Omraam Mikhaël Aïvanhov

PĂŞIŢI CÂT AVEŢI LUMINĂ

Cap. 1 - Să nu ne mai spunem: dacă am fi ştiut!

...Din punct de vedere intelectual, oamenii înţeleg

perfect unde se află binele şi răul pentru ei şi semenii
lor, dar ei continuă să comită aceleaşi greşeli. Este greu
de acceptat, dar aşa stau lucrurile. Li se explică, ei
înţeleg, ei sunt de acord, dar se comportă exact contrar
afirmaţiilor făcute. De ce? Fiindcă nu este de ajuns să te
adresezi intelectului lor, trebuie atinse alte fibre în ei. Nu
putem să ne încredem prea mult în cineva care spune:
„Da, eu înţeleg”, pentru că, dacă sentimentele şi
dorinţele sale îl împing într-o direcţie diferită, el se va
îndrepta acolo.
Aşadar, eu nu îmi fac iluzii, eu ştiu că posibilităţile
unui Maestru Spiritual sunt limitate: sarcina sa este să
lumineze fiinţele, să le facă să înţeleagă cum pot ele să
iasă din mlaştinile în care s-au cufundat şi să le descrie
regiunile minunate ce le aşteaptă, dacă reuşesc, dar
Maestrul nu le poate schimba gusturile şi nevoile. Pe
acestea, numai discipolii înşişi au puterea să o facă,
simţind că în această schimbare îşi vor găsi mântuirea
(Cf. Ce este un Maestru Spiritual? Col. Izvor nr. 207, Cap.
VII: „Să nu aşteptaţi de la un Maestru decât lumina”). În
realitate, chiar dacă ei reuşesc să o simtă, este încă
insuficient. Da, chiar dacă ei îşi doresc din tot sufletul să
se angajeze pe calea luminii, o a treia dificultate apare,
cea mai îngrozitoare: ceva din ei ce se numeşte
obişnuinţă se opune acestei schimbări de direcţie.
Eu vă voi da un exemplu foarte simplu. La televizor
se prezintă o emisiune despre foametea din Africa: toţi
telespectatorii înţeleg că ar trebui făcut ceva, fiindcă este
inuman ca oamenii să fie lăsaţi să sufere astfel. Mulţi
dintre ei vor fi tulburaţi şi spectacolul acestor suferinţe îi
va face să aibă lacrimi în ochi. Dar, dacă li se spune
acum: „Iată ce puteţi face pentru ca aceste popoare să
aibă din ce să se hrănească”, câţi dintre ei vor accepta
să-şi părăsească liniştea, obiceiurile? Câţi se vor decide
să folosească banii rezervaţi confortului, plăcerilor
proprii, chiar parţial, pentru a-i uşura pe aceşti
nefericiţi? Ei bine, la fel se întâmplă şi atunci când este
cazul să ne schimbăm viaţa: gândul şi sentimentul pot fi
de acord, dar este o cale lungă până când voinţa va reuşi
să învingă proastele obiceiuri, lenea, egoismul.
Eu ştiu că unii gândesc când mă ascultă sau îmi
citesc cărţile: „Oh, sărmanul! Cum poate el să creadă că
este uşor să îi antrenezi pe oameni pe calea înţelepciunii,
a dreptăţii, a iubirii?...” Nu, eu nu cred că este uşor, eu
nu sunt atât de naiv, eu vorbesc pentru a-i lumina pe cei
care au venit să mă asculte, fiindcă orice schimbare
interioară începe prin înţelegere, dar eu ştiu foarte bine
că restul nu depinde de mine: eu nu pot să îi fac să
iubească adevărul pe cei care preferă iluziile.
 Chiar şi pentru cel care descoperă adevărul, care
iubeşte adevărul, se poate spune că abia acum încep cu
adevărat greutăţile. Aceste greutăţi eu le-am descoperit
mai întâi în mine. Eu am înţeles că putem primi lumina,
să iubim lumina, dar când este cazul să supunem
materia psihică în faţa acestei lumini de care să se
impregneze, oh, Doamne, este ceva foarte lung, foarte
greu! Ea este supusă şi se lasă o clipă modelată, apoi
dintr-odată rezistă, se revoltă şi preia din nou
conducerea. Şi astfel, totul trebuie luat de la început.
Totuşi, nu trebuie să ne descurajăm, deoarece această
materie începe, încet- încet, să cedeze. Din moment ce
înţelegerea şi iubirea există, împlinirea trebuie să vină
într-o bună zi. În tot cazul, ceea ce este sigur, este că
fără înţelegere şi iubire va fi inutil să sperăm la cea mai
mică realizare.
A înţelege unde se află binele şi a dori acest bine
nu poate fi uşor, dar este totdeauna mai puţin dificil
decât a treia etapă: silinţa. Fiecare poate admite că este
de preferat să fii sobru, să rămâi fidel soţului sau soţiei,
să-ţi stăpâneşti stările de furie, să acţionezi în mod
cinstit şi să-ţi doreşti cu sinceritate să reuşeşti, dar când
tentaţia apare, cum să nu îi cazi pradă? Pentru a rezista,
trebuie ca problema să fie limpede în cele trei planuri ale
intelectului, inimii şi voinţei, iar cel mai greu este să
antrenezi voinţa pentru a-ţi schimba obiceiurile.
Un obicei prost este ca un clişeu ce se imprimă
asupra corpurilor noastre subtile (Cf. Alchimia spirituală
sau căutarea perfecţiunii, Col. Izvor nr. 221, Cap. VI:
„Clişeele”). De îndată ce s-a imprimat, el se reproduce la
infinit. Chiar dacă apoi ne regretăm greşeala, nu ne
foloseşte la mare lucru, o repetăm... iar apoi o regretăm
din nou... Există o înlănţuire fără sfârşit de greşeli şi
remuşcări. A lupta, a plânge, a te căi este deseori
ineficace, fiindcă remuşcarea îşi are şi ea înscrisă
propriul clişeu, ea apare după greşeală, dar nu ajută la
corectarea acesteia. Este ca şi cum greşeala şi
remuşcarea ar fi două entităţi între care nu există nici
un contact. Ele se urmează, atâta tot. Veţi spune:
„Aceasta se întâmplă pentru că omul este slab!” Da, el
este slab; el este slab fiindcă el este ignorant. În ziua
când va avea lumina, el va reuşi să-şi biruiască
proastele obiceiuri.
Ce este atunci de făcut? Să înlocuim clişeul, adică
să înlocuim proastele obiceiuri, concentrându-ne în mod
conştient, încet-încet, să avem alte gânduri, alte
sentimente, şi mai ales să facem alte gesturi. Acestea
constituie noi înregistrări, noi clişee ce vor reuşi să le
neutralizeze pe celelalte. Ele nu le vor şterge, fiindcă în
natură nimic nu se şterge, dar ele se vor suprapune
celorlalte şi vor fi cele care vor acţiona.
Un bărbat mi-a mărturisit într-o zi că era atras în
mod irezistibil de toate tinerele fete; el îşi dădea seama
cât de periculos era acest fapt, dar el nu ştia cum să
lupte împotriva acestei tendinţe şi mi-a cerut părerea.
Iată ce l-am sfătuit: „Căutaţi să întâlniţi o tânără care vă
lasă mai degrabă indiferent, în acest caz vă puteţi
stăpâni mai bine, şi vă veţi putea obişnui în mod
conştient să păstraţi distanţa. Veţi întâlni apoi o alta,
apoi încă una, şi veţi continua să acţionaţi corect. Astfel,
încet-încet, veţi înscrie în dumneavoastră o nouă
atitudine, ea va prelua conducerea, iar când vă veţi afla
în faţa unei tinere care vă făcea să vă pierdeţi minţile,
veţi rămâne ireproşabil. Fiţi, însă, vigilent, continuaţi să
vă exersaţi cu acelea care nu vă tentează”.
Or, ce se întâmplă în general? Exact contrariul: ne
precipităm spre persoanele şi lucrurile ce le considerăm
plăcute, îndepărtându-ne de celelalte. Pentru a învinge o
tentaţie, o slăbiciune, trebuie să încercaţi să înlocuiţi
obiectul periculos printr-un altul care vă este inofensiv;
noile clişee ce le veţi imprima astfel vă vor ocroti. Chiar
dacă nu sunteţi expuşi unor tentaţii ce vă vor distruge
dacă le-aţi ceda, trebuie să vă gândiţi mereu să creaţi
noi clişee, mai bune, pentru a progresa.
Ştiţi voi oare că diavolul este cel care - să îl numim
diavol! - împinge deseori fiinţele să se căiască, cu nişte
forţe proaspete, cu o tenacitate reînnoită, pentru ca ele
să urmeze calea greşelii? Ah, nu, desigur nu o ştiţi.
Regretând, plângând, întăriţi dorinţa de cealaltă parte;
este ca şi cum, în aceste lacrimi şi regrete, dorinţele s-ar
alimenta pentru a se dezlănţui din nou. Da, aceasta este
natura umană, iar cel care nu îi cunoaşte ocolişurile şi
capcanele va greşi în continuare.
Multe persoane îşi închipuie că acţionează conform
binelui ce îl înţeleg şi îl iubesc! în realitate, ele
procedează exact invers, dar este imposibil să le facem
să recunoască. De ce? Fiindcă ele îşi închipuie că este
îndeajuns să accepte mental o idee, dorindu-şi realizarea
ei, pentru a reuşi. Ei bine, nu, din nefericire nu, tocmai
aici începe aspectul cel mai dificil. Iată de ce una dintre
primele calităţi ale discipolului este luciditatea.
Este de preferat să te comporţi bine, dar a te
comporta rău nu constituie încă cel mai grav lucru. Cel
mai grav este să nu conştientizezi. Cel care este
incapabil să vadă că a acţionat greşit este cuprins de
nişte contradicţii de nedescurcat. El se confruntă cu
nişte eşecuri, este respins de ceilalţi şi nu înţelege de ce:
el se credea ireproşabil, el era convins că ceilalţi îl
aprobau, chiar îl admirau. El este tulburat de ceea ce i
se întâmplă, el îşi închipuie că întreaga lume i se
împotriveşte, ceea ce îi influenţează în mod negativ
gândurile şi sentimentele: el se revoltă, iar în această
revoltă îşi pierde lumina şi iubirea. Se întâmplă astfel
deoarece el refuză să admită că nu a reuşit să
înfăptuiască lucrarea în cel de-al treilea plan: realizarea.
Este aproape inutil să te angajezi în viaţa spirituală
atât timp cât nu ai înţeles cât de încăpăţânată este
natura inferioară a omului şi câtă vigilenţă, umilinţă,
abnegaţie cere lucrarea de efectuat asupra ei (Cf. Natură
umană şi natură divină, Col. Izvor nr. 213). Multe
persoane îşi închipuie că se vor transforma repede
fiindcă au întâlnit un învăţământ spiritual. Ah, nu,
stăpânirea vieţii psihice este cu mult mai dificilă decât
şi-o închipuie ele! Desigur, există în fiecare fiinţă umană
această capacitate de reînnoire, de regenerare, de
divinizare, dar este un proces foarte lent, iar ceea ce
fiecare poate realiza în această existenţă depinde de
lucrarea deja începută în încarnările anterioare (Cf.
Piatra filosofală - de la Evanghelii la tratatele alchimice,
Col. Izvor nr. 241, Cap. XI: „Regenerarea materiei:
crucea şi creuzetul”).
Celui care nu conştientizează greutăţile ce le
întâlneşte inevitabil în viaţa spirituală îi este imposibil
să progreseze, îi este şi mai imposibil să îi ajute pe alţii:
în faţa puţinelor rezultate el se va descuraja foarte
repede. Un instructor, un ghid spiritual explică, repetă,
el are impresia că este înţeles; iată însă că aceia care
spun că îl urmează fac exact contrariul a ceea ce păreau
că au înţeles. Cum să nu oboseşti, să nu te descurajezi,
şi chiar să nu te enervezi odată cu trecerea timpului? Or,
calitatea unui instructor este stabilitatea, răbdarea,
indulgenţa.
Această stabilitate, această răbdare şi această
toleranţă atât de indispensabile ne sunt oferite de
exemplul soarelui (Cf. În duh şi în adevăr, Col. Izvor nr.
235, Cap. XVI: „Adevărul soarelui: a da”). Aşadar,
asemenea soarelui, un ghid spiritual trebuie să-şi ofere
lumina, iar apoi cei pe care i-a luminat fac ceea ce pot...
Eu privesc zilnic soarele şi văd că el nu se supără, el nu
se întunecă, el nu se descurajează sub pretext că
oamenii nu ştiu să îi aprecieze şi să îi folosească lumina.
Astfel, şi eu îmi spun că nu trebuie să mă supăr, nici să
mă descurajez, nici să mă întunec.
Eu nu am nevoie să mi se explice cât de greu este
să îi ajuţi pe oameni să se îndrepte. Chiar atunci când
îşi spun discipoli, ei îşi închipuie că ştiu mai bine decât
Maestrul lor ce este bun pentru ei. Ei doresc să-şi facă
experienţele şi le fac. După o vreme, când au fost
îndeajuns brutalizaţi şi decepţionaţi de viaţă, ei înţeleg
în sfârşit. În acel moment, ei vor să îi facă să profite şi pe
ceilalţi de această cunoaştere nou dobândită, dar de ce i-
ar asculta ceilalţi? Şi aceştia doresc să-şi trăiască
experienţele. Iată de ce alţii profită foarte rar de
înţelepciunea pe care unii au câştigat-o cu preţul atâtor
strădanii.
Trebuie ca oamenii să fie foarte bine loviţi de viaţă
ca să admită că înţelepţii spun adevărul. Iată-i la rândul
lor devenind nişte înţelepţi. Dar cei care vor căuta să
beneficieze de înţelepciunea lor nu sunt numeroşi. De
aceea fiecare nouă generaţie repetă greşelile precedentei.
Este adevărat pentru indivizi, este la fel de adevărat şi
pentru colectivităţi. Cine vrea să înţeleagă cu adevărat
lecţiile istoriei?
O lumină vă este oferită, ea vă luminează drumul.
Hotărâţi-vă să păşiţi. Iisus spunea: „Încă puţină vreme
Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă
prindă întunericul”. Această lumină despre care vorbeşte
Iisus nu este desigur cea a zilei prin opoziţie cu
întunericul nopţii; ea reprezintă condiţiile interioare şi
exterioare favorabile ce ne sunt date pentru a progresa.
Când s-au cufundat în greutăţi şi încercări, multe
persoane îşi conştientizează deodată ignoranţa,
slăbiciunea şi îşi spun: „Dacă aş fi ştiut!...” Ele ar fi
putut şti, fiindcă toate condiţiile le-au fost oferite la un
moment dat pentru a învăţa să se exerseze, să se
întărească; dar ele au neglijat aceste condiţii favorabile:
viaţa spirituală cere nişte eforturi, dar alte activităţi, alte
preocupări le-au părut în acel moment mai importante.
„Acum este prea târziu?”, vă veţi întreba. Nu, niciodată
nu este prea târziu, drumul vieţii este lung, infinit, şi
alte condiţii vă vor fi oferite în această existenţă sau în
alta. Aşadar, încercaţi să nu le lăsaţi să treacă, pentru a
nu vă mai spune încă o dată: dacă aş fi ştiut!...

Cap. 2 - „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”

I. Simbolismul dreptei şi al stângii

În spaţiul cu trei dimensiuni în care ne mişcăm

zilnic, noi avem posibilitatea să ne deplasăm înainte şi
înapoi, sus şi jos, la dreapta şi la stânga. Aşadar, există
şase direcţii ce pot fi reprezentate prin trei linii ce se
intersectează într-un unghi drept. Aceste şase direcţii ale
spaţiului trebuie puse în legătură cu cele trei principii ce
formează fiinţa umană. Direcţia înainte-înapoi este cea a
intelectului; direcţia sus-jos este cea a inimii; direcţia
dreapta-stânga este cea a voinţei. Iar cum voinţa
împlineşte nişte fapte, se poate spune că activitatea
noastră se desfăşoară pe laturi.
Majoritatea tradiţiilor asociază în mod simbolic
dreapta cu binele şi stânga cu răul: atunci când spunem
despre cineva că urmează calea stângă, aceasta
înseamnă că el se comportă rău. Acest simbolism al
dreptei şi al stângii îl regăsim în cuvintele lui Iisus: „Tu
însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face
dreapta ta”. Mâinile acţionează sub influenţa voinţei.
Mâna stângă şi mâna dreaptă sunt expresiile activităţii
umane.
În realitate, fie că este vorba despre înainte-înapoi,
sus-jos, dreapta-stânga, toate direcţiile sunt bune, dacă
sunt folosite cu discernământ, iar opoziţiile stabilite
între ele au numai o valoare simbolică. Limbajul
simbolic este matematica ideilor, el rezumă în câteva
principii foarte simple cele mai complexe realităţi.
Atunci, ce vroia să spună Iisus sfatuindu-ne ca
mâna stângă să nu ştie ce face mâna noastră dreaptă?
Dacă am interpreta aceste cuvinte numai în sens literal,
aceasta ar însemna că numai mâna dreaptă îşi justifică
activităţile. Or, nu putem face mare lucru cu o singură
mână. În viaţa practică, ne dăm seama cât de mult se
completează mâna stângă cu mâna dreaptă, acţionând
în armonie. Folosirea unei singure mâini face ca
majoritatea lucrărilor să devină imposibile, şi nu putem
afirma că mâna dreaptă este mai importantă decât mâna
stângă, chiar dacă procesul de educaţie îi conferă de
obicei un loc preferenţial. Multă vreme s-a crezut că
trebuie corectaţi copiii stângaci, obligându-i să scrie şi
să deseneze cu mâna dreaptă, dar era o greşeală. Cei
mai mulţi oameni se folosesc în mod normal de mâna
dreaptă, dar acesta nu este un motiv de a-i supăra pe cei
stângaci.
 Dumnezeu a creat omul cu o mare înţelepciune,
fiindcă El i-a dat două mâini, cum ne-ar fi putut sfătui
Iisus să le separăm? Desigur, îmi veţi spune că oamenii
nu sunt atât de proşti încât să interpreteze cuvintele lui
Iisus în sens literal. De acord, nu le interpretează astfel,
dar cum o fac?
Unii au văzut în cele două mâini nişte reprezentări
ale intelectului şi ale inimii, şi au concluzionat că
intelectul nu trebuie să se amestece în treburile inimii,
şi nici inima în problemele intelectului. Nu, nu este
interpretarea corectă. Cu dorinţele, pasiunile, capriciile
sale, inima se poate opune unor proiecte înţelepte şi
cumpătate, iar intelectul trebuie să intervină să o
lumineze. Cât despre intelect, el poate fi rece, sec, rigid,
iar inima îşi are şi ea un cuvânt de spus pentru a-l
reîncălzi, a-l îmblânzi, a-l face mai împăciuitor.
În realitate, această mână dreaptă şi această mână
stângă pe care le menţionează Iisus reprezintă cele două
naturi ale fiinţei umane: natura sa superioară şi natura
sa inferioară (Cf. Natură umană şi natură divină, Col.
Izvor nr. 213). Când mâna dreaptă, natura superioară,
vrea să acţioneze, să „facă milostenie” (expresie ce
trebuie înţeleasă într-un sens foarte larg: a face bine), ea
trebuie să fie prudentă, astfel ca mâna stângă, natura
inferioară, să nu îi ridice nişte obstacole. Este un
principiu de strategie: niciodată nu s-au văzut nişte
generali dezvăluindu-şi planurile de atac pe care tocmai
le pregăteau. Nu numai că mâna dreaptă trebuie să dea
dovadă de inteligenţă pentru a-şi pregăti cele mai bune
proiecte, dar ea trebuie să vegheze să le ocrotescă de
manipulările mâinii stângi.
Mâna stângă (natura inferioară) nu trebuie să ştie
ce face mâna dreaptă (natura superioară), dar mâna
dreaptă trebuie, în schimb, să cunoască proiectele
mâinii stângi pentru a-i zădărnici capcanele. Natura
inferioară este preocupată fără încetare să declanşeze
nişte afaceri dubioase, obligând natura superioară să
rămână mereu trează, pentru a observa ce se întâmplă
şi, la nevoie, să intervină ca să pună lucrurile la punct.
Ceea ce se află deasupra trebuie să cunoască ceea ce se
întâmplă dedesubt. Un şef trebuie să ştie ce fac
subordonaţii săi. La fel, este necesar ca părinţii să-şi
supravegheze copiii, fiindcă, scăpând de vigilenţa lor, ei
pot face tot felul de prostii, pot provoca tot soiul de
accidente etc.
Studiaţi cu atenţie legăturile ce întreţin în voi
natura inferioară şi natura superioară. Luaţi nişte decizii
bune... vă spuneţi că este vremea să vă schimbaţi unele
obiceiuri... faceţi nişte proiecte să ajutaţi pe cineva... să
ştiţi că natura voastră inferioară vă supraveghează în
permanenţă şi vă trimite câteva sugestii, câteva tentaţii
pentru a vă abate de la scopul propus. Sau ea aşteaptă
cu răbdare clipa de a-şi lua revanşa. Ah, da, ce credeţi
voi? Natura interioară este un întreg popor care locuieşte
în interiorul vostru, iar acest popor, asemenea tuturor
popoarelor de pe pământ, nu se bazează numai pe nişte
creaturi cinstite, nobile, generoase; există deopotrivă
unele entităţi răufăcătoare care caută să se exprime prin
inima şi intelectul vostru.
Aşadar, este limpede, mâna dreaptă şi mâna stângă
nu reprezintă intelectul şi inima, ci natura superioară şi
natura inferioară care se manifestă prin unul şi cealaltă.
Atunci când natura superioară face nişte proiecte în voi,
natura inferioară nu trebuie să fie avertizată. Încercaţi
să o adormiţi sau profitaţi de clipele în care ea aţipeşte
şi nu ascultă, altminteri ea se va îndrepta asupra cestor
proiecte bune şi va căuta prin toate mijloacele să le
împiedice realizarea. Ea vă va şopti: „Nimic nu te
presează... Tu ai timp... Tu ai putea sta foarte liniştit! De
ce te chinui atât de mult?” Şi astfel, atunci când vine
momentul, nu mai aveţi atât entuziasm, convingere, şi
veţi abandona aceste proiecte.
Poţi fi foarte catolic, foarte protestant, foarte
ortodox şi să citeşti Evangheliile fără să înţelegi nimic
din ele, fiindcă pentru a le înţelege trebuie să posezi o
cunoaştere specială (Cf. Piatra filosofală - de la
Evanghelii la tratatele alchimice, Col. Izvor nr. 241, Cap.
I-1: „Despre interpretarea scrierilor sfinte: „Pentru că
litera ucide iar duhul face viu”). Atât timp cât nu ai
aprofundat ştiinţa simbolurilor, nu vei înţelege
adevărurile esenţiale, şi atunci la ce foloseşte că Iisus a
predicat aceste adevăruri? Dacă vreţi să înţelegeţi
Evangheliile, încercaţi să ţineţi cont de interpretările ce
eu vi le dau şi care nu sunt nişte interpretări personale:
eu nu fac decât să mă refer la veşnicul limbaj al
simbolurilor. În acest veşnic limbaj al simbolurilor,
dreapta şi stânga au o semnificaţie ce depăşeşte cu mult
cele două mâini.
Câte dintre aceste simboluri nu se regăsesc şi în
poveştile populare! în aceste poveşti, natura inferioară
poate fi reprezentată, mai ales, de un balaur. Deseori,
acest balaur locuieşte în subteranele unui castel unde
păzeşte nişte lăzi pline cu aur şi pietre preţioase. Regele
ţării a promis că va da mâna fiicei sale cavalerului care
va reuşi să pună mâna pe aceste comori. Toţi care riscă
să înfrunte balaurul mor otrăviţi de respiraţia sa urât
mirositoare. În sfârşit, într-o bună zi apare un cavaler
foarte nobil şi pur căruia un înţelept i-a dezvăluit
metodele de a se apăra şi a-l surprinde pe balaur. El
reuşeşte să îl doboare. El străbate subteranele castelului
unde descoperă corpurile celorlalţi cavaleri care revin
deodată la viaţă. Apoi, el ia comorile şi le aduce regelui
care, fidel promisiunii sale, îi dă fata de soţie.
Sub câte forme a fost istorisită această poveste! în
realitate, este o poveste a fiecăruia dintre noi, a fiecăruia
dintre voi. Trăţi într-un corp fizic, castelul, în interiorul
căruia un balaur, natura voastră inferioară, instinctele
voastre primitive, vă împiedică să vă folosiţi comorile:
calităţile, virtuţile voastre. Zilnic, pentru a le scoate din
ghearele ei, vă mobilizaţi forţele, cavalerii. Balaurul
învinge timp îndelungat şi vă închipuiţi că v-aţi luptat în
zadar. Deloc! Fiind educaţi în adevărurile Ştiinţei
Spirituale ce le puneţi în practică, voi veţi fi într-o bună
zi învingători; veţi regăsi toate aceste forţe ce le-aţi
declanşat, şi pe care le-aţi crezut dispărute, pierdute. În
ziua în care veţi birui, ele vă vor fi redate, şi veţi
sărbători nunta cu prinţesa, sufletul vostru.
Balaurul nu poate fi întâlnit numai în poveşti, el
este menţionat deopotrivă şi în Apocalipsă? Arhanghelul
Mihail se războieşte cu el, el aruncă apă ca un râu după
femeie; iar fiara care se ridică din pământ, cât şi fiara
care se ridică din mare sunt deopotrivă aspectele sale.
Dar, oricare ar fi formele ce i se conferă, balaurul
reprezintă mereu natura inferioară pe care trebuie să
învăţăm să o stăpânim. Pentru a reuşi, ascultaţi
sfaturile înţelepţilor şi ale Iniţiaţilor. Atât timp cât nu veţi
domoli balaurul, el se va hrăni cu forţele voastre. De
aceea, deseori, vă simţiţi slăbiţi, lipsiţi de energie,
descurajaţi; eu nu mă refer numai la lipsa de energie şi
la oboseala fizice, ci la acea incapacitate de a înfrunta
mental, spiritual, greutăţile vieţii.
Nu puteţi face nimic măreţ în existenţă atât timp
cât balaurul, fără ştirea voastră, vă distruge toate
energiile. Dar în ziua în care veţi învinge, dintr-odată,
toate forţele voastre vă vor fi înapoiate, şi vi se va da şi
puterea de a exploata, transformându-le, toate resursele
naturii voastre inferioare (Cf. În pragul cetăţii sfinte -
comentarii ale Apocalipsei, Col. Izvor nr. 230, Cap. X:
„Femeia şi balaurul”, Cap. XI: „Arhanghelul Mihail
doboară balaurul”, Cap. XII: „Balaurul aruncă apă
împotriva femeii”, Cap. XIII: „Fiara care urcă din mare şi
fiara care urcă din pământ”, Cap. XV: „Balaurul legat pe
mii de ani”).
 Creatorul doreşte ca fiinţa umană să se dezvolte cu
ale sale două naturi, inferioară şi superioară, fiindcă ele
sunt complementare, aşa cum spiritul şi materia sunt
complementare. Acesta este învăţământul lui Hristos:
cum să folosim natura inferioară pentru a urca spre
Domnul. Ce a făcut însă Biserica? în loc să îi instruiască
pe oameni în acest adevăr şi să le ofere nişte metode
pentru a-l pune în practică, ea a propagat îndeosebi o
filosofie şi o morală bazate pe dezgustul şi condamnarea
instinctelor. De aceea creştinii mai au mult de învăţat şi
de înţeles (Cf. Puterile vieţii, Opere Complete, vol.5, Cap.
IV: „Cum să ne măsurăm cu balaurul”).
Când un sportiv câştigă o competiţie, el primeşte în
acelaşi timp onoare, stimă, bogăţie; dacă el este învins,
nu mai are aceste avantaje. O singură victorie poate
decide desfăşurarea următoare a evenimentelor. Fiecare
dintre voi este chemat să obţină această victorie asupra
sa însuşi, şi atunci el va regăsi toate comorile, adică
înzestrările, virtuţile ce le posedă ascunse profund în el.
Este foarte greu să îl învingi pe balaur. Acest
duşman interior ne iscodeşte pentru a afla ce vom face,
el încearcă să ne-o ia înainte, iar noi trebuie să îl
împiedicăm cu orice preţ să ne cunoască proiectele.
Dacă vom merge prea aproape de el, el nu va înceta
niciodată să ni se opună. De aceea trebuie să ne înălţăm
atât de sus încât el să nu ne mai poată ajunge. El ştie să
ne ghicească intenţiile, dar este posibil să îl înşelăm
încheind, fără ştirea sa, o alianţă cu Cerul.
 Aşadar, începeţi prin a lucra în linişte şi în secret.
Desigur, balaurul va simţi că se pregătesc nişte
schimbări, el va fi nervos, neliniştit, el se va agita
întrebându-se ce uneltiţi împotriva lui şi vă va prezenta
tot felul de argumente pentru a vă determina să coborâţi
din nou. Nu-l ascultaţi, ci redublaţi-vă eforturile,
continuaţi să urcaţi orice ar fi, fiindcă izbânda depinde
de aceasta.
Prin rugăciune şi meditaţie, nu numai că încheiaţi
un pact cu Cerul împotriva balaurului, dar în regiunile
unde aţi ajuns veţi intra în posesia unor arme care vă
vor permite să îl stăpâniţi. Organizaţi în secret o
rezistenţă: veţi primi muniţie... şi chiar nişte paraşute
pentru ziua în care va trebui să coborâţi din nou pentru
a ocupa terenul!
Iată acum o altă aplicaţie a preceptului evanghelic.
Când întocmiţi un proiect, dacă vreţi să fiţi bine pregătiţi
şi bine înarmaţi, să nu îl anunţaţi dinainte. Executaţi-l,
veţi avea apoi destul timp pentru a-l prezenta şi
comenta. De ce mai sunt necesare aceste precauţii?
Pentru că în jurul vostru, ca şi în voi, sunt prezente
nişte entităţi invizibile, gata să vi se opună, folosindu-se
de membrii familiei voastre, de prietenii voştri, de colegii
de muncă, de vecinii voştri; veţi întâlni astfel mari
dificultăţi sau pur şi simplu veţi eşua. Fără a mai vorbi
despre cei care, în aparenţă animaţi de cele mai bune
intenţii, vă vor descuraja, spunându-vă: „Ah, credeţi că
aşa ceva merită?... De ce vă osteniţi atât de mult?... Nu
ar trebui mai degrabă...?”
 Când nişte oameni de stat, nişte miniştri etc, au de
luat unele decizii utile pentru ţară, ar fi mai bine să nu
le divulge. De ce? Fiindcă există mereu câteva persoane
mai mult sau mai puţin bine intenţionate care vor
încerca să le pună beţe în roate. Ei sunt obligaţi să-şi
anunţe programul, să prezinte legile în faţa
Parlamentului pentru a fi discutate şi votate, este
normal, desigur, dar aceasta prezintă şi nişte
inconveniente.
Cât despre voi, atât cât puteţi, aşteptaţi ca anumite
proiecte ale voastre să aibă cel puţin un început de
realizare pentru a vorbi despre ele. Când vor începe să
prindă formă, ele se vor asemăna cu un copac bine
înrădăcinat pe care vântul nu îl poate pune la pământ.
Iar acest copac va da nişte roade ce le veţi putea împărţi
în jurul vostru.
Pentru a face rău, simţim în mod instinctiv că
trebuie să ne ascundem, pentru a nu fi prinşi şi
condamnaţi. Iar pentru a face bine, ne închipuim că
trebuie să ne arătăm la faţă! Din orgoliu, anumite
persoane se afişează, şi declanşează astfel nişte opoziţii,
stimulând reaua voinţă, gelozia. Doriţi să oferiţi ceva
cuiva? Şi în acest caz, fiţi prudenţi, poate că este mai
bine să nu existe vreun martor. Uneori, este chiar mai
bine ca acela căruia îi faceţi un bine să nu ştie cine i l-a
făcut, fiindcă gestul vostru îi poate provoca nişte reacţii
neaşteptate. În relaţiile umane, nu se ţine niciodată
suficient seama de raporturile complicate pe care natura
inferioară le întreţine cu natura superioară.
 Încercaţi să vă fiţi prudenţi, rezervaţi şi în viaţa
spirituală. Lucraţi vreme îndelungată pentru a vă întări
convingerile şi aspiraţiile. Dacă veţi povesti peste tot că
aţi găsit în sfârşit calea luminii, că v-aţi hotărât să
urmaţi această cale, vă veţi pune în situaţia de a vă crea
nişte obstacole, de a provoca nişte riposte. Unii vor căuta
să vă demonstreze prin A+B că vă aflaţi pe un drum
greşit, că sunteţi un idealist naiv sau altceva de acest
gen. Iar dacă convingerile voastre nu sunt încă solide,
nu numai că nu îi veţi convinge, dimpotrivă, şi voi veţi fi
cei care vor capitula în faţa lor. Atât timp cât aspiraţiile
voastre nu au început să se concretizeze, nu trebuie să
le expuneţi, ci să le păstraţi cu mare grijă, să vegheaţi
asupra lor, să le hrăniţi cu gândurile şi sentimentele
voastre cele mai bune.
Dacă uşile şi ferestrele există, înseamnă că este util
să le putem deschide, dar să şi le închidem. Când le
închidem, o facem în general pentru a ne proteja de frig
sau de zgomot, sau de praf, sau de nişte intruşi. Tot la
fel, şi în viaţa spirituală trebuie să ştim să închidem
anumite uşi şi ferestre pentru a ne proteja. Iată încă o
semnificaţie a sfatului lui Iisus: „Să nu ştie stânga ta ce
face dreapta ta”.
Aveţi cu toţii un izvor ascuns în profunzimile
sufletului vostru. În ziua în care veţi descoperi acest
izvor, să nu îl expuneţi, păstraţi-l la adăpost de orice
privire, pentru ca nişte oameni neatenţi, primitivi sau
rău intenţionaţi să nu vină să îl murdărească. Dacă ştiţi
să protejaţi această apă care ţâşneşte, nu numai că nu
veţi mai suferi de sete, dar veţi potoli setea tuturor
creaturilor din jurul vostru.

II. Cele două mâini ale Domnului

Dreapta şi stânga... Eu v-am spus că opoziţia ce o

facem în mod tradiţional între ele pe plan moral are
numai o valoare simbolică. Totuşi, este preferabil să
ţinem cont de ea pentru anumite gesturi din viaţa
zilnică. De ce? Fiindcă avem de fiecare dată ocazia să
înfăptuim o lucrare psihică. Atunci când salutaţi pe
cineva strângându-i mâna, îi întindeţi mâna dreaptă; la
fel, când salutaţi de departe, este mai bine să o faceţi tot
cu mâna dreaptă; iar în cele două cazuri, să nu uitaţi să
puneţi nişte lucruri bune în salutul vostru. Iar când
aveţi de dat un obiect, întindeţi-l mai degrabă tot cu
mâna dreaptă, faceţi-o în mod conştient, însoţind gestul
vostru cu un gând bun (Cf. Cartea magiei divine, Col.
Izvor nr. 226, Cap. XII: „Mâna”).
O mână nu se limitează numai la latura sa fizică. O
mână se prelungeşte în planurile subtile unde ea poate
capta nu numai nişte curenţi de forţe, dar să şi îi
proiecteze. O veţi simţi dacă vă obişnuiţi să practicaţi
anumite exerciţii. Iată unul foarte simplu ce îl puteţi face
când sunteţi singuri, de preferinţă înainte de prânz.
Întindeţi-vă mâna dreaptă şi, cu ajutorul gândului,
prelungiţi-o cât mai departe posibil fiind conştienţi că
degetele voastre sunt ca nişte antene ce captează energii.
Dacă vă puneţi apoi mâna pe plexul solar, îl veţi simţi
umplându-se de o căldură binefăcătoare.
Adevărul este că, toate exerciţiile ce le puteţi face
cu mâna vor fi eficace numai dacă aţi învăţat să lucraţi
asupra ei ca să o faceţi vie. Iar o mână devine vie când
este consacrată unor fapte dezinteresate, când învăţăm
să atingem obiectele şi fiinţele pentru a introduce în ele
puritatea, iubirea, lumina. Astfel, contează mai puţin
dacă avem nişte mâini zdrobite, deformate; din ele se va
degaja ceva atât de călduros, de strălucitor, încât toţi o
vor simţi şi le vor privi ca pe nişte izvoare de
binecuvântări.
Eu am observat mereu mâinile unor persoane
întâlnite şi am simţit cum nişte mâini fine, drăguţe şi
parfumate pot degaja uneori ceva senzual, respingător.
În timp ce alte mâini, cu un aspect urât şi prost îngrijite,
par impregnate cu tot ceea ce persoana respectivă
hrăneşte bun în mintea şi inima sa, încât simţi nevoia să
le strângi, chiar să le îmbrăţişezi.
În zilele noastre mai persistă obiceiul de a săruta
mâna dreaptă unor mari demnitari ai Bisericii: episcopi,
cardinali, papi. Se consideră că este un gest de a le arăta
respectul. Da, dar acest gest de respect este bazat pe
cunoaşterea puterilor mâinii. Acele fiinţe care s-au
consacrat vieţii spirituale sunt considerate ca
transmiţătoarele unor binecuvântări ale Cerului. Eu
ştiu, veţi spune că multe au complet alte preocupări, dar
pentru moment nu aici este problema. Problema este de
a înţelege că mâinile unor fiinţe care au lucrat vreme
îndelungată cu iubirea şi înţelepciunea sunt cu adevărat
în legătură cu puterile cosmice.
Anumite statui ale lui Budha îl prezintă privindu-şi
mâna dreaptă. Dar el numai o priveşte? în realitate,
atunci când Budha se concentrează asupra mâinii sale,
el intră în legătură cu marea mână a Creatorului, adică
cu întreg universul, cu sorii, cu stelele, cu nebuloasele.
În această mână a Creatorului se găseşte Calea Lactee
care reprezintă linia lui Saturn.
Dacă Budha se concentrează asupra mâinii sale,
este pentru că o mână nu reprezintă numai un organ
fizic ce îl folosim ca orice obiect sau instrument: ea este
impregnată cu o materie fluidică datorită căreia ea
comunică cu acele corpuri subtile ale naturii. Asemenea
lui Budha, cel care se concentrează asupra mâinii sale
intră în legătură cu universul. El se simte în mâna
Creatorului, hrănit de energiile ce le primeşte din
centrul acestei mâini.
Să revenim la cele două mâini, dreaptă şi stângă.
Chiar dacă în viaţa zilnică respectăm dimensiunea
simbolică a dreptei, nu putem neglija faptul că orice
cultură şi orice civilizaţie sunt opera celor două mâini.
Mâna dreaptă şi mâna stângă se acordează, se
armonizează şi se completează, fiecare nefiind decât
unul dintre cele două aspecte ale unităţii. Este imposibil
să gândim o mână independentă de cealaltă, fiindcă ele
sunt polarizate: mâna dreaptă posedă polaritatea
masculină şi mâna stângă, polaritatea feminină. De
aceea ele au fost puse deseori în legătură cu soarele
(mâna dreaptă) şi luna (mâna stângă), care-şi exercită, şi
unul şi cealaltă, influenţa asupra noastră. Prin
intermediul celor două mâini, principiul masculin şi
principiul feminin proiectează nişte curenţi pentru a
putea împreună vindeca, susţine, salva, repara, ilumina.
De ce s-au asociat dreapta cu binele şi stânga cu
răul? Atunci când eu v-am prezentat problema binelui şi
a răului, eu v-am explicat că ele se manifestă ca două
forţe eficace în univers (Cf. Pomul cunoaşterii binelui şi
răului, Col. Izvor nr.210, Cap. II: „Binele şi răul, două
forţe care fac să se învârte roata vieţii”). Aceste două forţe
plasate sub autoritatea Domnului, Entitatea Supremă;
sunt cele două mâini ale sale. Această idee este prezentă
în Arborele Sefirotic: există stâlpul drept, îngăduinţa, şi
stâlpul stâng, Rigoarea; între cele două se înalţă stâlpul
Echilibrului în vârful căruia este plasat primul sefirot:
Kether, Coroana (Cf. De la om la Dumnezeu - sefiroţi şi
ierarhii îngereşti, Col. Izvor nr. 236, Cap. II: „Prezentarea
Arborelui Sefirotic” şi Cap. V: „Sefiroţii stâlpului
central”).
Cei care se gândesc numai cum să-şi satisfacă
ambiţiile, poftele lor nemăsurate şi toate instinctele rele
se rânduiesc ei înşişi pe calea stângă şi se expun
pedepselor puterilor Rigorii. Nu este un Dumnezeu
îngrozitor, un Dumnezeu răzbunător care îi pedepseşte:
ei înşişi se expun severităţii legilor cosmice (Op. cit. Cap.
XV: „Binah: 1.Legile destinului”). Dimpotrivă, cei care
aleg să urmeze calea luminii se îndreaptă în mod normal
pe calea dreaptă, îngăduinţa, şi atrag asupra lor numai
binecuvântări.
Fiindcă răul există, înseamnă că el are un rol de
jucat în marele corp cosmic. Noi, oamenii, nu cunoaştem
motivul existenţei sale, noi constatăm numai că o
Inteligenţă Superioară se foloseşte de el, îl determină să
participe la proiectele sale, contribuind astfel la evoluţia
creaturilor.
În natură, contrariile se opun numai în aparenţă,
ele nu se exclud niciodată. Desigur, la început trebuie să
prezentăm cele două mâini ca două entităţi separate,
opuse, uneori chiar ostile; apoi, trebuie să observăm că
în procesul muncii ele sunt legate, nedespărţite. La fel ca
în corpul nostru fizic: în creier şi în coloana vertebrală
se găsesc nişte centri care coordonează unele activităţi şi
procese aparent contrarii.
Din punct de vedere filosofic, metafizic, problemele
puse de dualitate se rezolvă aşadar prin unitate, această
unitate care este chiar esenţa Domnului. Când este
vorba de lumea morală, noi trebuie totuşi să înaintăm
lent, prudent, pe calea unităţii, pentru a nu confunda
totul. Această confuzie o fac mulţi spiritualişti. Fiindcă
au citit sau au auzit că nu există nici binele, nici răul,
nici purul, nici impurul, nici frumosul, nici urâtul, ei se
avântă în nişte elucubraţii periculoase şi pretind că
acţionează într-o completă inocenţă, în timp ce sunt pe
cale să comită nişte fapte criminale.
 În lumea manifestării, vom vedea mereu că binele
şi răul se confruntă. Ce se întâmplă de fapt în realitate?
Numai analogia ne permite să înţelegem.
Să presupunem că asistaţi la o piesă de teatru: pe
scenă se află un personaj ambiţios, gelos, care nu
suportă ca un altul să obţină prin calităţile sale locul ce
şi-l dorea sau femeia pe care spera să o seducă. Într-o zi,
el îl provoacă şi îl ucide. Evident, ai de ce să fii indignat,
revoltat. După spectacol, ieşiţi însă de la teatru şi, cum
vă este sete, intraţi într-un bar de aproape să beţi ceva.
Acolo, ce surpriză! Asasinul şi victima, cei doi duşmani
neîmpăcaţi, stau la aceeaşi masă, unul lângă celălalt, şi
ei pălăvrăgesc, ei glumesc, mâncând şi bând. Dacă doriţi
să îi vedeţi mereu ca nişte adversari, trebuie să rămâneţi
în sala de spectacole. Aventurându-vă în culise sau
ieşind din teatru, veţi descoperi o realitate complet
diferită...
Tot la fel, binele şi răul sunt nişte adversari
implacabili în aparenţă, dar dacă aţi putea pătrunde în
culisele acestui teatru care este viaţa cosmică, aţi
observa că ei sunt servitorii unei puteri superioare.
Această putere îi dirijează pentru a-i folosi în nişte
scopuri îndepărtate pe care noi nu le cunoaştem.
Aşadar, în vârful creaţiei se află o Fiinţă care
foloseşte doi curenţi de natură contrară, menţinând
echilibrul dintre cei doi (Cf Balanţa cosmică - numărul 2,
Col. Izvor nr. 237, Cap. V: „Dumnezeu, dincolo de bine şi
rău”). Iar noi, în domeniul mult mai limitat care este al
nostru, trebuie să încercăm să acţionăm la fel: să
ajustăm, să reechilibrăm fără încetare cele două laturi.
Priviţi cum ţine un şofer volanul maşinii: puţin la
dreapta, puţin la stânga, cele două mâini sunt fără
încetare în activitate, iar activitatea lor este
complementară. Astfel, un şofer şi o maşină ajung la
destinaţie.
La fel cum mâna dreaptă şi mâna stângă sunt
instrumentele unui creier unic, binele şi răul sunt doi
curenţi ieşiţi din acelaşi Izvor; de aceea putem spune că
ei reprezintă cele două mâini ale Domnului. Într-o zi, în
funcţie de evoluţia noastră, noi vom reuşi să descoperim
acest unic Izvor. Pentru moment, noi trăim în dualitate,
şi trebuie să păstrăm mereu în minte sfatul lui Iisus:
„Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” pentru a evita
tot ce ne-ar putea determina să deviem de la calea cea
dreaptă.

III. Program pentru fiecare zi şi program pentru

veşnicie

Anumiţi copii vorbesc deja, de foarte mici, despre

ceea ce vor să facă mai târziu, iar apoi, devenind adulţi,
ei fac deseori complet altceva. Dar cum această activitate
nu corespunde neapărat temperamentului sau
predestinării lor, ei luptă ani în şir să-şi realizeze
programul ce şi l-au impus şi nu reuşesc. Nu este dificil
să-ţi impui un program, ceea ce este greu este să îl
continui. Uneori, chiar dacă reuşeşti să îl împlineşti,
strădaniile, sacrificiile ce ai fost obligat să le faci sunt
departe de succesul obţinut.
Deopotrivă, puteţi să nu aveţi nici un program, dar
în acest caz riscul este să vă aflaţi în bătaia vântului.
Este totdeauna mai bine să vă fixaţi un scop de atins,
pentru a vă orienta activităţile. În realitate, ceea ce
trebuie să evitaţi sunt extremele: absenţa unui program
şi un program foarte strict constituie în acelaşi timp un
pericol. Soluţia acestor probleme se găseşte în cuvintele
lui Iisus: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de
mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”.
Să nu ne îngrijim de ziua de mâine... Iisus vorbeşte aici
de un program pentru o singură zi. De ce?
O viaţă se împarte în ani de douăsprezece luni, iar
lunile au între douăzeci şi opt şi treizeci şi una de zile;
fiecare zi are douăzeci şi patru de ore, o oră are şaizeci
de minute şi un minut, şaizeci de secunde. Toate aceste
limite de timp sunt suprapuse parţial unele peste altele,
ele comunică şi se înlănţuiesc fără discontinuităţi.
Aşadar, este de ajuns să se organizeze corect activităţile
unei singure zile pentru ca, za după za, întreg lanţul să
se desfacă corect.
Mulţi bărbaţi şi femei îşi angajează capitalul inimii
lor, vitalitatea, fără să mai vorbim despre averea lor, în
unele activităţi cu nişte scadenţe foarte îndepărtate;
apoi, când vine momentul, ce decepţie trăiesc
descoperind până la ce punct rezultatele diferă de
aşteptările lor! Veţi spune că este mereu tentant să te
proiectezi în viitor... Da, dar există o modalitate mai
bună. Care? Concentraţi-vă atenţia şi energiile asupra
zilei de azi, pregătind astfel ziua de mâine şi zilele ce
urmează. Astfel, zi după zi, încet şi sigur, realizaţi, fără
să fiţi cu adevărat conştienţi, programul pe care Domnii
Destinelor l-au înscris în voi. Pentru moment, nu puteţi
avea o idee prea clară despre el, dar, după ani de zile,
când vă veţi întoarce pentru a considera tot ce aţi trăit,
itinerariul, planul vi se va revela cu limpezime.
Dacă puneţi în pământ un sâmbure de lămâie, de
măr sau pepene, oare îi spuneţi: „As- cultă-mă cu
atenţie. Eu îţi indic programul tău: tu trebuie să devii un
lămâi, un măr sau un pepene, altfel vei fi pedepsit?” Nu,
sâmburele are deja programul înscris în el; de îndată ce
a fost plantat, este suficient să îl udăm, să îl ocrotim de
căldură, de frig, de insecte, pentru a-şi realiza acest
program şi să devină ceea ce Dumnezeu a prevăzut
pentru el. El începe prin a-şi dezvolta mai întâi nişte
rădăcini; el nu se preocupă de trunchi, de ramuri, de
frunze, nici de flori şi fructe: el le va da mai târziu.
Arborele îşi cunoaşte programul, el nu se gândeşte
în mod constant la ziua de mâine, el lucrează astăzi, el
se agaţă de pământ, el îşi elaborează zi de zi structura.
Când un element este la locul său, el trece la faza
următoare, el realizează zilnic programul ce îi este dictat
de gradul său actual de dezvoltare, fără să se întrebe ce
va avea de făcut peste un an sau o sută de ani.
De ce vă vorbesc despre arbore? Fiindcă fiinţa
umană este deopotrivă un grăunte care îşi are propriul
program. Dacă ea nu este încă capabilă să îl cunoască,
este pentru că ea însăşi îşi confecţionează fără încetare
nişte programe ce nu fac decât să îi întunece vederea,
determinând-o să devieze de la drumul ei. Ea trebuie să
se păstreze liberă în interior, disponibilă, pentru a
descoperi schema înscrisă profund în sufletul ei.
Ce ne mai învaţă natura despre această chestiune a
programului? Pământul se învârte douăzeci şi patru de
ore în jurul soarelui, ceea ce îi conferă aproximativ
douăsprezece ore de lumină şi douăsprezece ore de
întuneric. Ciclul lunii este de douăzeci şi opt de zile pe
parcursul cărora ea creşte şi descreşte. Cât despre
soare, el „parcurge” într-un an cele douăsprezece semne
ale zodiacului. Aceste trei cicluri ale pământului, lunii şi
soarelui sunt cele care ne influenţează cel mai direct
existenţa, dar mai există şi multe altele. Studiind aceste
cicluri cosmice, Iniţiaţii au descoperit că există diferite
programe: pentru o zi, pentru o lună, pentru un an,
pentru un secol... şi pentru veşnicie când este vorba
despre fiinţa umană.
Programul unei mici ghinde este de a atinge talia,
frumuseţea, soliditatea, măreţia tatălui ei, stejarul.
Asemenea ghindei, fiinţa umană trebuie să devină într-o
bună zi la aidoma Tatălui ei Ceresc, acesta este
programul ei. Ea nu trebuie să îl pregătească, el este
înscris în ea de la origini. Acesta este programul ei pe
veşnicie, şi el determină linia generală, orientarea. Iar
pentru a-l îndeplini cu succes, ea trebuie mai întâi să se
achite de programul zilnic.
 Un ceas constituie pentru noi cea mai familiară
reprezentare a timpului. El posedă trei ace: cel al orelor
care se mişcă foarte încet, cel al minutelor care se mişcă
mai repede, cel al secundelor care se mişcă mult mai
repede. Într-un anumit fel, şi noi funcţionăm cu mai
multe ace, iar cel mai lent ne indică măreţia programului
veşniciei: să realizăm perfecţiunea divină. Alte ace, mai
rapide, corespund la ce avem de făcut în intervalele de
timp mai scurte. Dar aici, pe pământ, acul ce are pentru
noi cea mai mare importanţă este cel al zilelor: de buna
sa funcţionare depinde cea a celorlalte ace.
Închipuiţi-vă acum că trasaţi o brazdă şi că în
această brazdă faceţi să curgă apă. Această brazdă este
înţelepciunea care vă indică direcţia bună, calea de
urmat; iar apa este iubirea ce vă susţine pe această cale
(Cf. Adevărul, rod al înţelepciunii şi al iubirii, Col. Izvor
nr. 234, Cap. III: „Înţelepciunea şi iubirea: lumină şi
căldură”, Cap. VI: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”).
Fiecare zi pe care o trăiţi în înţelepciune şi în iubire o
pregăteşte pe următoarea în care veţi avansa mai uşor.
Astăzi este urmarea unui ieri, iar mâine va veni la
rândul său, apoi lunile, anii, întreaga viaţă. Iar o viaţă
trasează calea pentru încarnările viitoare. Astfel, din
viaţă în viaţă, veţi realiza programul celui mai lent dintre
ace: să atingeţi perfecţiunea divină.
La început, veţi simţi cu siguranţă că nu aveţi
putere pentru întreaga zi, nici măcar pentru o oră, ci
numai pentru minutul ce îl trăiţi. Ei bine, pentru un
minut cel puţin, străduiţi-vă să creaţi în voi limpezimea,
pacea, iubirea. Acest minut îl va influenţa pe următorul,
şi astfel, minut după minut, veţi trăi întreaga zi în
armonie.
„Lucraţi după legile înţelepciunii şi metodele iubirii,
iată programul” spunea Maestrul Deunov. Înţelepciunea
ne indică idealul spre care trebuie să tindem, iar acest
măreţ program ne va ocupa pe veşnicie. Pentru a împlini
acest program, trebuie să adoptăm metodele iubirii,
trăind fiecare clipă cu multă atenţie. Vom putea astfel să
împăcăm cele două programe: cel al zilei şi cel al
veşniciei.
Eu vă voi mai oferi o imagine. Putem spune că în
fiecare fiinţă umană există o moară ce macină grâu.
Măcinarea grâului este programul, iar sacii de grâu sunt
în acest caz bine umpluţi. Dar, pentru ca roata morii să
se învârtă şi grâul să se transforme în faină, trebuie să
facem să curgă apa. Apa este curentul de iubire trimis
fără răgaz de inimă, în timp ce intelectul indică
orientarea, scopul. Iubirea trebuie să curgă fără încetare
pentru a oferi intelectului energia necesară continuării
măcinatului. Există legi şi există metode. Legile
reprezintă punctele fixe după care trebuie să ne
orientăm, iar metodele sunt instrumentele noastre de
lucru. Fiecare activitate necesită folosirea unor metode,
a unor mijloace, iar legile ne indică în ce direcţie să ne
îndreptăm, destinaţia de atins. De aceea Maestrul Peter
Deunov spune că trebuie să învăţăm să lucrăm cu legile
înţelepciunii şi metodele iubirii. Metodele iubirii ne
permit să realizăm obiectivele măreţe ale înţelepciunii.
Se înşeală cei care îşi închipuie că pot atinge
înţelepciunea neglijând iubirea: ei se vor usca şi se vor
prăbuşi în ţărână.
Metodele iubirii sunt numeroase: există mai întâi
cele ce ne permit să facem nişte schimburi cu întreaga
natură, respiraţia (Cf. Respiraţia, dimensiune spirituală
şi aplicaţii practice, Broşura nr. 303), nutriţia (Cf. Yoga
nutriţiei, Col. Izvor nr. 204, Cap. XI: „Legea
schimburilor”), contemplarea răsăritului de soare (Cf.
Meditaţii la răsăritul soarelui, Broşura nr. 323)... nişte
schimburi cu fiinţele umane, exprimând bunătatea,
generozitatea, răbdarea (Cf. La izvorul cristalin al
bucuriei, Col. izvor nr. 242, Cap. XII: „Comorile
nebănuite ale răbdării”)... nişte schimburi cu lumea
divină prin meditaţie (Cf. Meditaţia, Broşura nr. 302),
rugăciune (Cf. Rugăciunea, Broşura nr. 305).
Oamenii trăiesc atât de prost zi de zi pentru că
atenţia lor este concentrată asupra unor programe vagi
şi îndepărtate. Atunci când ei îşi vor concentra atenţia
asupra programului zilnic, a nevoilor, a obligaţiilor lor,
totul va deveni limpede pentru ei. Pentru moment, ei nu
observă încă, ei nu înţeleg ce au de făcut, ochii şi
urechile lor sunt ocupate cu atâtea alte lucruri!
Aşadar, străduiţi-vă să trăiţi bine ziua de astăzi, şi
totul se va aranja în mod armonios pentru mâine. Vă
temeţi că, ocupându-vă de ziua de astăzi, vă veţi pierde
din vedere obiectivele îndepărtate? Să nu vă temeţi.
Când urmaţi un drum, nu vă fixaţi privirea asupra
picioarelor sub pretext de a nu vă pierde direcţia, şi nici
nu o fixaţi continuu în depărtare, fiindcă riscaţi să vă
ciocniţi cu un obiect sau să cădeţi într-o groapă. Această
metodă trebuie să o aplicaţi şi în viaţa voastră spirituală.
Fiindcă ştiţi să vă deplasaţi în planul fizic, trebuie să
ştiţi să vă deplasaţi şi în planul spiritual. Este
primordial să vă supravegheaţi picioarele, adică să
acordaţi atenţie tuturor activităţilor zilei; îndreptaţi-vă
deopotrivă privirea spre idealul vostru, perfecţiunea
divină, pentru a verifica dacă nu aţi deviat de la calea
cea bună.
Pericolele îi ameninţă mereu pe cei care nu fac
decât un singur lucru: să-şi fixeze picioarele sau să
privească în depărtare. Trebuie să purtaţi legile în
mintea voastră şi metodele în picioare; altfel spus, să vă
verificaţi cu ajutorul înţelepciunii orientarea spre ideal şi
să vă folosiţi zilnic inima pentru a înainta pe drum.
Iubirea şi înţelepciunea sunt inima şi intelectul, femeia
şi bărbatul. Vreţi să rămâneţi celibatari? Aceasta este
autorizată numai în planul fizic; în planul spiritual,
fiecare trebuie să poarte în sine bărbatul şi femeia.
Intelectul lipsit de inimă, legile fără metode sunt nişte
soţi separaţi.
Evangheliile povestesc despre întâlnirea lui Iisus,
lângă o fântână, cu femeia samariteancă. Iisus îi spune:
„Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce
va bea din apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor
de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis către
El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici
să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe
bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am
bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci
bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat.
Aceasta adevărat ai spus”.
Care este semnificaţia acestui episod? Iisus îi
spune femeii că, acelui om care va bea din apa pe care el
i-o va da nu îi va mai fi niciodată sete. Iar atunci când
femeia îl roagă să îi dea din acea apă, el îi cere să
meargă să-şi caute soţul. Ce raport există între cele
două? Faptul că apa despre care vorbeşte Iisus nu este o
apă obişnuită, ea este simbolul vieţii veşnice; or, pentru
a avea viaţa veşnică, trebuie ca cele două principii
masculin şi feminin, intelectul şi inima, spiritul şi
sufletul să lucreze împreună. Nici principiul masculin
singur, nici principiul feminin singur nu pot trăi viaţa
veşnică. În interior sunt necesare amândouă (Cf.
Balanţa cosmică - numărul 2, Col. Izvor nr. 237, Cap. IV:
„Locul masculinului şi al femininului” şi Cap. XVIII:
„Fuziunea cu Sufletul Universal şi Spiritul Cosmic”).
Sunteţi celibatari? Vegheaţi ca în voi cele două principii
masculin şi feminin să facă casă bună. Povestea nu ne
spune ce a înţeles femeia samariteancă din cuvintele lui
Iisus. Fără îndoială, nu mare lucru, dar mulţi alţii după
aceea au înţeles mai bine?
Să presupunem că un tânăr doreşte să devină
inginer. El trebuie neapărat să urmeze un program de
studii, iar dacă este făcut cu adevărat pentru această
profesie, aceste studii vor contribui la realizarea
programului pe care îl poartă în el. Din nefericire, sub
efectul a tot felul de presiuni exterioare, dar şi împinşi de
ambiţiile lor personale, mulţi bărbaţi şi femei îşi aleg
nişte profesii ce nu le favorizează dezvoltarea spirituală.
Este imposibil să scăpaţi de constrângerile impuse
de familie, de societate, dar atât cât puteţi, străduiţi-vă
să trăiţi în conformitate cu legile înscrise în sufletul
vostru. Lucrarea despre care eu vă vorbesc este lucrarea
spirituală şi programul ce vi-l prezint este cel pe care
Iisus l-a dat deja acum două mii de ani: „Fiţi, dar,
desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit
este” (Cf. Adevărata învăţătură a lui Hristos, Col. Izvor nr.
215, Cap. III: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este”). A te apropia zilnic cât
mai mult de perfecţiunea Tatălui Ceresc, iată singurul,
unicul program valabil pentru întreaga specie umană.
Cum să îndeplinim acest program? Fixându-ne în fiecare
dimineaţă, la trezire, programul zilnic.
Mulţi vor afirma că ei cunosc demult programul
zilnic: să ne sculăm din pat, să ne facem toaleta, să ne
îmbrăcăm, să ne ocupăm de copii sau părinţi, să merge
la servici, să pregătim mesele, să întreţinem casa, să
întâlnim pe unul sau altul... Nu, eu nu vă vorbesc
despre acest program şi de altfel nu este nevoie să vă
vorbesc, aceste activităţi vi se impun aşa cum într-un
anumită manieră ele se impun deja animalelor: şi ele se
trezesc şi se culcă, şi ele se curăţă, îşi construiesc
adăposturile, caută hrana, îşi cresc puii, se întâlnesc;
ele au chiar şi anumite forme de viaţă socială. Programul
despre care eu vă vorbesc aici se referă numai viaţa
voastră interioară, iar acest program se pregăteşte în
timpul somnului.
Mulţi oameni consideră însă somnul numai ca o
funcţie fiziologică! Ei sunt obosiţi şi adorm. Exact aşa
cum mănâncă, fiindcă le este foame, fără să
conştientizeze că somnul, la fel ca nutriţia şi toate
celelalte funcţii fiziologice, poate fi trăit la un nivel mai
înalt decât în planul fizic. Puteţi verifica dacă, în
momentul în care adormiţi, vă obişnuiţi să vă pregătiţi,
spunând: „Doamne, eu vreau să mă instruiesc în timpul
somnului. Acceptă-mă la şcoala iubirii tale, a
înţelepciunii şi adevărului, astfel ca eu să învăţ să acord
un sens din ce în ce mai bogat existenţei mele”.
A doua zi, la trezire, deschideţi în mod conştient
ochii şi câteva minute începeţi prin a analiza starea
voastră interioară, gândurile şi sentimentele ce vă
străbat. Veţi descoperi că aţi primit o soluţie la o
problemă, nişte clarificări asupra unei chestiuni ce vă
preocupă. Să nu vă ridicaţi brusc, fără să fii făcut acest
examen. Noaptea, în timpul somnului, noi ne instruim în
lumea invizibilă. Chiar dacă nu păstraţi nici o amintire
precisă a ceea ce aţi învăţat, veţi simţi că nişte elemente
noi s-au adăugat înţelegerii voastre a lucrurilor.
Fiecare zi reprezintă o nouă existenţă; ne naştem în
fiecare zi în lume, în fiecare seară părăsim lumea, şi este
important să trăim bine acest moment, deoarece el
pregăteşte condiţiile pentru următoarea zi. Oricum ar fi
fost ziua ce aţi petrecut-o, în momentul în care adormiţi,
străduiţi-vă să alungaţi tot ce vă poate întuneca
conştiinţa. Chemaţi cele mai bune gânduri şi sentimente
astfel ca ele să vă însoţească în această călătorie sacră
ce o veţi face în cealaltă lume (Cf. Incursiune în invizibil,
Col. Izvor nr. 228, Cap. XVI: „Călătoriile sufletului în
timpul somnului”). A doua zi veţi intra în noua zi cu
nişte senzaţii de lumină, de pace şi de bucurie.

IV. „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine”

În fiecare zi, trebuie să fiţi preocupaţi să introduceţi

pacea şi armonia în tot ceea ce faceţi, ca să fiţi pregătiţi
pentru programul zilei următoare. Fiindcă nu veţi şti
foarte bine ce va fi acel program. „Ba da, veţi spune, noi
cunoaştem foarte multe din ocupaţiile ce ne aşteaptă,
angajamentele de îndeplinit”. Desigur, dar acesta este
într-un fel cadrul activităţilor voastre; în interiorul
acestui cadru veţi putea întâlni atâtea situaţii diferite!
Chiar dacă aveţi de continuat activităţile din ajun, nici
una nu se va prezenta în condiţii identice. Câte lucruri
nu se pot schimba de la o zi la alta! întotdeauna, trebuie
să ne adaptăm la locul de muncă, în familie, în societate.
Existenţa este o continuă mişcare. Dacă nu suntem
pregătiţi, apar surprizele! Cunoaştem efectele produse de
situaţiile la care nu ne aşteptam: nesiguranţa, agitaţia,
zbuciumul. Fiecare zi aduce noi probleme de rezolvat.
Cum veţi reuşi, dacă nu aţi înţeles limpede ce aţi trăit în
ajun? Veţi putea fi siguri de ziua de mâine numai dacă
astăzi aţi ştiut să vă consolidaţi bazele vieţii voastre
psihice. Maniera în care veţi resimţi evenimentele
exterioare nu depinde decât de voi, de capacitatea
voastră de a vă organiza lumea interioară. Această
organizare se va reflecta asupra percepţiei voastre a
lucrurilor: când ziua de mâine va veni, evenimentele vă
vor găsi pregătiţi şi determinaţi.
Iisus a spus: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci
ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei
răutatea ei”. El dă ca exemplu păsările cerului şi crinii
câmpului. „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici
nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel
ceresc le hrăneşte... Luaţi seama la crinii câmpului cum
cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici
Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul
dintre aceştia.
Sub pretext că urmează sfaturile lui Iisus, unii au
ajuns în mizerie, pe spinarea altora. Crinii câmpului şi
păsările cerului... În Evanghelii, Iisus foloseşte deseori
nişte imagini din natură, dar acestea rămân nişte
imagini şi trebuie interpretate. Niciodată o fiinţă umană
nu va putea trăi ca o plantă sau ca un animal.
Menţionând păsările cerului care „nu adună în jitniţe” şi
crinii câmpului care „nu se ostenesc, nici nu torc”, Iisus
vrea să îi avertizeze pe oameni împotriva tendinţelor lor
materialiste (acumularea de bogăţii, grija exagerată faţă
de aparenţa exterioară), fiindcă, pentru a-şi satisface
aceste tendinţe, ei sunt obligaţi să aibă nişte activităţi ce
le macină timpul şi energiile.
Ar fi fost mai bine ca anumite Biserici să se inspire
din aceste cuvinte ale lui Iisus, în loc să adune atâtea
bogăţii şi să dea atât fast unor ceremonii religioase.
Când Iisus îi trimite pe apostoli să predice împărăţia lui
Dumnezeu, el le spune: „Să nu luaţi nimic pe drum, nici
toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi
două haine”. Desigur, chiar dacă este dificil să se
respecte aceste sfaturi ad literam, oare nu cei care îşi
luaseră misiunea de a răspândi mesajul evanghelic
trebuiau să dea exemplul?
Atunci când ne sfătuieşte să nu ne îngrijim de ziua
de mâine, Iisus nu predică nepăsarea. Dimpotrivă, el
pune accentul pe conştiinţă, pe vigilenţa care ne ajută să
trăim bine ziua de astăzi. „Ajunge zilei răutatea ei”.
Aşadar, trebuie să „trudim”, pentru că ziua de mâine nu
se va descurca singură, şi este imprudent să o lăsăm să
apară fără să pregătim nimic. Ziua de mâine va fi
asigurată prin comportamentul nostru de astăzi. A nu te
îngrijora de ziua de mâine presupune să te îngrijorezi de
ziua de astăzi. Ziua de astăzi ne cere întreaga atenţie,
toată grija. Câţi oameni nu uită prezentul, ca să se
gândească la viitor! Deoarece ziua de mâine nu există
încă, a te îngrijora de ea, este ca şi cum te-ai arunca în
gol şi te-ai pierde. Asupra zilei de astăzi trebuie să
lucrăm, fiindcă ziua de astăzi nu moare, ea se
prelungeşte numai, iar prelungindu-se, devine ziua de
mâine. Când ajungeţi la sfârşitul a ceea ce numiţi astăzi,
spuneţi că este mâine; mâine a fost mai întâi astăzi, iar
astăzi devine mâine. Nimeni nu a văzut ziua de mâine,
nici nu a gustat-o, nici nu a atins-o, ea există numai în
teorie, este o abstracţie. În clipa în care o atingeţi, nu o
mai numiţi mâine, ci astăzi.
Viitorul este o proiecţie, trecutul este o amintire,
numai prezentul este adevăratul timp al vieţii noastre.
Cel care se îngrijorează pentru ziua de mâine uită să
trăiască în prezent, şi el nu va şti niciodată cum acest
prezent poate deveni un veşnic prezent. Proiectându-se
într-un viitor ce nu există, el moare faţă de veşnicul
prezent.
Mulţi bărbaţi şi femei se refugiază în viitor,
deoarece ei nu pot suporta prezentul! Ei nu vor câştiga
însă nimic, fiindcă într-o bună zi vor fi obligaţi să se
supună evidenţei: acest viitor ce şi-l imaginau nu are
nici o bază solidă, iar ei descoperă vidul şi neliniştea. Să
se hotărască să trăiască astăzi, când au atâtea lucruri
de gustat, de văzut, de apreciat, de gândit! Pentru a trăi
momentul prezent, ei trebuie însă să înveţe să se
oprească, să facă o pauză, să nu se lase surprinşi de
succesiunea evenimentelor şi a stărilor interioare create
de aceste evenimente în ei.
Desigur, viaţa este un flux neîntrerupt, dar trebuie
să găsim modalitatea de a ne opri pentru a pune puţină
ordine în noi înşine, pentru a ne acorda unor ritmuri
mai armonioase. Aici meditaţia devine atât de necesară.
A medita înseamnă a încetini scurgerea rapidă a
timpului, pentru a introduce în noi înşine un ritm, o
pace, o lumină ce îşi vor lăsa mult timp amprenta (Cf.
Meditaţia, Broşura nr. 302).
 Un bărbat se trezeşte dimineaţa: el sare din pat şi
se grăbeşte să-şi facă toaleta, să se îmbrace, să-şi ia, sau
deseori să-şi înghită micul dejun, gândindu-se la tot ce îl
aşteaptă pe parcursul zilei. El nu ascultă ce îi spun soţia
şi copiii săi, iar când se află în maşina sa, în tren sau în
metrou, el se gândeşte la familia de care tocmai s-a
despărţit. Întreaga zi aşa se întâmplă: el nu este
concentrat niciodată asupra a ce trebuie să facă. Când el
se află acasă, se gândeşte la servici, iar când el se află la
servici, se gândeşte acasă. În această grabă, el uită ceva
important, comite nişte greşeli, pronunţă unele cuvinte
nefericite ce vor trebuie îndreptate. Iată cum,
proiectându-se în viitor, el este reţinut în realitate de
trecut; iar când ziua de mâine vine cu programul ei, el
nu este liber să îl realizeze: el este ocupat încă să
îndrepte greşelile din ajun... sau de alaltăieri (Cf. Omul
spre victoria destinului său, Col. Izvor nr.202).
Mulţi oameni sunt împinşi mereu înainte, fără să
ştie unde se îndreaptă! Ei nu stăpânesc nimic, ei se lasă
antrenaţi, manipulaţi, ei nu văd nici o ordine, nici o
direcţie clară. Ceea ce este clar sunt dorinţele lor, nişte
dorinţe pe care nu încetează să le proiecteze în viitor;
întreaga lor fiinţă slujeşte împlinirea acestor dorinţe. Ei
nu se întreabă cât valorează mijloacele ce le folosesc
pentru a reuşi, şi atunci apar atâtea greşeli! Când te
comporţi greşit, acest prezent ce se prelungeşte în viitor
distruge chiar şi ce ai construit bun într-un alt prezent
ce se numeşte acum trecut.
 Cât despre trecut, el nu moare, fiecare continuă să
îl poarte în sine, cu tot ce el conţine şi ca germeni
destructivi. În sufletul celui care se străduieşte să
construiască acum ceva bun se porneşte o luptă între
trecut şi prezent. Cele două coexistă şi îşi împart pe
rând izbânda. De aceea se remarcă atât de multe
contradicţii în comportamentul oamenilor. Iar mulţi sunt
deseori tulburaţi, constatând această coexistenţă în ei a
binelui şi răului!
„Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine
se va îngriji de ale sale”. Aceste cuvinte ale lui Iisus ne
obligă să medităm asupra ideii de continuitate. Cel care
confecţionează un lanţ, trebuie să vegheze la soliditatea
fiecărei verigi, deoarece, dacă o singură verigă este
fragilă şi se sparge, nu foloseşte la nimic că toate
celelalte sunt bune: ansamblul se rupe. Aşadar, trebuie
să trăim zilnic în conformitate cu legile divine, pentru a
face din ziua de astăzi o verigă solidă şi lanţul să nu se
rupă. Astăzi este o nouă verigă ce trebuie să se alăture
celorlalte, şi asupra acestei verigi noi trebuie să ne
concentrăm.
 Cap. 5 - Numai prezentul ne aparţine

În fiecare dimineaţă, la trezire, spuneţi-vă că nimic

nu este mai important decât să trăiţi bine ziua de astăzi.
Într-un anumit fel, trecutul este mereu viu, el acţionează
încă asupra prezentului vostru, dar voi nu sunteţi
obligaţi să îl lăsaţi să ia puterea. Trebuie să daţi puterea
prezentului, astfel ca el să domine trecutul, să îl doboare
chiar, pentru a-l transforma. Când trecutul era prezent,
el era atotputernic. Acum, când a devenit trecut, el este
subordonat prezentului, iar prezentul este vioara întâi.
Trecutul este depăşit şi viitorul este în „curs de apariţie”.
Prezentul trebuie să-şi impună voinţa, pentru a
transforma trecutul şi a orienta viitorul. Când viitorul va
deveni prezent, la rândul său va fi atotputernic. Pentru
moment, el este supus prezentului, iar dacă prezentul
este necorespunzător, viitorul se anunţă şi el de prost
augur. Prezentul este privilegiul Domnului. Dumnezeu
trăieşte într-un veşnic prezent. El a conferit prezentului
întreaga putere. Ştiind aceasta, trebuie să vă spuneţi: „Şi
noi dispunem astăzi de ziua de astăzi. Trecutul a fost, iar
viitorul nu a venit încă. Numai prezentul ne aparţine.
Aşadar, la treabă!” Ce fac însă cei mai mulţi oameni? Ei
mestecă trecutul, ei visează la viitor, dar ei sunt absenţi
pentru prezent, ei îl lasă să se scurgă, neştiind cum să îl
trăiască; astfel, sărmanul prezent se descurcă cum
poate, adică prost.
Trecutul constituie de cele mai multe ori un prilej
de regrete, de remuşcări: se regretă frumoasele vremuri
trecute sau se reproşează greşelile, alegerile făcute,
deciziile luate. Dacă nu ştim cum să acţionăm în
prezent, la ce viitor trebuie să ne aşteptăm? Tot sperând
că el va fi unul fericit, mai bun, ne îngrijorăm: ce se va
întâmpla? Şi va fi aşa atât timp cât nu vom învăţa cum
să ne bazăm ziua de mâine pe această bază solidă care
este ziua de astăzi.
Este adevărat că viitorul conţine mereu un mare
grad de incertitudine. Totul se poate întâmpla. Astfel,
pentru a prevedea accidentele din viaţă, s-au creat aşa
numitele „asigurări”. Nu este un lucru rău, dar
asigurările au dezvoltat la oameni tendinţa de a crede că
ei pot pune în siguranţă toate lucrurile la care ţin.
Aşadar, chiar dacă ei sunt neatenţi, imprudenţi, nu este
grav, există asigurările! în timp ce îşi asigură casa,
maşina, bijuteriile, iar unii chiar şi picioarele sau
mâinile lor, ei uită să-şi cultive cele mai preţioase
calităţi: atenţia, vigilenţa, sensul responsabilităţii şi tot
ceea ce dă bogăţia sufletului şi a spiritului lor. Ei nu
sunt însă conştienţi de aceasta. De aceea ei primesc
nişte lecţii, fiindcă pe pământ nimic nu este niciodată în
siguranţă. Nici o asigurare nu va compensa ceea ce ei
pierd râmând slabi, neglijenţi, leneşi.
Totul se poate întâmpla în viaţă, ce este mai rău ca
şi ce este mai bun. Aşadar, este inutil să ne pierdem
vremea şi energiile, închipuindu-ne toate accidentele
posibile şi mijloacele de a ne apăra de ele. Oricare ar fi
modalitatea în care se prezintă evenimentele, singura
modalitate de a găsi nişte soluţii pentru viitor este de a
ne face cât mai bine munca astăzi.
Pentru a fi mai bine pătrunşi de importanţa zilei
prezente, trebuie să procedăm ca şi cum ea ar fi ultima.
Unii vor spune că este înspăimântător să ai mereu în
minte gândul morţii. Ei bine, nu! A trăi fiecare zi ca şi
cum ea ar fi ultima nu ne împinge spre latura morţii, ci
dimpotrivă, spre latura vieţii. Mai degrabă cel care se
comportă cu nesocotinţă şi nepăsare, continuând să
spere la un viitor mai bun, se îndreaptă spre moarte. Da,
el îşi risipeşte viaţa. Când înţelepţii ne sfătuiesc că
trebuie să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, este
pentru a ne strădui de a face astăzi ceva mai util, mai
frumos, mai preţios... ceva unic! Nu credeţi cu adevărat
că va fi ultima zi, nu faceţi decât să folosiţi o metodă
pedagogică.
Trecutul v-a scăpat şi nu stăpâniţi încă viitorul.
Aşadar, numai prezentul vă aparţine, el se află în
mâinile voastre ca o materie primă de modelat.
Dispuneţi de un minut, de o oră, de o zi... acest minut,
această oră, această zi vă aparţin.
Să presupunem chiar că mai aveţi numai douăzeci
şi patru de ore de trăit: în aceste douăzeci şi patru de
ore puteţi face o întreagă revoluţie. Ce revoluţie? Aceeaşi
pe care pământul o face într-un an în jurul soarelui. În
această revoluţie vă puteţi pune totul la punct, şi în
special relaţiile cu familia, cu prietenii, cu Dumnezeu
însuşi. Vă puteţi recunoaşte greşelile, încercând să le
îndreptaţi şi cerând iertare celor pe care i-aţi jignit,
rănit. Atunci când nu va mai rămâne obscuritate, când
aţi curăţat spaţiul dintre voi şi Creator, când vă veţi
simţi pregătiţi să pătrundeţi în prezenţa sa, numai
atunci veţi putea spune că viitorul vă aparţine
deopotrivă.
Desigur, chiar dacă trăiţi impecabil ziua de astăzi,
greşelile voastre din trecut vor avea încă nişte
repercursiuni asupra viitorului vostru. De aceea, atunci
când întâlniţi nişte greutăţi şi obstacole, să ştiţi de unde
vin, nu vă veţi înşela. Să nu spuneţi ca alţii: „Eu am
acţionat cu dezinteres, cu răbdare, cu bunătate, şi iată
ce mi se întâmplă!” Ah, da, este extraordinar cum
oamenii sunt pregătiţi să vadă în încercările lor
consecinţele faptelor lor bune, mai degrabă decât
greşelile ce le-au comis deopotrivă!
Viitorul vostru este bucuria, lumina. Să nu vă
lăsaţi influenţaţi de cei care prezic numai dificultăţi,
necazuri, fiindcă ei nu ştiu ce este cu adevărat viitorul şi
cum să fie creat. Necazurile reprezintă trecutul, şi nu
viitorul. Pentru a se prezenta, viitorul, adică adevăratul
vostru viitor de fii şi fiice ale Domnului, aşteaptă ca
trecutul să fie şters, dar aceasta nu înseamnă că el nu
este pe drum. În realitate, el este viu, ele este deja aici:
voi sunteţi pe cale să îl creaţi.
Atunci, ce este prezentul? Modalitatea de a
transforma trecutul şi de a crea viitorul. Numai în
prezent noi avem posibilitatea să ne îndreptăm greşelile
din trecut, pentru a ne crea un viitor luminos. Cei care
nu caută să valorifice prezentul, lăsându-l identic cu
trecutul, nu vor putea îndrepta lacunele trecutului şi vor
continua să trăiască în întuneric şi suferinţă.
Iată, aşadar, prezentul... concentraţi-vă asupra
prezentului pentru a încheia cu vechiul trecut şi a vă
crea viitorul. Dacă vă decideţi să lucraţi aici, acum,
acest viitor minunat la care aspiraţi va deveni prezentul
vostru. Dar dacă împingeţi mereu în viitor eforturile ce le
aveţi de făcut, viitorul vostru nu va începe niciodată, vă
veţi afla într-un veşnic trecut. Atât timp cât prezentul
vostru rămâne identic cu trecutul, viitorul vostru nu este
decât prelungirea trecutului, amplificarea trecutului.
Pentru cineva limitat şi leneş, trecutul se eternizează,
viitorul său rămâne trecutul. În timp ce, dacă prezentul
este conştient, el lucrează asupra trecutului şi devine
deja viitor (Cf. Râsul înţeleptului, Col. Izvor nr.243, Cap.
II: „Cum îşi veghează un păstor oile”, Cap. III: „Să ne
păzim frontierele sufletului”).
Pentru ca prezentul să fie conştient, trebuie cel
puţin ca voi înşivă să fiţi „prezenţi” la ceea ce faceţi, şi în
special în momentele în care vă rugaţi, sau meditaţi, sau
contemplaţi dimineaţa răsăritul de soare. Luaţi exemplul
bărbaţilor şi femeilor care trăiesc o mare iubire: când ei
sunt împreună, ei sunt capabili să uite totul: serviciul,
familia, prietenii, patria, şi chiar pericolele ce îi pândesc.
Ei îşi topesc privirile unul în celălalt, iar când vor să
descrie ce au văzut, ei nu vorbesc decât despre sori,
stele, imensitate.
Când vă pregătiţi să vă rugaţi, să meditaţi, să
priviţi răsăritul de soare, spuneţi-vă: „Eu sunt cu
puritatea, eu sunt cu lumina, eu sunt cu mult iubitul
Dumnezeu, eu sunt cu mult iubita mea, Mama Divină,
nimic nu trebuie să mai conteze decât clipa în care eu
pot comunica cu ei”. Veţi avea apoi tot timpul să vă
reluaţi activităţile, grijile. Pentru un moment, lăsaţi-vă
bagajele, greutăţile, uşuraţi-vă, fiţi destinşi în faţa
Divinităţii şi a spledorilor naturii. Astfel veţi găsi soluţia
la multe dintre problemele voastre interioare, la nişte
situaţii pe care le consideraţi până acum de nedescurcat
(Op. cit., Cap. IV: „Aşteptarea care ne pune în gardă”).
Pentru a vedea, a înţelege, trebuie să fii acolo, prezent,
iar pentru a fi prezent, trebuie să fii liber. Tocmai
această libertate ne-o învaţă Iniţiaţii.
Tot ceea ce trăiţi în prezent pregăteşte viitorul.
Fiind atenţi la modul în care trăiţi prezentul, vă pregătiţi
pentru cele mai bune întâlniri. Câte ocazii nu vi se
prezintă, de care nu puteţi beneficia, fiindcă nu sunteţi
pregătiţi! Este deopotrivă şi sensul pildei celor cinci
fecioare înţelepte şi a celor cinci fecioare nechibzuite.
Numai fecioarele înţelepte care şi-au pregătit uleiul
pentru candelele lor au fost primite de Mire în sala
ospăţului nunţii (Cf. Un nou înţeles al Evangheliilor, Col.
Izvor nr.217, Cap. IX: „Pilda celor cinci fecioare înţelepte
şi a celor cinci fecioare nechibzuite”).
Uleiul pentru candelă pregătit de fecioarele
înţelepte simbolizează toate condiţiile interioare ce
trebuie să le îndeplinim pentru a fi acolo, disponibili,
treji, activi în clipa în care vom avea o întâlnire ce ne
poate transforma viaţa: întâlnirea cu o fiinţă, întâlnirea
cu frumuseţea, întâlnirea cu un adevăr. Cel care s-a
lăsat pradă unor activităţi sau stări inferioare ce i-au
epuizat energiile, va fi ca una dintre acele fecioare
nechibzuite care nu au fost acceptate în sala ospăţului:
el se va găsi interior în faţa unei uşi închise.
Când vi se întâmplă să vă gândiţi la evenimentele
din viaţa voastră, vă spuneţi uneori că aţi pierdut
destule ocazii şi regretaţi. Este şi mai adevărat în cazul
vieţii interioare. Nu zăboviţi însă în regretele trecutului,
după ce aţi tras lecţiile de rigoare, străduiţi-vă să vă
eliberaţi şi trăiţi prezentul pe deplin conştienţi, în
lumină, pentru a vă crea viitorul.

Cap. 6 - Înainte de apusul soarelui

Ce poate fi mai îngrozitor pentru o fiinţă umană

văzând că i se apropie sfârşitul şi având senzaţia că şi-a
irosit viaţa? Ea şi-a rememorat trecutul şi este ca şi cum
totul se reducea la nişte praf între degetele sale. Chiar şi
cei care au afirmat că au avut o existenţă împlinită pot,
la sfârşit, după ce au cântărit bine totul, să aibă această
senzaţie: ei au condus nişte întreprinderi, uneori chiar
unele ţări, ei au străbătut lumea, s-au întâlnit cu o
mulţime de oameni, şi-au dat chiar viaţa peste cap, iar
în momentul când o făceau, ei aveau impresia că aceasta
avea o importanţă şi un sens. Dar acum ei nu trăiesc
decât o senzaţie de inutilitate şi de vid.
Balanţa pe care zeul Osiris, în religia egipteană,
sau arhanghelul Mihail, în religia creştină, cântăreşte
sufletele pentru a le decide soarta în lumea de dincolo se
află mai întâi în om. Da, această cântărire se face mai
întâi în noi. De aceea foarte mulţi oameni, ajunşi la
sfârşitul unei existenţe plină de activităţi, constată la fel
ca regele Solomon în Ecclesiastul: „Deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. În realitate, s-a
tradus prin deşertăciune cuvântul ebraic havel care
înseamnă fum. „Fum al fumurilor, totul este fum”. Acest
rege, despre care s-a scris că reputaţia sa a atins limitele
lumii, a constatat în final că totul este fum.
La sfârşitul Ecclesiastului, Solomon a spus însă:
„Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale,
înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii
despre care vei zice: N-am nici o plăcere de ei!..”. Da, de
foarte tineri deja trebuie să ne punem gândul despre
Creator în centrul existenţei noastre.
Când nu mai au atâtea energii pentru a continua
să alerge după glorie, putere sau plăceri, multe persoane
se decid că a venit vremea să se cuminţească şi să uite
puţin pământul pentru a se gândi la Cer! Oare ce îşi
închipuie ele? Când nu mai ai energii pentru pământ,
nu mai ai nici pentru Cer. A rămâne liniştit în colţul tău
fiindcă nu mai ai forţă pentru afaceri, intrigi şi aventuri
pasionale nu înseamnă înţelepciune, şi cu atât mai
puţin spiritualitate.
„Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii
tale..”. De ce? Deoarece El îţi orientează viaţa, punând în
tine lumina sa şi iubirea sa (Cf. Un viitor pentru tineret,
Col. Izvor nr.233). Dacă, în tinereţea lor, oamenii se
căsătoresc cu diavolul, tot diavolul îi respinge la
bătrâneţe, fiindcă el nu mai are nimic de obţinut de la ei.
Ei îşi închipuie că divorţează după placul lor, dar nu este
aşa, diavolul îi vânează, el trimite spre Dumnezeu toate
aceste resturi din care El nu mai poate folosi nimic. Ce
spectacol urmează atunci pentru Domnul, şi mai ales ce
întăriri primeşte El pentru lucrarea sa!
Un bărbat îmi mărturisea într-o zi că se temea să
moară accidental, fără să fi avut posibilitatea să se
pregătească. El vroia să-şi sfârşească zilele în patul său,
ceea ce îi oferea timp să se apropie de Dumnezeu. El a
fost uimit când eu i-am spus că este puţin cam târziu să
te îndrepţi spre Dumnezeu când eşti deja întins pe pat
ca să mori. Aceasta este însă mentalitatea oamenilor:
atât timp cât ei sunt sănătoşi, ei consideră că este prea
devreme să se gândească la esenţial, la sensul vieţii lor
şi la Creatorul care le-a dăruit această viaţă; va fi
suficient să se gândească în ultimul moment. Ei bine,
nu!
Veţi spune: „Dar dacă noi suntem deja bătrâni şi
ne-am risipit timpul în nişte ocupaţii inutile, acum este
prea târziu?” Nu. Desigur, este puţin cam târziu, dar nu
este prea târziu, niciodată nu este prea târziu. Cel mai
rău este să trăiţi în nişte regrete timpul ce v-a mai rămas
de trăit. Există mereu o modalitate de a îndrepta interior
situaţia. Fiindcă aveţi senzaţia că v-aţi pierdut timpul,
este tocmai ocazia să reveniţi spre voi înşivă, asupra
tuturor evenimentelor din existenţa voastră, a
preocupărilor ce le-aţi avut, a întâlnirilor ce le-aţi făcut,
pentru a trage o lecţie. De îndată ce aţi tras această
lecţie, puneţi-vă la lucru toate capacităţile, tot ce vă
rămâne ca iubire, inteligenţă, voinţă, pentru a conferi
vieţii voastre acel sens ce încă nu l-aţi descoperit.
Sensul vieţii, al vieţii noastre, a tuturor, este de a
ne afla pe pământ păstrând conştiinţa că adevăratele
noastre rădăcini se găsesc în înalt, în lumea divină; iar
lucrarea noastră este de a exprima această lume divină
prin gândurile, sentimentele şi faptele noastre (Cf. Piatra
filosofală - de la Evanghelii la tratatele alchimice, Col.
Izvor nr. 241, Cap. III: „Voi sunteţi sarea pământului”. 1.
Să marcăm materia cu pecetea spiritului - 2. Izvorul
energiilor). Chiar dacă este prea târziu acum ca să
înceapă o nouă viaţă, fiecare poate cel puţin să se
străduiască să părăsească pământul într-un spirit de
pace, de armonie, de împăcare cu toate fiinţele, şi în
special cu Dumnezeu. În religia creştină acesta este
sensul ultimei miruiri.
Ultima miruire, această taină pe care preotul o
înfăptuieşte asupra muribundului este bazată pe acea
cunoaştere că ultima stare de conştiinţă a omului
determină calea ce el o va urma în lumea cealaltă,
jucând deopotrivă şi un rol important pentru
următoarea sa încarnare, deci pentru viitorul său
îndepărtat. Această taină este numai o posibilitate ce îi
este oferită de a părăsi pământul în cele mai bune
condiţii, dar ca toate tainele, ea nu este indispensabilă
ca ritual, ca o ceremonie. Ea este destinată să îi ajute pe
cei care o primesc, dar fiecare îşi poate trăi ultimele clipe
în lumină fără să primească această taină.
A trăi înseamnă a iubi. Chiar dacă la apropierea
morţii nu mai sunteţi în stare să faceţi ceva, aveţi încă
posibilitatea de a nutri nişte sentimente de iubire, de
bunăvoinţă faţă de întreaga creaţie şi fiinţele care vă
înconjoară. Să ştiţi că acela care iubeşte este stăpânul
morţii.
În Predica de pe munte, Iisus a spus: „Deci, dacă îţi
vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte
că fratele tău are ceva împotriva ta, Lasă darul tău acolo,
înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău
şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău
degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să
te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii
aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de
acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban”. Această
idee este preluată de Sfântul Pavel în Epistola către
Efeseni atunci când spune: „Soarele să nu apună peste
mânia voastră”. înainte de a lăsa darul la altar... până
eşti cu el pe cale... Înainte de apusul soarelui... aceste
trei imagini semnifică: înainte de a fi prea târziu.
Apusul soarelui reprezintă sfârşitul ciclului unei
zile. În limbajul simbolic, o zi nu reprezintă însă numai
această perioadă de douăzeci şi patru de ore numită
astfel, aceasta poate reprezenta şi o lună... un an... o
viaţă. Înainte de apusul soarelui este perioada vieţii
fizice; după apusul soarelui este perioada vieţii astrale.
În ebraică, cuvântul iam înseamnă şi marea, dar şi
vestul, deci zona apusului de soare. Sufletul omului care
părăseşte corpul se culcă la vest, el este constrâns să
străbată marea cea mare, planul astral. Apoi, el
continuă spre est, unde răsare soarele: el se încarnează
din nou.
În momentul în care părăsim acest pământ, noi
trebuie să ne reconciliem, adică să fim în armonie cu
toate creaturile. Iar dacă există unele situaţii
conflictuale, nu trebuie să le lăsăm să dureze, ci să ne
împăcăm cu persoanele respective. Altminteri, aceasta se
va înscrie în noi ca o datorie de plătit. Veţi spune:
„Există însă unele persoane pe care nu le mai putem
revedea niciodată, iar altele nu vor dori niciodată să se
împace cu noi”. Da, este adevărat, dar cu ajutorul
gândului puteţi căuta acele persoane şi, în inima
voastră, în sufletul vostru, să vă împăcaţi cu ele (Cf.
Adevărata învăţătură a lui Hristos, Col. Izvor nr.215, Cap.
VII: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac”, Cap. VIII: „Dacă
cineva te loveşte pe obrazul drept...”).
Soarele care răsare marchează începutul unei zile,
iar la începutul zilei, dacă aveţi nişte proiecte, sunteţi
liberi să le realizaţi sau nu, cât şi să le aduceţi unele
modificări. Dar când soarele apune, adică la sfârşitul
zilei, ceea ce s-a făcut rămâne făcut, nimic mai mult,
nimic mai puţin.
Putem deopotrivă compara o zi cu perioada când o
femeie este însărcinată: prin gândurile, sentimentele,
dorinţele sale, ea poate acţiona asupra copilului, astfel
ca el să păşească pe calea luminii. Iar naşterea sa, pe
care o consideră toţi aici ca un început este, în realitate,
sfârşitul unui proces de condensare, de cristalizare,
comparabil într-un fel cu apusul soarelui.
Fiinţele şi lucrurile încep să existe în stare subtilă,
materializarea lor fiind numai rezultatul unui proces.
Este valabil în toate domeniile, de exemplu şi în cel al
sănătăţii. Înainte de a se declara, o boală există deja în
planul invizibil ca o dezordine, o anomalie. Dacă o
conştientizăm suficient de devreme - înainte de apusul
soarelui - o putem opri; altminteri, va trebui să o
suportăm, şi cât timp, ce greutăţi vom întâmpina deseori
pentru a ne vindeca!
Înainte de apusul soarelui... Fiecăruia îi este dat un
termen suficient de lung, un anumit număr de ani, dar
de îndată ce acest timp s-a scurs, pentru cel care nu s-a
gândit să-şi îndrepte greşelile, să-şi plătească datoriile,
sau nu a ştiut să o facă, de îndată ce „soarele a apus” se
aplică legea karmei. Totul este înscris, fiindcă totul lasă
o amprentă, şi într-o zi trebuie să plătim; este imposibilă
o înţelegere amiabilă: dacă problema nu s-a reglat
înainte de apusul soarelui, va trebui să plătim până la
ulmul bănuţ.
Oamenii nesocotesc faptul că necazurile ce le
pricinuiesc se întind cu mult dincolo de faptele pe care
instinctelelor lor rele le inspiră. De exemplu, un război
este deja ceva îngrozitor prin el însuşi, dar consecinţele
sale nu se limitează la ruinele sau la numărul de
cadavre lăsate pe pământ. Gândurile şi sentimentele de
ură ce au contribuit la aceste masacre contribuie încă să
alimenteze în spaţiu nişte curenţi distrugători. Aceşti
curenţi otrăvesc atmosfera psihică şi aţâţă alte focare de
război.
Încercaţi să conştientizaţi că gândurile,
sentimentele, faptele voastre nu produc numai nişte
consecinţe la un moment dat, într-un anumit loc, ci ele
provoacă în lumea invizibilă nişte forţe, benefice sau
malefice, despre care nu ştim până unde şi până când
vor acţiona.
Se pare că următoarea întâmplare a avut loc la
New-York. Într-o zi, s-au ciocnit doi automobilişti.
Amândoi şi-au recunoscut vina, fiindcă au condus prea
repede, şi ei s-au despărţit printr-o strângere cordială de
mână. A trecut o vreme... Apoi, într-o zi, spre marea lor
surpriză, ei au fost chemaţi Ia tribunal. Ce s-a
întâmplat? O educatoare, care fusese martoră a
incidentului, a depus plângere împotriva lor: şocul celor
două vehicule ciocnite a traumatizat-o atât de rău încât
ea nu-şi mai putea exersa meseria; ea auzea numai
zgomote de fiare metalice în cap. Tribunalul i-a
condamnat pe cei doi oameni să plătească fiecare daune
de câteva mii de dolari.
Ce lecţie să tragem din această anecdotă? Două
personaje se pot confrunta, pot crea nişte necazuri, pot
provoca nişte daune, apoi, după câteva discuţii, să
găsească o formulă de înţelegere. Ele îşi închipuie că au
reglat problema, dar în realitate, o a treia persoană care
asista din întâmplare, sau fără voia ei, la confruntarea
lor, poate cădea victimă. Cei doi responsabili ai
evenimentelor sunt acum liniştiţi, dar victima nu este.
De aceea Justiţia Divină se prezintă într-o zi în faţa celor
doi şi le spune că sunt vinovaţi. Desigur, ei vor protesta,
dar Justiţia Divină rămâne surdă la aceste proteste şi îi
va condamna să plătească într-un fel sau altul.
Iată cum ne surprinde destinul, deşi nu am făcut
vreun rău direct cuiva. Prin comportamentul nostru, noi
am deranjat anumite fiinţe şi noi suntem condamnaţi.
Aţi trăit deseori această experienţă, dar nu aţi ştiut să
interpretaţi ce vi s-a întâmplat. De fiecare dată când o
sarcină, o obligaţie, vă este impusă, deşi o consideraţi
nedreaptă, că nu este treaba voastră să vă achitaţi de ea,
este dovada că aveţi o greşeală de îndreptat. Aşadar, să
nu vă mai gândiţi la cele întâmplate ca fiind nedrepte
sau lipsite de sens (Cf. Omul spre victoria destinului său,
Col. izvor nr. 202, Cap. IV: „Justiţie umană şi justiţie
divină”, Cap. VIII: „Reîncarnarea”).
Mulţi bărbaţi şi femei celebri în timpul vieţii lor au
sperat că au lăsat o urmă în istorie! A fi recunoscut şi
apreciat pe pământ de oameni este însă un lucru, iar a fi
aprobat în Cer de Domnul şi îngerii săi este un altul,
deoarece valorile nu sunt la fel pe pământ şi în lumea
divină.
Când cei denumiţi oameni mari mor, ţara le
organizează nişte funeralii naţionale, li se construieşte
un monument, li se consacră nişte cărţi, iar mai târziu li
se comemorează aniversarea naşterii sau a morţii.
Desigur, unii o merită. Dar în timp ce sunt comemoraţi
pe pământ, mulţi, ajunşi în lumea din înalt, trebuie să
suporte judecata severă a entităţilor celeste care le spun:
„Tu ţi-ai folosit talentul ce îl posedai pentru a căuta
plăcerile, bogăţia, puterea, măreţia, şi ai făcut-o deseori
pe seama altora. Nu ai coborât pe pământ pentru aşa
ceva. Trebuia să-ţi foloseşti înzestrările în slujba
Domnului, pentru binele omenirii. Poate că ai făcut
câteva lucruri bune, dar puţine în comparaţie cu tot ce
ai fi putut face! Acum, aşează-te într-un colţ şi
meditează despre vidul măreţiei omeneşti pentru ca, în
ziua în care va trebui să cobori din nou, să ştii să-ţi
foloseşti mai bine inteligenţa şi toate înzestrările, dar şi
să-ţi îndrepţi greşelile”.
Cât despre voi, chiar dacă nu aveţi ambiţia să
deveniţi o glorie naţională... sau internaţională, eu vă
dau acest sfat: zilnic, în loc să vă preocupaţi de părerea
bună sau rea a altora - a familiei voastre, a prietenilor
voştri, a oamenilor alături de care lucraţi - despre voi, în
loc să căutaţi să străluciţi în faţa lor, întrebaţi-vă mai
degrabă ce gândesc entităţile celeste în faţa cărora vă
veţi prezenta într-o zi.
 Cap. 7 - Trecerea în lumea de dincolo

Chiar dacă ei ştiu că vor muri într-o bună zi, şi este

una dintre rarele certitudini ce le posedă, oamenii se
comportă ca şi cum ar trebui să trăiască veşnic pe
pământ, şi astfel se străduiesc să instaleze aici ordinea
politică, socială, morală, intelectuală ce le convine. Iar în
timp ce ei sunt ocupaţi să se bată pe viaţă şi moarte
pentru a-şi impune viziunea lucrurilor, ideea că vor
trebui să plece în curând în lumea de dincolo nu le
atinge conştiinţa; sau, dacă le-o atinge în treacăt, ei îşi
închipuie că lucrează pentru posteritate, pentru copiii
lor, pentru succesorii lor care vor moşteni din această
ordine nişte lucruri impecabile, ce le vor menţine şi le
vor lăsa prin testament ei înşişi, neschimbate, noilor
generaţii. Ah, nu, astfel de puncte de vedere intră în
contradicţie cu proiectele Inteligenţei Cosmice. Fiinţa
umană vine de fiecare dată pe pământ pentru foarte
scurt timp, ca un călător, un explorator: ea trebuie să se
instruiască, să lucreze aici câţiva ani, apoi ea pleacă.
Aşadar, puteţi avea o viziune exactă, completă a vieţii,
numai dacă învăţaţi să includeţi în ea ceea ce se
numeşte moarte. Viaţa voastră nu se limitează numai la
aceste intervale de timp ce le petreceţi pe pământ. Viaţa
voastră este lungă, infinită, este o succesiune de du-te-
vino între pământ şi lumea de dincolo.
Chiar dacă trăiţi în planul fizic, nu trăiţi numai în
corpul vostru fizic, ci şi în corpurile voastre psihice:
corpurile astral şi mental, şi în corpurile voastre
spirituale: cauzal, budic şi atmic (Cf. Viaţa psihică:
elemente şi structuri, Col. Izvor nr.222, Cap. III: „Mai
multe suflete şi mai multe corpuri”). Dacă nu le hrăniţi,
vă va lipsi încă din această existenţă ceva foarte preţios;
dar, mai ales când veţi ajunge în lumea de dincolo, vă
veţi simţi atât de slabi şi lipsiţi de apărare! Când ne
reducem viaţa pământeană la cea a corpului fizic, ce
putem simţi în ziua în care suntem obligaţi să îl părăsim
pentru a merge în altă parte? Vom fi pierduţi. Aici se
pune deja problema dacă este mai bine să înmormântăm
sau să incinerăm un mort.
Cu mulţi ani în urmă, o soră, al cărui bărbat a
murit într-un accident de planor, a venit la mine pentru
un sfat. Ea îşi amintea că, într-o zi, în cursul unei
discuţii, el i-a spus că ar prefera să fie incinerat, şi nu
înmormântat, dar mama soţului său insista să fie
înmormântat, deoarece ea dorea să se reculeagă la
mormântul lui. Atunci, pe care dintre dorinţe trebuia să
o respecte? Cum ar putea ea împăca dorinţa unei mame
cu a fiului ei? De asemenea, ea m-a întrebat şi ce părere
am eu despre incinerare.
Eu nu pot spune dacă cineva trebuie înmormântat
sau incinerat, cele două ritualuri sunt bune, şi unul şi
celălalt. Când o persoană este declarată decedată, există
încă nişte legături între sufletul ei şi corpul ei fizic. Dacă
îl punem în pământ, aceste legături se desfac lent; la
incinerare, separarea este mult mai rapidă. Or, această
separare poate fi resimţită ca o violenţă, o destrămare,
dacă acea persoană nu a fost niciodată conştientă că
adevărata sa existenţa nu se limitează doar la cea a
corpului ei fizic. Ce poate resimţi sufletul unei fiinţe care
nu a crezut niciodată în supravieţuirea sa după moarte?
îi va trebui mult timp să înţeleagă unde se găseşte şi să
se detaşeze liniştit. în acest caz, înmormântarea este
preferabilă.
Un corp uman este asemenea unui text compus
într-un atelier tipografic. în atelierul unui tipograf, dacă
el foloseşte încă nişte caractere din plumb, literele sunt
aranjate în casete. De acolo, el trebuie să le ia pentru a
construi nişte cuvinte şi fraze... şi iată un roman, un
poem. Astfel compus, acel text este reprodus apoi în
numărul de exemplare cerute. Într-un mod analog, un
corp uman este o carte compus din nişte „caractere”,
adică din nişte particule ce provin din cele patru
elemente, din toate regnurile naturii. Sufletul care îl
locuieşte face din acest corp o carte minunată sau
mediocră, sau cu adevărat dăunătoare care, peste tot pe
unde circulă, lasă nişte amprente, nişte urme la fel ca
numărul de exemplare. Apoi, într-o zi, literele acestei
cărţi se despart şi revin la cele patru elemente de unde
au venit. Nu mai rămâne nimic din corp, dar sufletul
care însufleţeşte acest corp este viu, el va scrie alte texte
în alte regiuni ale spaţiului.
Noi numim moarte descompunerea unui text
compus în prealabil. A vorbi despre moarte rămâne o
convenţie, şi de câte ori, fiecare dintre noi nu a trăit
această trecere! Dar mulţi dintre cei care s-au lăsat
prinşi în cursa materiei au uitat. Dacă sunt
înmormântaţi, elementele din care este alcătuit corpul
lor se reîntorc, puţin câte puţin, la locurile lor de origine:
pământ, apă, aer şi foc, iar sufletul se desprinde lent. In
incinerare, procesele se grăbesc şi sufletul poate cu
adevărat să sufere.
Acum, ce i-am răspuns acelei surori? „Dorinţa
soţului dumneavoastră care a murit accidental era să fie
incinerat, şi trebuie să ne supunem dorinţelor celor
dispăruţi; dacă nu o facem, îi putem face să sufere.
Totuşi, trebuie să ţinem cont şi de dorinţa unei mame.
Dacă, pentru a suporta dispariţia brutală a fiului ei, ea
simte ca trupul lui să nu fie transformat în cenuşă, de
ce să îi refuzăm acest lucru iubirii sale? Atunci, iată ce
vă propun. Din moment ce, în lumea de dincolo, fiinţele
sunt mereu vii, ne putem adresa lor, ele ne aud, ele ne
înţeleg. Când v-a spus că doreşte să fie incinerat, soţul
dumneavoastră nu a prevăzut această moarte prematură
şi suferinţa ce o va provoca mamei sale, deoarece copiii
nu se gândesc că ar putea muri înaintea părinţilor.
Atunci, vorbiţi-i soţului dumneavoastră: văzând
suferinţa mamei sale, eu îl cunosc,^ el va înţelege că
dorinţa ei trebuie îndeplinită. îi voi vorbi şi eu.”
Răspunsul meu a liniştit-o.
Desigur, nu datorită faptului că legăturile sale cu
trupul s-au desfăcut, sufletului îi este permis imediat să
contemple splendoarea divină, fiindcă în lumea de
dincolo este la fel ca pe pământ. Pentru a pătrunde în
anumite locuri la care publicul nu are în general acces,
trebuie să vă prezentaţi în faţa unui funcţionar care vă
va da o hârtie ştampilată, cu nişte semnături. Treceţi de
o uşă, apoi de o alta şi încă de una. Aşteptaţi. în sfârşit,
cineva vă primeşte, vă ascultă şi vă spune: „Vom vedea,
reveniţi într-o săptămână”, deoarece trebuie consultat
mai întâi un ministru sau o altă autoritate. Reveniţi, şi
dacă totul merge bine, obţineţi un permis de trecere ce îl
păstraţi cu mare grijă.
Dacă în planul fizic există nişte locuri, nişte
teritorii unde puteţi pătrunde numai dacă prezentaţi un
permis de trecere, un paşaport, o viză, este şi mai
adevărat pentru lumea divină. Nu este de ajuns să vă
prezentaţi la porţile Cerului pentru ca ele să se deschidă
în faţa voastră. Există acolo nişte entităţi care vă spun:
„Aşteptaţi, vom vedea dacă vă putem lăsa să treceţi.” Şi
cine se pronunţă atunci? Virtuţile. Da, de fiecare dată
când aţi acţionat conform virtuţilor divine, ele v-au
marcat cu pecetea lor, fiecare lăsând asupra voastră
nişte urme, nişte amprente, acestea reprezentând
permisul vostru de trecere. înarmaţi cu acest permis de
trecere, vă prezentaţi la graniţele lumii divine: un fel de
mecanism se declanşează şi intraţi. Nu veţi fi poate
admişi deja la Sfântul Sfinţilor, dar intraţi.
Vă întrebaţi dacă aceste amprente despre care eu
vă vorbesc sunt reale? Da, şi ele apar în aură sub forma
unor culori (Cf. Aura- pielea noastră spirituală, Broşura
nr.309). Fiecare culoare corespunde unei virtuţi: violetul,
sacrificiului, indigo, forţei, albastru, adevărului, verdele,
speranţei, galbenul, înţelepciunii, portocaliul, sfinţeniei,
roşul, iubirii. Aceste şapte culori reprezintă cel şapte
Spirite din faţa tronului Domnului, iar Ioan le
menţionează în Apocalipsă. Cabala le numeşte Spiritele
celor şapte Lumini (Cf. Spre o civilizaţie solară, Col. Izvor
nr. 201, Cap. VII: „Spiritele celor şapte lumini”).
Într-o zi, asemenea acestor şapte Spirite, vă veţi afla
împreună cu aceste culori pure ale aurei voastre în faţa
tronului Domnului. Dar, până atunci... Da, până atunci
vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că, ajunşi în lumea de
dincolo, nu veţi mai avea nimic de făcut. Mai întâi, veţi fi
trimişi la şcoală unde nişte instructori vă vor face să vă
revizuiţi viaţa în amănunt, pentru a conştientiza nişte
greşeli ce le-aţi făcut. Nu veţi avea nevoie de nişte caiete
şi creioane pentru a vă lua unele notiţe: aceşti
instructori vor imprima lecţiile lor pe voi. Apoi, după o
vreme, ei vă vor trimite din nou pe pământ cu ordinul de
a vă ameliora comportamentul.
Ce veţi face când vă veţi reîncarna? Aceasta este o
altă problemă, fiindcă în ciuda bunele lecţii şi a
hotărârilor luate în înalt, revenind pe pământ se poate
să le uitaţi şi să repetaţi aceleaşi greşeli. Până în ziua în
care veţi reuşi să înscrieţi profund în sufletul vostru
amintirea experienţelor voastre trecute şi dorinţa de a vă
îndrepta comportamentul. Când hotărârea de a urma o
anumită cale este înscrisă în cel mai profund loc din
fiinţa voastră, aceasta devine ca |un instinct ce vă
împiedică să deviaţi şi vă indică cum să evitaţi sau să
depăşiţi obstacolele. Dacă vă uitaţi bunele hotărâri, este
pentru că nu le-aţi imprimat încă suficient în
subconştientul vostru, chiar până în inima celulelor
voastre. Rolul unui Maestru Spiritual este tocmai de a
trezi în sufletul discipolilor săi amintirea unor experienţe
ale trecutului şi a unor decizii luate. Altminteri, atunci
când ei vor trebui să treacă din nou graniţele lumii de
dincolo, ei vor constata o dată în plus mediocritatea,
zădărnicia existenţei pe care au părăsit-o şi vor fi
condamnaţi să rătăcească în regiunile aride şi
întunecate ale celeilalte lumi.
Iisus spunea: „Nu vă adunaţi comori pe pământ,
unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le
fură. „Această recomandare este sinteza unei întregi
ştiinţe a vieţii” (Cf. Un nou înţeles al Evangheliilor, Col.
Izvor nr.217, Cap. VII: „Adunaţi comori...”).
Oamenii care şi-au petrecut timpul căutând nişte
satisfacţii fizice, materiale, nu au ştiut să adune nişte
comori în sufletul şi în spiritul lor. Când pleacă în lumea
de dincolo, legăturile ce îi ţineau de pământ sunt atât de
puternice încât ei vor da târcoale în jurul locurilor unde
au trăit, iar acolo, ce văd ei deseori? Moştenitorii lor care
le delapidează bunurile, nişte membri ai familiei lor sau
nişte prieteni care îi trădează. Ei încearcă să le
vorbească copiilor lor care sunt pe cale să se rătăcească,
dar nimeni nu îi vede, nici nu îi aude... Ei merg în
locurile unde obişnuiau să mănânce, să bea, să se
distreze, şi câte suferinţe pentru ei fiindcă nu mai pot
participa la ospeţe, nici să-şi împlinească dorinţele
sexuale, pentru că ei nu mai au un corp fizic!
Mulţi artişti au reprezentat în tablouri sau au
descris în poeme aceste suferinţe ale sufletelor care,
părăsind pământul, au trebuit să abandoneze tot ce a
constituit pentru ele interesul vieţii! îi cunoaşteţi...
Desigur, toţi aceşti diavoli înarmaţi cu furci, cu jar, cu
acele oale şi torturi, unele mai îngrozitoare ca altele, nu
sunt decât nişte imagini, în suflet se petrece coacerea şi
eşti torturat. în suflet trăieşti infernul. în realitate,
oamenii cunosc deja infernul pe pământ, când lăcomia,
ambiţia, ura, senzualitatea îi grăbesc spre regiunile
inferioare ale planului astral; iar acest infern îl iau cu ei
în lumea de dincolo, fiindcă el există în ei.
Cât despre cei care, pe durata vieţii lor, au ştiut să
acorde întâietate vieţii sufletului şi a spiritului, unde se
duc ei când îşi părăsesc corpul fizic? Deoarece ei au
creat nişte legături cu lumea divină, ei sunt atraşi în
acea direcţie. Ei regăsesc comorile ce le-au adunat în ei,
şi întâlnesc nişte fiinţe care, asemenea lor, au învăţat să
se hrănească din lumina şi iubirea Domnului. După un
sejur paradisiac ce poate dura mai mult sau mai puţin
timp, dacă nu şi-au lichidat complet karma în viaţa
precedentă sau dacă aleg ei înşişi să se reîncarneze, ei
coboară din nou pe pământ. Prietenii lor celeşti îi
însoţesc, oferindu-le flori, cântând şi interpretând la
instrumente; ei le promit să vegheze asupra lor şi să îi
susţină în încercările ce le vor avea de trecut. Deoarece,
chiar şi pentru un Iniţiat, coborârea în materie este ca o
scufundare într-o vâltoare; iar din fundul acelui
întuneric, din mijlocul pericolelor, el trebuie să-şi
reînceapă ascensiunea spre libertate şi lumină.
 În vremea când eu eram director de colegiu în
Bulgaria, în ziua când am ţinut o conferinţă publică, un
bărbat m-a căutat şi mi-a povestit aceasta: „în timpul
războiului, eu am fost grav rănit. A trebuit să fiu operat,
iar pe durata operaţiei eu am fost conştient. La un
moment, eu am simţit că ies din corpul meu. Eu m-am
ridicat deasupra mesei de operaţie, asistând la lucrul
chirurgului şi am observat îngrijorarea sa şi a
asistenţilor. O forţă irezistibilă mă purta: eu eram uşor,
complet desprins de corpul meu şi de suferinţa sa.
Deodată, eu mi-am dat seama că nu eram singur, o
mulţime de alte fiinţe erau cu mine şi înaintam
împreună în spaţiu spre un loc minunat. La un moment,
eu am auzit o voce care îmi spunea: „Ce faci tu aici?
Viaţa ta pe pământ nu s-a încheiat încă, tu trebuie să te
întorci.” Şi eu m-am regăsit în sala de operaţie unde se
pregăteau să-mi ducă cadavrul, deoarece mă credeau
mort. Eu am intrat în corpul meu care s-a reînsufleţit
spre marea uimire a tuturor.”
Iată, este un fapt autentic, şi multe alte persoane
au trăit o experienţă asemănătoare. Să îi lăsăm acum în
pace pe materialişti şi necredinţa lor. Atât de obsedaţi de
viaţa din planul fizic, ei au uitat că, de mai multe ori
deja, ei au trecut această frontieră denumită „moarte” şi
au continuat să trăiască! Dacă ei ar fi iubit viaţa atât de
mult pe cât o afirmă, ei ar fi simţit că moartea lor nu era
decât continuarea vieţii lor, această viaţă ce nu este în
corpul fizic, ci în suflet şi în spirit (Cf Ce este un fiu al
Domnului, Col. Izvor nr. 240, Cap. I: „Eu am venit ca
viaţă să aibă”). în realitate, moartea serveşte viaţa.
 Cap. 8 - Viaţa fără limite

Frica de moarte este o formă a instinctului de

conservare, iar natura a dat acest instinct omului. El
vine pe pământ precum ucenicul care intră într-un
atelier pentru a face acolo un stagiu. El se instruieşte, el
face nişte experienţe şi astfel progresează. Ce s-ar
întâmpla dacă, neavând frică de moarte, el s-ar expune
tuturor pericolelor? Stagiul s-ar întrerupe în mod
prematur. De îndată ce şi-a încheiat stagiul, ucenicul
părăseşte atelierul. Poate că la plecare, el simte o mică
strângere de inimă, dar el nu trăieşte această plecare ca
o tragedie: dimpotrivă, dacă el a învăţat bine, el simte că
nişte perspective minunate i se deschid în faţă.
Instinctul de viaţă este totuşi atât de puternic la
oameni încât, chiar orbi, surzi, impotenţi, condiţionând
totuşi să nu sufere mult, unii doresc să-şi prelungească
existenţa cât mai mult timp posibil - deşi, ei afirmă
contrariul. Aceasta îmi aminteşte de gluma pe care un
student a vrut să o facă într-o zi bătrânei sale vecine.
Se întâmpla în Bulgaria... la Sofia sau la Varna, eu
nu îmi mai amintesc. De fiecare dată, când studentul
trecea prin faţa uşii acelei vecine, el îi auzea implorările
către Domnul, pentru ca El să o ia de pe pământ,
această vale a plângerii, şi să o ducă lângă El în Paradis.
El a convins doi sau trei colegi să îl însoţească şi,
deghizaţi în îngeri, ei au bătut la uşa vecinei. „Cine este?
a întrebat bătrâna. Ei au răspuns în cor: „Noi suntem
mesagerii arhanghelului Mihail. El ne trimite pentru a-ţi
spune că rugăciunile tale au fost în sfârşit împlinite. El
va veni să-ţi caute sufletul (deoarece, după tradiţie, un
înger vine să caute sufletul mortului pentru a-l conduce
spre Dumnezeu), deschide-ne”. S-au scurs câteva
secunde de linişte, apoi o voce de femeie a răspuns:
„Spuneţi arhanghelului Mihail că bătrâna nu locuieşte
aici”, şi ea nu le-a deschis uşa. Aşadar, ea nu a simţit
„Îngerii” veniţi în faţa ei.
Tocmai instinctul de conservare le inspiră
oamenilor frica de moarte. Privind, totuşi, felul
necumpătat în care trăiesc unii, distrugându-şi
sănătatea, avântându-se în nişte aventuri periculoase
sub pretext că fac unele experienţe, avem impresia că fac
totul pentru a grăbi acest moment... Aşadar, cum să
vorbim cu adevărat despre frica de moarte? Ei provoacă
moartea ca şi cum, în interiorul lor, ei s-ar considera
nemuritori. Veţi spune: „Atunci, nu le-am putea reproşa
atât de mult comportamentul!” Ba da, tocmai pentru că
nu trebuie totul confundat: conştiinţa nemuririi nu se
obţine expunându-ne prosteşte pericolelor. A crede în
nemurire înseamnă a crede în puterea spiritului. Or, nu
spiritul este cel care determină mulţi oameni să-şi
grăbească sfârşitul, ci inconştienţa lor, inactivitatea lor,
lipsa de stăpânire de sine.
Universul este câmpul de acţiune a două principii,
al materiei şi al spiritului. Principiul materiei comprimă,
condensează, păstrează şi menţine formele; Cabala îl
prezintă ca un principiu obscur pe care îl asimilează cu
noaptea. Dimpotrivă, principiul spiritului dizolvă
formele, le reîntoarce la starea subtilă şi Cabala îl
asimilează cu strălucirea, cu lumina, deci cu ziua.
Când se naşte un copil (şi chiar cu mult înainte,
când el se găseşte încă în pântecele mamei), aceste două
principii încep să lucreze în el. Pentru o perioadă de
timp, principiul materiei acumulează, condensează
elementele, iar copilul creşte. Această formă din ce în ce
mai solidă se opune principiului spiritului care caută să
dizolve formele, pentru a le readuce la Izvorul Originar.
Principiul care lucrează să păstreze formele, dezvoltat în
special la minerale, îi împinge pe oameni să se agaţe de
planul fizic, începând prin corpul lor.
Aceste două principii ale spiritului şi materiei par
să se combată, dar în realitate ele lucrează împreună în
slujba vieţii. În timp ce principiul materiei se dezvoltă şi
îşi întinde teritoriul, spiritul nu rămâne inactiv, el
încearcă să îi arate omului că există alte regiuni de
vizitat, alte lucrări de efectuat. Unii refuză, ei se
încăpăţânează să-şi concentreze eforturile în planul fizic.
Eu nu vreau să spun că trebuie neglijat corpul fizic şi
condiţiile materiale, nu, dar există nişte limite de fixat,
fiindcă noi ne aflăm pe pământ doar pentru o anumită
perioadă de timp. Şi nu este de ajuns să o ştim numai
aşa, teoretic: trebuie ca această conştiinţă a caracterului
efemer al oricărei forme materiale, deci şi a corpului
nostru fizic, să ne determine să căutăm spiritul care
desfiinţează formele pentru a crea fără încetare unele
noi. Aici se află una dintre primele condiţii ale evoluţiei
noastre (Cf. Balanţa cosmică — numărul 2, Col. Izvor
nr.237, Cap. X: „Principiul vieţii şi principiul morţii: Iona
şi Horev”).
Teama de moarte dovedeşte o lipsă de lumină, o
înţelegere limitată a ce reprezintă cu adevărat viaţa. Într-
un anumit fel, moartea nu există, ea este conţinută în
viaţă, ea nu este decât o schimbare de plan şi de
vestimentaţie, astfel ca noi să progresăm, cu adevărat, în
înţelegerea vieţii. De fiecare dată când un actor trebuie
să interpreteze un rol, el îşi schimbă costumaţia, dar şi
partenerii, iar acest nou rol îl învaţă ceva în plus despre
sine însuşi şi ceilalţi. Ei bine, nici noi nu ne putem
eterniza într-un rol, fiindcă după un timp, trebuie să
părăsim scena lumii. Această ieşire din scenă se
numeşte moarte, dar în realitate există numai viaţă
neîntreruptă. Trebuie să ne obişnuim să înţelegem
existenţa ca o continuitate. Este un foarte prost obicei al
oamenilor de a trasa peste tot nişte frontiere: frontiere
între spiritual şi material, între veghe şi somn, între
viaţă şi moarte... Nu, existenţa este una.
Viaţa... Fiecare pune în acest cuvânt numai ce
cunoaşte. Aşadar, pentru cei mai mulţi oameni, viaţa
reprezintă numai o realitate foarte limitată. Or, viaţa este
un ocean fără limite. Se spune că, în sânul acestui
ocean, creaturile „se nasc” şi „mor”, dar în realitate
există mereu viaţă. Oceanul este una dintre imaginile ce
exprimă cel mai bine totalitatea şi caracterul inepuizabil
al vieţii. Celelalte imagini sunt izvorul care curge, soarele
de unde ţâşneşte lumina, şi arborele.
 Atunci când principiul materiei şi-a încheiat
lucrarea, principiul spiritului intră cu adevărat în
acţiune. El ne spune că se apropie cli-pa eliberării şi că
nu trebuie să regretăm acest corp ce este pe cale să se
epuizeze. A avea frică de moarte înseamnă a jigni
principiul vieţii ce vrea să ne descopere frumuseţea
regiunilor spirituale. Fiindcă nu există nici o separaţie
între vizibil şi invizibil. Dacă noi nu o simţim, este
pentru că anumite capacităţi de percepţie nu
funcţionează, noi nu le-am exersat încă.
Noi am coborât pe pământ pentru a înfăptui aici o
lucrare asemănătoare celei a alchimistului. Ni se dă o
materie din care trebuie să extragem chintesenţa;
această chintesenţă este singura bogăţie ce o luăm cu
noi când murim, şi continuăm să lucrăm cu ea în
celelalte lumi (Cf. Piatra filosofală - de la Evanghelii la
tratatele alchimice, Col. Izvor nr.241, Cap. XI:
„Regenerarea materiei: crucea şi creuzetul”, Cap. XIII:
„Creşterea germenului divin” şi Cap. XIV: „Aurul
adevăratei cunoaşteri: alchimistul şi căutătorul de aur”).
Vă întrebaţi cum trebuie înţeles acest cuvânt „materie”.
Este simplu: tot ceea ce constituie viaţa noastră
cotidiană, activităţile noastre, întâlnirile noastre, sunt
un fel de materie ce trebuie să o transformăm prin
puterea spiritului. Aceasta presupune şi o lucrare
asupra noastră înşine, pentru că şi noi suntem
deopotrivă o materie: chiar gândurile, sentimentele,
dorinţele noastre, stările noastre de conştiinţă sunt o
materie pe care trebuie să o transformăm.
 Aşadar, lucrare alchimică se înfăptuieşte în acelaşi
timp în exterior şi în interior. În acelaşi timp în care
lucrăm în materie, noi lucrăm asupra noastră înşine. De
aceea nu trebuie să fugim de materie, ci să ne asumăm
în mod conştient activităţile pământene la fel de bine ca
oricare materialist. Diferenţa faţă de materialişti constă
în punctul de vedere, el trebuie să ne orienteze. Spiritul
nu neagă materia, iar materia nu trebuie să nege
spiritul, ci să i se supună.
Nutriţia este cel mai bun exemplu a ceea ce trebuie
să constituie lucrarea noastră. Atunci când mâncăm, noi
transformăm materia; asimilând-o cu propria noastră
substanţă, noi o facem mai subtilă, îi transmitem ceva
din ceea ce noi suntem. Iar calitatea a ceea ce noi
comunicăm depinde de strădaniile ce le-am făcut mai
întâi asupra noastră înşine, adică asupra instinctelor, a
dorinţelor, a sentimentelor, a gândurilor noastre (Cf.
Yoga nutriţiei, Col. Izvor nr. 204, Cap. X: „Lucrarea
spiritului asupra materiei”).
Cel care înţelege semnificaţia existenţei sale terestre
părăseşte viaţa cu senzaţia că şi-a îndeplinit sarcina
pentru care a venit, şi el ştie că îşi va continua lucrarea
în lumea cealaltă. De aceea moartea nu îl sperie, el ştie,
el simte că va continua să trăiască şi să lucreze în altă
parte. Lumina cunoaşterii înlătură frica. Ne este frică de
moarte deoarece nu o cunoaştem. Aşadar, trebuie să ne
familiarizăm cu ideea acestei treceri pe care o numim
moarte şi care nu este în realitate decât continuarea
vieţii sub o altă formă.
 Într-o zi, îngerul morţii va spune fiecăruia că a
venit vremea să se pregătească de plecare pentru a
descoperi alte regiuni... Şi nu trebuie să ne cramponăm
cu disperare, trebuie să plecăm calmi, cu bucurie. Eu
am văzut-o pe una dintre surorile noastre plecând astfel.
Ea a spus surâzând: „Eu plec”, şi ea a plecat. Este
minunat să mori astfel, pe deplin conştient şi în bucurie.
Peste tot în univers există numai viaţa, viaţa fără
limite. De aceea nu trebuie să vă rugaţi ca să scăpaţi de
moarte, ci pentru a trăi. Să nu spuneţi că veţi muri, ci
veţi trăi. Puneţi-vă în spirit gândul să nu prelungiţi
această viaţă, ci să pătrundeţi într-o viaţă nouă.
Desigur, mulţi se tem de moarte din cauza separării
de familia lor, de prietenii lor. În realitate, când ei se vor
afla în lumea cealaltă, ei vor fi mult mai liberi să îi vadă,
să fie cu ei, şi îi vor vedea mai bine. Pe pământ, ceea ce
noi cunoaştem despre fiinţe este limitat, aparenţa lor
fizică ne ascunde ceea ce sunt ele cu adevărat.
Eu nu voi afirma contrariul faptului că dispariţia
unei fiinţe dragi este deopotrivă foarte dureroasă; eu
însumi am trăit-o, mai ales când această dispariţie se
produce în mod brutal. Iubirea ne permite însă să o
depăşim. Vă gândiţi că, iubind mai mult, suferiţi şi mai
mult o asemenea separare. Pe moment, da, fără îndoială.
Dar dacă aţi iubit cu adevărat o fiinţă, cu timpul se
formează o altă formă de legătură între ea şi voi, o simţiţi
ca o prezenţă constantă. Iar noaptea, în timpul
somnului, sunteţi deopotrivă cu ea. Dimineaţa, poate că
nu vă mai aminti de această întâlnire, fiindcă călătoriile
sufletului în timpul somnului ajung foarte rar în
conştiinţă, dar cu trecerea timpului veţi simţi din ce în
ce mai mult forţa acestei legături.
Dumnezeu nu a fixat nişte limite iubirii. Fiinţele
care s-au iubit cu o iubire adevărată nu se părăsesc
niciodată, sufletul lor străbate toate obstacolele materiei.
 Cap. 9 - Semnificaţia ritualurilor funerare

Exista în trecutul îndepărtat obiceiul de a-i

înmormânta pe morţi cu hrană şi unele dintre obiectele
lor obişnuite. Uneori, această hrană şi aceste obiecte
erau numai figurate: ele erau pictate pe pereţii
mormintelor. Acest obicei mai poate exista şi astăzi: el se
bazează pe ştiinţa privind legăturile existente între
lumea de jos şi lumea din înalt.
Hermes Trismegistus spune în Tabla de Smarald:
„Ceea ce este deasupra este ca şi ce este dedesubt, şi
ceea ce este dedesubt este ca şi ceea ce este deasupra”.
Nu există nici o opoziţie între lumea vizibilă şi lumea
invizibilă, între lumea fizică şi lumea spirituală,
universul este o unitate. Orice obiect există în înalt ca o
chintesenţă; când el se materializează în lumea de jos, el
este mereu purtătorul acestei chintesenţe, şi stă în
sarcina omului de a o însufleţi, de a o activa (Cf. Cartea
magiei divine, Col. Izvor nr.226, Cap. III: „Bagheta
magică”). Desigur, atât timp cât nu se cunoaşte acest
adevăr, se va considera ceva ridicol, stupid, acest obicei
de a pune atâtea obiecte preţioase în morminte şi a picta
atâtea fresce extraordinare ce trebuiau să rămână
ascunse pentru totdeauna vederii. Uneori se găsesc şi
câteva simboluri geometrice, deoarece anticii considerau
aceste simboluri ca nişte captatori de energie din care
mortul se hrănea.
Veţi spune: „De ce, cei mai mulţi oameni nu mai
simt însă aceste legături dintre vizibil şi invizibil?”
Fiindcă ei au lăsat să slăbească aceste capacităţi ce le
permiteau să simtă realităţile lumii subtile, dar şi să
confere faptelor lor o dimensiune spirituală (Cf. Centri şi
corpuri subtile - aura, plexul solar, centrul Hara,
chakrele... Col. Izvor nr.219). Ei sunt sensibili numai la
ceea ce văd sau ating, pentru ei aceasta fiind unica
realitate.
Astfel, fiecare obiect material are un corespondent
în planurile subtile, iar persoanele care aşezau nişte
alimente, nişte arme sau nişte obiecte în morminte,
ştiau să le pregătească, introducând unele vibraţii, unele
energii din care sufletul mortului se impregna pentru a
continua să trăiască în celelalte lumi. Chiar şi bănuţul
ce se punea în anumite tradiţii - poate se mai pune şi
astăzi - în gura mortului, pentru ca acesta să-şi
plătească trecerea în lumea de dincolo, avea rolul lui de
jucat. Desigur, bănuţul rămânea în mormânt, dar
vibraţiile de care el era impregnat susţineau sufletul
mortului în călătoria sa.
Mitologia greacă îl menţionează tocmai pe Caron,
numit luntraşul infernului, care în schimbul unei
contribuţii băneşti, trecea sufletele în barca sa,
traversând fluviul Aheron. Nu trebuie să considerăm
aceasta ca o simplă poveste. Fiecare obiect ritual degajă
nişte energii de care sufletul are nevoie pentru a ajunge
la destinaţie, în această manieră trebuie totodată
interpretate anumite extrase şi descrieri din Cartea
Tibetană a Morţilor, sau cu mult înainte, din cea a
egiptenilor.
 Nu numai că preoţii din vechiul Egipt ştiau că
anumite fluide emană în mod natural din anumite
obiecte, dar ei cunoşteau şi mijloacele de a le întări
datorită unor ritualuri magice, iar prin strălucirea lor
aceste obiecte ajutau sufletele morţilor, le ocroteau.
Faraonii, înalţii demnitari au dus rareori o viaţă
exemplară şi ei aveau nevoie de acest ajutor. Preoţii care
îndeplineau această funcţie făceau pentru ei ce le stătea
în putere, dar această putere era limitată: pentru
faraoni, ca şi pentru ceilalţi oameni, Justiţia Divină
trebuia oricum să se aplice, şi de aceea efectele unor
ritualuri executate de aceşti preoţi nu durau mult timp.
De asemenea, şi în creştinism anumite tradiţii poartă
urma acestei ştiinţe privind viaţa morţilor. Eu nu cunosc
tradiţiile catolicilor şi ale protestanţilor, dar le-am văzut
practicându-se în Bulgaria pe cele ortodoxe. În anumite
momente ale anului, în familii, se mănâncă grâu copt
îndulcit căruia i s-au adăugat struguri uscaţi şi se bea
vin. Evident, cei vii mănâncă şi beau, dar ei o fac pentru
ca morţii să vină să mănânce şi să bea prin intermediul
lor. Obiceiul de a pune flori pe morminte poate fi de
asemenea considerat ca o supravieţuire a acestor
tradiţii. Dar, în zilele noastre, florile sunt puse pe
morminte mai ales pentru a le înfrumuseţa. Cine se
gândeşte că florile posedă o chintesenţă vie din care
sufletele morţilor se pot hrăni? (Cf. Cartea magiei divine,
Col. Izvor nr. 226, Cap. IX: „Florile, parfumurile...”) La fel
se întâmplă şi cu lumânările, candelele, tămâia: toate
materiile ce se sacrifică degajă nişte forţe, nişte energii
care ajută sufletele, le susţin (Cf. Destăinuirile focului şi
ale apei, Col. Izvor nr. 232, Cap. II: „Secretele
combustiei”, Cap. X: „Focul, factor de împlinire” şi cap.
XIII: „Cum să aprindem şi să întreţinem focul”).
De unde credeţi că vine şi obiceiul de a pronunţa
nişte oraţii funebre, sau cel puţin de a rosti câteva
cuvinte afectuoase sau elogioase referitoare la mort
înainte de despărţirea de el? Şi în acest caz există o
cunoaştere iniţiatică: morţii sunt foarte sensibili la
părerile oamenilor vii în privinţa lor, cât şi la gândurile şi
sentimentele pe care aceştia le au pentru ei. Cuvintele,
asemenea sentimentelor şi a gândurilor, produc nişte
vibraţii, ele emit nişte unde ce ating sufletele unor fiinţe
imateriale.
Totdeauna este interesant de a cunoaşte vechile
practici privind morţii, cât şi ce a mai rămas acum din
ele, şi de a le înţelege semnificaţia. Esenţialul constă
însă în viaţa pe care omul a dus-o pe pământ. Desigur,
este un lucru bun ca el să fie înmormântat cu nişte
obiecte, i se fac nişte ceremonii, i se spun nişte
rugăciuni, dar puterea acestor ritualuri este limitată.
Ceea ce ajută cu adevărat o fiinţă umană în lumea
cealaltă sunt virtuţile ce le-a practicat în timpul
existenţei sale. Dacă ea a trăit în armonie cu Spiritul
Cosmic, cu toate legile naturii vii, orice s-ar face cu
trupul ei după moarte, o lumină o însoţeşte printre
umbrele din lumea de dincolo.
Eu nu voi încerca să îi conving pe cei care neagă
realitatea unei vieţi după moarte. Dar cei care nu se
îndoiesc de ea trebuie să ştie că ea este o continuare,
sub o altă formă, a vieţii lor prezente şi că ea se
pregăteşte acum. Tot ceea ce facem zilnic lasă asupra
noastră nişte urme ce ne însoţesc în lumea de dincolo,
acestea fiind nişte amprente ce continuă să acţioneze.
La câteva zile după ce a părăsit corpul, sufletul este
separat definitiv de el. Dar, tot ceea ce acel corp a trăit şi
care s-a înscris în el sub forma unor amprente este
indestructibil şi continuă să exerseze o influenţă asupra
lui. Corpul se descompune într-o bună zi, dar sufletul
rămâne impregnat de toate activităţile ce i-au aparţinut.
De aceea este foarte important să căutaţi mereu cea mai
bună metodă de a vă folosi energiile (Cf. Alchimia
spirituală sau căutarea perfecţiunii, Col. Izvor nr. 221,
Cap. VIII: „Utilizarea energiilor”); veţi putea continua să
construiţi ceva în lumea de dincolo cu tot ce aţi făcut
bun şi frumos pe pământ. Altminteri, nu veţi face nimic.
Nu este suficient ca sufletul vostru să fie eliberat de corp
pentru ca să cunoaşteţi pacea, bucuria, lumina în lumea
de dincolo. Pacea, bucuria, lumina nu vor fi decât
consecinţa a ceea ce aţi fost capabili să realizaţi în
timpul existenţei voastre terestre.
De aceea felul în care o fiinţă îşi trăieşte ultimele
clipe este atât de important, şi nu trebuie subestimat
ceea ce Biserica numeşte „ultima miruire”. Desigur, a
nutri câteva remuşcări pentru greşelile trecute nu le va
şterge pe acestea, dar dacă aceste remuşcări sunt
sincere, dacă ele sunt rezultatul unei mai bune
înţelegeri, ele înscriu ceva bun în momentul plecării.
 Mulţi oameni prinşi în vâltoarea activităţilor lor
zilnice nu se gândesc niciodată că pot, în orice clipă, să-
şi piardă viaţa! Sau chiar dacă se gândesc, moartea
rămâne pentru ei un cuvânt gol lipsit de orice conţinut.
Astfel, când vine clipa, apare în ei o conştientizare
îngrozitoare, remuşcarea îi cuprinde, ei au senzaţia că
nu au făcut nimic în viaţă. Este foarte bine să-ţi regreţi
greşelile şi timpul pierdut, dar pentru ca aceste regrete
să nu fie sterile, trebuie în acelaşi timp să te legi de
lumină, fiindcă ea este mântuirea noastră. Oriunde vom
merge, lumina ne va călăuzi, ea constituind totodată
pentru noi o hrană (Cf. Lumina, spirit viu, Col. Izvor nr.
212).
 Cap. 10 - Legăturile noastre cu spiritele familiale

Toţi sunteţi capabili să vă entuziasmaţi descoperind

un adevăr spiritual şi sunteţi sinceri când afirmaţi că
vreţi să trăiţi de acum înainte în armonie cu el. Se
întâmplă, însă, că foarte repede acest entuziasm dispare.
De ce? Fiindcă locuitorii miliardelor de celule care
constituie organismul vostru nu sunt toţi convinşi.
Lumina ce aţi primit-o, hotărârea corectă ce aţi luat-o
nu au reuşit să atingă decât pe anumiţi dintre ei. Alţii
fac pe surzii şi refuză să fie deranjaţi în obiceiurile lor. Ei
rezistă, şi cum sunt mai numeroşi, ei câştigă partida.
Este un lucru dificil cum să antrenezi toată această
populaţie interioară.
Numai un adevărat Iniţiat reuşeşte să pătrundă
suficient în sinea sa pentru a stabili nişte legături cu
aceste celule din toate organele sale şi să le stăpânească.
Cei mai mulţi oameni domină numai câteva celule din
creier, din braţe, din picioare; toate celelalte le scapă de
sub control. Anumite persoane mi-au mărturisit că
dimineaţa, la trezire, trăiesc uneori cu senzaţia de a nu-
şi mai putea relua posesia corpului, ca şi cum în timpul
somnului cineva s-a instalat în el şi le-ar interzice
intrarea. Nu este ceva grav, numai dacă acest fenomen
se prelungeşte sau se repetă deseori (Cf. Incursiune în
invizibil, Col. Izvor nr.228, Cap. XV: „Să ne protejăm în
timpul somnului”). A trebuit să explic acelor persoane că
noi suntem locuiţi de o mulţime de creaturi, deoarece
fiecare dintre celulele noastre este o entitate vie, şi că
trebuie să facem tot posibilul pentru a păstra controlul.
A studia anatomia umană înseamnă puţin ca şi
cum am număra şi am descrie diferitele părţi ale unei
clădiri. Or, această clădire nu este goală, iar cei care o
ocupă sunt de diferite feluri. Desigur, noi adăpostim
nişte entităţi spirituale, dar şi nişte animale: reptile,
animale sălbatice, păsări, insecte etc, o întreagă
menajerie! Evident, ele nu există acolo în mod fizic, dar
se află în psihic sub forma unor impulsuri instinctive
(Cf. Alchimia spirituală sau căutarea perfecţiunii, Col.
Izvor nr. 221, Cap. IV: „Moştenirea regnului animal”).
Să lăsăm pentru un moment latura animalelor... În
această clădire ce este fiecare fiinţă umană se înghesuie
şi toţi strămoşii ei, toate generaţiile care au precedat-o.
Ele sunt denumite cu termenul abstract de ereditate,
dar în realitate ele sunt nişte creaturi foarte vii care o
locuiesc şi o trag în toate direcţiile, bune sau rele.
Da, trebuie să ştiţi, membrii familiei voastre care
au părăsit pământul, şi în special părinţii voştri, bunicii
voştri, vin să vă viziteze, deoarece pe ei îi interesează
ceea ce aţi devenit, ceea ce faceţi de când ei nu mai sunt
în viaţă. Când ei vă văd angajaţi pe calea binelui, a
luminii, ei simt fericiţi, dar dacă ei asistă la nişte mişcări
înapoi, la nişte căderi, ei se simt trădaţi de copiii lor.
Observându-vă, ei ajung să-şi pună şi unele întrebări
despre propriile fapte pe durata vieţii lor terestre, dar şi
despre educaţia şi exemplul ce vi le-au oferit. Ei înţeleg
ceea ce au neglijat, unde au greşit, şi ei încearcă să
pătrundă în voi pentru a vă sfătui. De aceea, atunci
când vă confruntaţi cu unele greutăţi, când străbateţi
nişte încercări, vă puteţi îndrepta spre ei şi le puteţi cere
ajutorul.
Din nefericire, trebuie să recunoaştem, toţi aceşti
părinţi nu dau nişte sfaturi bune. De ce? Fiindcă,
deseori ei se străduiesc să guste prin descendenţii lor
anumite plăceri de care erau foarte legaţi când se găseau
pe pământ. Toţi aceşti străbuni pe care Ştiinţa Iniţiatică
îi numeşte spiritele familiale sunt purtaţi de fiecare
dintre noi, alături de concepţiile lor pieritoare, de vechile
lor obiceiuri, ceea ce explică anumite ciudăţenii în
comportamente. Se întâlnesc astfel unele persoane care
au fost capabile de nişte realizări excepţionale pentru
care nu au precupeţit nici un efort, dar iată că ele nu se
pot descotorosi de un obicei prost care, pentru alţii, ar fi
foarte uşor de învins.
Eu îmi amintesc de un episcop care a venit într-o zi
să se spovedească Maestrului Peter Deunov. El i-a spus:
„Eu am depăşit multe din slăbiciunile mele, dar eu nu
reuşesc să înţeleg de ce îmi este imposibil să renunţ să
mănânc came de porc. De fiecare dată când mănânc, eu
mă îmbolnăvesc, îmi spun să nu o mai repet, dar ceva
mai puternic ca mine mă determină să reîncep”. Iar
Maestrul i-a răspuns: „În familia dumneavoastră, aţi
avut cu siguranţă un părinte, apropiat sau îndepărtat,
căruia îi plăcea în special carnea de porc. El este atât de
legat de dumneavoastră, încât nu reuşiţi să vă eliberaţi
de influenţa sa; el este cel care, prin intermediul
dumneavoastră, continuă să se desfete cu această
came”.
Există o întreagă literatură despre spiritele familiale
şi diferitele lor manifestări, eu nu doresc să mă extind
cu acest subiect, ci să vă dau numai câteva noţiuni
esenţiale.
Eu înţeleg că vă este greu să credeţi, dar acesta
este totuşi adevărul. Unele dintre virtuţile, înzestrările
voastre, dar şi din slăbiciunile voastre sunt deseori
manifestările unui părinte care, cel puţin pentru
moment, şi-a ales domiciliul în voi. Voi sunteţi locuiţi de
nişte gânduri, de nişte sentimente, de nişte dorinţe...
anumite persoane sau anumite lucruri vă atrag, în timp
ce pe altele le respingeţi, şi vă închipuiţi că voi sunteţi
cei care vă exprimaţi sau acţionaţi liber... Deloc! Deseori,
alţii reacţionează în voi, cer. De ce adevărata realitate a
fiinţei umane scapă atât de des psihologilor şi tuturor
celor care au ca meserie să studieze manifestările sale
psihice? Fiindcă ei nu au învăţat niciodată că ea este
suma mulţimii de fiinţe ce o poartă în ea, pe care ei o
nesocotesc de cele mai multe ori, neştiind nici ce vor să
realizeze prin intermediul ei.
Ceea ce determină ca o fiinţă umană să gândească,
să simtă sau să acţioneze într-un anumit fel rămâne un
mister formidabil. De aceea eu vă voi da acest sfat. Poate
că aveţi nişte părinţi sau nişte persoane foarte apropiate
care nu sunt de acord cu decizia voastră de a urma
calea spirituală. Ei consideră că vă pierdeţi timpul, că vă
aflaţi pe un drum greşit. Să nu renunţaţi să vorbiţi cu ei,
încercaţi să îi faceţi să înţeleagă de ce aţi ales această
cale. Chiar dacă ei nu vă cred, chiar dacă ei nu acceptă,
vorbiţi-le.
Eu nu vă spun să le faceţi morală sau să le ţineţi
nişte discursuri lungi, dar din când în când, într-o
conversaţie sau în funcţie de un eveniment, spuneţi
câteva cuvinte. Chiar dacă ei protestează sau se fac că
nu aud, gândul ce l-aţi formulat va lăsa o amprentă
binefăcătoare în ei. Altminteri, ştiţi ce s-ar întâmpla?
Când aceşti părinţi vor părăsi pământul, ei vor continua
să-şi dorească să vă îndepărteze de idealul vostru şi vor
pătrunde în voi, prezentându-vă argumentele lor; iar
când ei vor reuşi să vă inspire nişte îndoieli, veţi crede că
aceste îndoieli vin de la voi şi veţi capitula.
Poate că toate acestea sunt noi pentru voi, dar
acesta este adevărul. Eu vă spun că nu se cunosc prea
multe despre psihismul uman. Iată ceea ce eu vă mai
pot încă revela. Când veniţi să mă ascultaţi vorbind, vă
închipuiţi că sunteţi numai voi în sală. Eh bine, nu,
nişte entităţi din lumea invizibilă sunt aici şi mă ascultă
deopotrivă, unele sunt nişte suflete imateriale şi printre
ele se găsesc unii membri ai familiei voastre care au
părăsit pământul. Ei vin din cauza voastră, iar cei care
sunt sensibili le pot simţi uneori prezenţa.
Ce concluzie s-ar putea trage acum din cele ce v-
am spus?... Deoarece fiecare poartă în el nişte generaţii
de fiinţe umane al căror descendent este, biruindu-şi
slăbiciunile, el reuşeşte să-şi antreneze întreaga sa
familie interioară pe calea luminii şi a eliberării. El face
astfel un imens bine întregii sale ascendenţe, şi
descendenţei sale, desigur, căreia îi va transmite
bogăţiile ce le-a dobândit. De aceea este atât de
important să lucrezi asupra ta însuţi, fiindcă poţi
ameliora generaţii întregi, transmiţându-le roadele
propriilor strădanii. Noi nu trăim şi nu acţionăm numai
pentru noi, ci pentru un număr mare de alte creaturi de
care suntem deopotrivă responsabili.
Au fost numai câteva cuvinte referitoare la spiritele
familiale. Când vă decideţi să păşiţi pe calea luminii, nu
numai că vă eliberaţi de influenţa lor dăunătoare, dar le
şi educaţi, le luminaţi şi le antrenaţi alături de voi.
Aşadar, persistaţi în strădaniile voastre şi, dacă ele
refuză să vă urmeze, lăsaţi-le şi continuaţi-vă
ascensiunea spre culmi. La o anumită altitudine, aceste
spirite recalcitrante sunt obligate să vă părăsească, ele
nu mai pot suporta aerul rarefiat al înălţimilor şi
abandonează partida. Aşadar, avântaţi-vă spre regiunile
luminii. Şi acolo locuiesc nişte spirite, nişte spirite foarte
puternice; cereţi-le ajutorul, ele vă vor întinde o coardă,
voi o veţi prinde şi vă vor trage până la ele.
Nu sunteţi deja puţin pregătiţi să mă înţelegeţi?
 Cap. 11 - Ce este voinţa domnului?

În numeroase pasaje din Vechiul Testament,

Dumnezeu se adresează patriarhilor şi profeţilor pentru
a le face cunoscute dorinţele sale. El îi ordonă lui Noe să
construiască o arcă pentru a-şi adăposti acolo familia şi
un cuplu din fiecare specie de animal, fiindcă El va îneca
pământul într-un potop. El îi cere lui Avram să-şi
părăsească patria, lui Moise să-şi scoată poporul din
Egipt. Lui Iosua îi dă nişte instrucţiuni cum să
cucerească oraşul Ierihon etc.
Iar profetului Iona, Dumnezeu îi ordonă să meargă
la Ninive pentru a predica distrugerea oraşului dacă
locuitorii săi nu se căiesc. Dar în loc să asculte, Iona s-a
îmbarcat pe o corabie ce mergea în Tarsis (în Spania,
oraş pe coasta de vest), deci destul de departe de locul
unde trebuie să ajungă. O furtună violentă s-a pornit în
timpul traversării şi Iona, fiind recunoscut ca vinovat că
a provocat mânia Domnului prin neascultarea sa, a fost
aruncat în mare de marinari unde a fost înghiţit de un
peşte imens... o balenă după tradiţie. Iar furtuna s-a
potolit. După trei zile şi trei nopţi în care Iona, în burta
balenei, a avut tot timpul să mediteze la neascultarea sa
şi să se căiască şi „Domnul a dat poruncă peştelui şi
peştele a aruncat pe Iona la ţărm”.
Multă vreme, încă şi la ora actuală, numeroşi
credincioşi au concluzionat din aceste povestiri şi din
multe altele ce se găsesc în Cărţile Sfinte ale majorităţii
religiilor că Dumnezeu se adresează oamenilor pentru a-
şi dicta voinţa: mergi acolo, fa asta... iar cei care nu
ascultă îi provoacă furia şi sunt pedepsiţi. Ei bine, nu,
Dumnezeu nu vorbeşte astfel (Cf. Piatra filosofală - de la
Evanghelii la tratatele alchimice, Col. Izvor nr.241, Cap.
I: „Despre interpretarea Scripturilor: 2. Cuvântul
Domnului”).
Veţi spune: „Atunci, Dumnezeu nu ne vorbeşte
niciodată?” Ba da, el vă vorbeşte în fiecare zi, în fiecare
clipă. El vă spune: „Fii ferm în înţelepciune, în iubire şi
în adevăr”. Apoi, depinde de voi să găsiţi cum şi unde vă
puteţi manifesta mai bine aceste trei virtuţi: altminteri,
şi voi, asemenea lui Iona, veţi fi aruncaţi în mare şi
înghiţiţi de o balenă. Da, fiindcă aceste balene sunt de
mai multe feluri: de exemplu, bolile şi toate situaţiile ce
vă limitează, vă întemniţează, vă fac să suferiţi, sunt
nişte balene. Ele v-au înghiţit deoarece nu aţi ascultat
vocea Domnului, în voi, care vă arăta calea luminii unde
puteţi trăi sănătoşi, liberi şi în pace. Iar invidiile,
geloziile sunt deopotrivă nişte balene...
Aşadar, să nu vă închipuiţi că Iona a fost singurul
înghiţit de o balenă din cauza că nu a ascultat.
Deopotrivă şi voi. Şi asemenea lui, timp de trei zile şi trei
nopţi - evident, acest număr este simbolic - reîntoarceţi-
vă în voi înşivă pentru a vă recunoaşte greşelile. Atunci
Dumnezeu, adică Eul vostru Superior, va lua cuvântul şi
veţi regăsi libertatea.
Mulţi credincioşi îşi pun nişte întrebări cu adevărat
naive în privinţa voinţei Domnului! Ei îşi închipuie că El
are o voinţă specială în ceea ce îi priveşte: locul unde ei
trebuie să locuiască, meseria pe care ei trebuie să o
practice... Oare El vrea ca ei să se căsătorească, să aibă
copii sau să rămână celibatari pentru a I se consacra?...
Oare El le cere să susţină sau, dimpotrivă, să combată o
anumită persoană?... În realitate, voinţa Domnului nu
se referă, pentru fiecare, la o anumită problemă.
Dumnezeu vrea numai ca omul să studieze pentru a
înţelege legile sale, care sunt legile vieţii, şi el să se
străduiască apoi să le pună în practică.
Desigur, pe fiecare îl priveşte personal voinţa
Domnului, dar va cunoaşte ceea ce Domnul aşteaptă de
la el numai după ce a studiat voinţa divină în principiul
ei. Numai cel care începe prin a se pune în acord cu
voinţa divină ca principiu poate cunoaşte cu adevărat
ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la el. Dacă nu
îndeplineşte această condiţie, ceea ce va considera drept
voinţa divină nu va fi decât produsul imaginaţiei sale, al
dorinţelor sau al capriciilor sale.
A cunoaşte voinţa Domnului presupune mai întâi
ca noi să învăţăm să îl cunoaştem, pe El, ca
înţelepciune, iubire şi putere. Dacă El ne-a creat după
chipul său, este ca noi să ne apropiem de perfecţiunea
sa. Păstrând mereu în noi acest gând de perfecţiune, ne
vom simţi orientaţi, ghidaţi, pentru a înfăptui voinţa
Domnului în viaţa noastră personală.
Trebuie ca religiile, oricare ar fi ele, să înceteze
acum să mai predice că suferinţele şi necazurile
oamenilor sunt dorite de Domnul! Nu, voinţa Domnului
este ca oamenii să îi depăşească chiar şi pe arhangheli
ca frumuseţe şi lumină. Dacă ei rămân nişte mizerabili,
dacă ei suferă, înseamnă că, dimpotrivă, ei au ales să nu
urmeze căile divine, ei au urmat nişte căi lăturalnice ce
le plăceau mai mult, şi nici ceilalţi, anturajul, societatea,
nici condiţiile exterioare, şi cu atât mai puţin Domnul
sunt responsabili, ci ei înşişi (Cf. La izvorul cristalin al
bucuriei, Col. Izvor nr.242, Cap. III: „Ghimpele
suferinţei”). De aceea, atunci când vă găsiţi într-o
împrejurare dificilă, dureroasă, să nu acuzaţi pe nimeni,
ci numai pe voi înşivă.
Din clipa în care v-aţi decis cu sinceritate să
împliniţi voinţa Domnului, vă apropiaţi de El. Ce vă mai
spune El? „Eu sunt prezent în toate creaturile, şi de
fiecare dată când le aduceţi viaţa, căldura, lumina, voi
mă slujiţi. Luaţi exemplul soarelui” (Op.cit. Cap. XIII: „Şi
veţi antrena toate fiinţele pe calea bucuriei”). Trebuie să
te pregăteşti mult timp ca să fii capabil să slujeşti voinţa
Domnului, fiindcă nu este aşa de uşor să aduci, precum
soarele, viaţa, căldura şi lumina. Altfel, cum să ne
închipuim că îl slujim? Transformând forţele şi
masacrându-i pe toţi cei pe care îi considerăm nişte
necredincioşi, nişte eretici?
Împliniţi voinţa Domnului atunci când căutaţi să îl
slujiţi în alţii. Astfel, voi sunteţi îndemnaţi să lărgiţi
cercul preocupărilor şi al activităţilor voastre, şi vă
instruiţi, vă îmbogăţiţi.
 Cap. 12 - În slujba principiului divin

Pe măsură ce înaintaţi în existenţă, conştientizaţi

că sunteţi locuiţi de diferite tendinţe dintre care unele
sunt mai bune decât altele. Dar conştientizarea nu este
de ajuns, trebuie să înţelegeţi necesitatea de a face o
selecţie printre toate aceste tendinţe, pentru a vă
concentra asupra celor pe care le simţiţi mai nobile, mai
constructive. Astfel, veţi descoperi încet-încet prezenţa în
voi a ceva luminos, puternic, ce nu îl cunoşteaţi înainte.
Această prezenţă este cea a Principiului Divin care vă
locuieşte şi care aşteaptă să vă puneţi în slujba sa (Cf.
Viaţa psihică: elemente şi structuri, Col. Izvor nr. 222,
Cap. XIII: „Eul Superior”). A te pune în slujba
principiului Divin înseamnă a găsi zilnic valorile morale,
spirituale, ce merită să le acordaţi întâietate.
În parabolele sale, Iisus a folosit de mai multe ori
imaginea servitorului. Dar cuvântul servitor nu place
prea mult oamenilor fiindcă ei nu ştiu să îl interpreteze
corect. Pentru ei, a servi înseamnă a fi sclav, a-ţi pierde
libertatea în interesul cuiva din exteriorul lor. Ei nu au
înţeles că există în ei, din veşnicie, o Fiinţă demnă de a fi
slujită şi că libertatea constă tocmai în a te pune în
slujba ei (Cf. Libertatea, victorie a spiritului, Col. Izvor
nr. 211, Cap. V: „Omul este liber numai din libertatea
Domnului”, Cap. VI: „Adevărata libertate este o
consacrare”).
„Eu vreau să-mi trăiesc viaţa” spun băieţii şi fetele
atunci când îşi cer independenţa. Dumnezeu nu le-a dat
însă viaţa pentru a-şi satisface dorinţele, plăcerile
egoiste... Viaţa nu este în slujba noastră. Noi trebuie să
devenim nişte slujitori ai vieţii, ai vieţii divine. Altminteri,
noi devenim nişte servitori ai morţii.
Desigur, nu este interzis să vrei să scapi de sub
tutela mai mult sau mai puţin luminată a unei familii
sau a unui anturaj. Dar această viaţă pe care fiecare
doreşte să o trăiască o va trăi cu adevărat numai
punând-o în slujba Principiului Divin. Altfel, libertatea,
independenţa pe care îşi închipuie că le-a dobândit
sustrăgându-se autorităţii altor persoane, îl vor conduce
cel mai sigur către sclavie. Nu există libertate reală decât
în sânul Domnului, când omul se leagă de El, cât şi de
toate creaturile vizibile şi invizibile purtătoare ale vieţii
pure, pentru a participa la lucrarea lor.
Cuvântul servitor desemnează în general poziţia
unei fiinţe subalterne care ascultă de un stăpân.
Stăpânul este bogat, şi deseori el nu face nimic, în timp
ce servitorul împovărat de muncă primeşte un salariu
mic. Aceasta se întâmplă însă în societăţile umane unde
stăpânii sunt deseori egoişti şi orgolioşi. Dumnezeu este
deja slujit de legiuni de îngeri, ce îi mai pot aduce în
plus sărmanii oameni? Ei au interesul să îl slujească
deoarece, lucrând pentru Domnul, ei ajung să participe
chiar la viaţa sa; iar viaţa divină înseamnă lumina,
pacea, forţa, iubirea, bucuria şi libertatea. Este spus în
Psalmi: „O, Doamne, eu sunt robul tău... rupt-ai legăturile
mele...” Aşadar, punându-ne în slujba Domnului, adică
în slujba a ceea ce există mai mare şi mai nobil în noi,
noi ne eliberăm.
Da, contrar servitorului oamenilor, servitorul
Domnului devine din ce în ce mai liber, şi totodată mai
bogat. Dar, cu o singură condiţie: să îl slujească pe
Domnul. A nu se pune în slujba oamenilor care îl
exploatează înseamnă deja ceva, dar aceasta nu ajunge
pentru ca o persoană să-şi spună că este servitoarea
Domnului. Fără să ştie, foarte mulţi slujesc un stăpân şi
chiar mai mulţi! Cine sunt acei stăpâni? Poftele lor,
plăcerile lor nemăsurate, ambiţiile lor... Ei nu-şi dau
seama, dar tocmai aici ei se leagă cu adevărat şi
sărăcesc. Poate deveni un servitor al Domnului numai
cel care ştie cum să-şi folosească energiile, capacităţile,
şi în ce scop.
Mulţi oameni, chiar în ţările civilizate, se
mulţumesc cu o viaţă ce nu este prea diferită de cea a
animalelor: ei se hrănesc, dorm, se adăpostesc, se
reproduc. Ei se află în slujba nevoilor lor fizice şi, pentru
a le satisface, ei îşi pun în funcţiune toate capacităţile pe
care Creatorul le-a dat. Alţii, mai evoluaţi, se pun în
slujba artei, a ştiinţei, a filosofiei. Dar dacă ei se gândesc
că nu mai există nimic deasupra, ei se înşeală.
Predestinarea fiinţei umane nu se opreşte la a deveni un
artist, un filosof sau un savant. Predestinarea fiinţei
umane este de a dezvolta nişte capacităţi superioare ce o
vor pune în contact cu Principiul Divin din ea. Atunci
când ea va reuşi să stabilească acest contact, Principiul
Divin va pătrunde în capacităţile ei fizice, psihice şi
spirituale, şi ea va deveni cu adevărat creatoare.
Cel care se pune în slujba Principiului Divin nu
slujeşte pe cineva sau ceva exterior lui; de aceea este
imposibil ca el să-şi piardă libertatea, dimpotrivă, el o
cucereşte. Aceasta este baza religiei. Atât timp cât
oamenii nu vor căuta să îl descopere şi să îl slujească pe
Dumnezeu în ei înşişi, ei nu vor avea decât o concepţie,
o imagine incompletă sau deformată despre El. Şi este
normal că gândul de a te pune în slujba unei puteri ce
nu se ştie găseşte unde se află, şi care poate că nu
există, să fie pentru unii de nesuportat.
Aşadar, ideea de a sluji, de servitor, va fi corect
înţeleasă şi acceptată numai dacă fiinţa umană va
conştientiza că Divinitatea care trebuie slujită se găseşte
în ea însăşi. Cu cât mai mult se va pune în slujba sa, cu
atât se va apropia mai mult de ea şi va intra în
comunicare cu ea. Datorită lucrării sale, ea reuşeşte să
dizolve zgura formată de gândurile, sentimentele,
dorinţele sale inferioare, şi descoperă chitensenţa fiinţei
sale. În lipsa unui cuvânt mai potrivit, putem numi
această chintesenţă „lumină”.
Dintre toate realităţile vizibile, lumina este cea ce
exprimă cel mai bine lumea spirituală. Ea ne permite să
vedem, dar ea însăşi este insesizabilă. De aceea,
Dumnezeu este asimilat deseori cu lumina. Se spune că
Dumnezeu este lumină, dar ce lumină?... În realitate,
noi nu cunoaştem lumina; ceea ce noi denumim astfel
constituie numai o materializare rudimentară a unei
puteri situate în lumea de dincolo şi care a acceptat să
se exprime sub forma unei licăriri, a unei vibraţii.
'Aşadar, Dumnezeu reprezintă mai mult decât ideea ce
ne-o poate da lumina; nimic nu ne poate da o idee
despre El, nimic nu îl poate defini, excepţie făcând ceea
ce putem descoperi în noi înşine atunci când ne punem
în slujba sa. Chiar şi în acel moment, chiar dacă nu
putem spune ceea ce trăim, ceea ce simţim, noi nu
putem spune ce este Dumnezeu.
Oare oamenii se gândesc că acest Dumnezeu care
se află în ei îi poate ajuta şi pe alţii să îl găsească şi să îl
slujească? Adevărul este că, îi vedem mai degrabă
ocupaţi să se antreneze reciproc spre lumea de jos. De
exemplu, să luăm numai domeniul sănătăţii: cineva se
decide să se oprească din fumat sau din băutură. Ei
bine, există întotdeauna în anturajul lui oameni care să
îi spună că un păhărel sau o ţigară nu au cum să îi facă
rău. Altuia, i se propune să încerce un drog, spunându-
i-se: „Vei vedea, este o experienţă de trăit”. Şi să nu
vorbim despre domeniul moral şi spiritual. Aceluia care
doreşte să rămână cinstit într-o lume de escroci, i se
spune: „Eşti un prost, de ce ai atâtea scrupule? Fă aşa
ca alţii!” Iar celui care spune că este credincios şi se
roagă, i se răspunde: „Cum aşa? Tu mai crezi încă toate
aceste baliverne!”
Observaţi ce se întâmplă în jurul vostru şi în lume:
veţi vedea atâtea cazuri în care oamenii sunt ocupaţi să
se antreneze unii pe ceilalţi pe nişte căi unde nu pot găsi
decât ruina fizică şi psihică! Priviţi-le ocupaţiile,
distracţiile, plăcerile. Şi tot ceea ce li se prezintă pentru
a le incita poftele nemăsurate! Cum vor înţelege ei că,
punându-se în slujba lui Dumnezeu, vor fi liberi?
Câte puneri la punct pentru a găsi în sfârşit
direcţia corectă! Zilnic, atâtea lucruri ne solicită, ne
tulbură, ne zdruncină! De aceea, a vedea clar este prima
sarcină de îndeplinit: să vedem clar pentru a face o
selecţie şi a ne concentra asupra activităţilor ce ne ajută
să săpăm, să pătrundem profund în noi pentru a
descoperi lumina.
Oamenii sunt însă extraordinari! Mulţi spun că
sunt în căutarea luminii şi nu ne putem îndoi că sunt
sinceri; ei au înţeles că este mai bine să fie luminaţi
decât să stea în întuneric. Ei doresc însă o lumină ce nu
necesită eforturi, şi astfel ei nu se opresc nicăieri pentru
a face o lucrare în profunzime. Ei trec de la o carte la
alta, de la un învăţământ spiritual la altul, aceasta
însemnând pentru ei a căuta lumina. Iar acum, multe
mişcări spirituale noi apar neîncetat, multe „iniţieri” se
adaugă la cele trecute pe care se străduiesc să le reînvie,
iar ei nu şi-au terminat plimbarea. Ei da, ei se plimbă,
plutesc şi trec mereu pe lângă ceea ce ar putea să îi
ajute. Astfel, tot căutând lumina, ajungând la sfârşitul
vieţii lor, ei bâjbâie încă în întuneric.
Când eu aud ceea ce spun oamenii care sunt totuşi
inteligenţi şi instruiţi, eu mă uimesc! Ei sunt pe cale să-
şi explice foarte serios filosofia lor de viaţă, ca şi cum ei
ar exprima întreaga înţelepciune şi experienţă a lumii; în
realitate, din punct de vedere al Ştiinţei Iniţiatice, ei
vorbesc ca nişte copii de şcoală primară care încă nu
ştiu că B şi A fac BA. Ei da, ei nu cunosc nimic despre
alfabetul vieţii: ei nu ştiu că un anumit gând, un anumit
sentiment, o anumită dorinţă, o anumită faptă este pe
cale să îi conducă. Ei cred că se îndreaptă spre o
direcţie, când de fapt se îndreaptă spre alta, opusă.
Trebuie să ne punem în slujba a tot ceea ce este
mai pur în noi, mai nobil, mai luminos. Iar a ne pune în
serviciul lui însemnă a-i da posibilitatea să se manifeste.
Iată ce însemnă să fii servitorul lui Dumnezeu. Toţi
oamenii poartă în ei acest elan spre lumină, dar ei îl
obstrucţionează pentru că sunt mereu în căutarea
lucrurilor uşoare. De aceea trebuie să ascultăm vocea
naturii noastre superioare ce ne sfătuieşte să fim mai
puţin leneşi. Da, nu este suficient să-ţi doreşti să îl
slujeşti pe Dumnezeu pentru a fi un bun servitor,
trebuie să te pregăteşti, să înveţi, să exersezi.
Priviţi numai ceea ce se întâmplă în viaţa curentă:
oare, sub pretextul să îşi doreşte sincer, primul venit
este capabil să fie un bun lucrător, un bun secretar, un
bun ministru? Nu, el trebuie să studieze şi să dezvolte
anumite facultăţi şi calităţi. Cu atât mai mult, când este
vorba să intri în slujba Domnului. Ce va face cel care nu
este suficient pregătit? Câte greşeli va comite! El va
crede că a intrat în slujba Domnului, dar în realitate va
rămâne servitorul prejudecăţilor sale, al ideilor
preconcepute, al iluziilor sale. Este ceea ce face un
fanatic: sub pretext că îl slujeşte pe Dumnezeu, el îşi
asumă misiunea de a lupta împotriva celor pe care îi
numeşte „necredincioşi”, „infideli”, etc. În realitate, el nu
este decât servitorul unor entităţi obscure care încearcă
să-şi împlinească prin intermediul lui proiectele lor
răuvoitoare.
Pentru a deveni un bun servitor al Domnului,
trebuie să i te consacri Lui, adică să faci din întreaga ta
fiinţă un loc rezervat. Înainte de a rosti slujba, preoţii
încep prin a exorciza şi a consacra toate obiectele de
care se vor folosi, ca şi tămâia, vinul, anafura, uleiul,
cărţile sfinte şi chiar hainele ce le vor purta. Chiar dacă
nimeni nu le-a atins, aceste obiecte au fost supuse
curenţilor ce străbat spaţiul şi au absorbit nişte
impurităţi.
Preotul mai pronunţă şi pentru sine nişte cuvinte
de purificare şi de consacrare, pentru a deveni demn de
a fi un mediator între Dumnezeu şi oameni. Dar
credincioşii care se află acolo, care privesc, nu înţeleg
mare lucru. Atunci, la ce folosesc toate acestea? Puteţi
merge la slujbă, puteţi asista la toate ritualurile
religioase, este foarte bine, eu nu am nimic împotrivă,
dar cel puţin încercaţi să înţelegeţi ceea ce se întâmplă
sub ochii voştri.
Dacă creştinii ar înţelege cu adevărat gesturile
preotului care va rosti slujba, ei ar şti de ce trebuie, la
rândul lor, să facă din întreaga lor fiinţă un loc rezervat.
La ce le foloseşte să se numească creştini? Ei etalează o
energie şi nişte mijloace formidabile pentru a-şi pune
casele şi toate bunurile la adăpost de intruşi şi hoţi, ei
răspândesc nişte produse peste tot pentru a-şi ocroti
câmpurile şi grădinile de insectele dăunătoare, dar în
interior, ei nu au nici uşi, nici ferestre, uneori nici chiar
pereţii nu stau în picioare, iar hoţii, insectele şi toţi
curenţii haotici circulă liber. Medicina, psihologia dau
nişte nume foarte savante tulburărilor şi bolilor ce
rezultă de aici, dar cel instruit în Ştiinţa Iniţiatică va
spune foarte simplu: el nu a ştiut cui şi la ce să se
deschidă şi să se închidă.
Aşadar, oamenii ar trebui să se gândească să se
protejeze mai degrabă în planul psihic, fiindcă acolo
sunt cel mai periculos ameninţaţi. Fiecare creatură, prin
magnetismul ei, prin elementele fluidice din care este
constituită, poate fi mereu folosită pentru bine, dar şi
pentru rău. Dar câţi oameni sunt oare conştienţi?
Cineva va spune: „Oh, eu nu am comis niciodată nişte
fapte necinstite. În familie, la locul meu de muncă, eu
sunt un om integru”. Iată însă că, fără să vrea, fără să
ştie, el a participat la nişte acţiuni criminale. Cum?
Fiindcă a hrănit în el nişte stări negative, iar aceste stări
negative sunt un fel de materie fluidică din care
entităţile întunecate ale lumii invizibile s-au folosit
pentru a-şi împlini proiectele lor răuvoitoare. Ne gândim,
oare, să îi instruim pe oameni în aceste realităţi? Nu, iar
peste tot se poate observa „a lua”, „a absorbi”.
Atât timp cât nu v-aţi consacrat întreaga fiinţă
interioară, nu puteţi fi siguri de felul cum vă vor fi
folosite energiile, viaţa voastră. Mulţi alţii, rău
intenţionaţi, pot veni să vă ia forţele. Apare astfel o dublă
pierdere pentru voi: nu numai că aţi fost deposedaţi de
ceva foarte preţios, dar entităţile luminoase renunţă să-
şi aducă ajutorul şi binecuvântările unor inconştienţi
care nu ştiu să le aprecieze, fiindcă lasă entităţile
răuvoitoare să pună stăpânire pe ei, ca să îi folosească la
planurile lor rele.
Nimic din ceea ce trăiţi nu rămâne fără consecinţe,
nimic. Atunci, cât de des puteţi, spuneţi: „Oh, Entităţi
Cereşti, eu vă stau la dispoziţie, folosiţi-mi toate forţele”.
Veţi deveni astfel un bun servitor al Domnului care
participă la lucrarea maestrului său. Nu vi se cere să
înfăptuiţi nişte sarcini supraomeneşti, ci numai să vă
consacraţi fiecare activitate binelui omenirii.
În cursul unei zile puteţi simţi un fel de oboseală şi
aveţi nevoie să vă lăsaţi în voia sorţii, este normal, dar să
ştiţi că în acea clipă sunteţi lipsiţi de apărare. Pentru a
vă proteja, adresaţi această cerere Domnului: „Doamne,
în această clipă eu sunt puţin obosit, eu nu ştiu cum aş
putea să te slujesc, dar eu sunt la dispoaziţia ta”. Nici
un „duşman” nu mai are atunci dreptul de a pătrunde în
voi pentru a vă folosi, voi sunteţi ca un loc rezervat.
Cu atât mai mult trebuie să vă luaţi astfel de
măsuri de prevedere în fiecare seară, înainte de culcare,
ştiind că, în cealaltă lume, există o poliţie ce veghează ca
legile proprietăţii să fie respectate (Cf. Cartea magiei
divine, Col. Izvor nr.226, Cap. II: „Cercul magic: aura” şi
Incursiune în invizibil, Col. Izvor nr. 228, Cap. XVII:
„Adăpost fizic şi adăposturi psihice”). Această poliţie din
lumea cealaltă se ocupă cu găsirea celor care ar căuta să
se introducă fraudulos în voi şi le spune: „Vreţi să violaţi
acest domiciliu, vreţi să faceţi rău acestei fiinţe? Nu este
permis, ea este consacrată Cerului, ea aparţine
Domnului, ea este în slujba sa. Plecaţi de aici!”
De ce numai preotul ar trebui să se pregătească
pentru a se prezenta în faţa Domnului? A se consacra în
slujba Domnului este vocaţia tuturor fiilor şi a fiicelor
sale. Noi trebuie să consacrăm întregul corp în slujba
Domnului, cu membrele noastre, cu organele noastre,
astfel ca ele să devină depozitarele şi transmiţătoarele
unor curenţi de energie pură.
Pronunţarea unor cuvinte de consacrare produce
nişte schimbări în vibraţiile obiectelor şi a creaturilor.
Deoarece dincolo de planul fizic există alte planuri mai
subtile, ceea ce se produce în aceste planuri ajunge să
influenţeze planul fizic. De aceea, un tată şi o mamă
care îşi consacră copilul încă de la naştere Domnului,
trasează în materia sa psihică nişte brazde datorită
cărora el va fi atras într-o direcţie luminoasă, divină. El
va primi nişte curenţi de forţe binefăcătoare, iar curenţii
obscuri vor fi îndepărtaţi.
Neştiutorii repetă fără încetare: „Eu vreau să-mi
trăiesc viaţa!” Lăsaţi-i să o spună, iar voi încercaţi să
înţelegeţi că vă veţi trăi pe deplin viaţa numai
consacrându-vă Domnului. De ce ar dori El să ne
lipsească de o viaţă pe care ne-a dăruit-o? Nu numai că
nu ne lipseşte de ea dar El ne descoperă toate bogăţiile
ei, zi după zi.
Aşadar, seara, în momentul când adormiţi, lăsaţi-
vă în mâinile Domnului şi spuneţi: „Domnul meu, eu
doresc să mă pun în slujba ta. Dispune de mine”. Este o
formulă foarte simplă, repetaţi-o din tot sufletul. Iar a
doua zi, verificaţi dacă în gândurile, sentimentele şi
faptele voastre îl slujiţi cu adevărat pe Dumnezeu.
Fiindcă nu este suficient să dai totul Domnului seara în
cuvinte, şi să păstrezi totul în mod egoist a doua zi. Şi
cum Dumnezeu este prezent în fiecare dintre sufletele
umane şi în întreaga natură, trebuie să le daţi
deopotrivă şi lor ceva zilnic, cel puţin un gând, o privire
de iubire.
Noi am venit pe pământ pentru a participa la
lucrarea creaţiei. Iisus spunea: „Tatăl Meu până acum
lucrează; şi Eu lucrez”. Această lucrare cu Dumnezeu,
pentru Dumnezeu, este ultimul cuvânt din Iniţiere. Tot
ceea ce daţi Domnului, îl înălţaţi la nivelul la care El se
găseşte. Astfel, Dumnezeu repetă gestul vostru, El îl
reflectă aşa cum o oglindă reflectă o rază de lumină: i-aţi
dat totul, El vă dă totul.
 Cap. 13 - Să urcăm la altarul Domnului

În timpul anului în care am călătorit în India (Din

februarie 1959 până în februarie 1960),printre multe
alte lucruri, desigur, m-a impresionat unul: prezenţa
unor mici altare în majoritatea caselor. Bogaţi sau
săraci, hinduşii păstrează în case un loc pentru câteva
imagini, câteva statui ale divinităţilor. Unii nu au nici
măcar vreo locuinţă, ei trăiesc afară, pe trotuare, la
marginea drumurilor, iar acolo ei îşi fac un altar din
nişte cutii de carton sau nişte căsuţe din lemn şi câteva
imagini, în faţa căruia se închină şi se roagă în diferite
momente ale zilei. La noi, în Occident, găsiţi oare deseori
în case un loc rezervat Divinităţii?...
Să admitem că, din diferite motive, nu puteţi
consacra în locuinţa voastră un loc Divinităţii, dar nimic
nu vă împiedică să îi consacraţi acest loc în voi. Vă faceţi
nişte proiecte pentru astăzi, pentru mâine, pentru
câteva săptămâni, câteva luni sau câţiva ani, este foarte
bine, dar ce loc rezervaţi Domnului în aceste proiecte?
Oare vă preocupaţi să îi construiţi un altar în voi?
Dumnezeu vă spune: „Eu ţi-am dăruit viaţa, bucuria,
frumuseţea, eu ţi-am dat o familie, nişte prieteni şi
atâtea alte bogăţii... de ce nu îmi faci un loc în inima ta,
în vreme ce primeşti pe oricine, şi chiar pe nişte hoţi
care te vor jefui?”
Evangheliile povestesc că un scrib s-a apropiat într-
o zi de Iisus şi i-a spus: „Te voi însoţi, oriunde Te vei
duce”. Care a fost răspunsul lui Iisus? „Vulpile au vizuini
şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-
Şi plece capul”. Nu este însă spus dacă Iisus l-a acceptat.
Apoi, adresându-se altui om care se afla şi el acolo, el îi
ordonă: „Urmează-Mi”.
Ce înseamnă însă răspunsul dat de Iisus primului:
„Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul"? Evident, el nu
se plângea că nu are nici un loc de dormit sau de
odihnă, dar el a simţit că acel om era locuit de atâtea
gânduri, sentimente şi dorinţe grosiere (acestea sunt
animalele), încât nu mai era nici un loc pentru el,
pentru învăţământul său. Scribul îl asigura că îl va
urma peste tot, fără îndoială el era sincer, dar el nu se
cunoştea, şi folosindu-se de nişte imagini Iisus a dorit să
îi spună: tu nu ai pregătit niciodată cu adevărat un loc
pentru Dumnezeu în tine... „Eu nu am unde să-mi plec
capul” înseamnă că înţelepciunea mea nu va găsi la tine
nici o deschidere, tu nu eşti pregătit să mă urmezi.
Multe persoane se consideră capabile să îl urmeze
pe Iisus, sau un alt Maestru Spiritual, în timp ce, fără să
ştie, ele adăpostesc tot felul de animale! De aceea, în
ciuda lui Iisus, în ciuda unui Maestru, ele nu au încă un
contact cu acele regiuni ale lumii divine din ele, ce le pot
da sensul a ceea ce sunt şi a ceea ce fac (Cf. Grăuntele
fericirii, Col. Izvor nr.231, Cap. VI: „Sensul vieţii”). Sensul
nu este dat niciodată de lumea de jos, materia; el este
dat de lumea din înalt, spiritul, această scânteie, acest
foc, această lumină ce mărturiseşte prezenţa Divinităţii
în om, aşa cum altarul mărturiseşte prezenţa sa într-un
sanctuar.
 Din cauza prezenţei unui altar, un edificiu devine
un templu al Domnului. În fiecare zi, trebuie să urcaţi în
acel altar, să vă prezentaţi în faţa Domnului şi să vă
puneţi în slujba sa. Devenind un servitor fidel, răbdător,
dezinteresat, vă apropiaţi de El. Fiindcă Dumnezeu este
cel mai mare servitor. Da. Iar când deveniţi voi înşişi un
servitor, însufleţiţi imaginea sa în voi, conştientizaţi
filiaţia voastră divină. Să nu vă temeţi că aceasta vă
împiedică să vă îndepliniţi sarcinile către familia voastră,
prieteni, societate, omenire, ci dimpotrivă!
Faceţi un loc pentru Dumnezeu în voi, nu pe
jumătate, ci în întregime. Cultivându-i prezenţa, veţi
descoperi cât de bogată devine viaţa voastră. Când va
trebuie să vă confruntaţi cu nişte încercări, această
prezenţă vă va da forţa, libertatea şi, ca regele Solomon,
veţi fi salvaţi chiar din infern. Nu cunoaşteţi această
legendă?
Regele Solomon a fost sărbătorit pentru bogăţiile
sale şi înţelepciunea sa şi el a construit templul din
Ierusalim. Dar cum el a comis şi mari greşeli, o legendă
spune că la moartea sa Justiţia Divină a decis că el
trebuie să facă un stagiu în infern. De abia ce a sosit, şi
diavolii l-au observat măsurând pământul, la stânga, la
dreapta... El găsise o sfoară pe undeva şi măsura şi nota
fără încetare. Diavolii i-au raportat lui Satan în persoană
care le-a ordonat să îl interogheze. „Ce faci tu acolo?” l-
au întrebat ei. El le-a răspuns: „Eu sunt regele Solomon.
Slava mea a fost foarte mare pe întreg pământul. Eu am
construit templul din Ierusalim pentru a pune în el
Chivotul Domnului. Acum, şi aici eu intenţionez să
construiesc un templu, de aceea voi m-aţi văzut făcând
nişte măsurători”. Când Satan a aflat care sunt
proiectele lui Solomon, el a strigat: „Oh, la, la! Un templu
aici? El îmi va contamina întreg infernul şi va fi sfârşitul
domniei mele. Să fie expulzat, el nu-şi are locul printre
noi!” Aşadar, nu fără motiv Solomon a fost preţuit pentru
înţelepciunea sa.
Această anecdotă vrea să ne spună că, şi cufundaţi
în infern, ne putem smulge dacă ştim cum să ne creăm
condiţiile de eliberare. Iar singura modalitate de a ne
elibera este de a delimita un spaţiu în noi înşine şi a-l
consacra Domnului. În acest spaţiu, noi suntem în
acelaşi timp templu, altar şi preot (Cf. Creaţie artistică şi
creaţie spirituală, Col. Izvor nr.223, Cap. XII:
„Construcţia templului”).
Domnul vrea un singur lucru pentru creaturile
sale: ca ele să beneficieze cât mai mult de bogăţiile pe
care El le-a plasat în corpul lor fizic, în inima, intelectul,
în sufletul şi spiritul lor. Iar ele vor beneficia cu adevărat
de aceste bogăţii numai dacă învaţă să le consacre Lui.
Tot ce este consacrat Domnului este ocrotit de nişte
spirite luminoase ale lumii invizibile. O însuşire, un
talent ce îl consacraţi Domnului creşte, se amplifică, în
timp ce, dacă el nu este consacrat, îl pierdeţi. Chiar dacă
îl mai posedaţi în mod concret, este ca şi cum l-aţi fi
pierdut, fiindcă interior nu beneficiaţi atât de mult pe
cât aţi putea. Câţi oameni talentaţi, unii artişti, unii
filosofi, unii oameni de ştiinţă nu profită deloc de
talentele lor! Prin studii susţinute şi exerciţii, ei au
dobândit nişte cunoştinţe, o anumită tehnică, o
uşurinţă, dar interior munca lor nu îi satisface,
înţelegeţi bine aceasta: poţi poseda mari bogăţii, dar în
acelaşi timp să fii lipsit de ele, fiindcă nu le-ai consacrat
pentru a le asigura protecţia. Ne gândim să protejăm o
mulţime de obiecte lipsite de importanţă, dar uităm să
punem la adăpost bogăţiile esenţiale, capacităţile,
talentele.
Urcaţi zilnic la altarul Domnului şi cereţi să fiţi
ghidaţi, inspiraţi. Nişte îngeri vă vor însoţi... Mai târziu,
veţi înţelege că pe drumurile pe care aţi mers, multe
accidente, necazuri au putut fi evitate, şi că, dimpotrivă,
multe lucruri bune s-au realizat. Entităţile cereşti vă vor
spune: „Priveşte, noi am făcut toate acestea prin
intermediul tău”. Da, într-o zi, veţi şti ce aţi făcut, sau
mai degrabă ce a fost făcut prin intermediul vostru, câte
entităţi minunate au putut să se exprime fiindcă aţi
consacrat în voi un loc Domnului.
Spiritualitatea nu constă în nişte aspiraţii vagi.
Adevăratul spiritualist începe prin a-şi construi în suflet
un altar pentru Domnul, şi el nu încetează niciodată să
întreţină acolo o flacără. El trebuie să urce zilnic în acel
altar, conştientizând că el pătrunde în prezenţa divină,
şi numai acolo el ştie ce trebuie să ceară (Cf.
Rugăciunea, Broşura nr. 305).
Atât timp cât vă adresaţi Domnului ca să vă
satisfacă dorinţele personale, înseamnă că nu aţi
pătruns încă în prezenţa sa. În ziua în care veţi intra în
prezenţa Domnului, nu veţi putea cere decât un lucru:
ca El să vă umple de lumina sa. În realitate, veţi simţi că
nu mai aveţi nimic de cerut: de îndată ce aţi intrat în
prezenţa Domnului, lumina sa vă invadează şi atunci
când vă reîntoarceţi, această lumină vă locuieşte încă
mult timp. A te ruga cu adevărat înseamnă a urca la
altarul Domnului, acest altar care se află şi în noi.
 Cap. 14 - Continuaţi să păşiţi!

Este spus în Cabală că atunci când Dumnezeu a

creat pocăinţa (în ebraică tesuva), El îi spune: „De
fiecare dată când oamenii se vor întoarce spre tine, va
trebui să le ştergi greşelile”. Cuvântul tesuva mai
înseamnă şi întoarcere. Păcatul ne îndepărtează de
Domnul, iar pocăinţa ne îndreaptă spre El. Este sensul
parabolei fiului risipitor în Evanghelii: el şi-a părăsit
casa părintească şi când şi-a risipit toate bunurile în
plăceri, el a fost obligat pentru a supravieţui să accepte
situaţia mizerabilă şi umilitoare de paznic la porci.
Înţelegându-şi greşeala, el a hotărât să se întoarcă la
tatăl său care l-a primit cu braţele deschise şi i-a
pregătit un mare ospăţ. Dacă ne conştientizăm şi noi
greşelile, dacă le regretăm şi ne dorim sincer să ne
reîntoarcem lângă Tatăl nostru Ceresc, El ne va primi
(Cf. Cei doi pomi ai Paradisului, Opere Complete, voi.3,
Cap. IX: „Cei doi pomi ai Paradisului: 3. Întoarcerea
fiului risipitor”).Nu este însă de ajuns să ne recunoaştem
greşelile, să le regretăm. Chiar dacă remuşcările şi
lacrimile ce le însoţesc uneori contribuie la purificarea
noastră, pentru a fi iertaţi trebuie să îndreptăm
lucrurile. Dumnezeu a creat pocăinţa pentru a ne şterge
greşelile, dar ele vor fi cu adevărat şterse numai dacă noi
ne căim cu adevărat.
Pocăinţa presupune activitatea, şi nu pasivitatea.
Câteva rugăciuni recomandate de un preot după
spovedanie şi murmurate, mai mult sau mai puţin cu
neatenţie, nu sunt suficiente. Trebuie cu adevărat să
reparăm. Este ceea ce ne învaţă şi Cabala, deoarece ea
leagă pe tesuva de Binah. Binah reprezintă Natura, care
este o mamă iubitoare, dar severă: ea este păzitoarea
legilor. În sefirotul Binah locuiesc cei Douăzeci şi patru
de Bătrâni, Domnii Destinelor, care dau fiecăruia după
meritele sale (Cf. De la om la Dumnezeu — sefiroţi şi
ierarhii îngereşti, Col. Izvor nr.236, Cap. XV: „Binah:
1.Legile destinului”). Reîntoarcerea în casa Tatălui se
poate face numai după îndreptarea greşelilor.
Desigur, vom mai comite încă multe greşeli. Vom
simţi nişte remuşcări, dar remuşcările sunt valabile
numai pe moment. De îndată ce am înţeles că am
acţionat rău şi care a fost cauza, trebuie să căutăm să
ne îndreptăm greşelile, şi mai ales să ne reîntoarcem la
lucru. Plângându-ne, bătându-ne pe piept, nu reparăm
nimic şi devenim chiar o povară pentru alţii. Mântuirea
nu se află în remuşcări, ci în muncă. Aşadar, acum când
v-aţi angajat pe calea divină, nu trebuie să vă mai opriţi.
Atât timp cât continuaţi să înaintaţi, vă îndepărtaţi
duşmanii interiori, şi oricare ar fi evenimentele, vă
stăpâniţi destinul. Obstacolele cedează, unul după altul,
în faţa celui care nu se opreşte din drum, fiindcă el a
pus în mişcare puternicele legii ale vieţii (Cf. Credinţa
care mută munţii, Col. Izvor nr. 238, Cap. XIII: „Rabota,
vreme, vera: munca, timpul, credinţa”).
Viaţa spirituală se aseamănă cu escaladarea unui
munte înalt, iar pe aceste poteci abrupte, anevoioase,
este imposibil să nu trăiţi nişte clipe de slăbiciune, de
descurajare, sau chiar de cădere. Nu este însă un motiv
să vă opriţi. Câteva zile veţi simţi că muriţi, apoi veţi
învia. Da, în starea de cea mai mare descurajare, trebuie
să vă agăţaţi de această misterioasă licărire ce rămâne
încă în voi: ea vă spune că „moartea” ce sunteţi pe cale
să o trăiţi va fi urmată de o înviere, şi că nimeni, mai
bine ca voi, nu vă poate ajuta, pentru că toate puterile
se găsesc în voi.
Ceea ce simţim ca descurajare este o ruptură în noi
a legăturii ce trebuie să existe între cele două naturi ale
noastre, terestră şi celestă. Natura terestră este ca o
materie pe care natura celestă trebuie să o lumineze, să
o însufleţească fără încetare. Natura terestră ne trage în
jos, în vreme ce natura celestă ne antrenează spre
înălţimi. De aceea, în clipa în care natura terestră
reuşeşte să se sustragă puterii naturii celeste, se
produce în noi un fel de cădere, o prăbuşire.
Pentru a menţine sau a restabili legătura dintre
cele două naturi ale noastre trebuie, în maniera
alchimiştilor, să învăţăm să lucrăm cu focul. Focul, focul
sacru este cel ce sudează natura noastră inferioară de
natura noastră superioară. Adevăratul alchimist suflă
asupra acestui foc în mod constant, în timp ce un
simplu amator îşi întrerupe curând lucrul, spunându-şi:
„De ce mă încăpăţânez să ţin împreună cele două
elemente ce se separă fără încetare?” Ei bine, ba da,
trebuie să ne încăpăţânăm.
Pentru a da naştere copilului, piatra filosofală ce va
transforma în noi toate materiile ieftine în aur, în aur
spiritual, trebuie să reunim cu forţa cele două elemente
antagoniste, natura terestră şi natura celestă (Cf. Piatra
filosofală - de la Evanghelii la tratatele alchimice, Col.
Izvor nr.241, Cap. X: „Piatra filosofală, rod al unei uniuni
mistice”). Focul care le face să intre în contact este
alimentat de credinţă, de speranţă şi iubire: credinţa de
nezdruncinat în puterile ce Dumnezeu le-a pus în noi;
speranţa în viitorul pe care El îl rezervă copiilor săi; şi,
în sfârşit, iubirea constantă a adevărului şi a
frumosului. Dacă atitudinea altora ne face să ne
pierdem curajul, noi trebuie să chemăm iubirea. Totuşi,
dacă descurajarea vine din noi, fiindcă noi am obosit să
ne străduim şi să înfruntăm greutăţile, trebuie să cerem
ajutor credinţei şi speranţei.
Recent, un prieten mi-a povestit că într-o zi în care
se simţea abătut, deznădăjduit, a mers la ţară. El s-a
aşezat la un moment dat pe o stâncă, şi a zărit pe acea
stâncă tare şi goală un mic spaţiu din care au reuşit să
iasă câteva fire de iarbă. El le-a privit îndelung, şi
deodată s-a însufleţit ceva în el. El nu înţelegea cum
aceste câteva fire de iarbă, ce au avut nevoie de atât de
puţin pământ să crească, l-au putut scoate din
deznădejdea sa. În realitate, nu era iarba însăşi, ci el
care, privind-o, a înfăptuit fără ştire sa o schimbare în
forul său interior. Da, fiindcă toate puterile de
regenerare se află în noi, şi este nevoie uneori de un
impuls infim ca să le declanşăm.
Fiinţele, lucrurile, tot ce există în jurul nostru ne
poate ajuta. Se întâmplă în afara conştiinţei şi a voinţei
noastre, dar nouă ne revine datoria de a conştientiza
acest fenomen şi a nu aştepta ca natura să ne sară în
ajutor. Priviţi, deopotrivă, furnicile şi albinele: ele sunt
neobosite, nu s-a văzut niciodată o furnică sau o albină
să se descurajeze. Veţi spune că natura le-a creat
astfel... Este adevărat, natura ne instruieşte cu tot ce a
creat, şi depinde de noi să fim destul de inteligenţi
pentru a beneficia de lecţiile ei. Desigur, aţi remarcat că,
atunci când sunteţi trişti sau descurajaţi, vă liniştiţi,
gândindu-vă la o persoană pe care o iubiţi sau o
respectaţi. De ce? Pentru că, imaginile ce le avem în
minte sau în inimă nu rămân inactive; ele conţin o viaţă,
nişte puteri, ele sunt ca nişte transformatori, nişte
izvoare de energie. O imagine ne poate pierde, iar o alta
ne poate salva. O imagine ne poate intoxica, iar o alta
poate acţiona ca un antidot. Fiecare imagine este legată
de o idee, şi dacă vă concentraţi asupra unei imagini, ea
acţionează asupra voastră, ea îşi aşează pecetea pe voi.
Nu neglijaţi niciodată această lucrare interioară, atât de
binefăcătoare, ce o puteţi înfăptui cu imaginile.
Voi spuneţi: „Eu nu mai pot... Eu sunt la capătul
puterilor”. Da, poate la capătul mosorului ce se
desfăşoară acum. Aveţi, însă, nenumărate mosoare în
voi. Înlocuiţi-l pe acesta, şi alături de cel nou,
continuaţi-vă drumul.
Este adevărat, există nişte clipe când putem fi
invadaţi de o stare de oboseală mortală, de senzaţia că
nu putem face nici un pas în plus. Este dificil să luptăm
împotriva unei senzaţii, oricare ar fi ea; totuşi, avem un
motiv în plus când simţim o asemenea oboseală, să ne
păstrăm convingerea că avem încă nişte resurse, şi
curând ne vom pune în mişcare. Într-o zi, bineînţeles,
veţi ajunge şi la capătul ultimului mosor, dar,
deocamdată, nu este cazul, şi dacă voi ştiţi să întreţineţi
în voi nişte gânduri pline de curaj, de speranţă, vă veţi
redresa rapid. Aţi pus în funcţie un nou mosor şi porniţi
din nou cu nişte energii proaspete.
Să resimţi un lucru şi să îl gândeşti sunt două
lucruri diferite. Adesea, senzaţia influenţează gândul: vă
simţiţi epuizaţi - ceea ce este normal - şi iată că această
senzaţie declanşează nişte gânduri şi sentimente de
descurajare, de tristeţe, de disperare. Ei bine, nu, în
acele clipe gândul este cel care trebuie să acţioneze
asupra senzaţiei: chiar dacă el nu o poate învinge, el
trebuie să fie precum o lumină, ca un far îndepărtat. El
vă spune că vă puteţi redresa; atunci, în ciuda oboselii şi
epuizării, în el trebuie să credeţi şi nu în senzaţiile
voastre. Nu mai există nici o picătură de energie în
rezervorul vostru? Rezervorul cosmic este însă plin, şi de
acolo trebuie să extrageţi cu ajutorul gândului. Fiindcă
gândul foloseşte şi la aceasta: doar câteva picături luate
din acest rezervor de energii, şi flacăra din veioza voastră
ce era pe cale să se stingă străluceşte din nou.
Pentru a extrage nişte energii din rezervorul
cosmic, momentul cel mai favorabil este dimineaţa, la
răsăritul soarelui. Privind soarele, concentraţi-vă asupra
celulelor corpului vostru, până când ele vor vibra la
unison cu spiritul solar. Încet-încet, veţi simţi că acolo
vă este dăruită adevărata cunoaştere, o cunoaştere ce vă
va menţine mereu vii. De îndată ce veţi începe să
comunicaţi această vibraţie puternică celulelor voastre,
nu le mai lăsaţi să lâncezească, străduiţi-vă să menţineţi
mişcarea.
Eu nu voi înceta niciodată să insist asupra valorii
ce trebuie să o acordaţi în aceste momente când întreaga
voastră fiinţă este străbătută de aceşti curenţi de energie
spirituală. Faceţi tot ceea ce puteţi pentru a-i reţine. Nu
vă arătaţi neglijenţi şi nu încercaţi apoi să risipiţi aceste
energii în activităţi prozaice. Pentru a-şi justifica
neglijenţa, unii vor spune că poate aceste momente de
graţie ce le-au trăit au fost o iluzie, un rod al imaginaţiei
lor. Cerul i-a purificat, i-a luminat, i-a întărit, iar ei se
întreabă dacă nu au fost jocul unei iluzii! Dar când se
simt slabi, copleşiţi, tulburaţi, ei nu- şi pun întrebări,
pentru ei aceasta este realitatea. Nu există cuvinte
pentru a exprima ignoranţa şi ingratitudinea oamenilor.
Eu vreau să vă conving să apreciaţi aceste clipe
rare când vă este dat să primiţi aceşti curenţi de energie
pură ce vă vor susţine întreaga voastră viaţă. Atât cât
puteţi, străduiţi-vă să îi reţineţi. Nu eforturile vă
obosesc; ceea ce vă oboseşte este tendinţa de a vă
deschide intelectul şi inima unor gânduri şi sentimente
întunecate, grele. Cum să nu fii obosit când îţi eşti ţie
însuţi propria povară? (Cf. Armonie şi sănătate, Col.
Izvor nr. 225, Cap. VIII: „Cum să devenim neobosiţi”)
Concentraţi-vă însă asupra soarelui şi lăsaţi-vă pătrunşi
de razele sale; veţi săpa în voi un fel de tunel, iar la
ieşirea din acest tunel veţi atinge, liberi şi uşori,
regiunile luminii.
Acum, mai este încă ceva esenţial de cunoscut. În
ceea ce noi întreprindem, oricare ar fi domeniul,
material sau spiritual, ceea ce contează sunt eforturile.
Cerul nu apreciază niciodată succesele, ci numai
strădaniile. El decide succesul, fiindcă tot ceea ce noi
facem se înscrie într-un ansamblu ce trebuie să
servească planurile Domnului, să fie în acord cu ele; şi
poate că nu este prevăzut să se realizeze aşa cum ne
dorim ceea ce lucrăm. Aşadar, numai eforturile ne
aparţin, nu şi reuşita. Credeţi că este nedrept? Nu,
deoarece nici un efort nu rămâne fără rezultat.
Mulţi bărbaţi şi femei au murit pentru idealul lor
şi, aparent, fără să-şi atingă ţelul. Exemplul lor a hrănit
însă elanul unei mulţimi de alte fiinţe, ele au fost ca o
sămânţă, ca un aluat; într-o bună zi ţelul este atins, mai
bine chiar decât au sperat. De aceea, cei care obţin nişte
succese trebuie să se gândească cu recunoştinţă la toţi
bărbaţii şi femeile care, înainte de ei, au lucrat pentru ca
aceste succese să fie posibile. Aceşti bărbaţi şi femei au
făcut nişte sacrificii, uneori au fost nişte victime, dar se
poate ca ei să revină într-o altă viaţă să-şi recolteze rodul
muncii lor. Istoricii nesocotesc ceea ce au fost vieţile
anterioare ale personajelor pe care le studiază; de aceea,
atunci când ei declară că o persoană a reuşit acolo unde
o alta a eşuat, ei se înşeală.
Nu trebuie să ne preocupăm niciodată de succesele
noastre, ci numai de eforturile de făcut, pentru că
nimeni nu poate lucra în locul nostru. Să lăsăm fiinţele
din înalt să decidă momentul când aceste eforturi vor
aduce nişte rezultate vizibile, tangibile. Absenţa unor
rezultate concrete nu înseamnă că noi nu am lucrat sau
am lucrat prost, ci faptul că momentul succesului nu a
venit încă. Nu avem de ce să ne îngrijorăm. Cei care
nesocotesc această lege se macină sau au pică pe alţii, şi
ei distrug astfel beneficiile spirituale ale strădaniile lor.
Orice s-ar întâmpla, trebuie să vă spuneţi: „În aparenţă,
strădaniile mele nu aduc multe rezultate, dar în realitate
eu ştiu că, deja de astăzi, ele aduc unele roade”. Chiar
dacă nu se văd, există mereu nişte rezultate în inimi şi
în suflete. Nimic nu rămâne inert sau stagnant.
Aveţi nevoie de această lumină ce reaşează lucrurile
la locul lor. Succesul în planul fizic nu depinde de voi, ci
de deciziile celor Douăzeci şi patru de Bătrâni. Dacă nu
reuşiţi aşa cum v-aţi dorit, înseamnă că nu a venit încă
momentul. Să nu vă lăsaţi contaminaţi de această
concepţie materialistă a succesului atât de răspândită la
ora actuală; atât pentru voi, cât şi pentru alţii, această
concepţie nu poate aduce nimic bun.
Aşadar, continuaţi să lucraţi, atâta tot. Dacă aţi fi
cu adevărat sensibili, aţi simţi că în planurile subtile
există deja nişte rezultate; şi deoarece există deja nişte
rezultate în înalt, ele vor coborî într-o bună zi în planul
fizic (Cf. Puterile gândului, Col. Izvor nr.224, Cap. V:
„Cum se realizează gândul în materie”). Să nu vă
bucuraţi atât de mult când obţineţi nişte succese rapide.
Dacă nu aţi înscris în prealabil mul timp lucrarea
voastră în materia planurilor psihic şi spiritual, aceste
succese nu vor fi de durată.
Condiţia adevăratului succes nu constă în efortul
violent şi spectaculos al unei clipe, ci în repetarea zilnică
a unor mici eforturi. Apa care cade pe piatră, picătură
cu picătură, reuşeşte în final să o spargă. Cu toate
acestea, picătura de apă este atât de blândă, iar piatra
atât de dură! Să nu vă opriţi nici măcar o singură zi să
faceţi nişte eforturi, fiindcă secretul reuşitei constă în
continuitate, în perseverenţă. Dacă vă opriţi, riscaţi să
pierdeţi chiar ceea ce aţi acumulat, pentru că materia
posedă o imensă putere de rezistenţă şi ea tinde mereu
să revină la inerţia sa primitivă. Va trebui să lucraţi
neîncetat pentru a o înălţa, apoi a o reţine la nivelul la
care doriţi să vă înălţaţi voi înşivă pentru a vă face din
ea lăcaş.
Vreţi să fiţi însufleţiţi? Păstraţi cât de mult puteţi
nevoia de a avansa. Atât de multe puteri dorm în voi,
aşteptând să le treziţi! Dar, în loc să le treziţi, voi
continuaţi să le adormiţi. Întâlnim persoane care nu au
decât cincizeci, şase- zeci ani, sau chiar mai puţin, şi
par deja moarte şi îngropate. Da, chiar vedem piatra de
mormânt ce le acoperă şi pe care scrie: „Aici se
odihneşte..”.. De ce?... Chiar dacă oboseala apare, chiar
dacă bătrâneţea se apropie, trebuie să ne spunem că
există mereu ceva ce trebuie să înţelegem, ceva de făcut,
şi să nu acceptăm niciodată îmbuibarea, stagnarea.
Chiar paralizaţi, chiar muribunzi, ne mai rămâne ceva
de făcut... chiar numai să mulţumim Cerului (Cf Râsul
înţeleptului, Col. Izvor nr. 243, Cap. XII: „A mulţumi, un
izvor de lumină şi bucurie”).
Faceţi în aşa fel ca, ajunşi la capătul existenţei
voastre, să rămâneţi încă tineri, pentru că aţi înţeles
ceea ce este cu adevărat viaţa: o transformare
neîncetată, o adaptare. Pentru Ştiinţa Iniţiatică, nu
există tineri, nu există bătrâni, ci numai nişte fiinţe care
au ca sarcină să lucreze asupra lor înşişi. Nimeni nu
trebuie să spună: „Ah, anii au trecut, eu sunt deja
bătrân”. Acela care crede că îşi poate motiva inerţia prin
prisma vârstei, îşi scurtează numărul de zile ce îi rămân
pentru a se bucura. Repetând: „Eu îmbătrânesc... eu
sunt bătrân... lasaţi-mă în pace”, el îşi fabrică în sine
imaginea bătrâneţii şi această imagine acţionează
negativ asupra stării sale psihice şi a celei fizice.
Dimpotrivă, să se concentreze asupra tinereţii şi să
spună: „Ah, este minunat să fii tânăr!” şi, din ce în ce
mai mult, interior, el se va simţi suplu, mobil, deschis
spre viaţă. Aceasta este tinereţea, adevărata tinereţe.
Desigur, cu trecerea anilor, corpul fizic îşi pierde
vigoarea, rezistenţa; dar chiar şi în momentul morţii, o
privire, un zâmbet pot purta încă expresia tinereţii.
 Cap. 15 – În pragul unui nou an

În mod instinctiv, oamenii se proiectează fără

încetare în viitor, ei trăiesc cu speranţa într-un mâine
mai bun, dar această proiectare în viitor nu este deseori
decât o fugă. Ei speră, ei speră, dar din ce motiv s-ar
aranja lucrurile? De unde le vine această speranţă că
viitorul oare fi mai bun de cât prezentul? De unde să
apară binele? Adevărul este că viitorul va fi şi mai rău
dacă ei se mulţumesc să spere fără să lucreze.
Lucrurile bune apar foarte rar din exterior. Dacă
ele apar, cu atât mai bine; dar, mai ales voi aveţi puterea
să 'faceţi ca evenimentele să vă fie favorabile sau
defavorabile. Fiindcă puteţi trăi fiecare eveniment în
două feluri: unul care vă înalţă deasupra voastră înşivă,
şi celălalt care vă coboară, sau chiar vă face să cădeţi.
Cel care nu are suficientă înţelepciune, iubire sau voinţă
transformă condiţiile exterioare cele mai favorabile în
nişte încercări pentru el şi ceilalţi. Atunci, la ce viitor se
poate el aştepta?... O singură maşină cade în pană în
mijlocul străzii: toate celelalte maşini sunt obligate să se
oprească, circulaţia este perturbată, şi apar blocajele de
circulaţie! La fel, o singură zi trăită prost creează un soi
de blocaj pentru zilele următoare, şi uneori chiar, dacă
nu căutăm să ne regăsim imediat orientarea bună,
pentru încarnările viitoare.
Cei mai mulţi oameni sunt obişnuiţi să ia viaţa aşa
cum este, fără să se întrebe dacă evenimentele sunt o
materie ce trebuie să caute să o pregătească, aşa cum se
pregăteşte hrana, punând-o la cuptor, adăugându-i şi
anumite ingrediente. Aţi manca nişte peşti, aşa cum
sunt pescuiţi, cu solzi, înotătoare şi oase? Nu. Iar
legumele, le mâncaţi aşa cum sunt culese din pământ?
Nici atât. Bucătăria este arta de a face comestibile şi
chiar gustoase tot felul de produse ce ar fi indigeste sau
insipide dacă nu ne-am ocupa să le curăţăm, să le
fierbem, să le asezonăm.
Atunci, înţelegeţi că fericirea la care aspiraţi este şi
rezultatul unei adevărate bucătării interioare. Nu trebuie
să ne aşteptăm să culegem momentele bune ale
existenţei aşa cum culegem, în trecere, un fruct copt,
dintr-un pom. Trebuie să învăţaţi să lucraţi asupra
fiecărei situaţii în parte, şi în mod special asupra
situaţiilor dificile, dureroase, adăugând nişte elemente
ale spiritului şi sufletului vostru, adică nişte elemente de
înţelepciune şi de iubire divine.
Anumite persoane pretind că ele nu pot fi afectate
niciodată de încercările existenţei. Nu este posibil;
numai dacă eşti o piatră, altminteri fiecare resimte
dureros tot ceea ce îi vizează sănătatea, sensibilitatea,
convingerile. Şi nu numai că nu este posibil, dar nu este
nici de dorit: ce putem aştepta de la o piatră printre
oameni? Dar celui care se străduieşte să nu se lase
doborât, oricare ar fi suferinţele ce le are de îndurat, îi
putem prezice că va ajunge foarte departe.
Veţi întreba: „Cum este posibil să nu ne lăsăm
doborâţi?” Prin bunăvoinţă. Da, bunăvoinţa, fiindcă
voinţa singură nu este de ajuns. În faţa dificultăţilor, nu
este de ajuns să strângeţi din dinţi sau să strângeţi
pumnii spunând: „Eu voi rămâne în picioare”. De altfel,
nu este sigur că veţi reuşi să fiţi mai puternici decât
evenimentele, şi veţi sfârşi epuizaţi, doborâţi. Şi chiar
dacă veţi izbândi, există un alt risc, cel de a vă întări.
Putem fi impresionaţi de voinţa unor fiinţe pe care
încercările nu reuşesc să le doboare, dar nu simţim
neapărat nevoia de a le frecventa, fiindcă ele arată
deseori pentru alţii multă duritate şi dispreţ.
Ceea ce eu numesc bunăvoinţă este o voinţă
susţinută de inteligenţa care caută să înţeleagă
evenimentele şi să tragă din ele o lecţie, şi prin inima
care nu se închide altora. Această bunăvoinţă este
deopotrivă şi o formă de răbdare, nimic nu o
descurajează. De aceea se poate spune că răbdarea este
o virtute ce trebuie să le însoţească pe toate celelalte.
Trebuie să iubiţi şi să fiţi răbdători, să fiţi înţelepţi şi
răbdători, să fiţi puternici şi răbdători, altminteri
iubirea, înţelepciunea şi forţa îşi pierd repede din
puterea lor (Cf. La izvorul cristalin al bucuriei, Col. Izvor
nr. 242, Cap. XII: „Comorile nebănuite ale răbdării”).
Închipuiţi-vă că aţi pus în pământ seminţele unei
plante despre care ştiţi că face nişte flori minunate, dar
nesocotiţi faptul că ea înfloreşte la o sută de ani. Astfel
de plante sunt rare, dar ele există. Aşteptaţi, astfel,
nedumeriţi, tulburaţi. Nerăbdarea voastră dovedeşte
numai că voi nu cunoaşteţi natura acestei plante care dă
asemenea flori. Iată alte seminţe care dau nişte flori
după numai câteva săptămâni; desigur, aceasta vă place
mai mult, dar aceste flori sunt mai obişnuite. Orice
activitate la care vă angajaţi este asemenea unei seminţe
ce o puneţi în pământ. Dacă obţineţi imediat unele
rezultate sunteţi satisfăcuţi, dar întrebaţi-vă uneori dacă
seminţele ce se dezvoltă atât de repede sunt cele mai
bune. De cele mai multe ori, este contrariul.
A fi răbdător dovedeşte că posezi o cunoaştere
ascunsă. Există unele fiinţe care vin pe lume cu o astfel
de cunoaştere: ele lucrează zilnic şi, orice s-ar întâmpla,
ele perseverează, ele sunt tenace. Ele s-au născut sub
influenţa favorabilă a lui Saturn. Pentru ele, timpul se
măsoară în nişte intervale foarte lungi, şi cum mereu
timpul, Saturn are ultimul cuvânt, recolta nu este
numai frumoasă, ci şi îmbelşugată.
Fiecare planetă posedă o periodicitate ce îi este
specifică. Cea mai mică este cea a Lunii care parcurge
zodiacul în douăzeci şi nouă de zile. Apoi, urmează
Mercur, iar mai departe, în ordinea perioadei
crescătoare, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. Iar dincolo
de Saturn, mai există Uranus, Neptun şi Pluto ai căror
timpi de revoluţie sunt şi mai lungi.
Există un timp de dezvoltare al unei seminţe, sau
timpul de realizare a unei idei, ca şi timpul de revoluţie
al planetelor. În funcţie de natura lor, seminţele sau
ideile cer o durată de timp diferită. Pentru a reuşi în
activităţile spirituale, este nevoie de mult timp, fiindcă
aici Uranus, Neptun şi Pluto trebuie să-şi aducă şi ele
sprijinul. Lucrarea spirituală este situată sub influenţa
planetelor lente care parcurg nişte cercuri imense în
jurul soarelui.
O idee, un gând este o entitate vie (Cf. Puterile
gândului, Col. Izvor nr.224, Cap. IV: „Viaţa şi circulaţia
gândurilor”); când ne iese din minte, el parcurge spaţiul
descriind un cerc, străbătând astfel diferite regiuni unde
el se încarcă cu nişte elemente ce îi sunt specifice, apoi
se întoarce la locul său de origine, adică la noi. Fiecare
gând are nevoie de un interval de timp determinat
pentru a descrie un cerc. Gândurile cele mai spirituale,
cele mai nobile şi divine descriu nişte cercuri foarte
mari. Ele parcurg toate regiunile, până la lumea divină,
înainte de a reveni, aducând-şi comorile lor.
Obiectaţi că, atunci când sunteţi implicaţi într-o
activitate, se aşteaptă de la voi să obţineţi repede nişte
rezultate. Da, când este cazul să câştigi nişte bani,
trebuie să te grăbeşti, şi de aceea atâtea magazine,
prăvălii propun oamenilor nişte produse, nişte obiecte
care să le satisfacă cerinţele materiale, şi chiar nevoile
lor inferioare, ceea ce se poate face foarte repede. Dacă li
s-ar propune cum să le hrănească sufletul şi spiritul lor,
ele ar da faliment.
Înţelepciunea cere ca noi să ţinem seama
deopotrivă de timp pentru planul fizic şi de veşnicie
pentru suflet şi pentru spirit. Graba în care trăiesc
oamenii îi lipseşte de acest element de durată, de infinit,
ce dă un sens, un gust vieţii. Când ei nu găsesc imediat
ceea ce caută, ei trec imediat la altceva... De aceea, ei nu
ajung nicăieri în planul interior.
 Răbdarea este o calitate a vârstei înaintate, iar
speranţa aparţine tinereţii. Da, tinereţea speră, iar dacă
ea nu vede repede că vine ceea ce speră, ea se
nelinişteşte; în timp ce, bătrâneţea nu speră mare lucru,
dar ea a învăţat să suporte cu răbdare. În realitate,
răbdarea şi speranţa trebuie să se întâlnească. Unde
există speranţa, răbdarea trebuie să vină să-şi aducă
sprijinul. Iar când răbdarea există, speranţa nu poate fi
prea departe. Dacă nu speri nimic, cum şi de ce să fii
răbdător? Nu este nimic de aşteptat. Dar când răbdarea
şi speranţa merg împreună, an după an, viitorul se
deschide larg.
Un an se încheie şi un altul începe... (Cf Anul Nou,
Broşura nr.301) Este o perioadă în care toţi rostesc nişte
urări pentru ei înşişi, pentru familia lor, prietenii lor,
pentru întreaga lume... Iar obiceiul constă în a se
întâlni, spunându-şi: „La mulţi ani!.. Un an nou
fericit!...” Înainte însă de a vă gândi la acest an nou,
adresaţi-vă anului care s-a scurs. Da. Cabala spune că
un an este o fiinţă vie, aşadar puteţi să îi vorbiţi.
Adresaţi-vă astfel acestui an ce s-a încheiat şi cereţi-i să-
şi amintească de voi. Fiindcă el este viu, el nu rămâne
inactiv, el ne-a înregistrat nu numai faptele, dar şi
dorinţele, sentimentele, gândurile noastre. În ultima zi,
el îşi dă raportul Domnilor Destinelor şi ne leagă de anul
următor.
Omul modern s-a obişnuit să considere timpul un
fel de abstracţie măsurată prin orologii şi ceasuri, în
vreme ce un an, o zi... chiar o oră sunt nişte realităţi vii.
De altfel, se mai aud şi astăzi pronunţându-se nişte
expresii precum: „Binecuvântată să fie clipa când...” sau
„Blestemată să fie clipa când...” În mitologia greacă,
timpul era reprezentat de zeul Cronos, iar orele erau şi
ele nişte divinităţi, fiice ale lui Zeus, stăpânul zeilor. Ar fi
multe de spus despre acest subiect.
Până atunci, întrebaţi-vă cum veţi părăsi anul care
s-a încheiat. Încercaţi să vă gândiţi la el cu recunoştinţă.
Spuneţi-i: „Mulţumesc, dragul meu an, tu mi-ai evitat
multe necazuri şi mi-ai adus atâtea lucruri bune!”
Străduiţi-vă să vă rememoraţi aceste lucruri bune. Dacă
ştiţi să îi vorbiţi, acest an îi va spune despre voi celui
care va începe: „Iată un adevărat fiu al Domnului, el este
recunoscător, tu poţi să îi aduci nişte cadouri noi”.
Pregătiţi-vă, însă, deoarece pentru a le primi, trebuie cel
puţin să fiţi prezenţi, adică conştienţi, în momentul
împărţirii.
Eu vă voi repeta aici recomandarea pe care deja v-
am făcut-o privind primele douăsprezece zile ale anului.
Fiecare reprezintă o lună. Aşadar, străduiţi-vă să trăiţi
primele douăsprezece zile cât mai bine posibil, pentru a
oferi întregului an o bază solidă. Deoarece nici una
dintre faptele noastre, nici una dintre stările noastre
psihice nu rămâne fără consecinţe, noi trebuie să le
acordăm, atunci, pe moment, întreaga noastră atenţie.
Fiecare ştie că, în planul fizic, material, un gest
neîndemânatic, o clipă de neatenţie poate distruge o
viaţă. De aceea există atâtea puneri în gardă. Pe
drumuri se observă nişte inscripţii: „curbă periculoasă”,
„drum alunecos”, „Încetiniţi, se lucrează!” etc. Iar multe
produse conţin menţiunea „a nu se înghiţi”! Ar fi
imposibil să enumerăm toate avertismentele ce sunt date
astfel, pentru ca oamenii să nu-şi pună sănătatea sau
viaţa lor, cât şi a altora, în pericol. Fiindcă tocmai într-o
secundă ei pot produce nişte daune ireparabile, şi nu
mai rămâne nimic din proiectele frumoase ce şi le-au
făcut pentru viitor.
În viaţa psihică, viaţa morală, nu există acest fel de
panouri şi etichete pentru a atenţiona pe fiecare că, un
impuls rău ce îl domină pe moment va produce
dezordine în sufletul, în intelectul său, în inima sa, şi
uneori chiar până în corpul său fizic. De aceea, pentru
viaţa spirituală, este şi mai necesar să fii conştient de
clipa prezentă (Cf Râsul înţeleptului, Col. Izvor nr.243,
Cap. II: „Cum îşi veghează un păstor oile”, Cap. III: „Să
ne păzim frontierele sufletului”).
Existenţa este un lanţ lung de momente ce trebuie
trăite, unele după altele, într-un mod conştient. Dacă vă
proiectaţi fără încetare în viitor, este ca şi cum aţi sări
peste zalele intermediare. Ce aţi mai face cu o bucată de
lanţ ce nu se leagă de nimic? Nu ne creăm viitorul
începând cu sfârşitul, iar imaginându-vă un viitor
frumos nu vă aranjează prezentul. Începeţi cu începutul,
treceţi în mod progresiv etapele, înaintaţi, vă veţi înălţa
până când veţi atinge vârful.
Poate că aţi prefera să auziţi de la mine nişte urări
iluzorii de succes şi fericire? Ei bine, nu, eu nu pot să vă
spun decât adevărul: viitoarea voastră fericire se găseşte
în muncă, în stăruinţă. Toate eforturile ce le faceţi se
înscriu în înalt, în Cartea Vieţii, şi datorită acestor
eforturi vi se vor pregăti multe binecuvântări! Când le
veţi primi, la întrebarea voastră: „De ce aceste cadouri?”,
vi se va răspunde: „Deoarece, prin lucrarea voastră, v-aţi
înălţat până la regiunile luminii, aducând deopotrivă
lumina şi pacea unor fiinţe care se aflau în mizerie şi
întuneric”.
Eu nu pot să vă mai spun nimic în plus.
Continuaţi, păşiţi pe calea luminii. Ce se va întâmpla la
capătul drumului? Veţi descoperi ajungând acolo şi veţi
fi orbiţi de fericire.
 CUPRINS
Cap. 1 - Să nu ne mai spunem: dacă am fi ştiut!...........2
Cap. 2 - „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”.........10
I. Simbolismul dreptei şi al stângii..............................10
II. Cele două mâini ale Domnului................................20
III. Program pentru fiecare zi şi program pentru veşnicie
..................................................................................26
IV. „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine”............................37
Cap. 5 - Numai prezentul ne aparţine..........................43
Cap. 6 - Înainte de apusul soarelui.............................49
Cap. 7 - Trecerea în lumea de dincolo..........................59
Cap. 8 - Viaţa fără limite.............................................68
Cap. 9 - Semnificaţia ritualurilor funerare...................76
Cap. 10 - Legăturile noastre cu spiritele familiale........82
Cap. 11 - Ce este voinţa domnului?.............................88
Cap. 12 - În slujba principiului divin...........................92
Cap. 13 - Să urcăm la altarul Domnului...................104
Cap. 14 - Continuaţi să păşiţi!..................................110
Cap. 15 – În pragul unui nou an...............................121