1.1.

Agresivitate, agresiune, violenţă1

Agresivitatea. Nefiind sinonimă cu violenţa, agresivitatea exrimă o dispoziţie

biopsihologică şi reacţională la situaţii de mediu, o reacţie de apărare, o tendinţă impulsivă mai
puţin controlată de procesele psihice de integrare în ambianţă (Pirozynski, 1991). Ea reprezintă
tendinţa spre conduitele orientată spre obiecte, persoane sau spre sine a căror intenţie este aceea
de a produce o vătămare de ordin material, fizic şi/sau moral-psihologic. Ea poate fi definită şi ca
„tendinţa de a-l ataca pe celălalt sau orice obiect susceptibil de a sta în calea satisfacerii imediate
a unei nevoi”, sau ca personalitate a „unui individ care are obiceiul de a se comporta agresiv” 2.
Agresivitatea este o trăsătură a personalităţii care poate fi canalizată, dacă nu scapă controlului
raţional. Câţiva dintre factorii psihologici care predispun la o mai mare potenţialitate agresivă
sunt: abuzurile suferite în copilărie, anumite antecedente agresive faţă de ceilalţi sau propria
persoană, unele trăsături de personalitate (impulsivitatea, labilitatea emoţională, iritabilitatea
caracterială, toleranţa scăzută la frustrare etc.). Cercetările psihologice şi sociologice insistă
asupra caracterului dobândit sau învăţat al agresivităţii. Mediul este probabil factorul cel mai
important în manifestările de agresivitate, toată lumea fiind de acord că un instinct care să
împingă pulsiunea agresivă în afara individului este de greu de admis. Trecerea la act implică
anterior trăirea furiei (sau a fricii, tristeţii), ca stare afectivă negativă ce poate conduce la un
comportament agresiv, şi a ostilităţii – ca atitudine negativă faţă de celălalt inacceptabil, care nu
ne place, pe care suntem gata să îl distrugem. Indivizii mai înclinaţi spre ostilitate şi furie sunt
mai tentaţi să comită şi abateri de la normele morale şi penale, din moment ce tind să
subestimeze riscul şi să facă alegeri riscante.
Agresiunea. Din punt de vedere social, agresiunea trimite la „comportamentul adoptat cu
intenţia de a face rău celuilalt, fizic sau psihologic” (Larousse. Marele dicţionar al psihologiei,
2006). Evident, termenii de „intenţie” şi „rău” sunt relativ subiectivi. Astfel se şi explică faptul
că victima, agresorul şi observatorul vor avea perspective diferite asupra caracterului agresiv sau
non-agresiv al unui act sau cu privire la gradul de periculozitate al unei acţiuni agresive. De
toleranţa mai mare sau mai mică a societăţii în privinţa actelor agresive depinde de pragul de la
care pornind ele se transformă în acte infracţionale. În plus, atitudinile agresive (mimică, gestică,
pantomimică) pot avea un caracter provocator şi pot declanşa o reacţie agresivă puternică.
Cuvintele pot avea un caracter agresiv deschis (ameninţări, injurii, insulte) sau ascuns, insidios
(răutăţi, ironie, causticitate).
Frustrarea şi furia sunt o provocare pentru orice persoană care încearcă să-şi păstreze
cumpătul. Atacul şi percepţia intenţiei sunt factori situaţionali care tind să producă un răspuns
agresiv. În acest caz, reacţiile agresive ale unei persoane favorizează apariţia răspunsurilor
agresive ale altcuiva. Nu întâmplător, provocarea prin atac sau insultă este una din cauzele cele
mai frecvente ale agresivităţii (mai ales pe fondul consumului de alcool). Ca subiect al normei
reciprocităţii, agresiunea poate lua forma unor reguli precum “ochi pentru ochi”, “dinte pentru
dinte”, “viaţă pentru viaţă” etc. Dar, norma aceasta nu este întotdeauna funcţională. Cel mai
adesea, perceperea intenţiei este aceea care determină declanşarea sau nu a constrângerilor
consecutive unei acţiuni. Comparativ cu acţiunile cu consecinţe negative, percepute ca

1
Turliuc Maria Nicoleta, Adina Karner Huţuleac, Oana Dănilă, Violenţa în familie. Teorii, particularităţi şi
intervenţii specifice, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, pag. (ISBN 978-973-703-4366).
2
Larousse. Marele dicţionar al psihologiei, 2006. https://www.slideshare.net/rodica18/14872044-
dicionardepsihologielarousse
neintenţionate, cele considerate intenţionate sunt mai curând judecate ca ostile, dând naştere
răspunsurilor agresive.
Violenţa. Dacă agresivitatea reprezintă starea sistemului psihofiziologic de a răspunde
printr-un ansamblu de conduite ostile (în plan conştient, inconştient sau fantasmatic) în scopul
distrugerii unui „obiect” investit cu semnificaţie, violenţa este agresivitatea liberă, manifestarea
comportamentală a unei stări de agresivitate. Noţiunea de „violenţă” este definită prin actele care
trimit la apelul la forţă, la constrângere sau la încălcarea normelor şi a drepturilor celuilalt. Altfel
spus, violenţa constă în totalitatea conduitelor agresive la care un subiect mai puternic fizic sau
moral îl supune pe altul mai slab: rele tratamente (copiii maltrataţi), acte de violenţă ale
partenerului (femei bătute), sau chiar acţiuni criminale (tâlhărie, viol, omucidere).
Violenţa include toate comportamentele violente (fizice, psihologice sau sexuale), de abuz
activ sau pasiv (de tipul neglijenţei). Cu alte cuvinte, violenţa reprezintă orice situaţie în care
fiinţele umane sunt influenţate în asemenea manieră încât realizările lor efective, fizice şi psihice
se află la un nivel mai scăzut decât realizările lor potenţiale 3 (J. Galtung, 1996; apud Turliuc M,
2009). Violenţa este indicată de diferenţa dintre potenţial şi realitate/realizări. Nivelul potenţial
este posibil atunci când există oportunităţile necesare şi accesul la resurse. Dacă acestea sunt
monopolizate de anumite persoane (majoritatea aflată la putere) însemnă că nivelul actual de
realizare al altor persoane (grupul minoritar) scade sub potenţialul lor normal.
O delimitare necesară este aceea între aspectul instrumental şi cel emoţional al violenţei.
Forma instrumentală se deosebeşte de cea emoţională prin planificarea acţiunii agresive. Scopul
principal nu este acela de a face rău, ci de a obţine anumite rezultate, de a-şi menţine sau impune
puterea sau statutul. Violenţa emoţională (sau ostilă) se realizează cu intenţia de a-i face rău
cuiva, de a-i provoca suferinţa şi pentru reducerea tensiunii psihice a agresorului. Acestor forme
li se adaugă violenţa ca agresiune simbolică, ce desemnează „a agresa semnul sau obiectul care
materializează identitatea celuilalt detestat”, semnele puterii sau ceea ce este definit ca atare
(Rachid Amirou, 2003, p. 43). Acestea sunt agresate şi distruse pentru a semnifica o opoziţie faţă
de valorile pe care le vehiculează aceste simboluri. De exemplu, distrugerea de către soţul violent
şi gelos a hainelor soţiei etc.
Impunerea propriei voinţe prin forţă în relaţia cu celălalt se produce mai ales în
următoarele condiţii:
 existenţa unor emoţii negative care se răsfrâng asupra celorlalţi precum: frica, furia,
tristeţea etc.;
 existenţa unor modele de comportament violent;
 unele condiţii pot facilita declanşarea şi descărcarea agresivităţii (situaţiile neprielnice,
frustrante, atacul, percepţia intenţiei agresive, consumul de alcool/droguri, simpla vedere a
armelor sau „efectul armelor” etc.).
Violenţa este considerată a fi un abuz de putere, o modalitate de impunere a puterii asupra
celorlalţi dar, în mod paradoxal, ea semnifică uneori şi lipsa de putere. În aceasta situaţie, dorinţa
persoanei agresive de a se afirma este atât de puternică încât se transformă în agresivitate
distructivă şi violenţă.

3
Turliuc Maria Nicoleta, Adina Karner Huţuleac, Oana Dănilă, Violenţa în familie. Teorii, particularităţi şi
intervenţii specifice, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, pag. (ISBN 978-973-703-4366).