Ducele şi Ducesa

Trăiau odată un Duce şi o Ducesă. Locuiau ei într-un castel situat pe o

insulă în mijlocul unui râu cu apă repede şi adâncă.
Odată Ducele a hotărât să inspecteze moşiile sale care se întindeau cale
de mulţi kilometri. El şi-a chemat tânăra şi frumoasa sa soţie şi i-a poruncit:
„Doamnă, să nu îndrăzneşti să părăseşti în lipsa mea castelul. Dacă o să
faci una ca asta să ştii că te voi pedepsi aspru de tot!”
Timpul trecea. Ducele se reţinea în călătoria sa prin ţară. Iar Ducesa se
plictisea tot mai mult.
Într-una din zile ea îşi luă inima-n dinţi. „Nu cred că soţul se va întoarce
până la apusul soarelui”, – îşi zise ea şi decise să părăsească pe o vreme
castelul singuratic şi, trecând unica punte ce lega insula de „pământul mare”,
se îndreptă spre casa fostului ei Amant care locuia nu departe.
După ce s-a întreţinut o vreme cu ibovnicul ei, Ducesa o porni spre casă.
Dar mare îi fu mirarea când observă că accesul spre punte era îngrădit de un
Gardian fioros care o opri ameninţând-o cu alebarda sa: „Nu îndrăzniţi să
călcaţi pe punte, maiestatea Voastră, – porunci el. – Dacă o veţi face, am
ordin să vă tai capul”.
Ducesa şi-a amintit de porunca soţului său şi s-a îngrozit. Disperată ea a
luat-o în josul apei, acolo, unde un Luntraş odihnea la mal în luntrea sa.
„Trece-mă râul, du-mă acasă!” – îi porunci ea. „Vă voi trece râul, maiestate
dar pentru acest serviciu va trebui să-mi plătiţi cinci monede de aur”, –
răspunse luntraşul, zâmbind ironic. „Dar nu am bani cu mine, – zise mai
domol Ducesa. – Voi ajunge la castel şi îţi voi plăti.” „Nu-i plata, nu-i nici
transportul” – zise luntraşul şi se îndepărtă.
Ducesa a înţeles că a încăput într-o cursă. Dar şi-a amintit că nu departe
ocuia o Doamnă-prietenă care ar fi putut s-o ajute, să-i împrumute nişte bani
pentru a se achita cu luntraşul. „Dacă ai fi ascultat de soţ, n-ai fi ajuns în halul
acesta” – îi răspunse Doamna-prietenă refuzând-i ajutorul râvnit.
Cu totul descurajată, Ducesa, călcându-şi în picioare rămăşiţele mândriei
s-a reîntors la amantul ei cu gândul să împrumute cei 5 galbeni şi astfel să se
salveze. „Eu privesc la relaţia noastră doar ca la un roman efemer şi nu am
de gând să mă răsplătesc pentru aceasta cu bani” – îi răspunse cinic
Amantul.
Se însera şi Ducesa tot mai mult conştientiza pericolul care se apropia.
Ea s-a întors la punte şi, punând în acţiune toate şiretlicurile femeieşti,
încercă să treacă de Străjerul încăpăţînat. Dar cum numai făcu primul pas pe
punte acesta îi tăie capul cu alebarda...