Agresivitatea

Definiţii:

• Bandura (1973): agresiunea este un „comportament care are ca

rezultat rănirea personală sau distrugerea proprietăţii”

• Baron (1977): agresiunea este un „comportament direcţionat spre

scopul de a face rău sau de a răni o altă fiinţă vie care este
motivată să evite un asemenea tratament.”

• Kimble (1990): „agresivitatea este orice act făcut cu intenţia de a

răni orice persoană, fie în sens fizic, fie în sens psihologic.”
 Definiţii:
• Cristea (2000): „Orice formă de conduită orientată cu intenţie către obiecte,
persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri,
distrugeri sau daune.”

• Carr (2003): Agresiunea este un „comportament realizat cu intenţia de a face

rău unei alte persoane sau unui grup.”

• Conform lui Anderson şi Huesmann (2003), agresivitatea umană se referă la

orice tip de comportament direcţionat spre un alt individ cu intenţia imediată
de a-l răni.

• Atacatorul trebuie să intenţioneze rănirea ţintei iar ţinta trebuie să fie

preocupată de evitarea comportamentului atacatorului şi a efectelor acestuia
• Rănirea accidentală nu este considerată agresiune deoarece nu există
intenţia rănirii ţintei.

• De asemenea, rănirea incidentală rezultată în urma unor acţiuni care

au ca scop ajutarea unui individ nu este considerată agresiune (spre
exemplu, rănirea din timpul operaţiilor chirurgicale sau a procedurilor
de acordare a primului ajutor).

• Violenţa este agresivitatea care are ca scop vătămarea extremă.

Clasificarea formelor de agresivitate

A. În funcţie de agresor putem diferenţia între:

1) agresivitatea tânărului versus agresivitatea adultului;

2) agresivitatea masculină versus agresivitatea feminină;

3) agresivitatea individuală versus agresivitatea colectivă.

 1) Agresivitatea tânărului versus agresivitatea adultului

Comportamentul agresiv din timpul copilăriei este considerat normal în anumite

limite, el făcând parte din procesul de dezvoltare.

Aproximativ 25% din interacţiunile copiilor mici sunt agresive fizic.

După ce se dezvoltă capacitatea de interacţiune socială apar şi modalităţi mai

sofisticate de exprimare a agresivităţii: tachinare, intimidare, iritabilitate, cruzime
faţă de animale etc.

Perioada adolescenţei este adesea turbulentă şi poate merge până la manifestări

extreme: participarea în la activităţi delincvente ca parte a unei bande sau a unei
subculturi.

În perioada adultă, agresivitatea poate escalada până la atac, jaf, viol şi omucidere.
 2. Agresivitate masculină versus agresivitate feminină

În general, bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile.

Bărbaţii se angajează mai des în forme de agresivitate fizică directă comparativ cu

femeile

Femeile se angajează mai des în ceea ce numim agresivitate indirectă sau

relaţională (cum ar fi excluderea din grup sau denigrarea, defăimarea).

Bărbaţii se angajează în acte cu consecinţe mult mai distructive comparativ cu

femeile.

Femeile fac faţă frustrării şi furiei în moduri mult mai puţin violente. Ele îşi
maschează violenţa prin manipulare, tăcere şi drăgălăşenie excesivă.
 3) Agresivitate individuală versus agresivitate colectivă

• Violenţa individuală poate fi:

- violenţă criminală letală (asasinatul), corporală (loviri şi răniri) şi sexuală (violul);
- violenţă noncriminală - în cazul sinuciderilor sau accidentelor.

• Violenţa colectivă se subdivide în:

- violenţa împotriva puterii a grupurilor organizate (terorism, grevă, revoluţie),
- violenţa puterii împotriva cetăţenilor (terorism de stat, violenţă
instituţionalizată)
- violenţă paroxistică (războiul)
 B. În raport cu forma de manifestare a agresivităţii distingem:
1) agresivitatea violentă şi agresivitatea non-violentă;
2) agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.

Buss (1961) considera că există trei axe fundamentale ale agresiunii:

• fizică – verbală
• activă – pasivă
• directă – indirectă
 Agresiune activă Agresiune pasivă
Fizică Verbală Fizică Verbală
Directă (lovire, Directă (insultă, Directă (blocarea Directă
rănire) injurii) unui comportament (refuzul de a
al victimei) conversa /vorbi)

Indirectă (bârfă) Indirectă

Indirectă (neangajarea într-un Indirectă
(atacuri asupra comportament) (lipsa aprobării sau a
unui substitut al acordului)
victimei)
 Agresivitatea ostilă şi agresivitatea instrumentală

• Agresivitatea ostilă – numită şi afectivă, impulsivă sau reactivă - este generată

de impulsivitate, iritabilitate şi mânie, are ca scop final rănirea ţintei şi se
declanşează ca reacţie la o provocare, reală sau nu, percepută de atacator.

• Agresivitatea instrumentală este definită ca ansamblu de mijloace şi acţiuni

premeditate având alt scop decât rănirea victimei – deci este o agresivitate
proactivă şi nu reactivă.
 Anderson şi Bushman (2001) modifică definiţia agresivității
instrumentale astfel:

• trebuie făcută distincţia dintre scopul proxim (imediat) şi cel final al agresiunii;

• intenţia de a răni este o trăsătură fundamentală a oricărei forme de agresiune,

dar este necesară doar în vederea atingerii scopului proxim (imediat);

• trebuie făcută distincţia dintre diferitele forme de agresivitate în ceea ce

priveşte scopul lor final;

• această distincţie ne ajută să facem comparaţii şi să diferenţiem între diferitele

forme de agresivitate, incluzând-o pe cea cu motive mixte.
 Agresivitate pozitivă versus agresivitate negativă

• În general, agresivitatea este considerată ca fiind negativă şi generează dezaprobare

din partea celorlalţi, fiind evaluată ca destructivă din cauza consecinţelor sale.

• Agresiunea negativă este cea excesivă sau inadecvată situaţiei.

• Ellis (1976) consideră că există o formă de agresivitate pozitivă care produce

comportamente sănătoase şi productive

• Un anumit grad de agresivitate îl ajută pe individ să se angajeze în comportamente

competitive în activităţile comune.

• În ceea ce priveşte agresivitatea negativă, este acel tip de comportament care are ca
rezultat rănirea unei persoane şi distrugerea proprietăţii ( Bandura 1973).
 • Agresivitatea şi violenţa pot proveni din disfuncţii ale creierului, deşi rolul
factorilor sociali şi ontogenetici nu poate fi ignorat

• Traumatismele craniene în care este afectat cortexul prefrontal sunt adesea

asociate cu comportamentele agresive, mai ales cu agresivitatea instrumentală.

• Afectarea organică a creierului, în principal a creierului prefrontal şi a anumitor

zone ale sistemului limbic, este asociată cu scăderea capacităţii de a inhiba
comportamentele agresive şi de a gestiona informaţiile sociale.

• Sistemul limbic şi în special acea formaţiune numită amigdala, au un rol

fundamental în medierea emoţiilor de bază şi în controlul comportamentelor
bazate pe impulsuri iar lobul frontal deţine centrii care controlează activitatea
sistemului limbic
 • De asemenea, sub control genetic este şi secreţia a trei neurotransmiţători a
căror implicare în generarea comportamentelor agresive a fost demonstrată:
noradrenalina, dopamina şi serotonina.

• Secreţia crescută de noradrenalină şi dopamină în creier este asociată cu

dominarea şi agresivitatea.

• Scăderea secreţiei de serotonină se asociază de asemenea cu un nivel crescut de

agresivitate.

• Studii recente au demonstrat că există o legătură semnificativă între nivelurile

scăzute de serotonină şi tendinţele suicidare ale indivizilor, suicidul fiind privit ca
o forma extremă de agresivitate îndreptată împotriva propriei persoane
• Structura şi funcţionarea creierului sunt determinate atât de factori genetici cât
şi de factori de mediu.

• Cercetările fundamentale şi clinice susţin faptul că trăsăturile agresive şi

violente se moştenesc într-o anumită măsură – de fapt, ceea ce se poate
moşteni este modul în care creierul reglează activitatea centrilor săi şi a
neurotransmiţătorilor implicaţi în agresivitate.

• Însă creierul suportă numeroase influenţe din partea mediului înconjurător

începând încă din perioada intrauterină (în funcţie de ce substanţe consumă
mama) şi continuând cu copilăria şi perioada adultă, când intervin factori socio-
culturali precum stresul psihosocial, dezavantajele economice şi nivelul scăzut
educaţie.
• În 1939, J. Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi Sears au publicat o monografie în
care îşi prezentau propria lor teorie asupra agresivităţii umane, cunoscută ca
ipoteza frustrare-agresiune

• Ipoteza centrală a lui Dollard şi a colaboratorilor săi este următoarea: apariţia

unui comportament agresiv este determinată întotdeauna de existenţa unei
strări de frustrare;

• Contrariul este de asemenea valabil şi, prin urmare, existenţa unei stări de
frustrare duce întotdeauna la un act de agresiune.
• În cadrul acestei ipoteze, termenul „frustrare” se referă atât la procesul prin care
se blochează accesul unei persoane la o anumită recompensă cât şi la reacţia
acelei persoane în faţa unui asemenea blocaj.

• „A fi frustrat” înseamnă, prin urmare, că persoana respectivă are o reacţie de

disconfort/ supărare/ contrarietate la acţiunea cuiva (persoană, grup, instutuţie)
sau a ceva (situaţie) care îi refuză/blochează accesul la recompensa dorită.

• În 1941, Miller afirmă că frustrarea nu conduce cu necesitate la acte ostile sau

agresive; acestea din urmă pot fi inhibate iar individul poate recurge la căi
alternative de a ajunge la recompensă.

• Prin urmare, frustrarea poate genera o gamă largă de răspunsuri însă doar unele
dintre acestea se pot finaliza într-o formă de agresiune.
 • În acest fel, frustrarea devine o trăsătură generală al cărei rol în cadrul
agresivităţii este acela de a activa forţe motivaţionale difuze.

• Ea devine o condiţie necesară dar nu suficientă pentru declanşarea agresivităţii.

În urma acestei modificări, ipoteza frustrare- agresiune va fi reformulată astfel:

• frustrarea generează comportamente care pot fi, în unele cazuri, ostile sau
agresive
• orice comportament ostil sau agresiv este cauzat de frustrare
 Dollard şi colaboratorii săi considerau că intensitatea tendinţei spre
agresivitate este dată de:

valoarea recompensei vizate prin comportamentul supus blocării (frustrării): cu

cât este mai mare recompensa sau mai importantă pentru individ, cu atât mai
mare este nivelul distresului sau aversiunii individului faţă de ceea ce îl blochează;

nivelul de frustrare generat de blocaj: frustrarea poate fi incompletă sau totală, în

funcţie de capacitatea individului de a-şi atinge scopul pe alte căi sau de a câştiga
o recompensă parţială;
 • numărul de secvenţe comportamentale supuse frustrării;
Această afirmaţie se referă la ceea ce autorii au numit aditivitatea forţelor
agresive: „tendinţa agresivă” se acumulează în organism până la un prag specific
fiecărui individ, prag după care acesta nu o mai poate tolera ca atare şi o
transformă în agresivitate.

• Puterea/intensitatea unui comportament ostil sau agresiv depinde de cantitatea

de „instigare” produsă de frustrări anterioare sau simultane.

• Mai multe frustrări minore acumulate anterior pot declanşa răbufniri ostile sau
agresive mai mari decât o situaţie frustrantă simplă apărută chiar înaintea
manifestării ostile sau agresive.
• Prin urmare, nu toate frustrările produc agresivitate deschisă deoarece există o
forţă cu efect de inhibare: severitatea pedepsei anticipate ca rezultat al
manifestării într-un mod agresiv.

• Conţinutul noţiunii de pedeapsă a fost lărgit de către Dollard şi colaboratorii săi

pentru a include şi situaţiile în care un obiect sau o persoană iubită ar fi rănită
sau eşecul în atingerea obiectivului dorit.

• Atunci când intensitatea pedepsei depăşeşte valoarea câştigurilor, agresivitatea

deschisă este inhibată.

• Cu toate acestea, chiar dacă nu este exprimată deschis, agresivitatea se adună în

interiorul individului de unde va izbucni într-o formă sau alta într-un moment
propice; vorbim în acest caz despre agresivitate „ascunsă”.
 • Dollard şi colaboratorii mai descriu încă două forme opuse de agresivitate:
direcţionată spre sine (auto-agresivitatea) şi direcţionată spre alţii (hetero-
agresivitate).

• O idee semnificativă introdusă de Dollard şi colaboratorii săi este aceea a

redirecţionării sau deplasării agresivităţii, potrivit căreia o frustrare particulară
trezeşte o stare de agresivitate îndreptată către sursa frustrării în mod special,
dar şi către alte elemente care sunt mai mult sau mai puţin legate de aceasta.

• Acestea din urmă vor trezi reacţii agresive în funcţie de intensitatea legăturii şi
asemănării lor cu sursa: cu cât legătura sau asemănarea este mai mare, cu
atât vor fi mai puternice reacţiile ostile sau agresive.
• Apare clar faptul că una dintre afirmaţiile principale ale acestei teorii este aceea
potrivit căreia procesul de inhibare a agresivităţii este întotdeauna incomplet.

• Chiar acest proces, la rândul său, produce o stare de frustrare care se va adăuga
celei iniţiale.

• În cele din urmă, frustrarea se va acumula şi va trebui să fie exprimată în acţiuni

concrete pentru a-reduce din intensitate.

• Autorii acestei teorii nu descriu alte mecanisme prin care frustrarea poate fi
redusă; prin urmare, conform convingerii lor, ea va continua să se acumuleze
până când individul va realiza un act ostil sau agresiv.
• Procesul prin care se realizează reducerea îndemnului interior spre agresivitate,
indiferent de ţinta acesteia, se numeşte catharsis.

• Orice formă, minoră sau majoră, de exprimare a agresivităţii printr-un act

concret declanşează catharsis-ul care, de asemenea, este cumulativ: cu cât există
mai multe episoade catharctice independente cu atât mai repede se disipează
nivelul de frustrare.

• Spre deosebire de psihanalişti însă, de la care a fost împrumutat acest termen,

autorii acestei teorii consideră că agresivitatea umană ca reacţie la frustrare este
o reacţie puternic asertivă;

• De aceea, indivizii vor recurge la acte de auto-agresivitate doar în ultimă

instanţă, atunci când toate celelalte modalităţi de exprimare a acesteia au fost
puternic inhibate.
 • Există mai multe modele care explică de ce „funcţionează” un catharsis:

• individul îşi eliberează o parte din excitaţia produsă se frustrare, la fel cum un
motor eliberează aburul în exces (modelul excitării autonome nediferenţiate);

• agresivitatea se diminuează în urma agresării efective a cuiva sau a ceva

(modelul hidraulic al agresivităţii)

• subiectul a agresat cu succes o ţintă nedeterminată (modelul expresiv);

• subiectul a agresat cu succes instigatorul (modelul restaurării stimei de sine sau

modelul îndepărtării ameninţării)
• subiectul a observat modul în care cel care i-a indus starea de frustrare a fost
pedepsit (chiar şi de către altcineva) iar în acest fel aşteptările sale cu privire la
justiţie s-au împlinit (modelul reducerii disonanţei cognitive);

• subiectul a acumulat o anumită „cantitate” de inhibiţie reactivă sau oboseală

(modelul oscilaţiei comportamentale)

• subiectul a dezvoltat un sentiment de vinovăţie sau o anxietate generată de

agresivitate (modelul agresiune-anxietate-cu-întârziere)

• subiectul percepe faptul că un anumit nivel de agresivitate este inadecvat

circumstanţelor în care se găseşte (modelul realităţii sociale)
L. Berkowitz (1965) modifică afirmaţiile de bază ale teoriei frustrare-agresiune în
felul următor:

• frustrarea produce o reacţie emoţională – în general mânie, furie – iar aceasta

creează starea de pregătire pentru actele agresive;

• în ciuda stării de pregătire, răspunsurile agresive nu se vor declanşa decât atunci

când există anumite indicii sau stimuli asociaţi cu ceea ce provoacă mânia;

• în absenţa frustrării, expunerea la indicii potrivite poate duce la formarea şi

evocarea unor deprinderi agresive.
• Teoria asocierii cognitive dezvoltată de Berkowitz (1989, 1990, 1993) furnizează
o descriere a mecanismului prin care evenimentele nefavorabile intensifică
tendinţele agresive ale indivizilor: prin intermediul afectelor negative.

• El arată că evenimentele nefavorabile şi experienţele neplăcute generate de

frustrări, provocări, zgomote puternice, temperaturi extreme şi mirosuri
neplăcute produc emoţii negative.

• Acestea, la rândul lor, trezesc în mod automat anumite gânduri, amintiri, reacţii
motorii şi răspunsuri fiziologice asociate răspunsului clasic al fiinţelor umane în
faţa ameninţărilor: luptă sau fugi.

• Lupta este asociată sentimentelor rudimentare de furie în timp ce fuga se

asociază cu sentimentele rudimentare de frică.
 • Collins şi Loftus (1975) arătau că gândurile, emoţiile şi comportamentele
agresive sunt strâns legate unele de altele în memoria individului unde formează
reţele asociative.

• Când un gând, o emoţie sau un comportament agresiv este activat de un

eveniment sau indiciu extern, starea sa de activare se răspândeşte la toate
celelalte elemente asociate din reţea, având ca rezultat agresiunea într-una din
formele sale.
• Totuşi, teoria asocierii cognitive include în aceste reţele şi procese cognitive de
rang superior cum sunt evaluările şi atribuirile.

• Aceasta înseamnă că, atunci când sunt motivaţi, indivizii se opresc pentru a
reflecta asupra a ceea ce simt, asupra cauzelor care îi determină să simtă astfel şi
asupra posibilelor consecinţe ale acţiunilor proprii care se bazează pe aceste
sentimente.
 2. Teoria învăţării sociale (Bandura 1983, 2001; Mischel 1973, 1999; Mischel şi
Shoda 1995).

• Autorii susţin că oamenii învaţă comportamentele agresive în acelaşi mod în

care învaţă orice alt comportament social – prin experienţă directă sau prin
observarea altora.

• Bandura, Ross şi Ross au derulat în 1961 un experiment ingenios în urma căruia

au pus în evidenţă modul în care copiii învaţă să fie agresivi: experimentul „Bobo
Doll”, derulat ca activitate a Universităţii Stanford.

• Premisa de la care au pornit autorii a fost aceea că, deoarece copiii imită spontan
comportamentul adulţilor atunci când se află în prezenţa acestora, este foarte
posibil ca un asemenea comportament de imitare să se generalizeze şi să se
manifeste şi în cazurile în care adulţii nu se află în apropierea copiilor.
 Rezultatele experimentului pot fi sintetizate în felul următor:

• copiii expuşi modelelor agresive au fost mult mai agresivi din punct de vedere
fizic decât copiii care nu au fost expuşi unor asemenea modele:

• în ceea ce priveşte copiii expuşi modelelor agresive, media comportamentelor

agresive în plan fizic a fost de 38,2 pentru băieţi şi 12,7 pentru fete;

• băieţii expuşi unor modele agresive masculine au fost mai agresivi decât cei
expuşi unor modele agresive feminine, diferenţa dintre medii fiind uriaşă: 104
comportamente agresive ale băieţilor din prima categorie versus 48,8
comportamente ale băieţilor din a doua categorie.
• în ceea ce priveşte fetele, rezultatele sunt similare dar mai puţin drastice: cele
expuse unor modele agresive feminine au avut în medie 57,7 comportamente de
tip agresiv, în timp ce cele expuse unor modele agresive masculine au avut o
medie de 36,3.

• copiii expuşi unor modele agresive au reacţionat mult mai agresiv şi în plan
verbal, media fiind de 17 pentru băieţi şi de 15,7 pentru fete;

• băieţii şi fetele care au fost expuşi unor modele non-agresive au avut

semnificativ mai puţine comportamente imitative de tipul lovirii cu ciocanul de
lemn, comparativ chiar şi cu grupul de control care nu fusese expus niciunui
model;

• în general, băieţii sunt mai agresivi decât fetele: din numărul total de cazuri de
agresiune, 270 au aparţinut băieţilor, în timp ce 128 au aparţinut fetelor.
• Concluziile experimentului au fost clare: copiii care observă comportamentele
adulţilor sunt influenţaţi să creadă că aceste tipuri de comportamente sunt
acceptabile;

• În acest fel, deprinderea de a-şi inhiba agresivitatea se formează mai greu iar în
situaţiile dificile ei ar putea reacţiona într-un mod mult mai agresiv decât este
acceptabil în plan social.

• Cercetările lui Huesmann şi Miller (1994) precum şi cele ale lui Patterson şi
colaboratorii săi (1992) confirmă faptul că expunerea repetată a copiilor la
anumiţi factori precum violenţa din mass-media şi cea din familie “produce”
adulţi agresivi
De asemenea, aceeaşi autori au observat că persoanele care vizionează
programe media încărcate de violenţă:

• devin mult mai agresive în viziunea lor asupra vieţii,

• sunt mai sensibile la stimulii “dificili” din mediul natural şi social,

• au credinţe, atitudini şi comportamente mai agresive comparativ cu

cei care nu se expun în aceeaşi măsură.
• Pe măsură ce un copil devine mai agresiv, mediul social reacţionează
la agresivitatea sa prin intermediul oamenilor şi situaţiilor.

• Relaţiile cu persoanele non-agresive tind să se deterioreze iar

interacţiunile cu persoanele agresive se intensifică.

• De asemenea, copilul e implicat din ce în ce mai des în situaţii care

favorizează apariţia scenariilor şi actelor agresive.
 Teoria scenariului

• Această teorie reprezintă o particularizare a teoriilor învăţării sociale.

• Huesmann (1986, 1998) considera că, atunci când sunt expuşi violenţei din mass-
media sau pur şi simplu o observă involuntar, ei preiau şi învaţă scenarii agresive.

• Actorul social, aflat într-o anumită situaţie mai mult sau mai puţin cunoscută,
identifică un posibil scenariu cu ajutorul căruia să înţeleagă şi să îşi explice
situaţia respectivă, îşi asumă un rol din acel scenariu şi îşi selectează, mai mult
sau mai puţin conştient, comportamentele asociate acelui rol.

• Astfel, sunt învăţate de-a lungul vieţii o serie de scenarii care vor fi ulterior
folosite pentru ghidarea comportamentului propriu.
• Scenariile sunt seturi de concepte strâns asociate în memorie şi repetate foarte
des; aceste concepte includ adesea legături cauzale, scopuri şi planuri de
acţiune.

• Repetarea multiplă a scenariului îl face din ce în ce mai accesibil în memorie şi

de asemenea întăreşte legăturile dintre conceptele incluse în scenariu.

• Spre exemplu, atunci când un copil observă mai multe situaţii în care diferendele
dintre grupuri sau oameni sunt rezolvate cu ajutorul armelor, el va generaliza
acel scenariu la mai multe situaţii de viaţă posibile.

• Astfel se explică automatizarea reacţiilor agresive chiar şi în situaţii sociale

complexe care, în mod normal, necesită un grad mai înalt de analiză şi decizie.
 Teoria transferului excitaţiei a lui Zillmann (1983) porneşte de la
observaţia că excitaţia fiziologică se disipează încet

• de aceea, dacă două evenimente dificile/ameninţătoare se petrec unul după

altul, la interval scurt de timp, este foarte posibil ca excitaţia fiziologică resimţită
de persoană în timpul primului eveniment să fie resimţită şi în timpul celui de-al
doilea.

• Rezultă de aici un transfer asupra celui de-al doilea eveniment care va determina
creşterea excitaţiei şi va genera comportamente inadecvate în raport cu
adevărata semnificaţie a celui de-al doilea eveniment.
 Potrivit teoriei interacţiunii sociale propuse de Tedeschi şi Felson în
1994, comportamentele agresive sunt comportamente influenţate social:

• un actor social va realiza o acţiune coercitivă pentru a produce schimbarea dorită

la ţinta acţiunilor sale sau pentru a obţine de la aceasta ceva valoros (informaţii,
bani, bunuri, servicii, dreptate, siguranţă, recunoaştere etc.).

• Conform acestei teorii, actorul social are puterea de a decide în ce direcţie îşi
îndreaptă acţiunile pentru a obţine recompensele sociale pe care şi le doreşte,
ţinând seama de costurile şi de consecinţele acestor acţiuni.

• Prin urmare, această teorie tinde să explice comportamentul agresiv prin prisma
scopurilor agresorului, considerând că orice agresiune, oricât de ilogică sau
iraţională, are un scop care o determină, o susţine şi o orientează.
 Anderson şi Bushman (2002 ) modelul agresiunii generale (GAM – General
Aggression Model).

Modelul agresiunii generale se concentrează asupra “persoanei în situaţie” adică

asupra unui episod agresiv conceput ca un ciclu de interacţiuni sociale în curs de
desfăşurare. Modelul este construit pe trei nivele:

• primul nivel este reprezentat de input-uri – persoana şi situaţia în care se află

aceasta;

• cel de-al doilea nivel este reprezentat de traseele pe care circulă aceste input-
uri: traseul cognitiv, traseul afectiv şi traseul excitaţiei;

• cel de-al treilea nivel este reprezentat de rezultate: evaluarea şi procesul

decizional care pot produce acţiuni precaute (gândite) sau acţiuni impulsive.
 Primul nivel – input-ul – persoana şi situaţia
• Factorii personali se referă la caracteristici precum trăsăturile de personalitate,
atitudinile şi predispoziţiile genetice.

• Susceptibilitatea

• O stimă de sine înaltă

• Sexul agresorului

• Credinţele

• Valorile

• Atitudinile

• Scopurile
 Factorii situaţionali sunt reprezentaţi de toate caracteristicile principale ale
situaţiei:
provocări,
stimulente,
indicii agresive,
frustrări,
durere şi disconfort,
consumul drogurilor.

• Indiciile agresive sunt reprezentate de obiecte, imagini, cântece, persoane legate

în memoria individului de episoade agresive: arme, filme, jocuri video sau
persoane implicate în trecut sau în prezent în situaţii de agresiune.
 • Provocările: insulte, zeflemele, intimidări, brutalitate, agresiune fizică,
împiedicarea atingerii scopului propriu, percepţia nedreptăţii.

• Frustrarea – definită ca blocaj în calea atingerii unui scop

• Deplasarea agresiunii

• Durerea şi disconfortul produse de temperaturile ridicate, zgomotele puternice,

mirosurile neplăcute etc. cresc agresivitatea

• Droguri, alcool şi cafeină

Cel de-al doilea nivel - traseul pe care circulă input-urile: traseul cognitiv, traseul
afectiv şi traseul excitaţiei.

• Traseul cognitiv conţine gândurile şi scenariile ostile pe care individul le-a

achiziţionat de-a lungul experienţei sale.

• Cu cât sunt mai activate/stimulate de către mediul înconjurător sau mai utilizate
în diverse situaţii de viaţă, cu atât sunt mai uşor de accesat din memorie,
dobândind ceea ce Anderson şi Bushman numesc accesibilitate cronică.

• Traseul afectiv conţine sentimente de furie, mânie, ostilitate, susceptibilitate,

frică, cu alte cuvinte toată gama de sentimente negative asociate agresivităţii.

• Ataşate traseului afectiv sunt şi răspunsurile motorii expresive = reacţii

automate care apar în corp ca răspuns la emoţii specifice.
 Traseul excitaţiei
Starea de excitaţie poate influenţa agresivitatea pe următoarele trei căi:

• Poate întări tendinţele agresive, dacă acestea sunt dominante în structura de

personalitate a individului;

• Excitaţia provocată de surse irelevante poate fi interpretată de cel afectat ca fiind o

emoţie ostilă şi poate produce un răspuns agresiv = transferul excitaţiei

• Nivelele extreme de excitaţie fiziologică sau psihologică sunt interpretate de către

creier ca agresiune asupra individului, la fel ca durerea sau rănirea.

• Variabilele input, circulând pe cele trei trasee principale expuse mai sus, creează o
stare internă prezentă, cu impact direct asupra comportamentului agresiv efectiv al
individului
 Fenomene asociate actelor agresive

• Oportunitatea

• Suprimarea inhibiţiilor

• Bandura şi colaboratorii săi (1963) au identificat patru strategii principale prin

care oamenii îşi justifică actele agresive:

1. Identificarea scuzelor
2. Negarea responsabilităţii;
3. Minimalizarea consecinţelor acţiunii agresive;
4. Învinovăţirea, depersonalizarea sau dezumanizarea victimei.
 • Este pentru binele persoanei/grupului/societăţii

• Şi-a făcut-o cu mâna lui/ei

• A/Au meritat-o

• Dacă nu o fac eu, o să o facă ei

• De ce să plângă mama mea, să plângă mama lui/ei

• Există interese superioare etc.

• Dezumanizarea victimei are loc fie prin plasarea victimei în cel mai jos grup social
posibil, la marginea structurii sociale, fie prin caracterizarea ei ca fiind lipsită de
calităţi umane.

• Se pregăteşte în acest fel suprimarea standardelor morale ale viitorului agresor şi

se creează noi scenarii în care agresiunea nu e doar scuzabilă, ci e chiar necesară.
De asemenea, se creează condiţiile pentru suprimarea inhibiţiilor.

• În depersonalizare, individul se ascunde în spatele unor obiecte care îi permit

anonimatul: glugile Ku Klux Klan-ului, măştile hoţilor, uniformele negre etc.
 Motivaţiile împărtăşite

Baumeister şi Leary (1995) şi Hogan (1998) au arătat că ameninţările la adresa unor

nevoi sociale individuale sau de grup devin stimuli şi surse pentru
comportamentele agresive. Aceste nevoi sociale pot fi grupate în următoarele
categorii:

• Nevoi legate de stima de sine

• Nevoi legate de stima de grup
• Nevoi legate de recunoaşterea socială
• Nevoia de a crede că lumea este un loc just
• Nevoia de a aparţine unui grup social
 Rolul furiei

• Berkowitz (2001) a studiat rolul furiei în declanşarea agresivităţii şi a concluzionat

că aceasta are un rol cauzal.

• În primul rând, furia reduce inhibiţia în faţa agresivităţii prin găsirea de justificări
pentru actele agresive (mai ales pentru represalii) şi va interfera cu procesele
cognitive superioare reducând la tăcere mai ales judecata morală.

• În al doilea rând, furia contribuie la menţinerea activării stării agresive pentru o

lungă perioadă de timp,
 Soluţii

• Tratarea violenţei ca pe o problemă de sănătate publică

• Depistarea cât mai devreme a copiilor cu probleme de agresivitate şi

integrarea lor în colective cu comportamente non-agresive

• Predarea tehnicilor de rezolvare a conflictelor tuturor oamenilor

• Interzicerea armelor şi a pedepselor corporale

• Promovarea unor programe responsabile pentru copii

 Soluţii
• Investirea de bani şi programe în comunităţile cu risc de violenţă

• Promovarea educaţiei parentale

• Crearea de locuri de muncă şi a programelor vocaţionale

• Coordonarea comunicării între tineri, părinţi, şcoli, poliţie şi comunităţi

• Crearea unui număr mare de şcoli cu număr mic de copii

• Identificarea agresorilor violenţi responsabili de instigare şi izolarea lor de publicul

general