Harta intamplarilor: Scrisoarea de la statia Izvor

Doina Rusti,

Se stie ca Alexandru Moruzi era destul de strict cand venea vorba despre incalcarea
moravurilor. Interzisese hainele scumpe si excesul de lux. Si sa nu uitam cat de drastic
si hotarat a fost in privinta lui Alecu Vacarescu, poetul - pe care l-a lasat sa moara de
foame si frig!

Rareori indulcea pedepsele, ba chiar as pune ca avea momente cand era cam neiertator.

Intr-o zi de mai a anului 1797 a primit o scrisoare de la episcopul Ramnicului si, pentru
ca era pe punctul de-a iesi la plimbare, a luat-o cu el.
Era ceva in ziua aia, o adiere plapanda, care-l indemna sa opreasca trasura pe malul
Dambovitei, undeva, prin marginea mahalalei Izvorul Verde. Zi frumoasa, pe la pranz,
cand  pe strazi se lasa linistea pentru aproape un ceas. Cer senin, un cantec de cuc si
un mic alai in jurul trasurii, pregatit pentru putinele mofturi ale acestui principe sobru.

Un jilt a fost proptit chiar pe mal si Moruzi, suflecandu-si salvarii, si-a lasat picioarele-n
apa.

Acolo (cam pe la gura Metroului de la Izvor), a citit scrisoarea, furisand din cand in
cand o privire spre celalat mal, unde sub salcii se balaceau niste fete, ca si el, cu fustele
ridicate usor.

Episcopul ii relateaza pe scurt un proces de divort. Un anume Neculai Curelaru, din

Craiova, negustor de hamuri si de curele, cum ii zicea numele, si-a prins nevasta langa
iesle, cu un grajdar. Intamplarea nu lasa dubii, pentru ca fustele femeii erau ridicate
pana la brau.

Moruzi a aruncat o privire rapida spre picioarele de pe malul opus. In lumina amiezii
toate amanuntele prind radacini in mintea contemplativa. Chiar si in mintea unui
principe cumpatat.

 Mai departe, episcopul scria pe scurt cum vede el  rezolvarea acestui scandal: femeia
va fi dusa la manastire, fara dreptul de-a mai pleca de acolo vreodata. Va pierde totul:
zestrea, bijuteriile, cadourile primite de la Curelar - absolut totul ii va fi luat. Va purta
toata viata o zdreanta, am zice astazi ceva de la second hand,  si va fi rasa in cap.

Prin urmare divortul era doar pentru Curelar, pe cand ex-nevasta era inchisa pe viata.

Moruzi a citit aproband din barbie: verdictul i se parea drept. A inaltat ochii si i-a
coborat fara graba spre salcii, unde doua femei limpezeau un cearsaf. Ca sa nu se ude,
isi ridicasera poalele bine de tot. Principele a scos un suspin si fara sa vrea s-a gandit la
zidurile reci ale manastirii, la teasta rasa a femeii ,,gresite". Vasazica va sta acolo,
gandindu-se toata viata la un grajdar, la salvarii lui patati pe-alocuri, la barbatia pe care
poate nici n-o vazuse ca lumea, la lemnul ieslei ori la botul vreunei capre care trecuse
pe-acolo.

 Ceva din destinul femeii lui Curelaru i se furisase in creier, ca un fir de paianjen. O
dorinta micuta, de care iti este rusine.

Salciile de pe malul celalat fosneau in miscarile apei, iar siluetele subtirele dansau in
ritmurile acestui fosnet.

A cerut pana, a facut semn sa-i fie pusa hartia sub ochi.  Dar sa nu credeti c-avea de
gand sa scrie chiar el. Diacul de cancelarie, la vremea respectiva Ralet, despre care am
mai vorbit aici, potrivea slovele sub ochii principelui, care dicta rar: da, era drept, a
spus el ca femeia sa fie dusa la manastire. Se iubise cu altul, ofensandu-l pe Curelar. Va
sta la manastire, dar nu toata viata. Doar daca mai incerca si pe-acolo ceva - atunci, da,
isi merita soarta. Dar asa, orisicat, era la primul grajdar, prin urmare, i se parea drept
sa fie dusa la manastire pentru un timp ,,cat mai lung", iar apoi daca isi capata iertarea
de la fostul barbat - sa se intoarca acasa si sa-si reintre in drepturi, recuperandu-si
banii din zestre, bijuteriile si celelalte.

Bineinteles, citind scrisoarea lui ma bantuie o singura intrebare: cat de lunga era
aceasta detentie in mintea luin  In multe cazuri iertarea adulterinei survenea cand
barbatul era pe patul de moarte, cand, sfatuit de  vreo ruda sau de vreun popa, facea un
ultim act de milostivenie. Deci, in mintea lui Moruzi, avea sa imbatraneasca intr-o chilie.

Dar cum as putea sa incheia asa, cu o silueta chircita intre ziduri de schitÃŽ In povestea
de fata, lucrurile se intampla asa: avand in vedere ca femeia era olteanca si iute la
sange, dupa un an de detentie grea, intr-o alta luna de mai, a luat drumul spre
Bucuresti, unde aflase ca nimeni nu moare de foame.

Cat despre Metroul de la Izvor, daca te uiti cu atentie, pe granitul spalat de ploi, o
mana timida  a notat cu creionul: ,,aici s-a scris o scrisoare". Atat. fara amanunte si fara
subiect. O insemnare grabita, ca sa nu uitam. Iar daca asculti cu atentie, dintre literele
aproape sterse, urca si miscarile unei ape tulburate de saplatorese moarte demult.