Vinovat fără vină

De Agatha Christie

Capitolul 1
Ajunse la bac pe înserate.
Ar fi putut ajunge mult mai devreme. Adevărul e că amânase până în ultimul moment.
Întâi luase prânzul cu prietenii din Requay; conversație haotică, bârfele despre prietenii
comuni – toate astea dovedeeau faptul că se referea să facă ceea ce știa că urmează să facă.
Prietenii îl invitaseră să rămână la ceai, iar el acceptase. Însă în cele din urmă veni și momentul
în care își dădu seama că nu putea să mai amâne lucrurile.
Mașina închiriată îl aștepta. Își luase rămas-bun și plecă. După 10 kilometri de-a lungul
coastei, o luară pe aleea srăjuită de copaci, care se termina la cheiul râului.
Șoferul bătu clopotul mare care se afla acolo, pentru a chema bacul de pe celălalt mal.
- Nu doriți să rămân să aștept și eu, domnule?
- Nu, răspunse Arthur Calgary. Am comandat o mașină care mă așteaptă într-o oră de
cealaltă parte, ca să mă ducă la Drymouth.
Șoferul primi contravaloarea cursei și bacșișul.
- Bacul ajunge imediat, zise el, scrutând cu privirea râul cufundat în întuneric.
Îi ură călduros noapte bună, întoarse mașina și o luă ușor în sus pe deal. Arthur Calgary
rămase să aștepte singur pe chei. Doar cu gândurile lui și conștient de ceea ce-l aștepta. Se
gândea la sălbăticia peisajului. Ai fi zis că se află pe marginea unui fiord scoțian, departe de
orice. Și totuși, la doar câțiva kilometri se aflau hoteluri, magazine, baruri și mulțimea de pe
Redquay. Se gândi pentru a nu știu câta oară la constrastul extraordinar al peisajelor englezești.
Auzi pleoscăitul ușor al vâslelor care se apropia de marginea micului chei. Arthur Calgary
coborî pe rampă și urcă în barca pe care vâslașul o ținea pe loc cu ajutorul unei căngi. Era un
bătrân ce îi lăsă lui Calgary impresia că el și barca lui erau unul și același, indivizibili.
O briză rece începu să bată dinspre mare pe măsură ce bacul înainta.
- Cam răcoare în seara asta, zise barcagiul.
Calgary îi răspunse cuviincios.
Fu de acord că era mai frig decât cu o seară în urmă.
Observă sau cel puțin i se păru că observă o curiozitate ascunsă în ochii barcagiului. Era
străin. Mai mult, un străin venit după închiderea sezonului estival. Și, pe deasupra, traversa râul
la o oră atât de neobișnuită – prea târziu pentru a lua ceaiul la cafeneaua de lângă dig. Nu avea
bagaje, așa că nu plănuia să rămână prea mult (De ce, se gândea Calgary, alesese să vină atât de
târziu? Era oare din cauză că, inconștient, amânase acest moment cât mai mult posibil). Traversa
Rubiconul – râul... râul... Mintea îi zbură la celălalt râu – Tamisa.
Privise în gol Tamisa, fără s-o vadă cu adevărat (era ieri, nu-i așa?) după care se întorsese să
se uite la bărbatul care-l privea din cealaltă parte a mesei. Acei ochi gânditori care avea ceva ce
nu putea să se înțeleagă pe deplin. O rezervă, ceva ce era gândit, dar nu împărtășit...
„Cred, își spuse el, că au învățat să nu spună nimic din ceea ce gândesc.”
Întreaga tevatură era destul de înfiorătoareâî