Sunteți pe pagina 1din 7

MAREA NEAGRA

Nu te speria, cititorule, n-am de gând sã fac mentiuni estetice despre


felul cum este, ori cum a fost descrisa, marea. Capriciile unui zeu ca
Neptun, poznele sale cu tridentul sunt captivante pentru calatori si
demne de inspiratie pentru marinisti, insa noi, acestia din luncile
Bâcului, putem vietui in liniste si fara minunile marii. Nici n-ar sta bine
sa-l pastişez pe Dimitrie Cantemir in ale descrierii. Mi-au venit in minte
alte imagini, de alta natura si in alt sens, pe tarmul acesta abhazian,
ocrotit de muntii gloriosului Cau-caz. Dorul de locurile natale imi isca
imagini si gândurimult mai importante decât pastelul zugravilor
entuziaşti.
Au trecut cateva saptamani de cand ma aflu pe aceste plaiuri de-o
frumuste aproape salbatica, si nicidecum nu ma pot deprinde cu ele. In
fiecare seara ascult vuietul pro-fund al valurilor neastamparate, iar
nostalgia ma poarta indepartari «sarmatice»: pe maluri dunarene, in
stepele bugea-cului, in codrul orheian, in stuhariile de langa Muncestii
copilariei mele, si parca apele sarate ale marii imi spala unele rani
sufletesti de mult uitate, imi readuc melodiaunui cantec tanguios, irosit
ca niste frunze de toamna pedrumurile intortocheate ale vietii.
Marea se zbuciuma...
In puterea unei nopti de vara, fara luna, numai cu licu-rici zburand in
intuneric, marea se framanta, rasufla adanc, ofteaza, isi zdreleste valurile
naprasnice de bolovani, seretrage in larguri enigmatice, apoi revine,
aruncandu-se cumuget peste faleza. Se zbuciuma, neogoita si tulburata,
caun titan in plina zamislire. In fata mea, in imensitatea beznei, se-
nsiruie cateva salupe de pescari, ard lumini pecatargele abia deslusite.
Forte uriase, descatusate intr-untumult ingrozitor, ameninta malurile
stravechi.
In solitudinea asta nocturna il aud pe batranul Tacit vorbind: «Poetii,
cum afirma ei insisi, trebuie sa se retraga in paduri si dumbravi, adica in
singuratate». Asa sa fie? Depinde cum e inteleasa singuratatea. Daca e
luata ca indepartare de evenimentele vietii, de tot ce-a creat si cre-eaza
spiritul omenesc, in acest caz singuratatea nu-i decato izolare absurda,
un non sens care miroase a pestera afu-mata cu tamaie; si dimpotriva,

1
daca singuratatea e necesitatea unei linisti in timpul procesului de
creatie, atunci intelegem conditional drept element al mediului in care se
naste opera de arta. Nimic nu trebuie sa te sustraga de la lucru. Ceea ce
iti vine acuma in minte, arderea ta launtrica, poate dura numai o
perioada anumita. Daca le scapi - starile sufletesti, gandurile, imaginile
- risti sa nu le mai traiesti a doua oara cu aceeasi intensitate. Vin altele,
odata cu viata in vesnica schimbare, si ele se cer exprimate imediat, spre
a nu fi pierdute, stratificate-n sediment. Ceea ce n-ai fixat acum in scris,
cu timpul se decoloreaza, slabeste, isi pierde prospetimea, ineditul,
devine un fel de balast peseama constiintei tale, ca o datorie neachitata.
Mai tarziu iti pare nespus de rau ca ai lasat sa-ti treaca framantarile
sufletesti asa, ca niste umbre mute, nedandu-le permisul delibera trecere
pe taramul artei. Aceste ganduri imi vin inpreajma stihiilor descatusate
ale Marii Negre, si ajung la incheierea ca poetul, chiar in singuratate
fiind, are nevoie de prieteni si mai ales de o intelegere sufleteasca.
In adanc de noapte marea vuieste si geme...
Aproape doua mii de ani in urma Publius Ovidius Nasoa fost osandit
sa-si duca amarnicul surghiun intre neamuri sarmatice, la Pontul Euxin,
unde parasitul si instrainatul latin avea impresia ca barbarul este el
insusi, nefiind intelesde nimeni pe acele meleaguri salbatice. Aici a
vazut poetul ca Ursa Mare si Ursa Mica nu se cufunda in mare nici-
odata, ca in decembrie sufla vanturi turbate, cu ger cafocul, si fulguie si
ninge, ninge fara contenire. In vagauni se afla straturi inghetate, aduse
de crivat, ,,zapezi de doua ierni”. Dunarea, batranul Istru, ,,cat mai adie
vantul racor0itor al verii”, era singura ocrotire impotriva invaziilor nor-
dice. ,,Vai, insa, cand soseste posomorata iarna”, se tanguie poetul,
aproape cuprins de groaza... Dar sa-i auzim (intalmacirea lui Hasdeu)
elegiile amare:

... Se zguduie atuncea din temelie polul,


De spaima se-nfioara salbaticele ginti!
Si barbarul imbraca nadragi si piei informe,
Cat din a lui faptura de-abia se vad obrajii,
Dar pana si prin blana da gerul in putere,

2
Si pulberea de gheata pe barba scanteiaza;
Si te cuprinde groaza cand sloiuri cristaline
Se-ncheaga printre plete si se ciocnesc cu freamat
L'a capului miscare, si-n vas ingheata vinul
De-l scoti in bolovani, pastrand figura oalei,
Si-n loc de-a soarbe spuma, mananci bucati de vin...
El a scris epistole in versuri, stropite cu lacrimi, trimitandu-le in
patrie, la Roma alintata de soare si bucu-riile vietii, epistole adresate nu
atat nemuririi, cat prietenilor intru ajutor si indurare. In aceste margini
de pamant marele poet isi traia anii din urma, poezia îi era singura
mangaiere. si totusi, amicii nu descopera altceva in scrisorile lui decat
marea-i tristete, care, pentru ei, e preamonotona, fiindca se tot repeta, si
de asta prefera inaltimile in arta ale operelor lui precedente, mai senine
si inchegate, cum sunt Metamorfozele, Heroidele, Arta de a iubi. Amicii
n-au depus nici un efort sa mediteze asupra privelistilor exotice, descrise
atat de concret, cu toate asprimile unuitrai primitiv, cu toata mirozna de
tarana sub copitele cailor salbatici, cu tot vuietul ingrozitor al marii, cu
toata sufla-rea Ghenarului manios; nici nu s-ar fi potrivit aceste privelisti
de existenta reala in mijlocul patricienilor cu fascinante mituri si idoli
inchipuiti. Poetul a fost nevoit sa le raspunda ca tristetea lui e intr-adevar
plicticoasa, dar el o impartasesteunor persoane diferite...
Am fost si eu pe meleaguri dobrogene, intr-o calatoie de iarna.
Trebuie sa spun ca nicaieri n-am dat de o clima mai capricioasa si aspra;
crivatul chiar isi facea de cap, isi poarta de colo-colo viscolele; sunt zile
cand negurile se agata de crestele muntilor batrani, dar nu e zi sa fie ceva
constant in firea intreaga. Cand se lasa noaptea, auzi cum suiera vantul a
pustiu, de se cutremura casa; dispare somnul, n-ai hodina pana
dimineaaa. Peste Dunarea ingheaata am vazut cum trec incet-incet carele
taranesti, oameni calari ori pe jos. Gandurile imi zburau inca pe atunci la
Ovidiu si, poate sub presiunea unei imaginatii prea nelinistite, natura
asta viforoasa, multicolora, in care isi duc traiul de toatezilele atatea
semintii felurite la limba si port, mi-a trezit, tin minte, fiori de teama in
suflet. Miscarile oamenilor aici sunt iuti, atitudinea darza, iar cȃntecele
bãtrȃnesti graiesc de lupte inversunate impotriva miseilor si celor

3
nedrepti. Omultime de legende si intamplari fantastice am tot auzit
povestindu-se pe aceste plaiuri dure, buimacindu-ma cu dina-mismul lor.
Si asta cu nouasprezece veacuri dupa moartea lui Ovidiu. Se vede ca
natura, ca si arta de altfel, e in stare sa pastreze unele tipare mai esentiale
pe o vreme indelungata.
Din Tomis, din cetatea lui de exil, poetul a fost nu odata martor
ocular al navalirilor indraznete, razboinice pesteIstrul prins de gheata.

... Atunci dar, cand Pontul si Dunarea spumanda


De iarna-mbratisate prin pielita de gheata,
Pe-a Istrului lucioasa si maturata cale
Calari pe cai salbatici vrajmasii vin incoace,
Vestind a lor sosire sagetile ce zboara
Si ramanand drept urma pamantul despuiat!
Taranii fug departe, lasand campia prada
Si barbarul rapeste putina-i avutie,
Tot ce-a putut sa stranga sateanul cu sudoare:
Si carele, si turme, si saracia toata!
Apoi pe robi si leaga cu mainile la spate...
Se duc, se duc sarmanii, privind cu disperare
In urma lor ogoare ce n-o sa le mai vada...
Si focul ce se-nalta din subrede colibe,
Caci barbarul aprinde, doboara, nimiceste
Tot ce nu poate duce, tot ce nu vrea sa duca;
Si stoluri de victime sucumba sub sageata
La varf incarligata, al carei fier supsese
Din ierburi ucigase un suc inveninat!
Aici si-n timp de pace razboiul ne-ngrozeste,
De nu mai vezi pe barbari, e spaima ce ti-o lasa;
Si nimeni nu cuteaza pe camp sa traga brazde;
Si, telina uitata, ramane sterp pamantul;
Nici desfatatul strugur nu creste-n umbra vitei,
Nici fierbe mustul dulce in naltele basinuri;
Un pom nu se zareste, pe care ca-n vechime

4
Sa scrie un Acontiu cuvinte de iubire...

Si nu numai martor ocular a fost, dar si cu arma-n maini a parasit


cetatea, ca sa ieie parte la multe lupte crancene cu navalitorii de la miaza
noapte. Traia in vesnica neliniste. De la inceput nu i-au placut
obiceiurile pamantului, nici tranta si bataia cu pumnii pe maidane in
timpul jocurilor getice, nici judecata aborigenilor, cand se hotara adesea
ca pagubasul sa se incaiere cu pricinasul, si cineprin forta bruta iesea
invingator, de partea aceluia era si dreptatea morala. Apoi invata cuvinte
barbare, si cu prilejul mortii imparatului August scrie in limba getica un
poem, pe care il declama in fata bastinasilor uimiti, trezindu-le o
puternica impresie. Ani intregi se spulberau in singuratate, in primejdii
de tot felul, in saracie. In starea asta de lucruri arta nu putea izbucni cu
zvapaieri exuberante, cum ar fidorit-o amicii de la Roma. Singuratatea,
izolarea fortata,impusa, surpa, ruineaza puterile sufletesti. ,,Talentul,
mancat de rugina, - zice Ovidiu, - amorteste, pierde mult din puterile
sale vechi”. Poetul nu se poate impaca nicidecum cu sterilitatea in viata,
cauta sa-i lamureasca provenienta. ,,Chiar de-i fertil un ogor, daca nu e
arat fara preget, nuva produce decat iarba, scaieti si ciulini. Calul ce-a
stat prea mult in grajd o sa alerge a nevoie si va ramane codas. Lemnul
crapa si incepe a putrezi, daca barca e departata multa vreme de valul ei
obisnuit”. Aceste incheieri le gasim in Tristia; ele prezinta, de fapt, tot
un fel de raspuns indirect la reprosurile estetice ale amicilor sai exigenti
depe cele sapte coline ale Urbei. Ovidiu, insa, a luptat cu darzenie
impotriva ursitei sale vitrege, castigandu-si cinstit dreptul de a spune la
batranete: «Cand voi muri, n-o sa-ti cad tie prada, pamant!»
Artistul, chiar in singuratate fiind, are nevoie de prieteni si mai ales
de o intelegere sufleteasca. Eminescu si Creanga au fost mari prieteni.
Cand a murit Eminescu, Creanga a suferit enorm aceasta pierdere, s-a
simtit dintr-o data pustiit si singuratic. Puskin i-a dat lui Gogol ideea
Revizorului si a Sufletelor moarte. Intelegerea asta sufleteasca e tot atat
de necesara unui artist, cum sunt necesare vietii aerul, lumina. E de
mirare, cand cineva respinge aceasta intelegere. E de mirare, cand inima
surda la bucuriile si durerile altora se pretinde generoasa. Gandurile se

5
cer marturisite, sentimentele - asijderea. Exista o comunitate intre
fauritorii de arta. Pictorul I.Siskin a dat o panza, rara prin puterea ei de
expresie, ,,Dimineata intr-o padure de stejari”, in care ursii sunt creati de
K. Savtki,un alt pictor ilustru. Vestitul maestru I. Aivazovski creeaza un
minunat tablou ,,Puskin pe malul marii”, in care figura poetului e
zugravita de marele Repin. Colaborarea lor, cum vedem, a dat in cazul
de fata rezultate admirabile. A renunta constient la aceasta comuniune
rodnica inseamna a renunta la multe - din ignoranta ori in numele unui
blazon imaginar. Ovidiu a fost lipsit cu
de-a sila de comuniune; numai fiind geniu, el a izbutit sa invinga
incercarile singuratatii; aizbutit insa nu prin opere epice, de alta data, ci
prin lirismul sau elegiac, neobisnuit de sincer si confesional. Oare se
pot]ncumeta multi a pretinde la asta? Greu de inchipuit.
In departari scapara flacari zigzagate, frante. Se simtea ploaie, a
furtuna, nu stiu. Cand fulgera din bolti si se lumineaza intunericul noptii
pe o clipa, departe, in largulmarii zbuciumate, se contureaza niste
corabiii singuratice, ancorate. Fulgerele misuna intens. Cerul opac atarna
greu, gata sa erupa. Marea e stranie. Se duce o lupta pe care n-o pot
intelege, e ceva ce se petrece in adancuri, in noianuri, in departarile
noptii. Marea se zbuciuma, groaznic. Imi rasar in minte versurile lui
Walt Whitman, imaginea ste-jarului parasit in campie:
Am vazut un stejar in Luisiana,
solitar in campie, cu crengile-n muschi atarnand;
a crescut stejarul acesta, singur, fara tovarasi,
in fosnete vesele de frunzis intunecat;
era neinfrant, noduros, puternic, asemenea mie,
dar mi-a parut ciudat ca era in stare
fara nici un prieten, atata de vessel
sa fosneasca din frunzele sale,
fiindca eu n-as fi in stare.
O ramura am rupt, am invelit-o in muschi
si am aninat-o in odaia mea
ca s-o vad mereu,
si nu de aceea ca aminte sa-mi aduca

6
de prietenii mei dragi
(doar si fara asta in zilele acestea
nu ma gandesc la nimeni altul),
ci el imi rmane drept simbol stralucit,
silindu-ma sa ma gandesc la prietenie.
Si fie ca stejarul din campia larga,
acolo, in Luisiana, sa sclipeasca singuratic,
in vesela fosnire a frunzelor sale
pe toata viata, fara nici un prieten,
prea bine stiu
ca eu n-as fi in stare.

In toata noaptea asta fulgerele aspre si repezi s-au repetat la nesfarsit,


izbucnind in intuneric dens, stand de vorba cu zbuciumul marii
nelinistite. Se contureaza corabii, maluri abrupte, paduri ingandurate.
Stejarul din campie, singuratic, le asculta vorbele furioase, iuti. El
freamata semet ,plin de vigoare...
Marea, la aprinsul zorilor, apare atat de calma si solemna, de parca
niciodata n-a fost covarsita de zbucium si manie; apare intr-o maretie
noua, prinsa de vraja soarelui,a boltilor albastre, a muntilor cu paduri
seculare, a pamantestilor minuni. Marea toata se stravede in lumina si te
farmeca toata. O admiri, te simti incantat, dar nu te intrebi prin ce
zbucium a trecut, ce furtuni i-a fost dat sa sufere o noapte intreaga, spre
a fi, in sfarsit, sublims si maiestoasa dimineata. Astfel, poate, si uriasul
Michelangelo, inchis in atelierul sau, taia aschii cu dalta, smulgea bucati
din marmora moarta si rece, se framanta ca urmarit de blestem, pentru ca
a doua zi sa-si dezvaluie lumii gandurile, in Moise. Pe semne, multi au
ramas incantati, uluiti de neobisnuita forta a sculpturii, de perfectiunea ei
divina, s-au grabit sa-si exprime admiratia, dar foarte putini s-au intrebat
prin ce zbucium a trecut creatorul pana a o savarai in intregime.
Te incanta marea, la ore matinale...