică creştină fără preoţie nu a fost niciodată. Creştinismul deşi cuprinde
evanghelia înfrăţirii şi a iubirii universale, totuşi a fost şi este ierarhic. Biserica
nu este un corp fără cap, nicio turmă fără păstor. Democraţia în biserică are loc
numai în afacerile ei administrative şi financiare. încolo este ordine, ascultare,
slujire, jertfă, evanghelizare, conducere, răspundere, ierarhie. Unde este
poruncă, alegere, conducere şi răspundere, este şi ierarhie.
Baptiştii înşişi admit acest adevăr principial, când îşi aleg şi ei
„slujbaşii” lor, îi plătesc, se supun lor şi-i trag la răspundere. Noul Testament
ne arată că Mântuitorul, după o noapte de rugăciune şi-a ales apostolii. 111 „Nu
voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi
roade să aduceţi”.112 Apoi le-a încredinţat lor special un sacerdoţiu, misiunea de
a învăţa, de-a conduce turma creştinilor şi de a face cele sfinte. 113 Iisus nu a
încredinţat conducerea Bisericii şi predica Evangheliei mulţimilor cari îl
urmau şi-l ascultau în pustie, prin sate şi oraşe, ci „aleşilor”, apostolilor. Căci
„nimeni nu-şi ia sieşi cinstea, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi
Aron.114 Acest adevăr este aşa de clar şi logic exprimat în Noul Testament, încât
e de prisos a ne mai opri asupra lui. La aceeaşi concluzie ajungem şi
examinând textele biblice cu privire la treptele ierarhice. Vechiul Testament
este umbra celui Nou. E pedagogul spre Hristos. E revelaţiune care numai în
parte s-a desfiinţat, — ce a fost local şi trecător, cum e jertfa sângeroasă. Încolo
partea doctrinală stă pe loc. Doctrina celor trei trepte ierarhice: diacon-levit,
preot şi arhiereu-episcop, nu a fost alterată, nici atacată în Noul Testament, ci
numai desăvârşită. Iisus nu a desfiinţat Vechiul Testament, ci 1-a perfecţionat.
El a atacat fariseismul, nu preoţia, nici templul şi nici obiectele sacre din el.
Dacă Iisus ar fi fost duşmanul templului şi al preoţiei, nu ar fi intrat în el, nu l-
ar fi numit „casă de rugăciune” şi „casa Tatălui” şi nici nu ar fi predicat prin
sinagoge.115 Iisus însuşi a fost un diacon, un preot, un arhiereu; El a întrupat
tipul preoţiei ideale, perfecte.116 Tăgada sau confuzia ar putea veni numai în
cazul că Noul Testament ar fi opoziţia Vechiului Testament. Adevărul este că
Noul Testament este continuarea şi perfecţiunea Vechiului Testament. Noul
Testament îşi are rădăcinile în Vechiul Testament. La fel e şi preoţia şi ierarhia;
nu opoziţie, ci desăvârşire, spiritualizare. Cităm în cuprinsul lui numai câteva
locuri clasice în cari se vorbeşte clar despre haruri distincte şi grade ierarhice în

111 Luca 6, 12—16.

112 Ioan 15, 16.
113 Matei 28, 19.
114 Evrei 5, 4.
115 Vezi: Matei 21, 12—13; 23, 21; Luca 2, 46—49 ; 24, 53; I Cor. 11, 22; Fapte 3, 1; 5, 42. In toate aceste locuri
se vorbeşte despre locaşul bisericii, ca despre un loc sfânt, în care sălăşlueşte Duhul lui Dumnezeu.
116 Vezi epistola Sf. Ap. Pavel către Evrei.
preoţie. Haruri distincte:
„Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”.117
„Luaţi Duhul Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor”...118
„Să ţii aprins darul lui Dumnezeu, celce este în tine, prin punerea
manilor mele".119
„Nu fii nepăsător faţă de darul ce este întru tine, care ţi s'a dat prin
prorocie, cu punerea manilor preoţiei".120
Trepte ierarhice:
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri".121 „Ascultaţi pe învăţătorii
voştri şi vă supuneţilor".122 „El a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alţii proroci,
pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la
lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos... Oare toţi sunt apostoli? Oare
toţi sunt proroci?... învăţători... tălmăcitori"...123
Noul Testament nu este un tratat despre Biserică sau preoţie, dar Noul
Testament vorbeşte limpede şi categoric despre:
a) Alegerea apostolilor şi a diaconilor.124
b) Despre daruri, servicii şi sarcini deosebite, cari se primesc prin
Duhul Sfânt şi se transmit prin succesiune apostolică.125
c) Despre trei trepte ierarhice:126 a) diaconi, b) preoţi-presbiteri şi c)
arhierei-episcopi. Ei sunt urmaşii sfinţilor apostoli şi deţin adevărurile credinţei
[I Tim. 5, 17, 21—2]; lor li s+a dat darul de-a învăţa, conduce şi lucra cele
sfinte, precum şi
d) Dreptul de a fi cinstiţi ca părinţi şi întreţinuţi de credincioşii lor.127
e) Cei ce-şi însuşesc preoţia fără harul hirotoniei sunt pedepsiţi.128
f) Iar profeţii şi apostolii mincinoşi nu au parte de Hristos; 129 de aceea
trebue să ne ferim de adunările şi învăţăturile lor.
3. Dacă teoria baptistă despre o biserică „fără căpetenii văzute” şi „fără
ierarhie” este neîntemeiată din punct de vedere biblic, apoi teoria lor despre
preoţia universală [a tuturor creştinilor] este o absurditate care iarăşi nu poate fi
atribuită Bibliei, ci oamenilor cari o interpretează greşit. Se află în Noul
Testament două-trei locuri130 în cari se aminteşte despre o preoţie a tuturor
creştinilor, învăţătură „foarte scumpă” baptiştilor. Sunt frânturi de texte foarte

117 Ioan 15, 16.

118 Ioan 20, 21—22.
119 II Timotei 1, 6.
120 I Timotei 4, 14.
121 Evrei 13, 7.
122 Evrei 13, 17.
123 Efes. 4, 11—12; I Cor. 12, 29-30. Vezi şi II Timotei 4, 2; 1 Petru 5, 5; I Cor. 4, 15; Iacob 3. 1.
124 Luca 6, 12-16; Margu 3, 13—19; Fapte 6.
125 Fapte 8, 17-18; 10, 40-41; 14, 2'i; Matei 13, 11; I Timotei 4, 14-16; 5, 22; II Timotei 1, 6; 2, 2; Tit, 1, 5.
126 a) Fapte 6, 3—6 ; 8, 5; I Timotei 3, 8-12; b) Fapte 14, 23; 20- 17 ; I Timotei 4, 14; 5, 22; 11 Timotei 2, 2; Tit
1. 5. c) Fapte 20, 28 ; I Timotei 3, 1-7; 4, 14; Tit 1, 5—7. Matei 16, 18-19; 28, 19-28; Luca 10, 1—3; 22, 19;
loan 15, 16; 20, 21-23 ; I Corinteni 4, 1; 12, 28-30; Galateni 1, 1; Efes. 4. 11—12; I Tim. 1, 1; Evr, 5, 4; Iacob
5, 14—15; I Petru 5, 1-4.
127 I Cor. 4, 15; Gal. 4, 19; I Tim. 5, H-18; I Ioan 2, 1, 18; Luca 10. 7; Matei 10, 10; I Cor. 9, 7—14; Gal. 6, 6.
128 Numeri 3, 10; 18, 7; 16; II Tim. 3, 8—9; Iacob 3, 1.
129 Matei 7, 15—16; 7, 22-23; 24, 11 ; 24, 24; Romani 16, 17-18 ; II Cor. 11, 13-15; I Tim. 1, 6—8; Tit 3, 10-11;
II Petru 2; 1—2.
130 I Petru 2, 9 şi Apocalips 1, 6 ; 5, 10.
puţin clare şi izolate — în înţelesul pe care li-l atribue baptismul — de toată
Biblia. Din ele baptismul trage concluzia: „În biserica Nou-Testa-mentală toţi
credincioşii sunt înzestraţi cu drepturile şi datoriile de preoţi. Aici nu există
clasa preoţească şi clasa mirenilor, biserica conducătoare şi biserica
ascultătoare. În Vechiul Testament preotul avea dreptul de a merge direct la
Dumnezeu, fără alt mijlocitor, şi datoria să mijlocească între Dumnezeu şi
popor şi să se roage pentru ei. În calitatea noastră de preoţi în Hristos avem
dreptul şi datoria să ne rugăm şi să mijlocim pentru oameni”. 131 Logic şi firesc
ni se pun acum întrebările: Cum se împacă preoţia universală cu mijlocirea
pentru oameni, fără o preoţie ierarhică? Dacă toţi sunt preoţi, de ce mai este de
lipsă mijlocirea şi ordinarea ?
Cine şi când a luat drepturile şi datoria preoţilor de a se ruga şi mijloci
pentru popor şi cine a dat aceste drepturi şi datorii baptiştilor? Biblia nu ne
spune nicăiri nimic despre acest lucru. Se constată doar atât că baptiştii, mânaţi
de orgoliul lor sectant, „se vâră” ei în drepturile şi datoriile preoţilor rânduiţi în
Biserică de Hristos şi de apostolii săi.132
Textele dela I Petru 2, 5 şi Apocalips 1, 6 arată un raport al creştinilor
faţă de păgâni şi nimic mai mult. Creştinii sunt neamul ales al lui Dumnezeu.
Prin rugăciunile, prin cântările şi prin toate binefacerile pe cari le fac ei, sunt
un neam sfânt, o preoţie, un popor al lui Dumnezeu, care însă nu desfiinţează
sau înlocueşte preoţia apostolică şi ierarhică, despre care se vorbeşte atât de
clar într-o sumedenie de locuri din Noul Testament, precum am văzut mai sus.
În Vechiul Testament încă se vorbeşte de întregul Israil ca despre o
împărătie a preoţilor: „Voi veţi fi mie împărăţie de preoţi, neam sfânt”. 133 Dar
poporul iudeu nu era preot, ci numai fiii lui Israil din tribul lui Levi. 134 Cine se
făcea preot fără a fi sfinţit, era omorît.135
Dacă toţi creştinii botezaţi sunt preoţi, de ce „slujbaşilor” baptişti li se
încredinţează conducerea comunităţii prin hirotonire sau ordinare ? — Iată
absurditatea teoriei baptiste despre universalitatea preoţiei lor. Hirotonia e dar
sau har special, împărtăşit prin punerea manilor. Aşa se spune la Biblie,
limpede şi în repetate rânduri. Dacă un Spurgeon a socotit că poate să-1 refuze,
a fost o greşală a lui, care s-a adăugat şi altor greşeli ce le-a mai făcut, cari apoi
l-au determinat, la sfârşitul vieţii, să nu se mai poată incadra în nicio disciplină,
în nicio comunitate baptistă şi să moară izolat undeva prin sudul Franţei.
De acuzele pe cari baptismul în chip pervers le ridică în contra preoţilor
adresându-le toate versurile prin cari Iisus mustră pe fariseii şi cărturarii
iudeilor nu ne ocupăm, deoarece prin ele toate sectele îşi demască numai
ignoranta şi răutatea. Una este preoţia creştină şi cu totul alta este secta şi
tradiţia fariseilor şi a cărturarilor iudei.
4. Nu este biblică nici învăţătura baptistă despre primirea membrilor
131 Farul creştin, Nr. 4/1936 p. 1.
132 Că drepturile şi datoriile preoţilor sunt deosebite de ale poporului, reeunosc — contrazicându-se — şi baptiştii
când îşi ordinează „fraţii" din fruntea comunităţilor, prin comisii de ordinare (!?!]. Cf. Farul creştin Nr.
19/1937 p. 8.
133 Eşire 19, 6
134 Eşire 28—29.
135 Numeri 3, 10; 18, 7. A se ceti şi cap. 16 din Numeri despre fiii lui Core, foarte potrivit slujbaşilor baptişti şi
răscoalelor sectante, precum şi II Paral. 26, 16-21 ; II Împăraţi 6, 6—7; Evrei 5, 4.
bisericii prin votul adunării, nici cea despre excluderea păcătoşilor din sânul
comunităţii, tot prin votare.
Niciodată în istoria biblică sau a bisericii nu aflăm obiceiul votului
pentru primirea sau excluderea credincioşilor din biserică. Alte sunt criteriile şi
condiţiile de primire în biserică şi alte sunt împrejurările şi motivele când un
membru al comunităţii creştine poate fi dat afară. Votările baptiste, au dat
prilejul amuzant publicului în afară de cadrele lor să asculte învinuiri pe cari le
fac unii altora, acuzaţii acuzatorilor şi invers. Biblia ne spune că poarta
creştinătăţii este deschisă tuturor păgânilor cari se convertesc, fără a fi păzită de
„votul adunării”.
Biserica este alcătuită din vii şi din morţi; 136 membri ei se curăţesc prin
baia botezului,137 care-i îmbracă în Hristos.138 In biserică se află buni şi răi,
drepţi şi păcătoşi, cum ne indică parabola neghinei, 139 mreaja de pescuit,140
nunta fiului de împărat,141 fiul pierdut,142 oaia şi drahma pierdută,143 parabola
sămă-nătorului,144 vasele de cinste şi necinste de cari aminteşte Sf. Apostol
Pavel,145 etc. Mai mult, biserica este mai de trebuinţă pentru păcătoşi şi
bolnavi,146 căci ei au trebuinţă de doctoria mântuirii. Câţi mari necredincioşi şi
păcătoşi vestiţi s'au împăcat cu Dumnezeu pe patul morţii? Iisus a certat pe
păcătoşi, a stat cu ei la masă, dar nu i-a gonit din apropierea Sa. Pe lângă
acestea, după cuvintele Scripturii, ceice desbină Biserica, deşi cred în Hristos,
sunt vrăjmaşi şi vinovaţi osândei.147 Biserica adevărată nu exclude din sânul ei
decât pe eretici, schismatici şi apostaţi sau renegaţi.
Cât priveşte pretenţiunea baptistă de-a alcătui o comunitate de sfinţi, s-a
dovedit a fi pe cât de falsă, pe atât de hazlie. E falsă, căci se află şi între baptişti
păcătoşi pe capete. Numai Dumnezeu e fără păcat, iar oamenii toţi sunt
păcătoşi. Sfântul Apostol şi evanghelist Ioan scrie: „Dacă mărturisim păcatele
noastre, El [Dumnezeu] este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne
curăţească pe noi de toată strâmbătatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem
mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi”.148 E hazlie, pentrucă atunci când
sunt certe între baptişti şi se detronează dela conducere sau se exclud din
adunare unii pe alţii, spun unii despre cei daţi afară că „nu sunt pocăiţi”, iar cei
daţi afară spun despre judecătorii lor, că sunt „farisei” şi „nepocăiţi”.
Judecătorii baptişti au ceva din secta fariseilor; se arată pe dinafară sfinţi şi mai
buni decât alţi oameni, iar în fond sunt plini de făţărie şi fărădelege.149

136 Matei 22, 32; Romani 14, 8-9; Efeseni 1, 10.

137 Efeseni 5, 5—7; Tit 3, 5.
138 Galateni 3, 27.
139 Matei 13, 24-30.
140 Matei 13, 47-48,
141 Matei 22, 2 - 14,
142 Luca 15, 11—32.
143 Matei 18, 12 şi Luca 15, 3—10.
144 Matei 13, 18-23.
145 II Timotei 2, 20.
146 Marcu 2, 17.
147 Matei, 12, 30; 18, 17; II Petru 2, 3; Iuda 11, 16, 19.
148 I loan 1, 9 -10. Vezi şi Apoc. 15, 4; Iacob 3, 2; Facere 8, 21; Iov 35, 4-6; Proverbe 20, 9; Eclesiast 7, 20-21.
149 Matei 3, 28.
Judecata este a lui Dumnezeu. Omul nu poate să-L înlocuiască. 150 Dacă Sf.
Apostol Pavel scrie Corintenilor să dea afară din sânul lor pe cel nelegiuit, -
mai mult să nu se amestece cu el, - aceasta o face din motivul că se făcuse
vinovat de o faptă foarte gravă.151 Dar tot el recomandă ca dupăce s-a îndreptat,
să fie reprimit.152 Căci alegerea şi judecata păcătoşilor se va face numai la
sfârşitul lumii.153 Baptiştii sunt mai severi ca Sf. Apostol Pavel, căci pretind a
nu mai primi pe cel căzut, chiar dacă promite îndreptare.154
Este rostul adânc şi etern al Bisericii de a deveni sfântă şi neprihănită.
Dar acest rost nu se împlineşte prin votul adunării, ci prin harul Sfântului Duh
dat oamenilor, „spre iertarea păcatelor”, prin sfintele Taine 155 administrate de
preoţi. Pe alte căi sfinţenia, pe care şi-o atribue oamenii, este o minciună, o
autolatrie, o mândrie de fariseu.

DOCTRINA DESPRE BOTEZ ŞI CINA

DOMNULUI
Cea mai radicală deosebire dintre protestantism şi ortodoxie o constitue
doctrina despre har. Biserica ortodoxă apostolică şi ecumenică învaţă, crede şi
mărturiseşte, după o tradiţiune aproape bimilenară şi în conformitate cu litera şi
spiritul sfintei Scripturi, că Dumnezeu împărtăşeşte harul său cel nevăzut în
chip văzut, prin sfintele Taine.
Baptismul duce negaţia protestantă până la limitele ei extreme şi susţine
că în Noul Testament nu este vorba de Sacramente sau Taine. 156 Toate cele
şapte Taine pe care le ţine Biserica ortodoxă şi cea catolică „sunt nebiblice,
adăusături făcute de oameni la Evanghelia simplă a lui Isus Hristos”. 157 Harul
divin se revarsă deadreptul, fără nicio mijlocire sau lucrare sacramentală. 158
Dela Mântuitorul ne-au rămas numai „două simboale sau ceremonii religioase:
159
Botezul şi Cina Domnului. Botezul este o declaraţie solemnă de credinţă în
Hristos şi o încredinţare că celce se botează este spălat de păcate prin sângele
Lui. Prin botez credinciosul dă dovadă că a murit şi a înviat cu Hristos, pentru a
trăi cu El o viaţă nouă. La botez se primesc numai credincioşii cari sunt în stare
să-şi mărturisească personal credinţa. De aceea baptiştii resping botezul
copiilor, nefiind potrivit cu Scriptura. „Botezul este metoda, zic ei, prin care
credinciosul îşi mărturiseşte credinţa în Isus Hristos şi nu-i principal în
mântuire, pentrucă nu suntem botezaţi ca să fim mântuiţi, ci pentrucă suntem
150 Matei 7, 1-5; Luca 6, 37; Rom. 2, 1—2; 14, 4; I Cor. 4, 5.
151 I Cor. 5.
152 II Cor. 2, 5-7.
153 Efeseni 5, 27.
154 Mărturisirea, op. cit. p. 82.
155 Matei 16, 19; 26; 28, 19-20; Marcu 16, 15-16; loan 3, 5; 20, 21—22; Fapte 2, 88; 1 Cor. 4, 1; 11. 24—25; 11
Cor. 1, 21-22; Efes. 4, 11^-12; lacob 5, 14-15.
156 E. Gill: Bisericile Nou-Testamentale, p. 40.
157 Id. ib. p. 41.
158 E. Gill: Cine sunt baptiştii, p. 8.
159 E. Gill: Bisericile, p. 41.
mântuiţi prin credinţă".160
Cina Domnului este, ca şi botezul, un simbol al lucrării harului lui
Dumnezeu,161 şi nu o „schimbare a substanţei”; o „masă memorială”, o amintire
a suferinţelor lui Iisus, care ne nutreşte în mod spiritual - nu real - cu trupul şi
sângele Mântuitorului.162 Cuvintele ei de instituire nu pot fi luate în înţeles
literal, ci figurativ. Este o cină simbolică, schimbată de ortodocşi şi catolici,
încât nu se mai recunoaşte în ea „obiceiul frumos al Domnului de a cere
binecuvântarea lui Dumnezeu peste hrană şi peste ceice o iau”.163
I
1. Este foarte uşor şi interesant de constatat cum fiecare sectă
contimporană, izvorîtă din protestantism, ia din creştinism câte o problemă pe
care o speculează până dincolo de orice margini ale adevărului. Aşa,
adventismul speculează ideea venirii a doua a Mântuitorului, penticostalismul
problema poliloghiei [vorbirea în limbi], baptismul problema mântuirii prin
mărturisirea personală a credinţei, ş. a. m. d.
Toate răscolesc adevăruri cari sau au fost deja lămurite deplin în epoca
de sobornicitate a Bisericii sau încearcă să lumineze taine cari sunt pecetluite şi
ascunse în sânul Dumnezeirii.
2. A vorbi despre Tainele Bisericii ortodoxe şi catolice cum face
baptismul şi a spune despre ele că sunt „nebiblice”, este o afirmaţiune pe cât de
neserioasă, pe atât de mincioasă. Nu se vorbeşte în Noul Testament
1. Despre „botez”,164
2. Despre „ungere” sau „punerea manilor”,165
3. Despre „pocăinţă” sau „mărturisirea păcatelor”,166
4. Despre „frângerea panii”, „Cina Domnului” sau „împărtăşire”,167
5. Despre „preoţie” şi trepte ierarhice,168
6. Despre „căsătorie”169 şi
7. Despre maslu?...170
Nu se vorbeşte nicăiri în Biblie despre servicii şi lucrări sfinte, despre
mistere, taine sau sacramente, pe cari le-au îndeplinit „slujitorii lui Hristos” sau
„slugile lui Dumnezeu”171 pentru a coborî prin ele în suflete harul luminător,
mântuitor şi sfinţitor? Dar a nega biblicismul Tainelor Bisericii este un semn de
grozavă rătăcire şi orbie spirituală; este mai presus de toate lipsă de onestitate
şi dovadă de urîtă demagogie sectantă.
Cine spune că Tainele Bisericii sunt nebiblice, n-a cetit Biblia cu bună
credinţă.
160 Id. ib. p. 41—42. Mărturisirea, p. 17—18 şi E. Gill: Cine sunt baptiştii, p. 8.
161 E. Gill: Cine sunt baptiştii, p. 8.E
162 Mărturisirea, p. 22.
163 E. Gill: Bisericile N. T., p. 44-45.
164 Matei 28, 19; Karcu 16. 16; loan 8, 5; Fapte 2, 28; 22, 16; Tit. 3. 5; Gal. 3, 27 ; etc.
165 Eşire 30, 22—M ; Ioan 14, 26; Fapte 2, 38; 8, 14—15; 19, 5-6; II Cor. 1. 21 22; Efes. 1, 13 ; , 30; I Ioan
2, 20,
166 Matei 3, 5-7 ; 16, 19 ; 18, 18; Ioan20, 22-23; Fapte 3, 19; 19, 18 ; Rom. 10, 10; I Ioan 1, 8—9.
167 Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22 25; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 51—56; I Cor. 10, 16-17; 11, 23-29.
168 Vezi textele dela p. 43 — 44.
169 Facere 1, 27—28 ; Matei 19. 4-6 ; Efes. 5. 22—23 ; I Cor. 7, 2 şi urm.
170 Iacob 5, 14 — 15; Marcu 6. 12.
171 I Cor. 4. 1.
 Reaua credinţă şi viclenia ereticilor baptişti se vede şi de acolo, că deşi
în legătură cu confesiunile seculare ale Bisericii, declară că nu există „taine”
biblice şi că tainele existente ale bisericilor sunt nebiblice, — în noul Statut,172
pe baza căruia cer libertatea de propagandă pe toată ţara, declară că „tainele
Noului Testament” sunt două: botezul şi Cina Domnului şi că „îndeplinirea
tainelor” face parte din cultul divin. Odată avem „taine”, altădată „simboluri şi
ceremonii”, ca şi când între aceste noţiuni nu ar fi nicio deosebire de fond.
Şapoi ce „taină” e în lucrarea botezului „cu apă”, sau în cina la care primesc
baptiştii „pânea şi vinul”?!?173 Niciuna. Deci numai din rea credinţă folosesc
baptiştii azi, din scopuri oportuniste, noţiunea de taină, căci nici cum nu se
potriveşte cu ceea ce cred ei despre botez sau Cina Domnului. Aşa că trebue să
constatăm că tainele baptiste sunt nebiblice, nu cele ortodoxe.
De asemenea nebiblice sunt pretenţiunile baptiste de a crea o nouă
religie. Un creştinism nou înseamnă un creştinism alterat, deformat. Nu există
decât un singur creştinism, o singură credinţă, o singură Biserică, aşa după cum
s'a manifestat în primele zece veacuri dela Isus. Aici nu poate fi alegere.
Religia creştină este una şi sfântă în vecii vecilor. Noutăţile din biserică, în
materie de credinţă, sunt ereziile şi schismele.
3. Învinuirea că tainele sunt „adăusături făcute de oameni Evangheliei”,
cade nu asupra bisericii ortodoxe sau catolice, ci asupra Evangheliei şi a
bisericii primare, pe care vreau să o reconstitue şi baptiştii, dar fără să ţină
seama de viaţa, credinţa şi practicele ei. Căci istoriceşte nu se poate arăta pe
nicio cale şi prin niciun document, când s-au introdus Tainele în cultul
Bisericii. Ceea ce probează până la evidentă, că ele au fost practicate dela
început. „Adăusăturile” sunt acuze nedovedite şi deci gratuite, pe cari le
formulează ignoranţii şi adversarii revelaţiei.

II

1. Falsă este şi propoziţia baptistă, că harul divin se revarsă deadreptul,

fără nicio mijlocire sau lucrare sacramentală. Este just că harul este un dar
gratuit dela Dumnezeu. Dar revărsarea lui nu se face fără nicio mijlocire şi fără
nicio condiţionare.174
Intâi de toate Iisus Hristos ca om, a trebuit să mijlocească şi mijloceşte,
pentru noi la Dumnezeu, ca să ne deschidă El vistieria lui. Răstignirea a fost
pentru noi o mijlocire sacramentală.
Când Noul Testament vorbeşte de botez şi de celelalte lucrări sfinte, le
aduce totdeauna în legătură cu harul Duhului Sfânt, prin care ni se spală
păcatele. Apoi nu este rugăciune, nu este cântare sfântă, nu este niciun serviciu
divin, care să nu aibă scopul să mijlocească revărsarea harului.
Dacă materia Sf. Taine nu are valoare sfinţitoare, în acest caz nici jertfa
de pe cruce, fiind materială, nu are valoare mântuitoare.
De ce se mai botează baptiştii, dacă botezul nu este purtător de har? Şi
172 Farul creştin, Nr. 15/1936.
173 Id. ib.
174 O mijlocire pentru oameni recunosc şi baptiştii. Vezi mai sus, p. 45. Dar una absurdă, căci toţi fiind preoţi şi
mijlocitori, pentru cine mai mijlocesc ?,..
dacă ei se socotesc capabili de credinţă numai la bărbăţie, de ce Hristos
vorbeşte de mintea înţelegătoare a copiilor mai mult decât de cea a
înţelepţilor?.....Te laud pe Tine Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că
ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor". 175
Mai mult: Iisus binecuvintează copiii şi laudă viaţa lor curată, ceea ce înseamnă
că ei sunt capabili să primească darul lui Dumnezeu.
Este şi absurd ca deoparte să se ordone categoric, pentru iertarea
păcatelor, practica botezului, a ungerii, a hirotoniei, a Cinei, ş. a. m. d. - iar de
altă parte să socotim toate aceste acte de cult, simple obiceiuri sau simboluri.
Obiceiul nu are putere de lege, după cum nici simbolul nu este purtător de har.
Tainele Noului Testament tocmai prin aceasta ni se arată că sunt lucrări
sacramentale, căci au putere de lege şi sunt purtătoare de har. Numai acest
conţinut le dă putere obligatorie. Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-
le.176 Celce va crede şi se va boteza, se va mântui.177 Să se boteze fiecare din voi
spre iertarea păcatelor...178 Luaţi mâncaţi, beţi sângele meu... spre iertarea
păcatelor179 Sunt tot porunci şi lucrări obligatorii. Din împlinirea lor dobândim
iertarea şi mântuirea.
2. În negaţia valorii sfinţitoare a Tainelor, în punctul acesta de credinţă
necredincioasă stă marea erezie a protestantismului în general şi a sectelor în
special. De aci desorientarea teologiei şi a bisericuţelor ieşite din Reformă. Tot
de aci simpatiile şi tendinţele protestantismului modern spre păgânism şi
ateism. Căci dela necredinţa în caracterul sacramental al Tainelor Bisericii, căci
de necredinţă este vorba, până la trădarea Bibliei şi a Bisericii nu mai este decât
un singur pas.
Fără Taine tot sistemul de credinţă şi viaţă a Bisericii şi a Bibliei nu este
altceva decât o filozofie sau o învăţătură frumoasă, care mâne-poimâne poate fi
concurată de alta şi mai frumoasă. Fără caracterul sacramental al Tainelor,
creştinismul nu este o religie a mântuirii şi sfinţirii oamenilor.
Jertfa lui Iisus nu este numai un subiect de credinţă. Cine crede numai în
jertfa de pe Golgota, fără să tragă toate consecinţele cari decurg din ea, nu se
mântueşte. Răstignirea are o valoare obiectivă pentru toată omenirea. Dar ea
devine un bun subiectiv numai dacă omul şi-o însuşeşte personal prin harul
sfintelor Taine şi prin puterea credinţei lucrătoare prin dragoste.
Dacă ar fi să acceptăm formula de credinţă baptistă, că harul se revarsă
deadreptul, fără materia sau elementele sfintelor Taine pe care le-au
întrebuinţat Mântuitorul şi apostolii, ar trebui să aducem acuze grave atât
evangheliştilor cari au scris viaţa, învăţătura şi faptele Domnului, cât şi
primilor creştini, cari au denaturat esenţial credinţa în textele clare ale Noului
Testament şi au alterat rostul Bisericii şi al cultului ei, după cum presupune
baptismul. Slavă Domnului însă, că şi aci nu aflăm dificultăţi nici în textele
limpezi ale Noului Testament, nici în practicele primilor creştini. Dificultăţile
vin din partea ereticilor „puţin credincioşi”, cari nu pot asimila o credinţă mai
175 Matei 11, 25.
176 Matei 28, 19.
177 Marcu 16, 16.
178 Fapte 2, 38.
179 Matei 26, 28.
înaltă decât raţiunea şi mai veche decât Reforma.

III

Trecem acum la învăţătura baptistă despre botez. Originalitatea

baptismului numai de aci începe. Toate învăţăturile ereziei baptiste amintite şi
analizate - pe scurt - până aci, sunt proprii protestantismului. Numai cu doctrina
despre botez se diferenţiază de masa protestanţilor. Deşi nu cred în harul
sfinţitor al apei botezului şi nu atribue botezului un rol principal în mântuire,
fiind - după ei - un simbol, un obiceiu frumos, baptiştii nu admit la botez decât
pe credincioşii cari sunt în stare să-şi mărturisească personal credinţa în Iisus
Hristos. Copiii neavând o credinţă conştientă şi păcate personale, nu pot fi
botezaţi. Tot baptiştii mai spun, că botezul copiilor este „una din cele mai mari
rătăciri cari au intrat în biserica creştină în timpul ei de decădere”.180
Ca acest punct de vedere să fie admis, trebue mai întâi să se dovedească
cu Biblia şi cu istoria în mână că:
1. Porunca botezului cuprinde excepţii şi opreşte botezul copiilor.
2. Botezul nu spală sufletul de păcate.
3. Copiii se nasc fără contagiunea păcatului.
4. Botezul copiilor e legat de actul mărturisirii personale şi imediate a
credinţei.
5. Copiii nu au fost botezaţi în biserica primară.
6. Biserica primară a fost timpul de decădere a Bisericii creştine. Dacă
punctele acestea sunt adevărate, baptismul are dreptate când opreşte botezul
copiilor; dacă nu, atunci baptiştii sunt eretici. Să vedem.
1. Dacă cercetăm textele Noului Testament în cari Mântuitorul şi
apostolii vorbesc despre botez, constatăm că ele nu cuprind nicio excepţie şi nu
admit nicio interpretare dubioasă. Iisus porunceşte apostolilor şi le zice:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh”.181 „Celce va crede şi se va boteza se va mântui; iar celce
nu va crede, se va osândi.182 Când Iisus merge la Ioan să se boteze, la refuzul
Botezătorului El îi zice: Se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea, adecă tot
ce este de împlinit. — „Amin, amin grăesc ţie, de nu se va naşte cineva din apă
şi din duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. 183 Dacă Iisus nu
atribuia apei putere purificatoare şi atribuia botezului numai un sens spiritual,
nu mai pomenea de botezul „din apă şi din duh”, ci numai din duh. Şi apa şi
duhul sunt necesare pentru oricine [„cineva”] vrea să se mântuiască. „Să se
boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor
voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt”.184 Deci botez cu apă pentru „fiecare”
chip de om ce doreşte iertarea păcatelor. Fără nicio excepţie!
Oricâte texte biblice am examina cu privire la botez, nicăiri nu aflăm
nicio excepţie, cu atât mai puţin vreo oprelişte cu privire la botezul pruncilor.
180 Farul creştin, Nr. 13/1926, p. 1.
181 Matei 28, 19.
182 Marcu 16, 16.
183 Ioan 3, 5
184 Fapte 2, 38.
Deci nefiind lege, nu este nici călcare de lege.185
2. Baptiştii nu cred în puterea curăţitoare a botezului, cum nu cred în
puterea harismatică a niciunei Taine, cu toate că declară că ei se orientează
numai după Biblie. Avem în faţă Mărturisirea credinţei lor, cu toate textele din
Noul Testament pe cari îşi întemeiază ei credinţa în botez. Cităm numai câteva
din ele subliniindu-le, ca să vedem ce zice Scriptura despre curăţirea prin botez:
„Cine va crede şi se va boteza se va mântui, iar cine nu va crede — [şi deci nu
se va boteza] — se va osândi”. 186 „Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez...
Dumnezeu ne-a adus la o viaţă împreună cu El, dupăce ne-a iertat toate
greşalele"...187 „Scoală-te, primeşte botezul şi fi spălat de păcatele tale”.188
„Icoana aceasta închipuitoare va mântueşte acum pe voi şi anume botezul, care
nu este o curăţire de întinăciu-jiile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat
înaintea lui Dumnezeu”.189 „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi
îmbrăcat”,190 adecă în sfinţenia Lui. Cine nu se naşte din apă, prin botez, nu va
intra în împărăţia cerurilor.191 „Fraţilor... să se boteze fiecare dintre voi în
numele lui Isus Hristos... spre iertarea păcatelor”. 192 Un obiceiu simbolic nu
iartă de păcate. Botezul spală de păcate; deci e Taină prin care lucrează darul
Duhului Sfânt, nu simbol. Acest adevăr l-a crezut şi l-a practicat Biserica dela
început, iar sinodul întâiu ecumenic l-a declarat dogmă, prin articolul 10 a
simbolului credinţei: Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.
După aceste cuvinte limpezi ca ziua, citate aproape toate după texte
baptiste, mai poate fi vorba de îndoială în efectul curăţitor al botezului? Pentru
un om care crede în Biblie nu. Deci numai puţina credinţă a baptismului naşte
îndoială în efectul harului curăţitor al botezului. Un om născut din nou, nu mai
are lipsă de botez. Însă Scriptura193 ne arată că mai întâiu este botezul, apoi
urmează renaşterea şi cine are lipsă de mântuire, are lipsă şi de botez.
3. Doctrina baptistă recunoaşte că omul „din fire” este păcătos, cu toate
acestea în faţa copiilor închide uşa mântuirii prin botez. Copiii pot creşte sau
pot muri fără să fie păgubiţi cu nimic în lipsa botezului. Eroarea aceasta este
cea mai gravă şi mai condamnabilă dintre toate învăţăturile baptiste. Nu din
copilul de astăzi se naşte bărbatul de mâne ? Nu prin copii se transmite în lume
sămânţa păcatului? Sfânta Scriptură este categorică în mărturisirea despre
universalitatea şi ereditatea păcatului strămoşesc.
Nu este om facă păcat; nici copiii nu sunt feriţi de contagiunea lui. O
spune deopotrivă şi Scriptura Vechiului şi cea a Noului Testament. - „Se pleacă
cugetul omului cu deadinsul spre rele din tinereţele lui”.194 „Întru fărădelegi
m'am zămislit [conceput] şi în păcate m-a născut maica mea”, mărturiseşte

185 Romani 4, 15.

186 Marcu 16, 16.
187 Coloseni 2, 12—13.
188 Fapte 22, 16.
189 Petru 3, 21.
190 Galateni 3, 27.
191 Ioan 3, 5.
192 Fapte 2, 38. Vezi şi Efeseni 5, 26.
193 Galateni 3, 27 şi loan 3, 5.
194 Facerea 8, 21.
prorocul David.195 Tot el spune că „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au
făcut: nu este cel ce face bunătate, nu este niciunul”. 196 La fel se spovedeşte
Iov,197 înţeleptul Solomon şi alţi scriitori biblici.198 O declară Mântuitorul199 şi o
constată apostolii.200 Sf. Ap. Pavel scrie despre transmiterea păcatului
strămoşesc şi urmările lui: „Precum printr'un om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moartea şi astfel moartea a străbătut în toţi oamenii prin aceea că toţi au
păcătuit... Şi precum din neascultarea unui om toţi s-au făcut păcătoşi, tot aşa
din ascultarea unuia mulţi se vor face drepţi... Aşa că, precum păcatul a stăpânit
în moarte, tot astfel să stăpânească darul, prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin
Iisus Hristos, Domnul nostru”.201 Versul 12 din capitolul 5 al epistolei către
Romani este textul clasic din Noul Testament unde se vorbeşte despre
universalitatea şi moştenirea păcatului strămoşesc.202 In Adam toţi oamenii au
păcătuit. In starea lor firească toţi oamenii sunt fii ai mâniei. 203 O zi dacă este
viaţa omului pe pământ şi nu este fără de păcat. În starea firească: „Cine poate
zice: Mi-am curăţit inima, sunt curat de păcatul meu"? 204 Din starea aceasta a
venit Iisus să ne mântuiască, adică din robia păcatului.205
Cu toate aceste dovezi, cu neputinţă de tăgăduit, despre moştenirea
păcatului strămoşesc, baptismul refuză copiilor botezul, bazaţi pe câteva
versuri biblice pe cari le interpretează în contrazicere cu atâtea texte clare pe
cari le-am citat şi le vom mai cita. Mai întâiu baptismul citează textul din
profeţia lui Iezechiil,206 în care se spune că fiul nu poartă nelegiuirea tatălui.
Dar aci este vorba de păcate personale, nu de păcatul din firea omului.
Textul de instituire a botezului,207 baptismul îl interpretează că mai întâi
se cere oamenilor învăţătură, apoi botez. Dar concluzia sectantă e greşită, căci
textul autentic spune, că apostolii să facă ucenici botezându-i în numele lui
Dumnezeu, apoi să-i înveţe. Căci învăţătura singură nu mântueşte. Au fost şi
înainte de Hristos învăţături frumoase, cum au fost învăţăturile lui Moise, a
prorocilor şi filosofia lui Platon şi a altora, dar nu au mântuit, căci încă nu era
harul luminător şi sfinţitor. Botezul mântueşte. O spune aceasta Sf. Ap. Petru,
asemănându-l cu apa din vremea lui Noe, în care s-au cufundat păcatele
oamenilor... „Iar aceasta mărturie prin apă închipuia botezul care vă
mântueşte astăzi şi pe voi".208
Mai dificil se pare textul dela Marcu 16, 16: „Cel ce va crede şi se va
boteza, se va mântui, iar cine nu va crede, se va osândi”. Dar acest text nu se
referă la copii, ci la vârstnici, la adulţii păgâni, faţă de cari se proclamă o normă
195 Psalmi 50, 5.
196 Psalm 14. 3.
197 Iov 14, 4; 15. 14-16 ; 25, 4—6.
198 Pilde 20, 9 : Eclesiast 7, 20-21; 11 Paral. 6, 36; 111 Regi 8, 47
199 Ioan 3, 5—6.
200 Iacob 3,'2; 1 loan 1, 8—10; Apoc. 15. 4.
201 Romani 5, 12-21.
202 Vezi şi Fapte 2. 39 ; Rom. 3, 10-12; 3, 23.
203 Efes. 2, 3; Rom. 5, 18—19 ; 1 Cor. 15, 22.
204 Pilde 20, 9.
205 Efes. 2, 14-16.
206 18, 19-20.
207 Matei 28, 19-20.
208 I Petru 3, 20—21.
generală: Cine va crede şi se va boteza, se va mântui; cine nu, se va osândi.
Urmează de aci că copiii dacă nu pot avea o credinţă conştientă să rămână sub
osândă? Doamne fereşte. Cine are lipsă de mântuire, are lipsă şi de apa
botezului. Păcatul lui Adam este universal şi botezul este universal. El nu este
un „privilegiu de etate”, ci se aplică fără excepţii. După cum ne arată toate
textele biblice şi credinţa ecumenică a Bisericii, - botezul nu este certificat,
cum greşit îl înţeleg baptiştii, ci Sacrament, deopotrivă necesar copiilor ca şi
vârstnicilor.
Copiii, e drept, nu au făcut păcate personale, de aceea nu li se poate
pretinde credinţă şi pocăinţă, dar ei au păcătuit prin altul, deci tot prin altul
trebue să şi creadă. Prin fapta altuia s-au rănit, prin credinţa altuia trebue să se
mântuiască.209
Chiar dacă admitem interpretarea baptistă a versului de mai sus, că la
botez se cere credinţă, urmează din text că copiii fără credinţă sunt sub osândă
şi copiii sectanţilor cari mor nebotezaţi mor sub osândă, — căci „cine nu va
crede, se va osândi".
Botezul lui Iisus la 30 ani încă nu spune nimic contra botezului
pruncilor; căci El a primit numai botezul lui Ioan şi nu s-a botezat pentru a se
curaţi de păcate. Botezul Lui a fost prilejul unei proclamaţiuni solemne a
divinităţii Sale şi nimic mai mult. De altfel El a primit şi botezul Vechiului
Testament - circumciziunea la opt zile,210 şi totuşi astăzi nimeni în creştinătate
nu mai cere şi nu mai practică tăerea împrejur.
Textul din epistola Sf. Ap. Pavel către Corinteni, I, 7, 14, de asemenea
nu poate fi invocat contra botezului copiilor. Ideea apostolului este că copiii
devin sfinţi; părinţii dacă sunt sfinţi îşi sfinţesc şi copiii prin botez. Înţelesul
textului e că bărbatul necredincios, la stăruinţa şi exemplul femeii, se
converteşte şi el. La fel şi copiii: prin părinţii lor creştini se sfinţesc şi ei prin
botez. Acelaş apostol spune211 că „din fire” suntem copiii mâniei. Se contrazice
el cu textul de mai sus? Nu. Căci în Noul Testament „sfânt” însemnează „ales”,
„deosebit”, „consacrat” şi numai creştinilor botezaţi li se dă acest atribut. 212
După logica baptistă e destul să se boteze un singur soţ ca să fie sfânt şi celalalt
şi copiii.
Şi apoi mai e ceva: dacă pruncii ar fi într-adevăr sfinţi, toţi oamenii ar
trăi şi ar muri sfinţi, căci sfântul nu mai poate păcătui.213
4. Alte texte folosite de baptişti214 nu au nicio putere de argumentare
contra botezului copiilor, ci numai pentru el, cum este mai ales cel dela Fapte
2, 38—39, care este un text clasic cu privire la obligativitatea botezului
pruncilor, în strânsă legătură cu profeţia lui Ioil215 despre trimiterea darului
Duhului Sfânt.
„Pocăiţi-vă. Şi să se boteze fiecare dintre voi... spre iertarea păcatelor.

209 Augustin, De verbis apost. serm. 14, cap. 18.

210 Luca 2, 21.
211 Efes. 2, 3.
212 Fapte 9, 13. 32; H Cor. 1. 1; Filipeni 1. 1; Coloseni 1, 1, etc.
213 Ep. Gr. Comşa: Pruncii trebuesc botezaţi, p. 17.
214 Ioan 3, 5; Fapte 2, 38; I. Petru 3, 21.
215 2, 28.
Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri..." Pocăinţă nu se poate cere
copiilor la botez, căci neavând păcate personale nu au pentru ce să se
pocăiască. Dar botez li se cere, ca să primească graţia Duhului Sfânt şi să se
mântuiască. Căci: „Cine nu se va naşte din apă şi din duh, nu va putea să intre
în împărăţia lui Dumnezeu”.
Rămâne să mai analizăm două obiecţiuni raţionale contra botezului
copiilor. Prima cu privire la naşi, şi a doua cu privire la ineficacitatea
botezului de-a înfrâna patimile.
a) Baptismul învaţă că mântuirea se dobândeşte prin credinţa personală
în Hristos. O credinţă prin procură nu mântueşte, fiindcă nimeni nu poate crede
în locul altuia. Copiii neputându-şi alege şi mărturisi credinţa nu pot fi admişi
la botez.216 Obiecţiunea se pare la început seducătoare, dar în fond e
nejustificată. Inlăuntrul creştinismului nu este alegere ci ascultare, fiindcă nu
sunt mai multe religii creştine. Este o singură religie revelată şi ea se primeşte
integral, fără alegere. Cine vorbeşte de alegerea religiei coboară creştinismul în
rândul religiilor naturale. Omul are libertatea de a nu păcătui, nu libertatea de-
a-şi croi din creştinism religia care îi place şi cum îi place lui. Credinţa nu e
alegere; e acceptare fidelă a crezului unic, apostolic şi ecumenic al Bisericii.
Alegerea de care vorbesc sectele este una cu anarhia religioasă.
Biblia nu prescrie la botez nicio mărturisire de credinţă. Biserica lui
Hristos pretinde credinţă şi cunoaşterea dogmelor creştine numai dela păgânii
maturi, cari vin la botez. Copiii - fiind copii - sunt primiţi la botez prin mărturia
naşilor sau a părinţilor spirituali, cari îşi iau obligaţiunea în faţa lui Dumnezeu
să-şi crească finii în credinţa în care au fost botezaţi. Practica aceasta nu e
contra Scripturii. În Vechiul Testament aflăm cazuri în cari vârstnicii fac
făgăduinţe în locul copiilor.217 În Noul Testament la fel.218 Credinţa care
lipseşte copiilor o întregesc părinţii; Hananeianca se roagă pentru fica sa şi e
ascultată;219 sutaşul pentru servitor,220 Iair pentru fica sa;221 duhul mut din fiu a
eşit prin credinţa tatălui.222La fel s-a vindecat fiul omului împărătesc.223 În
consecinţă şi botezul copiilor nu e condiţionat de actul mărturisirii personale şi
imediate a credinţei în Hristos. Naşii garantează educaţia religioasă a copilului,
după cum credinţa temnicerului a devenit garantă pentru toată casa lui. 224
Darurile „celor ce aduc” se împărtăşesc şi „celor ce se aduc”. 225 Când naşii îşi
neglijează slujba, sunt datori păstorii bisericii să o facă.226
Deci nu-i vorbă de nicio „procură” şi de nicio credinţă „în locul altuia”,
ci de o credinţă luată garantă pentru o viitoare credinţă. Este o operă de cucerire
a sufletelor pentru Hristos şi de sfinţirea lor încă „din leagăn”, ca să crească, ca

216 E. Gill: Cine sunt baptiştii, p 8; Farul creştin, Nr. 13/1936, p. 5.

217 I Regi 1, 28; Eşire 13, 2; 22, 29.
218 Luca 2, 22—23.
219 Matei 15, 28.
220 Matei 8, 13.
221 Matei 9, 18, 28.
222 Marcu 9, 23.
223 Ioan 4. 46-53.
224 Fapte 16, 31.
225 Marcu 2, 3-5.
226 Ioan 2', 15-17; Fapte 20—28.
şi El, în atmosfera harului şi a înţelepciunii creştine. Naşi la botez au fost şi în
veacul apostolic.227
b) A doua obiecţiune ar putea-o face baptismul numai în cazul când în
rândurile lui nu s-ar face defecţiuni morale şi confesionale. Câţi baptişti după
botez, nu se fac adventişti, penticostalişti, sau cad în fel şi fel de păcate şi apoi
se acuză reciproc că nu-s pocăiţi, că nu au Duhul Sfânt, ş. a. m. d. Pentru toate
aceste greşeli e vinovat botezul? Hotărât că nu. Oamenii păcătuesc nu pentru că
s-au botezat - nici baptiştii nu pretind că nu ar mai păcătui după botez, - ci
pentrucă firea lor e slabă şi păcătoasă, cum a fost a incestuosului, 228 sau a
Ananiei şi Samfira.229
5. Constatăm deci că textele invocate de doctrina baptistă contra
botezului copiilor precum şi obiecţiunile lor raţionale, nu au putere
convingătoare. Fiind totuşi vorba de o problemă, care prin atacurile îndrăsneţe
ale sectanţilor poate aduce în unele suflete slabe îndoială faţă de practica
bisericii ortodoxe de a boteza copiii, vom căuta să cercetăm Noul Testament,
practica bisericii primare şi scrierile primilor creştini, să vedem dacă acestea ne
duc la concluzia botezului copiilor, sau contra ei. Şi-au botezat creştinii cei
dintâi copiii, sau nu ? Dacă da, atunci trebue să-i botezăm şi noi: dacă nu, nu.
Cetitorii Noului Testament uşor pot afla că la Pogorîrea Duhului Sfânt peste
apostoli, după o singură cuvântare a Sf. Ap. Petru s-au botezat trei mii de
oameni.230 Logic judecând, se poate ca aceşti trei mii de oameni să poată într-o
singură zi să cunoască Evanghelia mântuirii, să-şi mărturisească personal
credinţa în Iisus Hristos şi să se şi boteze? Şi se poate ca între aceştia să nu fi
fost niciun copil ? Când ştim sigur că la astfel de praznice mergeau şi copii.231
Dar Noul Testament ne vorbeşte precis de familii întregi, cari s-au botezat, cum
a fost „casa lui Ştefana”,232 Lidia cu casa ei,233 temnicerul cu casa lui,234
Corneliu cu toată casa lui.235 Diaconul Filip şi apostolii Petru şi Ioan botează o
ţară întreagă, Samaria.236 Toate acestea au fost fără copii? Greu de admis, mai
ales că Noul Testament când vorbeşte de „casă”, înţelege „familia”.237
O altă dovadă biblică despre botezul copiilor este circumciziunea. 238
Vechiul Testament supune şi copiii poruncilor severe ale legii.
În Noul Testament Mântuitorul declară că nu a venit să strice legea, ci să
o desăvârşească.239 încât circumciziunea nu a fost desfiinţată, ci desăvârşită şi
înlocuită cu botezul, după cum o spune Sf. Ap. Pavel: „In el [Isus Hristos] aţi
fost tăiaţi împrejur, cu tăere împrejur nefăcută de mână ... îngropaţi fiind cu el,

227 Aşezămintele apostolice III, 16.

228 I Corinteni 5, 1.
229 Fapte 5, 1-10.
230 Fapte 2
231 Luca 2, 43
232 I Cor. 1, 16.
233 Fapte 16, 14-15.
234 Fapte 16, 32-33.
235 Fapte 10, 24-48.
236 Fapte 8. 4—16.
237 Luca 19, 9; Ioan 4. 53; II Timotei 4, 19.
238 Facerea 17, 13—44.
239 Matei 5, 17.
prin botez, cu el aţi şi înviat”.240 Şi dacă în Vechiul Testament pruncii puteau şi
erau obligaţi să intre în legătură cu Dumnezeu, 241 de ce în Noul Testament nu s-
ar putea admite acest lucru ? Sunt copiii sfinţi ? Nu, că sfintii nu păcătuesc.
În afară de textele biblice, cele mai bune mărturii pentru botezul copiilor
le avem din antichitatea creştină, în scrierile primilor scriitori creştini. Toate
documentele istorice şi arheologice dela începutul creştinismului duc la
concluzia botezului pruncilor şi niciunul contra ei. Astfel, Dionisie Areopagitul
în cartea sa despre Ierarhia bisericească,242 scrie: „Dumnezeieştii noştri
învăţători bine au voit ca pruncii să fie admişi la botez”. Deci cei ce au admis
copiii la botez au fost sfinţii apostoli.
Iustin Martirul şi Filosoful, referindu-se la părinţi sau naşi, scrie:
„Pruncii se învrednicesc de darurile botezului prin credinţa acelora cari-i aduc
spre a fi botezaţi”243
Tertulian, în cartea sa „Despre botez”, cap. 18, confirmă existenta
botezului copiilor în biserica primară şi mărturiseşte că dela început botezul lor
era asistat de naşi.
Sf.Irineu, episcopul Lugdunului, scrie:244 „Hristos a venit să mântuiască
pe toţi. Şi anume zic: pe toţi cari dobândesc dela El naşterea cea de a doua
pentru Dumnezeu; prunci, copii, tineri, bătrâni”. Că prin naşterea cea de a doua
el înţelege botezul, se constată tot din scrierea sa „Contra eresurilor” unde
scrie: Domnul, încredinţând apostolilor puterea de „a naşte din nou pentru
Dumnezeu”, le-a zis: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.245
Marele scriitor creştin din veacul al treilea, Origen, adevereşte că
botezul copiilor este tradiţiune apostolică: „Biserica a primit dela apostoli
tradiţiunea de a boteza pruncii. Ecclesia ab apostolis traditionem suscepit etiam
parvulis baptismum dare. Căci ştiau aceia, cărora li se încredinţaseră secretele
misterelor divine, că în toţi sunt întinăciunile păcatului, cari trebue să se spele
prin apă şi prin Duh sfânt...246 Ştim că botezul s-a dăruit Bisericii pentru
iertarea păcatelor? Dacă copiii nu ar avea asupra lor nimic ca să aibă nevoie de
iertare şi umbrirea harului, atunci nu li s'ar fi dat nici însuşi harul botezului”.247
Un episcop african, Fidus, scrie Sf. Ciprian episcopul Cartagenei, că
botezul copiilor ar fi bine să se ţină a opta zi după naştere. Ciprian la 253
supune chestia aceasta desbaterilor unui sinod în Cartagena, alcătuit din 66
episcopi şi toţi de acord hotărăsc, ca botezul copiilor să nu se amâne până a
opta zi. „La ceea ce cugetai tu - răspunde Ciprian - că ar fi trebuit să se facă
[amânarea botezului pe ziua a opta] n-a consimţit nimeni. Din contră toţi au
judecat, că nu trebue să se denege nimănuia graţia şi îndurarea lui
Dumnezeu......Aceasta a fost părerea noastră în sinod, că noi nu trebue să oprim
pe nimenea dela botez şi dela darul Dumnezeului celui îndurător şi milostiv.
240 Coloseni 2. 11—12.
241 Facerea 17, 11 —14.
242 Cap. 7, 11.
243 De baptismo, cap. 18.
244 Contra Haer. II, 22.
245 II 22, 4 şi III , 17.
246 Omiliile la Matei 10. 23 ; Rom. S, 9; Luca 14; Numeri 14, 2.
247 La Levitic, Omilia VIII, cap. 12.
Ceea ce trebue să o ţinem cu privire la toţi, credem, că cu atât mai mult trebue
să o ţinem cu privire la copiii de curând născuţi”. [Epist. 59]. Şi în altă epistolă
[a 64-a] scrie: „Nu trebue oprit dela graţie copilul, care, curând fiind născut, n-a
păcătuit nimic decât că, născându-se trupeşte dela Adam, şi-a contras cu prima
naştere întinarea morţii celei vechi... Aceluia i se iartă nu păcatele proprii, ci
păcatele străine”.
Tot în Cartagena, într'un Sinod de mai târziu [418] primit între cele 9
sinoade particulare, s-a adus următorul canon: „A plăcut, ca, oricarele
tăgădueşte, ori zice, că pruncii cei mici şi de curând născuţi din pântecele
maicelor botezându-se, nu întru lăsarea păcatelor lor se botează, ci că din
strămoşescul păcat al lui Adam nimica trag, care este de datorie a se curaţi cu
baia naşterii de a doua, — anatema să fie”.248
Cu referire la aceste hotărîri, marele dascăl al bisericii apusene,
Augustin, scrie: „Fericitul Ciprian nu a adus un decret nou, ci el a păstrat
credinţa statornică a Bisericii, ca să îndrepteze pe cei ce socoteau că n-ar trebui
să se boteze copilul înainte de ziua a opta dela naştere, când a socotit împreună
cu unii episcopi ai săi că copilul se poate boteza curând după naştere”.249
Sf. Grigorie Teologul scrie că copilul trebueşte consacrat prin botez
înainte de a i se tăia unghiile. La fel îndeamnă Sf. Vasile cel Mare, pentru a se
spăla de păcatul strămoşesc, şi Sf. Ioan Gură de Aur.250
Sf. Ambrosie episcopul Mediolanului spune despre botez: „Taina
spălării curăţitoare şi baia mântuitoare, prin care se botează pruncii, întoarce pe
om din starea cea dela început a firii sale”.
Fericitul Augustin vorbeşte mai de multe ori despre botezul copiilor,
despre care spune că a existat totdeauna în Biserică şi va fi păstrat până la
sfârşitul veacurilor.251 In opera sa contra donati-ştilor scrie: „Potrivit tradiţiunii,
toată Biserica recunoaşte botezul pruncilor, cari de bunăseamă încă nu pot
crede în inimile lor în dreptatea divină, nici a mărturisi mântuirea, precum a
făcut tâlharul, — şi cari prin planşetele şi ţipetele lor în timpul botezului chiar
împiedecă oarecum săvârşirea tainei, dar, cu toate acestea, niciun creştin nu va
zice că botezul nu va fi pruncilor de niciun folos. Iar dacă cineva va întreba de
porunca dumnezeiască pentru aşa ceva, apoi ceea ce împlineşte Biserica, chiar
de nu va fi statornicit prin sinoade, dar ceea ce totdeauna era în practică acestea
nu sunt socotite altfel decât drept poruncă [autoritate] apostolică”.252
„Aşezămintele apostolice” dispun categoric botezul copiilor: „Botezaţi
şi copiii voştri şi creşteţi-i în supunerea şi învăţătura Domnului, căci zice: lăsaţi
copiii să vină la mine şi nu-i opriţi”.253
Necesitatea botezului copiilor o mărturiseşte şi scrisoarea sinodului II
din Mileve, ţinut la 416 contra pelagienilor, către episcopul Romei, Inocenţiu,
în care se spun, între altele, şi următoarele: „O erezie nouă şi foarte periculoasă

248 V. Suciu: Teologia Dogm. spec. voi. J, pag. 343 şi 1. Olariu; Teol. Dogm. ed. 11, p. 162, nota 1.
249 Ep. 16 al. 23, nr. 23; Suciu, o. c, voi. 11. p 178. Vezi şi can. 124 al sinodului din Cartagena, la 1. Mihălcescu;
Dogma soter. p, 142 - 3.
250 Omilia 40-a la Cartea Facerii.
251 Cnvânt. 176; 275; De vorba ap. 2.
252 Cap. IV, 176, 21 Peretruchin; Botezul copiilor. Misionarul 1934, P. 520.
253 Cartea VI. cap 15.
vrea să se ridice [pelagianismulj... zic [pelagieniij că copiii mici, dacă nu li se
conferă sacramentele darului creştin vor avea viaţa de veci, - nimicind ce a zis
apostolul: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi aşa
întru toţi oamenii moartea a intrat, întru care toţi am păcătuit”.254
Canonul 84 trulan dispune ca acei copii, despre cari nu se ştie nicio
urmă că sunt botezaţi să se boteze; dovadă că botezul lor era în uz şi obligator.
In canonul 8 al sinodului al şaptelea ecumenic se hotăreşte, ca cel ce se întoarce
la credinţa curată „să se boteze el şi copiii lui". Sunt deci hotărâri şi legi votate
de sinoade ecumenice, cari obligă botezul copiilor.
Arheologia bisericii primare încă mărturiseşte pentru botezul copiilor. S-
au aflat în catacombe mominte de copii cu epitafe, cari se pun numai creştinilor
şi arată că sunt botezaţi. De exemplu, unul dedicat unei fetiţe nevinovate care a
trăit 9 zile şi care se odihneşte în Hristos – Dumnezeu. Pe altul se scrie:
„Mateonata moartă la un an şi 52 zile” şi i se cere să se roage pentru „Dionisius
neofit” [nou botezat] în vrâsta de un an şi patru luni.255 O copilă moartă de 9
luni se numeşte „fidelis”. Un copil Victor de 80 zile se numeşte neophitus. O
copilă de un an şi 5 luni se numeşte neophita, iar un prunc de un an şi 9 luni şi
5 zile, Apronianus se spune că: fidelis de saeculo recessit. 256 — Alte dovezi
arheologice, pentru botezul copiilor în biserica primară, vezi în revista Biserica
Ortodoxă Română, articolul Arhim. Scriban: Botezul copiilor, a. 1927, p. 732
—733.
Despre botezul copiilor mărturisesc şi bisericile întemeiate de apostoli. Dacă
mergem cu Biblia în mână la Ierusalim, Efes, Filipi, Atena, Corint,
Constantinopol, Roma, Alexandria, — acolo aflăm lumină. Creştinismul nu s'a
ivit în America, Anglia ;sau Germania, de unde vin sectele cu ereziile lor, ci în
Răsărit. Aici s-a păstrat Sfânta Scriptură. Biserica Răsăritului a fost aceea care
a adunat cu mare grijă cărţile sfinte, scrise de proroci şi apostoli şi ne-a dat
Biblia. Tot ea ne-a păstrat şi tradiţiunea apostolică despre botezul pruncilor.
Bisericile Răsăritului sunt şi astăzi mărturii vii despre valoarea Tradiţiunei în
general şi despre botezul copiilor în special, fiindcă în ele s-au păstrat mai
curate învăţăturile Domnului şi aşezămintele sfinţilor apostoli şi în toate se
practică cu sfinţenie botezul copiilor.
Prin urmare botezul copiilor este o tradiţiune evanghelică şi apostolică
nealterată, dovedită de Biblie, precum şi de istoria şi arheologia bisericii
primare. El e tot aşa de vechiu ca şi creştinismul şi cine se ridică contra lui, se
ridică contra Bibliei şi contra apostolilor lui Iisus.
6. În sfârşit, baptiştii mai fac uluitoarea mărturisire că botezul copiilor
este una din cele mai mari rătăciri cari au intrat în biserica creştină în vremea ei
de decadenţă. Cu alte cuvinte, după baptişti, primele 4 – 5 veacuri ale bisericii,
după care vreau chiar şi ei să reformeze creştinismul, reprezintă în istorie o
epocă de decadenţă a bisericii. Dar lucrul acesta nu-1 spun despre creştinism
nici comuniştii atei, epoca primară a bisericii fiind recunoscută de toată lumea,
ca epoca cea mai strălucită a bisericii. Atunci au trăit sfinţii şi s-au jertfit

254 Harduin: Acta Concil. Tom. I. col. 1223; cf. Suciu II, op. c. p, 16.3
255 LaSanctuaire. 14, 1, 1934, în Misionarul. Nr. 3 4, 1935. p. 24i-l 4).
256 V. Suciu: Teol. dogm. spec voi. II, p. 178.
martirii. Primele veacuri înfăţişează creştinismul ideal, timpul de creştere,
luptă, biruinţă şi înflorire a bisericii, - epoca de aur a creştinismului.
În consecinţă doctrina baptistă cu privire la botezul copiilor este falsă şi
nu are a se adresa pentru respingerea botezului pruncilor nici Bibliei, nici
creştinismului primar. Căci studiul obiectiv ai Sfintei Scripturi şi al bisericii
primare ne duce la. convingerea şi conoluzia că:
1. Porunca botezului este universală, nu cuprinde nicio excepţie; deci
obligă şi pe copii.257
2. Botezul spală prin har sufletul de păcate; deci e principal şi necesar în
mântuire. Baptiştii au numai botezul lui loan, un botez cu apă, fără botezul
focului sau harului Duhului Sfânt.
3. Copiii se nasc cu contagiunea păcatului şi au lipsă de har pentru a
creşte în Domnul.
4. Botezul copiilor nu este legat de actul mărturisirii personale şi
imediate a credinţei în Hristos. ci se face prin mărturia naşilor sau a
părinţilor.
5. Copiii au fost totdeauna, dela începutul creştinismului, botezaţi;
respingerea lor dela taina botezului este osândită de Biblie şi de Biserica
apostolică şi ecumenică.
6. Botezul pruncilor s'a practicat în biserică nu în timpul ei de decădere,
ci tocmai în timpul ei de creştere, luptă şi glorie.

IV

Trecem acum la cercetarea învăţăturii baptiste despre Cina Domnului.

Baptistmul învaţă că Cina Domnului, ca şi botezul, este un simplu obiceiu, o
formă, un simbol. Cuvintele Mântuitorului de la Cină, nu trebuesc luate în
înţeles literal, ca ortodocşii şi catolicii, ci figurat, căci El prin cuvintele rostite
la Cină nu a făcut din pane trup şi din vin sânge Dumnezeiesc, ci a făcut o
binecuvântare obişnuită asupra mâncării şi a mesenilor. Este de mirat cum
baptiştii, cari se consideră drept oameni ai Bibliei şi ai credinţei, trec cu atâta
uşurinţă peste nişte texte şi porunci biblice atât de clare şi tot atât de însemnate.
Este deci necesar să ne lămurim:
1. Ce este un simbol ?
2. Cari sunt textele biblice sau ce spune Noul Testament despre Cina cea
de Taină? Şi
3. Cum primiau creştinii din vremea apostolilor şi din primele veacuri pe
Hristos ?
1. Cuvântul simbol are un sens dogmatic - formula de credinţă creştină
şi un sens liturgic, ce cuprinde formele cultului divin [rugăciunea, cântarea,
cetirea şi predica]. Are şi însemnarea unui obiect sau semn material, o formă
sau o figură, care închipueşte un adevăr sau o putere spirituală. De pildă:
crucea e semnul jertfei şi a suferinţei biruitoare; săcurea la rădăcina pomului -
judecata; mielul şi păstorul - Hristos, ş. a. În biserica veche, botezul era
simbolizat prin lumină. Cei ce se botezau, veneau la lumină; primeau lumina
257 Fapte 2, 38 - 39.
harului, pe Hristos. „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.
Deci botezul încă este un simbol atât cât închipue moartea şi îngroparea
Domnului; dar e şi poruncă limpede, ca şi pocăinţa. Căci zice Sf. Ap. Petru:
„Să se boteze fiecare din voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea
păcatelor”. Este aceasta vorbire simbolică? Sigur că nu.
Acum să ne întrebăm: Se potriveşte cuvântul „simbol”, la înţelesul
textelor din Noul Testament cu privire la Cina Domnului? Sau: Pot fi luate în
înţelesul simbolic sau figurat versurile despre aşezarea sfintei Cuminecături ?
Să vedem.
2. Mântuitorul a vorbit mult în parabole şi a folosit foarte multe figuri în
cuvântările Sale, pe cari apoi le tălmăcea apostolilor. Dar în acelaş timp a spus
adevăruri istorice şi didactice de o neînrecută claritate şi preciziune. În rândul
acestora se înşiră şi locurile cu privire la botez şi la aşezarea sfintei Euharistii.
a) Textele evanghelice ne arată, că la Cina cea de Taină Iisus
Mântuitorul, dupăce a spus ucenicilor cu cât dor a aşteptat să sărbeze cu ei
aceste paşte, luat pânea, a mulţumit, s-a rugat, a binecuvântat-o şi le-a zis:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este
sângele meu, care pentru voi şi mulţi se varsă spre iertarea păcatelor... Cel ce
mănâncă trupul meu - a zis El iudeilor - şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi
eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi... Căci trupul meu este adevărată
mâncare şi sângele meu adevărată beutură. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea
sângele meu, rămâne întru mine şi eu întru el”...258 Se poate nişte ziceri mai
limpezi ca acestea ? Poate fi aci vorba de simbol sau de vorbire figurată? Mai
ales că toţi cei patru evanghelişti se potrivesc atât de armonic, când reproduc
cuvintele Mântuitorului dela Cină ?
Iisus când vorbeşte simbolic sau mai bine zis în parabole, se cunoaşte
îndată. Dar sunt anumite versuri evanghelice, mai ales poruncile, cărora dacă le
admitem o interpretare figurată dărâmăm toată economia mântuirii, toată
religia. În Noul Testament a trecut umbra şi a venit harul. Ce s-ar alege din
Biblie, dacă în dorinţa de a potrivi graiurile ei cu raţiunea omenească, am zice
că Iisus, când s-a numit pe sine Fiul lui Dumnezeu, a vorbit figurat sau
simbolic ? Ce am mai putea crede despre Iisus dacă am zice că şi El este un fiu
al lui Dumnezeu, ca şi toţi oamenii? Sau ce s-ar mai alege de creştinism dacă
textele Scripturilor cu privire la mesianitatea, la divinitatea sau la învierea Sa,
le-am înţelege în mod simbolic şi nu literal? Şi apoi în cazul când noi cetitorii
Bibliei am scoate din textele ei pe cari nu le putem pricepe raţional, înţelesuri
figurate, călcăm nu numai regula cinstei faţă de cartea scrisă, ci şi principiile
ştiinţei ermineutice.
Deci simbolul îşi are şi el locul lui în Biblie, mai ales în Vechiul
Testament. Numai în apropierea textelor istorice şi didactice, cum e şi cel cu
privire la Cina Domnului şi la botez, nu are ce căuta. Fiindcă îl respinge întâi
de toate claritatea versurilor citate, îl respinge autoritatea cuvintelor Sf. Ap.
Pavel259 pe care le vom cita îndată şi îl respinge practica botezului şi cultul
euharistic sau liturgic al creştinilor din vremea apostolilor până în vremea

258 Matei 21i, 26—28; Marcu 14, 22-25; Luca 22, 5 9—20; loan 6. 51—55; I Cor 10, 16-17 şi 11. 20-29.
259 I Cor. 10, 16-17 şi 11, 20-29.
noastră.
b) Sf. Ap. Pavel scrie: „Judecaţi ce vă spun: Paharul binecuvântării, pe
care-1 binecuvântăm, nu este oare împărtăşirea sângelui lui Hristos ? Pânea pe
care o frângem nu este oare împărtăşirea trupului lui Hristos? Fiindcă o pane
este, un trup suntem şi noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pane”. 260
Paharul binecuvântării este deci împărtăşirea cu sângele şi pânea este
împărtăşirea cu trupul Domnului. Prin pahar şi prin pâne suntem părtaşii
trupului şi sângelui Domnului. Se poate nişte cuvinte mai lămurite ca acestea?
Tot aşa de limpede vorbeşte apostolul şi în capitolul următor, unde arde cu
fierul roşu eresul Corintenilor,261 [cari au înţeles greşit Cina Domnului, făcând
din ea prilej de mâncare şi beţie], — apoi arată ce învăţătură a primit „dela
Domnul” cu privire la Cină,262 ca în sfârşit să declare cu toată hotărârea şi cu
toată autoritatea: „Cine cu nevrednicie mănâncă pânea sau bea paharul
Domnului, vinovat va fi de trupul şi de sângele Domnului. Deci să se cerceteze
omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pane şi să bea din acest
pahar. Căci, cine mănâncă şi bea fără să-şi dea socoteală de trupul Domnului,
mănâncă şi-şi bea osândă”.263 Numai un om de rea credinţă poate scoate
înţelesuri simbolice din nişte cuvinte aşa de limpezi şi lămurite.
Cât priveşte afirmaţiunea baptistă că Cina Domnului şi cuvintele
Mântuitorului dela instituirea ei nu sunt decât un obiceiu de a binecuvânta
mâncarea şi mesenii, trebue să constatăm că este o născocire îndrăsneaţă, de
care nu merită să ne ocupăm.
3. Cum primeau creştinii din vremea apostolilor şi din primele veacuri
pe tiristos? Şi cum înţelegeau ei Cina cea de Taină? Baptiştii şi toate sectele
raţionaliste diferenţiate din protestantism, fac duioase apeluri către membri
comunităţii şi ascultătorii lor, ca să primească pe Hristos în inima lor. Să cadă
la piciorul crucii Lui cu lacrimi de pocăinţă, căci numai acolo primeşte omul
pace, iertare şi fericire. Lumea nu ne poate ajuta nimic; numai sângele lui
Hristos ne poate mântui. Sunt apeluri scrise frumos, atrăgător şi cu căldură. Dar
se spune în ele adevărul întreg? Felul acesta de vorbire, duioasă, plângătoare,
abstractă şi vagă, arăta primilor creştini calea mântuirii? Hotărât că nu.
Ce înseamnă a primi pe Hristos ? A îngenunchia la picioarele crucii în
cetatea Golgotei? A lăsa să ne picure în suflet sângele Domnului care ne cură-
ţeşte de orice păcat? Iată câteva întrebări, mari şi grele, cari se cuvine să intre
cu răspunsuri clare şi adevărate în sufletul fiecărui creştia, mai ales atunci când
acela vrea să fie şi predicator al Bibliei.
Este foarte adevărat că Isus Hristos s-a jertfit pentru mântuirea lumii şi a
oamenilor. Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat.264 Sângele Mielului spală
vestmintele sufletului de murdăria păcatelor.265 „De vor fi păcatele voastre ca
mohorâciunea, le voi face albe ca zăpada, iar de vor fi ca roşala, ca lâna le voiu

260 I Cor. l0 16—17.

261 Vezi I Cor. 11, 18-22.
262 Vezi 1 Cor. 11, 23 - 26.
263 Cap. 11, 27—29.
264 I Ioan 1, 7.
265 Apoc. 7, 14.
albi”.266
Dar cum şi-au însuşit primii creştini şi cum primim noi jertfa
Mântuitorului ? Pe ce cale devenim părtaşi jertfei de pe Golgota? Cum se
preface ea un bun al sufletelor noastre ? Cum se face spălarea sufletului,
iertarea lui de păcate ? Răscumpărarea şi împăcarea cu Dumnezeu s'a făcut
odată, obiectiv, pe crucea Golgotei pentru toată lumea, pentru omenirea
întreagă şi pentru fiecare om. O singură dată. 267 Dar, cum se dobândeşte ea
subiectiv, de fiecare om în parte, sau cum se împacă fiecare om cu Dumnezeu?
Mântuirea este un dar sau un har, ca orice bun ce vine dela Dumnezeu. Este
darul cel mai sfânt, mai scump şi mai înfricoşat. Însă cum fructele unui pom
care dau sănătate trebuesc gustate ca să fie de folos, cum sămânţa trebueşte
semănată ca să încolţească şi cum un pom sălbatec trebueşte altoit ca să
rodească poame bune, la fel şi harul mântuirii. Ca să devină un bun personal, el
trebue însuşit, primit de fiecare om în parte. Dar cum ? Pe ce cale ? Aici e
marea taină şi întrebarea cea grea, la care unii oameni după judecata lor
răspund, spre a lor osândă, greşit.
Cum ne facem părtaşi mântuirii? La întrebarea aceasta numai Biblia şi
Biserica pot răspunde. Deci să deschidem Biblia, să citim şi să ne lămurim.
Mântuitorul Hristos spune clar, fără să ne lase putinţa de-a-I răstălmăci
cuvintele:
- „Eu sunt pânea vieţii...
- Eu sunt pânea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă pânea
aceasta viu va fi în veci. Iar pânea pe care Eu voi da-o este trupul Meu, pe care
îl voiu da pentru viaţa lumii.
Deci, iudeii se certau între ei şi ziceau: - Cum poate acesta să ne dea
trupul lui ca să-1 mâncăm? - Dar Iisus le-a zis:
- Amin, amin grăesc vouă, de nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu
veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Celce mânâncă trupul Meu şi
bea sângele Meu: are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci
trupul meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată beutură. Celce
mânâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el.
Precum Tatăl cel viu m-a trimis pe Mine şi Eu viez prin Tatăl, aşa şi celce mă
mânâncă va fi prin Mine viu. Aceasta este pânea care s-a pogorât din cer, nu ca
mana pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mânâncă această
pane va fi viu deapururi. Acestea le-a vorbit pe când învăţa în sinagoga din
Capernaum. Insă mulţi din ucenicii Lui au zis:
- Grea este această vorbă! Cine poate s-o asculte?”268
Fără a mai cita cuvintele de aşezare a tainei sfintei Cuminecături, 269
textul acesta ne arată limpede, că Iisus este pânea cea vie care se dă pentru
viaţa şi fericirea lumii. Pânea aceasta este trupul şi sângele Său. Iudeii când au
auzit pe Iisus vorbind în acest chip s-au scandalizat şi foarte revoltaţi au grăit:
Cum poate acesta să ne dea trupul său de mâncare?- Deci din primul moment,
când Mântuitorul a vestit oamenilor taina jertfei Sale, s-a născut îndoiala,
266 Isaia 1. 18.
267 Evrei 7. 27; 9, 12, 28.
268 Ioan 6, 48—60.
269 Matei 26, 26, Marcu 14, 22, Luca 22, 19, I Cor. 10, 16— p 11, 20-29.
consternarea şi necredinţa. Nu în veacul al 20-lea, ci din ziua întâi, din ceasul şi
minutul când s-a vorbit mai întâi despre taina împăcării omului cu Dumnezeu
prin trupul şi sângele Domnului Iisus, s-a ivit mirarea şi scandalul cu privire la
trupul euharistie al Mântuitorului Hristos. Dar în aceeaş clipă, în faţa
apostolilor miraţi şi a fariseilor scandalizaţi, Mântuitorul nu numai repetă
ideea, ci şi condiţionează mântuirea şi moştenirea vieţii veşnice, de
împărtăşirea cu trupul şi sângele Său. Îşi confirmă, întăreşte şi lămureşte şi
mai mult cuvintele rostite, răspunzând tuturora:
- „Amin, amin grăesc vouă, de nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu
veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi... Căci trupul meu este
adevărată mâncare şi sângele meu adevărată beutură". - Se poate o vorbă mai
limpede ca aceasta? Trupul Domnului este mâncare adevărată şi sângele Lui
beutură adevărată. Mâncare ca orice mâncare şi beutură ca orice beutură, cu
care trebue să ne împărtăşim dacă vrem să dobândim mântuirea sufletului. Grea
este vorba aceasta şi cine poate să o înţeleagă? - ne vom întreba şi noi, cu
apostolii încă neluminaţi de puterea Duhului Sfânt.
Totuşi, dacă ne referim la claritatea şi preciziunea cuvintelor citate mai
270
sus, precum şi la cele din versul următor: „Cuvintele pe cari vi le-am spus
sunt duh şi sunt viaţă”, - cari nu infirmă ci confirmă sensul literal al cuvintelor
citate; duhul şi viaţa nu sunt străine materiei, după cum sufletul nu e străin
trupului; Iisus este duh şi viaţă ce străbate viu şi mistic pânea şi vinul
euharistie, - precum şi la cuvintele de instituire a sfintei Euhristii care nise dă
„spre iertarea păcatelor”;271 dacă vedem că Luca şi Cleopa recunosc pe Iisus cel
înviat prin „frângerea panii”;272 dacă constatăm că inima cultului divin al
primilor creştini era „frângerea panii”273 şi dacă luăm aminte la cuvintele
Sf. Ap. Pavel care ne scrie, că „cine cu nevrednicie mănâncă pânea şi bea
paharul Domnului, vinovat va fi de trupul şi sângele Domnului",274atunci nu
mai încape nicio îndoială, că vorba cea grea se face înţeleasă de tot creştinul,
iar cuprinsul ei, devenit obiect de cult, taină euharistică şi lucrare liturgică,
rămâne cale de mântuire, în Biserica Mântuitorului dela începutul ei, până
astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. Primii creştini aşa au înţeles Cina cea de
Taină. Ei primeau pe Hristos în sfânta Cuminecătură, ca şi creştinii de astăzi.
Ceea ce s-a făcut pe Golgota, acum se face în Biserică. Masa altarului
este Golgota, discul şi potirul în mânile încrucişate ale preotului alcătuesc
crucea, iar pânea şi vinul, binecuvântate şi sfinţite de Duhul lui Dumnezeu, prin
rugăciunea preotului, se prefac sau se transpun în trupul şi sângele
Mântuitorului. Ce a făcut Iisus pe Golgota Ierusalimului pentru toată lumea,
acelaş lucru face El acum la Sfânta Liturghie pentru fiecare om care vrea să se
facă părtaş jertfei Sale de răscumpărare şi împăcare cu Dumnezeu. Iertarea şi
curăţirea se face prin trupul şi sângele euharistie al Mântuitorului cu condiţia
împărtăşirii cu El din Sf. Potir. După cum apostolii s-au împărtăşit cu trupul şi
sângele Domnului din manile Lui la Cina cea de Taină, tot aşa creştinul dornic
270 Ioan 6, 18—60 63.
271 Matei 26, 28.
272 Luca 24, 35.
273 Fapte 2, 42. 46 şi 20, 7,
274 1 Cor II. 27.
de iertare şi sfinţire trebue să se împărtăşească cu Domnul euharistie prin mâna
preotului slujitor al lui Dumnezeu şi lucrător al Tainelor lui Dumnezeu.275
Sfânta Liturghie este slujirea împăcării.276 În fiecare Duminecă şi
sărbătoare credincioşii creştini au prilejul împăcării şi sunt chemaţi la mântuire:
Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi... Apropiaţi-
vă ca să vă cuminecaţi, să vă împărtăşiţi cu Domnul. Acum şi aci, în faţa
altarului, prin cuminecare, devenim părtaşi jertfei de pe Golgota. Prin
cuminecare dobândim iertarea păcatelor şi mântuirea. Trupul şi sângele
Domnului din sfânta Cuminecătură ne iartă de păcat. Nu vorba abstractă sau
vagă, a unei mântuiri fără împărtăşire şi fără condiţiunea faptelor bune„ cum o
vestesc ereticii şi toate sectele, ci Pânea cea vie a sfintei Cuminecături ne
curăţeşte de păcate. Fără cuminecare nu este mântuire, nici viaţă fericită şi
veşnică. Fără cuminecare predica mântuirii este o vorbă goală. Aceasta nu
însemnează că credinţa în materia care poartă energia harului, împiedică
creşterea vieţii spirituale. Din contră, sfintele Taine nu înlocuesc, ci hrănesc
credinţa şi viaţa spirituală.277
Hristos e viu. Hristos trăeşte între noi: 1. Prin Evanghelia vieţii şi
învăţăturii Sale şi 2. Prin sfânta jertfă şi marea Taină a împăcării ce se face la
fiecare Liturghie. Hristos e viu în paharul sfintei Cuminecături. Masa altarului
este Golgota creştinătăţii. Altarul Bisericii la fiecare Liturghie este o Golgota,
pe care se aduce jertfa mântuirii. În faţa lui îngenunchiază creştinul drept
credincios, căci de aci primeşte el Pânea cea vie, Pânea vieţii veşnice. De aci
primim noi toţi înfricoşatul dar al cuminecării cu trupul şi sângele Domnului
care ne spală sufletul de păcate, după cum apa spală murdăria trupului. Pe calea
aceasta, a cuminecării, jertfa răscumpărării făcută odată pe Golgota, devine un
bun personal al fiecărui om.
Jertfa liturgică nu se deosebeşte cu nimic de jertfa Golgotei. Este aceeaş
jertfă, acelaş Hristos, după cum Biblia deşi e tradusă în sute de limbi şi în
milioane de exemplare, este una şi aceeaş carte. O carte în mai multe ediţii, o
jertfă pentru mântuirea tuturor oamenilor. Hristos este acelaş ieri şi azi şi în
vecii vecilor.278
De ce după cuminecare fiecare om se simte mai uşor şi fiecare bolnav
mai liniştit ? Fiindcă păcatul este povară. Păcatul trage spre pământ apasă ca o
greutate pe sufletul şi pe conştiinţa omului păcătos. Prin cuminecare povara
aceasta se ridică şi păcatul se spală. Pe urma cuminecării, după făgăduinţa
Domnului şi după simţirea purificată a fiecărui om, sufletul rămâne curat şi
trupul mai uşor.
Vorbesc şi ereticii [protestanţii şi sectele izvorîte din ei] de Cina
Domnului şi prin aceasta se amăgesc mulţi dintre oamenii slabi de înger, pe
calea rătăcirii. Căci spun ei, ereticii: avem şi noi Cina Domnului... Deosebirea
este că ei fac numai o simplă comemorare a Cinei celei de Taină. Ei au la cina
lor numai „pâne” şi „vin”, - fiindcă nu cred mai mult, - iar noi avem, sub chipul
pânii şi al vinului trupul şi sângele Domnului, aşa după cum ne învaţă să facem
275 I Cor 4. 1.
276 II Cor. 5, 18-20.
277 G. Fedotov, op, cit p. 370.
278 Evrei 13, 8.
şi să credem cuvântul clar şi categoric al sfintelor Scripturi. Ei zic: pâne şi vin.
Noi: Trup şi Sânge şi deosebirea este ca între cer şi pământ, sau ca între lumină
şi întunerec.
Aşa ne învaţă şi ne lămureşte pe noi Biserica şi Biblia. Şi ceea ce spune
Biblia şi ceea ce face Biserica este sfânt şi adevărat. Cuvântul Bibliei este
cuvântul adevărului întreg şi curat. Biserica nu face altceva decât împlineşte ce
învaţă Biblia. Scriptura Noului Testament ne vorbeşte de sacrificiul
Mântuitorului pentru mântuirea lumii şi fericirea oamenilor; Biserica prin
Liturghia ei mijloceşte ca acest sacrificiu de răscumpărare şi împăcare cu
Dumnezeu să devină un bun personal al fiecărui om. Atât şi e destul.
În consecinţă, răspunsul la întrebările dela început, prin Biblie şi prin
Biserică îl primim limpede şi mântuitor: A primi pe Hristos însemnează a
mărturisi pe Hristos prin credinţă dreaptă şi prin fapte bune. A îngenunchia la
picioarele crucii ...pe muntele Golgota, însemnează a îngenunchia plini de
iubire şi evlavie în faţa altarului în care se aduce sfânta jertfă a împăcării
noastre cu Dumnezeu. Iar a lăsa să ne picure în suflet sângele Domnului care
ne curaţeşte de orice păcat, însemnează a, ne împărtăşi cu trupul şi sângele
Domnului din „paharul mântuirii”, la Sfânta Liturghie.
Iată ce trebue să ştie şi ce este necesar să facă fiecare predicator al
Evangheliei Mântuitorului Hristos, când e vorba de-a aduce sufletele la Hristos,
sau când e vorba de calea pe care trebue să mergem ca să ne facem părtaşi
mântuirii. Faptul dela care plecăm şi la care trebue să ajungem este: păcatul
originar, jertfa de împăcare sau sacrificiul Mântuitorului de pe cruce şi misterul
liturgic. A aduce suflete la Hristos însemnează a le aduce în faţa altarului
bisericii, iar a face pe oameni părtaşi mântuirii însemnează a-i pregăti prin
pocăinţă şi a-i cumineca cu trupul şi sângele sfinţitor al Domnului. Orice
predică şi orice lucrare a unei mişcări de înviorare religioasă şi morală, care nu
clădeşte pe temelia aceasta mistică, biblică şi istorică, este în afară de
ortodoxie.
Am cetit despre un profesor care, - într-o convorbire cu un predicator
milenist ce înflăcăra oamenii prin vorbiri însufleţite, fără să aibă o doctrină a
mântuirii clară şi satisfăcătoare, - l-a întrebat:
- Ce le dai Maxime?... Şi Maxim se încurca mereu în răspunsuri
subiective şi uneori evasive, până ce praf şi pulbere s-a ales şi din biserica şi
din predica lui revoluţionară.
Ce dăm noi ascultătorilor cărora le predicăm Evanghelia şi misterul
mântuirii? Aceasta e marea întrebare urmată de marea răspundere pentru
mântuirea sufletelor. Le dăm o doctrină a mântuirii clară, satisfăcătoare şi
adevărată, sau cădem în subiectivismul protestant ?
În ortodoxie mântuirea este în Liturghie. In ortodoxie sfinţirea se face
prin cuminecare. Biserica ortodoxă în privinţa aceasta nu are lipsă de dogme
noi. Nici concesiuni nu poate face. Dogmele ei sunt definite şi consfinţite de
credinţa şi practica celor aproape două milenii de creştinătate. Nouă nu ne
rămâne altceva de făcut, decât să le facem cunoscute. Adecă să le continuăm,
să le adâncim şi să le practicăm, după cum ni le prezintă viaţa sfântă şi doctrina
dreaptă a Bibliei şi a Bisericii.
 Să avem deci credinţă neclintită în misterul cultului liturgic. Să avem
încredere în cuvântul Bibliei şi în Liturghia Bisericii. Biblia şi Biserica ne dau
adevărul. Ele amândouă ne mijlocesc sfinţirea şi fericirea. În afară de ele nu
este mântuire, nici iertare. Mai presus de toate virtuţile să avem dragostea
sfântului altar. Căci dragostea altarului este dragostea Crucii. Dragostea
altarului este dragostea Golgotei. Dragostea altarului este dragostea lui Isus cel
răstignit. In sufletul în care a încolţit dragostea faţă de altarul Bisericii lui
Hristos, s-a aprins adevărata lumină a Evangheliei mântuirii.
Primii creştini şi sfinţii au avut această dragoste însoţită de credinţa vie
că prin slujba sfintei Liturghii ei sărbează Cina Domnului. Ei erau fericiţi când
mureau pentru Hristos, dar erau nefericiţi când nu se puteau cumineca. Din
pricina vitregiei vremurilor şi a oamenilor ei nu aveau altare clădite ca ale
noastre, ci improvizau altare prin case particulare, prin catacombe, prin
crepăturile munţilor şi în temniţe unde săxbau cu toată evlavia şi dreaptă
credinţă Cina euharistică. Avem exemplul Sfântului Mucenic Luchian, care
neavând în temniţă loc pentru altar şi fiind legat pentru Hristos în lanţuri ca să
nu se poată mişca şi sluji Sfânta Liturghie, a făcut din pieptul său altar şi potir
de împărtăşanie pentru el şi pentru cei ce pătimeau împreună cu el. Numai ca să
nu se lipsească de harul mântuirii pe care ni-1 împărtăşeşte Iisus Mântuitorul
prin jertfa sa euharistică. Ce pildă luminoasă de dragoste pentru altar!
O foarte bună dovadă pentru dreapta învăţătură a Bisericii ortodoxe
despre sfânta Cină este şi învinuirea pe care scriitorii păgâni din primele
veacuri o aduceau creştinilor, acuzându-i că sunt antropofagi şi aranjatori de
ospeţe thyestice [adecă mâncători de oameni şi de copii].
O altă dovadă tot aşa de însemnată despre valoarea Dumnezeiască a
Sfintei Cine, este oprirea păcătoşilor dela cuminecare. Cea mai mare pedeapsă
ce a dat-o şi o dă Biserica păcătoşilor, este oprirea lor dela cuminecare.
Prin urmare şi învăţătura baptistă despre Cina Domnului este falsă.
Deoarece:
1. Cina cea de Taină nu este o mâncare obişnuită, o masă comemorativă,
un obiceiu sau un simbol, ci un sacrificiu sfânt ce se aduce pentru noi şi pentru
mulţi, spre iertarea păcatelor. O masă, un obiceiu sau un simbol nu poate avea
un rol obligator în mântuire, nici har curăţitor de păcate, cum o are - după
cuvintele Domnului şi ale Sf. Ap. Pavel Sfânta Cină.
2. Noul Testament ne vorbeşte prin cuvintele Mântuitorului şi ale Ap.
Pavel despre Cina cea de Taină ca despre o jertfă sfântă sau ca despre o
mâncare adevărată, care ne împărtăşeşte, real şi nu figurat, cu trupul şi sângele
Domnului. Numai oamenii puţini credincioşi se pot îndoi de adevărul pe care îl
exprimă limpede şi lămurit textele Noului Testament cu privire la Sfânta
Cuminecătură.
3. Credinţa aceasta despre sfânta Euharistie ne-o mărturisesc şi primii
creştini, cari au făcut din „frângerea pânii” inima cultului divin şi cari credeau
neclintit, după cum scrie şi la Scriptură, că sub chipul pânii şi al vinului se
împărtăşesc cu însuşi viul şi scumpul şi sfântul trup şi sânge al Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
La aceste concluzii despre botez şi Cina Domnului par a ajunge şi
baptiştii, când sunt de bună credinţă. Căci iată ce se scrie într-una din ultimele
lor cărţi de învăţătură: Iisus a stabilit cele „două simboluri”, ca „lucrarea Sa de
răscumpărare şi de reînoire în inimile oamenilor să fie arătată şi mărturisită
într-o formă învederată... Ele au autoritatea cuvântului Său, sfinţenia legăturii
Sale personale cu ele şi însemnătatea jertfei Sale pentru răscumpărarea
oamenilor”.279
Sunt cuvinte clare, care ne aduc aminte de păţania eroului din poveste,
care schimbându-şi credinţa dreaptă a părinţilor şi dorind să-şi facă o lege
nouă, după multe frământări sufleteşti, s'a trezit tot ceea ce a fost, - adecă „un
vechiu ortodox”.

ÎNCHEIERE
Ar mai fi de analizat dovezile prin cari baptiştii resping celelalte sfinte
Taine, rituri şi obiceiuri ortodoxe, precum şi cultul morţilor, cultul sfinţilor,
cultul relicviilor şi al icoanelor, cult pe care ei îl înlocuesc prin cultul
misionarilor englezi şi americani, dar fiindcă acestea nu intră numai în
învăţătura baptistă, ci sunt comune tuturor bisericuţelor protestante, nu ne-am
mai oprit asupra lor. A le expune şi a le combate pe toate, însemnează a lua
lupta cu întreagă doctrina protestanţilor calvini. Am expus numai punctele
principale şi ereziile specifice baptismului, acestea fiind mai ales subiectele de
propagandă cu care aderenţii lui cutreeră satele şi oraşele şi atacă vehement
doctrina ortodoxă a Bisericii.
În critica lor am folosit mai puţin dovezi istorice şi raţionale şi mai mult
texte biblice, acestea fiind singure convingătoare pentru ei şi am căutat să
arătăm că deşi baptismul crede că urmează în învăţăturile sale Biblia, a stricat
învăţătura cea sănătoasă280 şi a rătăcit dela calea adevărului.281 Nu stăm în faţa
unor adevăruri biblice, ci în faţa unor erezii baptiste cari nu pot fi atribuite nici
Sfintei Scripturi, nici Sfintei Biserici a lui Iisus Hristos, ci prorocilor şi
apostolilor mincinoşi ai epocei noastre cari tălmăcesc în metafore şi simboluri,
cuvintele clare ale Sf. Scripturi. Aşa încât, învinuirile pe cari le ridică
baptismul în contra doctrinei dogmatice a Bisericii ortodoxe şi ecumenice, nu
sunt de fapt îndreptate împotriva ortodoxiei contimporane, ci ori sunt îndreptate
împotriva Bibliei şi a Bisericii apostolice ca şi când ele ar fi greşit, ori sunt
mincinoase. Dar a admite că creştinătatea primară a greşit în înţelegerea
poruncilor şi textelor biblice, înseamnă a admite că Iisus deşi a promis
apostolilor că le va trimite povăţuitor pe Duhul Sfânt siva fi cu ei până la
sfârşitul veacurilor, le-a anulat promisiunea şi le-a retras imediat acest har, ceea
ce credem că-i o absurditate pe care nu o admit nici baptiştii, deşi doctrina lor,
logic şi firesc, acolo duce.
Rămâne alternativa a doua: baptismul este o sectă eretică, ce propagă,
279 Credinţa şi misiunea baptistă, Arad, 1936. p. 67. Evident, aceste cuvinte nu se potrivesc cu credinţa baptistă
d»spre botez şi cină. Căci botezul şi Cina Domnului sau au legătură personală cu Isus Hristos şi atunci sunt
Taine Dumnezeieşti, sau nu au legătură personali cu El şi atunci sunt simboluri. Tertium non datur.
280 Tit 1, 9.
281 II Petru 2, 2, 15.
folosindu-se de autoritatea Bibliei, o mulţime de învăţături greşite.
Din constatarea aceasta decurge logic şi firesc pentru biserica ortodoxă
şi slujitorii ei chemarea sfântă să-şi apere zestrea învăţăturilor moştenite de
primejdia atacurilor eretice a sectelor în general şi a baptismului în special. Cu
alte cuvinte să declare războiu duhovnicesc sectelor şi ereziilor vremii.
Arsenalul ortodoxiei este bogat în arme de luptă şi apărare. Să ne
întoarcem numai cu gândul la epoca ereziilor istorice şi la luptele pe care le-au
dus contra lor scriitorii creştini şi sfinţii părinţi; la sinoadele locale şi
ecumenice, la măsurile de stat şi de propagandă de care s-a folosit Biserica
ecumenică şi vom avea bogat material de inspiraţie. Sau să deschidem cărţile
de strategie misionară, cum sunt preţioasele lucrări: Confesiuni şi secte de P. S.
Grigorie Leu, La luptă dreaptă de P. S. Nicolae Colan, şi îndrumări misionare
de dl. prof. univ. V. Gh. Ispir, din cari desprindem nu mai puţin de zece
mijloace de combatere a sectelor:
1. Lecturi biblice cu credincioşii pentru cunoaşterea sfintei Scripturi;
2. Predici misionare pentru lămurirea ereziilor-şi a credinţei ortodoxe;
3. Echipe misionare - care sunt aşa de bune şi necesare, mai ales după ce
s-a dovedit eficacitatea lor in combaterea stilismului;
4. Presa şi publicaţiuni religioase pentru propagandă ;
5. Cercuri pastorale şi congrese religioase;
6. Activitate şi organizare colectivă în faţa primejdiei comune;
7. Viaţa exemplară a misionarilor şi a preoţilor;
8. Disciplinarea şi desăvârşirea morală a societăţii şi a individului;
9. Zel apostolic însoţit de cultură creştină şi tact pastoral.
10. Învăţământul teologic prin exemplu şi ucenicie. Când toate aceste
mijloace se vor pune în aplicare pe teren, cu pricepere şi perseverenţă,
rezultatul nu va fi decât bun.
Tânguirile ereticilor că sunt prigoniţi trebue să le ascultăm cu sufletul
înălţat şi luminat de îndemnurile conştiinţei, de cuvintele Scripturilor sfinte şi
de hotărârile Bisericii ecumenice. Mântuitorul ne-a spus, că: „Cine nu intră pe
uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela e fur şi tâlhar... Furul nu vine decât
să fure, să junghie şi să prăpădească”.282 Ereticii sunt furi şi tâlhari şi năimiţi şi
trebuesc trataţi ca atare. Ei au răsărit printre noi pe căi lăturalnice ; au sărit
peste gard şi pe ascuns au intrat în staulul oilor. N-au intrat pe uşă în biserică,
ci vânează prin întunerec suflete slabe de înger. Scopul lor nu este idealul
creştin: o turmă şi un păstor, ci turme rătăcite şi fără păstori.
Ereticii sunt prorocii mincinoşi prevestiţi de Mântuitorul nostru; 283 sunt
lupii cari nu cruţă turma şi bărbaţii vicleni cari sucesc învăţăturile drepte, ca
să-şi facă ucenici după ei.284
Ereticii sunt amăgitorii285 ce răstălmăcesc Scripturile286 şi strecură printre
credincioşi eresuri pierzătoare.287 Despre ei spune Sf. Ioan Teologul să nu-i

282 Ioan 10, 1 şi 10.

283 Matei 7, 15; 24, V.
284 Fapte 20, 29-30.
285 II Ioan 7.
286 II Petru 3, 16.
287 II Petru 2. 1.
primim în casă, nici să le zicem bun venit.288
Concluzia generală ce o scoatem din aceste pagini de critică a unei
doctrine eretice şi de afirmare a doctrinei creştine ortodoxe este cuvântul: luptă.
Primejdia sectelor în România este mult mai mare de cum se bănueşte 289 şi
dragostea de adevăr nu-i permis să stingă în noi bărbăţia de a-l apăra cu căldură
şi înţelepciunea de a-l propaga cu toată tăria.

BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ
1. Walfer Rauschenbusch: Pourquoi je soui baptiste, ed. je sers.
2. Les Eglises bapfistes. Leurs prfncipes essentiels, Alencon 1935.
3. Iosif C. Peretruchin: Botezul copiilor, în rev. Misionarul 1934.
4. E. Gill: Doctrinele Biblice , Bucureşti 1936.
5. E. Gill: Bisericile Nou—Testamentale, Arad 1932.
6. E. Gill: Cine sunt şi ce cred baptiştii, Bucureşti 1933.
7. Mărturisirea credinţei creştinilor botezaţi, Arad 1927.
8. Farul creştin, colecţia, Arad.
9. Dr. Gr. Comşa: Combaterea catehismului baptist, Arad 1926.
10. Dr. S. Stanca: Pocăiţii, Sibiu 1913.
11. Dr. N. Brânzău: Pocăiţii, Petroşani 1912.
12. Dr. Gr. Comşa: Pentru neam şi lege, Bucureşti 1923.
13. Pr. P. Ionaşcu: O lege avem străbună, Râmnicul-Vâlcea 1934.
14. M. A. Calnev: Combaterea sectelor raţionaliste, ed. II Chişinău 1929.
15. Dr. V. Gheorghiu: Introducere în sf. cărţi a N. T. Cernăuţi 1929.
16. Dr. T. M. Popescu: Cum falsifică baptiştii istoria creştinismului, Arad 1931.
17. Dr. Gr. Comşa: Călăuza cunoaşterii şi combaterii sectelor, Arad 1925.
18. Pr. P. Popa: Dicţionar biblic antisectar, manuscris.
19. Dr. Gr. Comşa: Pruncii trebuesc botezaţi, Arad 1925.
20. Dr. Gr. Comşa: Credinţa şi botezul, Arad 1926.
21. Dr. Gr. Comşa: Eşti sigur de mântuire, Ared 1927.
22. P. Moruşca: Cuvântul lui Dumnezeu şi sufletul omului, Arad 1923.
23. P. Moruşca: Sf. Scriptură şi Tradiţiunea sfântă, Arad 1926.
24. Dr. S. Şiclovan: Despre Biserică, Arad 1926.
25. Dr. St. Cioroianu: Preotul nostru ortodox creştin, Arad 1926.
26. Pr. C. Turicu: Primiţi Taina sf. Cuminecături, Arad 1925.
27. Prof. Dr. V. Gh. Ispir: Sectologia, cursuri ţinute la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
28. Pr. I. Mihălcescu: Dogma soteriologică, Bucureşti 1926— 1928.
29. Pr. M. Popa: Argumentarea sf. Tradiţiuni ca izvor al credinţei, Călăraşi 1930.
30. Macarie: Teologia Dogmatică ort., trad. de O. Timus tom. II 1887.
31. Al. A. Scvosnicov: Confribuiuni la cunoaşterea şl combaterea sectelor, Misionarul
1931.
32. Comoroşan: Prelegeri de Dogmatică, Cernăuţi 1887—1889.
33. I. Olariu: Manual de Teologie Dogmatică, Caransebeş 1917.
34. S. deCanev: Teologie Dogmatică, trad. de Arh. Gh. Miron, voi. IV 1903.
35. Andrutzos-Stăniloae: Dogmatica, Sibiu 1930.
36. P. Movilă: Mărturisirea ortodoxă, ed. de Sibiu 1914.
37. Arh. Grigorie Leu: Confesiuni şi secte, Bucureşti 1927.
38. E. Popovici: Istoria Bisericească, 2 voi. Bucureşti 1901.
39. N. Colan: La luptă dreaptă, Sibiu 1926.
40. G. Galaction: Piatra din capul unghiului, Bucureşti 1926.
41. S. Bulgacoff: Ortodoxia, Sibiu 1933.
288 II Ioan 10—11.
289 Vezi statisticele cu creşterea şi răspândirea sectelor în ultimii 15-20 ani.
42. Al. Constantinescu: Ortodoxia şi protestantismul, Bucureşti.
43. Al. Constantinescu : Sectologie, Bucureşti 1928.
44. Credinţa şi misiunea baptistă, Arad, 1936.
45. Sfânta Scriptură.

CUPRINSUL
Pag.
Prefaţă_____________________________________________________________ 3-6
Introducere_________________________________________________________ 7-8
1. Doctrina despre cuvântul lui Dumnezeu _____________________________ 9-3l
2. Doctrina despre mântuire___________________________________________ 82-38
3. Doctrina despre Biserici şi Preoţie____________________________________ 39-49
4. Doctrina despre Botez şi Cina Domnului ______________________________ 50-88
Încheiere _________________________________________________________ 89-91
Bibliografie consultată_________________________________________________ 92-93