CANTUL XI

Primul ocol: Trufia, Omberto Aldobrandeschi. Oderisi da Gubbio. Provenzan Salvani.

„Părinte'-al nostru care-n ceruri stai, nu ţărmurit2, ci mai vârtos de dragul făpturilor ce-ai zămislit în rai,
slăvită fie numa Ta şi pragul
puterii Tale-n veci şi-n osanale
îţi mulţumească pruncul şi moşneagul.
Pogoare pacea-mpărăţiei Tale
spre noi3 ce-n van cu mintea-ne săracă
ne străduim s-aflăm spre dânsa cale.
Ca îngerii ce vrerea lor şi-o pleacă şi Ţie Ţi-o jertfesc4, cântând osana, la fel şi omul pe pământ să facă.
Şi dă-ne, Doamne, harul Tău şi mana5 de zi cu zi, căci fără ea-n pustie6 zadar ne zbatem şi-i degeaba goana.
Şi precum omul a ierta se-mbie,
nu sta nici Tu să-l judeci7 cât plăteşte,
ci iartă-i lui păcat şi silnicie.
Virtutea noastră care-ades tânjeşte n-o ispiti cu cel8 ce tronu-Ţi scurmă, ci mântuie-o de el care-o pândeşte.
Nu-i ruga9-aceasta pentru-a noastră turmă
ce n-are lipsă aici de ajutor;
ci-i pentru cei care-au rămas în urmă."
318
Astfel urându-şi10 cale bună lor şi nouă, bieţii, sub poveri îndură (precum în vis înduri poveri aori)
dureri şi chin cu fapta pe-o măsură'' şi se rotesc12 pe primul brâu trudiţi, spălându-se de neguri şi de zgură.
Şi dacă-acolo, pentru noi, smeriţi, ei milă cer, ce s-ar cădea pe lume să facă cei de ceruri îndrăgiţi?
Să-i ajutăm s-ar cuveni anume
ca limpezi13 şi curaţi cum e izvorul,
cu Domnu-n cer curând să se-mpreune.
„Vă ierte de păcat Mântuitorul şi-aripa vă descarce de povară, ca să zburaţi14 unde vă mână dorul,
ci ne-arătaţi, de ştiţi cumva, vreo scară; iar de mai multe se deschid vederii, pe cea mai lină ne-ndrumaţi şi-
uşoară;
căci soţul meu15, din pricina poverii ţăranii lui Adam ce-l înveşmânta, nu-ntinde pasul pe măsura vrerii."
Nu ştiu16 de cine fu tăcerea-nfrântă întru răspuns către maestrul meu, dar astfel auzii că se cuvântă:
„Veniţi cu noi pe malul drept mereu şi pas afla-veţi petrecând zăplazul, ce nu-i va fi nici celui viu prea greu.
De nu mi-ar frânge-acest pietroi grumazul şi căpăţâna ce se vru trufaşă, silindu-mă să plec în jos obrazul,
319
pe-acesta, ce-n tăcere mi se-nfaşă l-aş cerceta ca să-i stârnesc alean de greul pietrei ce-mi urzi cocoaşă.
Latin17 am fost şi viţă de toscan: Guglielmo18 Adobrandesco mi-a fost tată: nu-l veţi fi ştiind: seniorul de Soan.
De neamul meu19 şi gloria de-altădată fui mândru-atare încât, uitând c-acei ce nasc din lut sunt rupţi dintr-o
bucată,
atât de trufaş, m-am purtat cu-ai mei, încât murii; şi-n Siena, cum, se ştie şi-n Campagnatic pruncii-o ştiu şi ei.
Omberto20 sunt; şi nu-mi strică doar mie cusurul ei: toţi cei de-un neam cu mine sfârşiră rău, târâţi de semeţie.
Din vina ei pietroiu-n frâu mă ţine şi va să-l port spre-a săvârşi în moarte ce viilor a săvârşi revine."
Plecat-am ochii ascultând deoparte, şi unu-atunci, nu cel dintâi, anume ca să mă vadă, se suci21 din toarte,
mă cunoscu22 şi mă chemă pe nume, privind cu greu cum înduram ca-n vis povara lor umblând desprins de lume.
„O, începui, nu eşti tu Oderis23 podoaba Gubbiei şi a preamândrei arte numită «înluminură24» la Paris?"
„Mai calde râd25, răspunse el, din carte culorile lui Franco26; drept aceea a lui e gloria şi a mea e-n parte.
320
Cât fost-am viu mi-am zăvorât cu cheia trufiei gândul, căci râvneam cu sete desăvârşirii să-i răpesc scânteia.
Din vina ei mă port adus de spete; şi nici aici27, de n-ar fi fost să chem cerescul har, nu m-aş fi prins în cete.
Deşartă glorie28! Mărginiţi suntem! vlăstaru-i crud pe culme sus nu dură de nu-i hrănit de şi mai triste vremi.
Credea29 şi Cimabue că-n pictură e neîntrecut, dar Giotto, azi, să ştii, i-umbreşte faima şi i-o-neacă-n zgură.
La fel şi Guido30 celuilalt31 răpi
al limbii nimb32; şi poate-i viu cel care
pe amândoi din cuib îi va goni
33
A lumii vâlvă34-i vânt făcut să zboare când ici, când colo, şi să iste brume, schimbându-şi numa după ţărm şi
mare.
Ţi-or şti urmaşii mai vîrtos de nume de lepezi carnea-ncărunţit sub glie, decât de mori la sânul blândei mume
de-o trece-un veac35? Răstimp ce-n veşnicie e mult mai scurt de cum e clipa faţă de-al roţii-ocol pe bolta sinilie.
De numa celui36 ce-mi păşeşte-n faţă vuia Toscana, pe când azi, ingrată, nici Siena n-o rosteşte, unde-i viaţă
fu domn anţărţ, când plânse-ngenuncheată Florenţa, ce pe-atunci era trufaşe la fel pre cât e astăzi de stricată.
321
Ca firul ierbii37 care moare-n faşe e faima voastră, când culoarea-i stinge cel ce sămânţa sub pământ i-o-
ngroaşe."
„Cu umilinţă38 vorba ta mă-ncinge; dar cine-i duhul pomenit, grăii, ce-n faţa ta povara-n mers împinge?"
„E Provenzan Salvani, glăsui, şi fiindcă Siena a râvnit s-o vază îngenuncheată39-n faţa lui e-aci.
Se-nvârte-astfel40 fără răgaz şi-oftează
de când e mort; atare ban plăteşte
cel care-n lume mult prea mult cutează."
„De cel ce moartea aşteptând, tânjeşte întru căinţă, '1 întrebai uimit, şi nu aici, ci colo jos41 se-opreşte,
cât timp în trup pe lume-a vieţuit,
de nu-l ajută rugăciuni supuse,
lui cum de pragul nu i-a fost oprit?"
„Când42 fu ajuns în culmea gloriei, spuse, uitând ruşinea,-n piaţa Sienei mare, de bună voie a cerşi se puse.
Şi vrând să scape-un prieten scump din fiare,
de Carlo-ntemniţat şi prigonit,
cerşi zvâcnind43 din cap până-n picioare.
Atâta-ţi spun44; cuvântu' mi-e-ncâlcit, dar soţii tăi curând vor face-astfel ca tâlcul lui să-ţi fie desluşit.
Atare faptă45-! mântui pre el."
322