Osteoporoza

Osteoporoza reprezintă o afecţiune scheletică

sistematică, caracterizată de o masă osoasă scazută
şi deteriorare micro-arhitecturală a ţesutului osos, cu
creşterea consecutivă a fragilitaţii osoase şi a
susceptibilităţii la fracturi. Este una din cele mai
răspândite boli osoase ce se manifestă mai ales la
persoanele vârstnice şi la femei după menopauză,
dar poate afecta ambele sexe la orice vârstă.
 Cuvantul ,,osteoporoză’’ are originea în limba
greacă, inseamnând ,,os poros’’. Deşi sub aspect
exterior oasele au aceleaşi dimensiuni ca cele
normale, cu excepţia vertebrelor care sunt tasate, in
compoziţia lor există mai puţin material osos
adevarat. Aceasta le face fragile şi uşor de fracturat.
 Aşa cum bine ştim, ţesutul osos este format din
colagen care conţine celulele osoase numite
osteocite. Acestea sunt de doua tipuri: osteoblaste
( care clădesc osul) şi osteoclaste ( care il resorb).
In osteogeneză, specifică copiilor şi adolescenţilor,
există un echilibru intre acţiunea osteoblastelor şi
cea a osteoclastelor, care asigură menţinerea masei
osoase la valori normale. Odată cu inaintarea in
vârstă acţiunea acestora se va dezechilibra în
favoare osteoclastelor. Cănd acest dezechilibru este
din ce în ce mai mare, procesul devine patologic si
denumit osteoporoză.
 ,,Hoţul tăcut’’
Osteoporoza este supranumita şi ,,hoţul tăcut’’,
pentru că poate afecta sistemul osos de ani de zile
fără a fi depistată. Mai mult, este o boală fără dureri,
de care ne dăm seama doar atunci când se produc
fracturi.
 Pierderea de masă
osoasă se realizează mai
ales prin expansiunea
cavităţii medulare datorită
resorbţiei osoase corticale
dinspre endost,
determinând scăderea
cortexului. Această
pierdere se manifestă mai
ales la nivelul vertebrelor
şi la extremitatea distală a
radiusului, în special la
femei, şi la nivelul oaselor
şoldului la ambele sexe.
 Factorii care determină scăderea masei osoase:
- Cauze genetice
- Sexul
- Vârsta
- Factori hormonali
- Factori medicamentoşi
- Greutatea corporală
- Alcoolul
- Fumatul
- Aportul scăzut de calciu şi vitamina D
 Menopauza şi osteoporoza
La ambele sexe osteoporoza se poate
manifesta după vârsta de 40-50 de ani, însa la femei
acest risc creşte foarte mult după instalarea
menopauzei.
În menopauză lipsa de hormoni sexuali(
estrogen şi testosteron) creşte durata de viaţa a
osteoclastelor. Date recente dovedesc că
tratamentul de înlocuire cu hormon estrogen
încetineşte procesul de resorbţie, însă atunci când
este utilizat pe termen lung nu scade frecvenţa
fracturilor ci măreşte riscul apariţiei cancerului
mamar.
 Clasificarea osteoporozei
1- Osteoporoza primară, idiopatică, reprezentând 75%
din totalul cazurilor de osteoporoză, care se clasifică
la rândul ei în:
-osteoporoza comună, care cuprinde: osteoporoza
de menopauză şi cea senilă;
-osteoporoza idiopatică a adultului tânăr;
-osteoporoza idiopatică juvenilă.
2- Osteoporoza secundară: este cauzată de o serie de
factori patologici precum boli endocrine, digestive,
boli genetice, imobilizare prelungită la pat,osteopatii
maligne( tumori osoase).
 Osteoporoza comuna
-Ost. de menopauză: dispariţia hormonilor sexuali
declanşează şi întreţin acest tip de osteoporoză,
specific sexului feminin. Piederile de masă osoasă
după menopauză, înregistrează cu 10-20% mai mult
ca la bărbaţi.
-Ost. senilă, apare la ambele sexe dupa vârsta de 60-
70 de ani. Unul dintre mecanismele care duc la
osteoporoză este reprezentat de măduva osoasa
care nu mai are aceeaşi capacitate de a forma celule
osteoblaste.
-Ost. idiopatică a adultului tânăr este întâlnită la
ambele sexe, prezentând manifestări precum fracturi
ale corpurilor vertebrale, coastelor, sacrului şi ale
oaselor periferice
-Ost. idiopatică juvenilă, afecteaza ambele sexe intre
8-14 ani, manifestându-se timp de doi ani cu dureri
osoase si fracturi după traumatisme minime. Apoi
totul revine la normal şi continuă creşterea normală
a ţesutului osos.
 Diagnosticul de osteoporoză
Examenul radiologic şi osteodensitometria (DLKA-
SCAN sau Dual Energy X-R) stabilesc diagnosticul de
osteoporoză. Diagnosticul de fineţe se realizează prin
tomografie computerizată şi analiza activităţii neutronice.
Poate fi descoperită şi întâmplător cu ocazia unor
radiografii care evidenţiază:
 transparenţa mărită a oaselor;
 vertebre cu modificări ale formei (biconcave, deformate);
 textură trabeculară rarefiată în diafize şi corpurile
vertebrale.
 Manifestarile clinice
Manifestările clinice constau în fracturi la nivelul
corpurilor vertebrale, pumnului şi şoldului, în urma
unor traumatisme minime, mişcări sau eforturi care
de obicei sunt normale.
 Fracturile la nivelul coloanei se datorează faptului că
la nivelul vertebrelor osteoporotice cu o masă osoasă
scazută, distribuirea tensiunilor se face pe o suprafaţă
mai mică, având deci tensiuni locale mari pentru
suprafaţa respectivă, ceea ce creşte riscul de fractură.
Diminuirea masei osoase duce la deformarea şi
turtirea corpurilor vertebrali cu scăderea progresivă în
înălţime ( cu 5-25 de cm) a persoanei afectate şi la
apariţia gibozitaţii sau aspectului de cocoasa.
 Fractura de şold apare de regulă în urma unui
traumatism sau după o cădere din poziţia ortostatică.

Fracturile pumnului se produc cel mai frecvent

prin cădere cu sprijin pe podul palmei; este afectată
epifiza distală a radiusului.
 Tratamentul osteoporozei
 Profilaxia osteoporozei: aport optim de calciu şi vitamina
D alături de o alimentaţie sănătoasă, menţinerea unui stil
de viaţă activ.
 Tratamentul medicamentos:cel mai folosit tratament este
denumit THS( tratamentul hormonal de substituţie) care
previne pierderea de ţesut osos scăzând riscul dezvoltării
osteoporozei. Are efect secundar, luat pe termen lung
creşte riscul de cancer mamar.
 Rolul kinetoterapiei: programul de kinetoterapie trebuie
să includa exerciţii analitice,adresate tuturor segmentelor
corpului cât şi cele generale, precum mersul, mers pe
bicicleta ergometrică, exerciţii cu obiecte uşoare; exerciţii
de ameliorare a forţei şi a rezistenţei musculare, exerciţii
pentru asuplizarea articulaţiilor şi a ţesuturilor moi
contracturate.