Universitatea˝ Dunărea de Jos˝

Facultatea de Medicină și Farmacie

Dr. IŞFAN DUMITRU

1. Venele (Venae)

Diferit de sistemul arterial al marii circulaţii, reprezentat de ramurile unei

singure artere mari — artera aortă — sistemul venos al marii circulaţii adună şi
transportă sângele venos spre atriul drept prin două vene mari :
-vena cavă superioară
-vena cavă inferioară.

Vena cavă superioară (Vena cava superior)

Vena cavă superioară adună sângele venos din jumătatea
supradiafragmatică a corpului, respectiv de la cap, gât, membrele superioare şi
torace. Ea este situată în etajul superior al mediastinului anterior şi ia naştere în
dreptul primei articulaţii sternocostale drepte, prin unirea venelor brahiocefalice,
dreaptă şi stângă.
Ea are o porţiune extra- şi alta intrapericardică şi se varsă, prin orificiul
venei cave superioare, în atriul drept. În apropierea locului de vărsare în atriu,
primeşte ca afluent, pe faţa posterioară, vena azygos.
Venele brahiocefalice, dreaptă şi stângă se formează la baza gâtului în
dreptul articulaţiei sternoclaviculare, prin unirea venei jugulare interne cu vena
subclavie, unde alcătuiesc aşa-numitul unghi venos.
În unghiul venos stâng se varsă canalul toracic, iar în cel drept duetul
limfatic drept.
 Vena brahiocefalică dreaptă este mai scurtă şi are un traiect rectiliniu, iar
cea stângă, mai lungă şi cu direcţie oblică spre dreapta, se află posterior de
manubriul sternal şi anterior de arterele arcului aortic.
Afluenţii venelor brahiocefalice sunt : venele plexului tiroidian care adună
sângele de la glanda tiroidă, partea inferioară a laringelui şi faringelui:
-venele cervicale profunde
-venele timice
-traheale
-mediastinale
-venele esofagiene etc.

1.Vena jugulară internă adună sângele venos din craniu, orbită, din unele
regiuni profunde ale feţei şi de la unele organe cervicale.
Ea se formează la nivelul găurii jugulare din baza craniului şi începe cu o
dilataţie numită bulbul superior al venei jugulare, în care se varsă sinusul sigmoid
al durei mater.
Străbate apoi descendent regiunile gâtului, mergând lateral de artera
carotidă internă şi carotida comună, formând, împreună cu nervul vag,
mănunchiul vasculonervos al gâtului.
Înainte de a se uni cu vena subclavie, ea prezintă o altă dilataţie, denumită
bulbul inferior al venei jugulare.
.
Afluenţii venei jugulare interne sunt:
-sinusurile venoase ale durei mater, în care se varsă :
-venele oftalmice
-venele encefalului
-venele emisare şi diploice.

Pe lângă aceşti afluenţi, mai primeşte :

-venele plexului faringian
-vena linguală
-vena facială
-venele tiroidiene superioare
-vena sternocleidomastoidiană
-un ram anastomotic din vena retromandibulară sau facială posterioară,în care
se varsă venele temporale superficiale şi plexul venos pterigoidian
1.
 Sinusurile durei mater sunt colectoare venoase mari din cutia craniană, cu
perete impropriu, format prin dedublarea durei mater şi a prelungirilor ei. Pe
faţa internă a oaselor cutiei craniene, sinusurilor durei mater le corespund
şanţurile cu acelaşi nume.
Astfel, sinusul sagital superior, corespunzând şanţului sagital superior, este
cuprins în marginea fixă a coasei creierului şi se întind posterior până la
protuberanţa occipitală internă, unde se varsă în confluentul sinusurilor venoase
de la acest nivel.
Sinusul sagital inferior se află în marginea liberă a coasei creierului şi se
varsă posterior, în sinusul drept de pe linia mediană a cortului cerebelului.
Sinusul drept reprezintă continuarea venei mari a creierului (vena Galen) şi se
varsă, la rândul său, tot în confluentul sinusurilor venoase.
Sinusul transvers, unul dintre sinusurile mari şi pereche ale durei mater, se
întinde de la confluentul sinusurilor venoase, din dreptul protuberantei
occipitale interne, la baza stâncii temporalului, unde se continuă cu sinusul
sigmoidian. Acesta se varsă în partea cranială a bulbului superior al venei
jugulare interne. Pe părţile laterale ale corpului osului sfenoid se găsesc
sinusurile cavernoase, străbătute de artera carotidă internă şi legate între ele prin
sinusuri inter cavernoase.
Sinusurile cavernoase se leagă cu sinusul transvers şi vena jugulară internă
prin sinusurile pietroase superior şi inferior, care merg paralel cu marginile
superioară şi inferioară ale stâncii temporalului.
 Venele oftalmice superioară şi inferioară sunt afluenţi ai sinusurilor
cavernoase.
Principalii afluenţi ai sinusurilor durei mater sunt venele encefalului. Pe lângă
acestea, în sinusurile durei mater se varsă venele diploice ale oaselor craniului,
care, împreună cu venele emisare, stabilesc anastomoze între sinusurile durei
mater şi reţeaua venoasă extracraniană din părţile moi ale capului, cum sunt :
-venele frontale
-temporale
-occipitale
-mastoidiene.

Sângele venos de la nivelul capului şi al gâtului mai este colectat de aşa-

numitele :
-vene jugulare superficiale
-vena jugulară externă
-vena jugulară anterioară.

Vena jugulară externă ia naştere din venele occipitală, vena

retromandibulară şi auriculară posterioară şi merge spre baza gâtului, unde se
varsă în unghiul venos dintre vena jugulară internă şi vena subclavie.
Vena jugulară anterioară se formează în regiunea anterioară a gâtului şi se
varsă în vena jugulară externă sau în unghiul venos de la baza gâtului.
 Venele membrului superior
Sângele venos de la nivelul membrului superior este colectat de două reţele
venoase — una profundă şi alta superficială.
Intre cele două reţele există anastomoze. Atât venele profunde, cât şi cele
superficiale posedă valvule venoase.
Venele profunde însoţesc arterele membrului superior şi poartă acelaşi nume ca
arterele, fapt pentru care se numesc şi vene comitante. De regulă, arterele mici şi
mijlocii sunt însoţite de câte două vene. Ele încep cu venele digitale şi
metacarpiene palmare, care se varsă în arcadele venoase palmare, şi se continuă
cu venele ulnare, radiale şi brahiale.
Venele brahiale se unesc şi formează vena axilară, care este unică, şi se
continuă cu vena subclavie. Vena subclavie corespunde arterei şi este situată
anterior de aceasta. Ca afluenţi colaterali, ea primeşte vena transversa gâtului, vena
toracică internă, vena vertebrală etc. Prin unirea cu vena jugulară internă, vena
subclavie participa la formarea venei brahiocefalice.
Venele superficiale sau cutanate ale membrului superior nu sunt însoţite de
artere şi îşi au originea în reţeaua venoasă dorsală a degetelor, care se continuă cu
reţeaua venoasă dorsală a mâinii. Din această reţea şi din venele superficiale de
calibru mult mai mic de pe faţa palmară a mâinii, sângele venos este drenat spre
venele superficiale ale antebraţului, situate mai ales pe faţa anterioară.
Dintre acestea, cele mai mari şi constante sunt :
-vena cefalică
-vena bazilică şi vena mediană a antebraţului.
 Vena cefalică merge pe partea radială a antebraţului şi se varsă în vena
axilară, în spaţiul deltopectoral.
Vena bazilică merge pe partea ulnară a antebraţului şi ajunge în şanţul
bicipital medial al braţului, unde se varsă în venele brahiale sau mai sus, în
vena axilară.
Vena mediană a antebraţului străbate regiunea mijlocie a acestuia şi se
varsă în vena mediană a cotului. Aceste vene sunt locul de elecţie pentru
injecţiile intravenoase.
Vena azygos este un trunchi venos situat în mediastinul posterior, la
dreapta canalului toracic şi a aortei. Ea îşi are originea în abdomen, în vena
lombară ascendentă dreaptă, care, străbătând muşchiul diafragm, devine
vena azygos şi se varsă în vena cavă superioară. Corespunzător ei, pe
flancul stâng al coloanei vertebrale se află vena hemiazygos, cu aceeaşi origine
şi traiect şi care se varsă în vena azygos. Ambele vene colectează sângele
venos din :
-venele intercostale, care, la rândul lor, primesc vene din muşchii
jgheaburilor vertebrale şi venele coloanei vertebrale şi măduvei spinării.
 Vena cavă inferioară (Vena cava inferior)

Vena cavă inferioară, cea de-a doua venă mare a circulaţiei mari,
adună sângele venos din jumătatea subdiafragmatică a corpului, respectiv
din abdomen, bazin şi membrele inferioare.
Se formează prin unirea venelor iliace comune — dreaptă şi stângă —
şi urcă prin spaţiul retroperitoneal spre diafragm, fiind situată la dreapta
aortei abdominale.
Afluenţii venei cave inferioare sunt :
-venele frenice inferioare şi lombare
-venele renale
-vena suprarenală dreaptă
-vena testiculară dreaptă la bărbat
- vena ovariană dreaptă la femeie
-venele hepatice.

Venele hepatice sunt două sau trei trunchiuri venoase scurte şi de

calibru mare, care aduc sângele din ficat, unde continuă de altfel vena portă.
 Vena portă este un colector venos mare care adună sângele din întreg tubul
digestiv subdiafragmatic şi glandele anexe, la care se adaugă splina. Ea se
formează înapoia colului pancreasului, prin unirea trunchiului venos format de
vena splenică şi mezenterică inferioară cu vena mezenterică superioară.
In traiectul ei spre ficat se alătură canalului coledoc şi arterei hepatice, faţă de
care este situată posterior, participând la formarea pediculului hepatic, cuprins în
marginea liberă a omentului mic. In hilul ficatului se împarte în :
-ramurile lobare dreaptă şi stângă, apoi în ramuri tot mai mici, până la reţeaua
de capilare sinusoide din lobului hepatic.
Asigură vascularizaţia funcţională a ficatului. Capilarele sinusoide se varsă în
vena centrală, care este capătul de origine a venelor hepatice.
Vena portă începe deci cu o reţea capilară în peretele tubului digestiv şi
anexelor sale şi se termină cu reţeaua de capilare sinusoide în lobului hepatic,
formând astfel ceea ce se numeşte un sistem port venos (o dublă capilarizare pe
traiectul unei vene). Între ramurile venelor tributare venei porte şi cele tributare
venelor cave — superioară şi inferioară — există în anumite regiuni anastomoze
portocave, care permit derivaţia sângelui portal spre sistemul venelor cave, în caz
de obstrucţie pe traiectul venei porte.
Vena iliacă comună (dreaptă şi stângă) ia naştere în dreptul articulaţiei
sacroiliace, prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă şi se uneşte cu cea de
partea opusă, formând vena cavă inferioară.
Vena iliacă internă sau hipogastrică adună sângele venos din pelvis, prin ramuri
parietale şi viscerale.
 Ramurile parietale însoţesc arterele cu acelaşi nume şi sunt:
-venele fesiere superioare şi inferioare
-venele obturatoare
-venele sacrale laterale
-venele iliolombare.

Ramurile viscerale formează plexuri venoase, cu traiect independent de artere,

şi sunt :
-plexul venos ruşinos, care colectează sângele de la organele genitale externe,
perineu şi rectul perineal;
-plexul venos vezical, situat pe faţa anterioară şi fundul vezicii urinare,
anastomozat cu plexul ruşinos, cu plexul prostatic, la bărbat, şi uterovaginal, la
femeie ;
-plexul venos uterovaginal înconjură de o parte şi de alta uterul şi vaginul şi,
prin venele uterine, se varsă în vena iliacă internă, iar prin venele ovariene, în
vena cavă inferioară ;
-plexul venos prostatic se află în jurul prostatei (la bărbat) ;
-plexul venos rectal sau hemoroidal, situat la nivelul rectului, se formează prin
anastomoza venelor rectale superioară, medie şi inferioară.

Vena iliacă externă este continuarea venei femurale de la nivelul coapsei şi are
ca afluenţi: vena epigastrică inferioară şi vena circumflexă iliacă profundă.
 Venele membrului inferior

Sângele venos de la nivelul membrului inferior este printr-o reţea venoasă

profundă şi alta superficială, anastomozate între ele. Venele sunt prevăzute cu
valvule,iar anastomozele dintre cele două reţele se fac prin aşa-numitele vene
perforante.
Venele profunde însoţesc arterele cu acelaşi nume şi sunt câte două pentru
fiecare arteră de calibru mic şi mijlociu.
Ele încep cu :
-venele digitale şi metatarsiene plantare
-arcada venoasă plantară
-venele tibiale anterioare şi posterioare
-venele peroniere
-vena poplitee, care se continuă la coapsă cu vena femurală.

Vena femurală merge paralel cu artera până în dreptul ligamentului

inghinal, unde trecând prin lacuna vasculară se continuă cu vena iliacă,
externă.
Venele superficiale îşi au originea în venele digitale dorsale şi reţeaua
venoasă dorsală a piciorului, de unde pleacă două trunchiuri venoase mari :
-vena safenă mică
-vena safenă mare.
 2. Circulaţia fetală
Circulaţia sângelui în perioada fetală a vieţii intrauterine este diferită, în mare
parte, de cea a adultului. Funcţional, aceasta se explică prin faptul că organismul
fetal este dependent de cel matern. Aportul de oxigen şi substanţe hrănitoare,
precum şi eliminarea bioxidului de carbon şi a produşilor rezultaţi din metabolism
în corpul fetal se realizează prin intermediul organismului mamei.
La făt deci plămânii nu funcţionează, de unde şi absenţa circulaţiei mici sau
pulmonare.
Organul de schimb între organismul fătului şi cel al mamei îl constituie placenta.

Bazele anatomice ale circulaţiei fetale sunt date de prezenţa, la nivelul

aparatului cardiovascular al acestuia, a unor dispozitive care funcţionează numai
în timpul vieţii fetale şi dispar după naştere, cum sunt :
•prezenţa găurii ovale (Botal) în septul interatrial ;
•prezenţa canalului arterial (Botal) care leagă trunchiul arterei pulmonare de aortă,
scurtcircuitând astfel sângele din trunchiul arterei pulmonare în marea circulaţie şi
ocolind plămânii ;
•prezenţa canalului venos (Arantius) care leagă vena ombilicală de vena cavă
inferioară, prin care o mare parte din sângele adus de această venă ocoleşte ficatul ;
•prezenţa şi funcţionarea venei ombilicale şi a celor două artere ombilicale, care
împreună formează cordonul ombilical şi fac legătura dintre placentă şi corpul
fătului ;
•prezenţa placentei.
 Sângele arterial este preluat în placentă de vena ombilicală care pătrunde
prin orificiul ombilical în abdomen şi se îndreaptă spre faţa viscerală a
ficatului fătului. La acest nivel, o parte mică din sânge trece în ficat şi din ficat
ajunge în vena cavă inferioară.
Cea mai mare parte a sângelui adus de vena ombilicală trece însă, prin
canalul venos Arantius, în vena cavă inferioară. Din aceasta sângele ajunge în
atriul drept, unde se amestecă parţial cu sângele adus de vena cavă
superioară şi, datorită prezenţei valvulei venei cave inferioare la vărsarea
acesteia în atriu, este dirijat, prin gaura ovală, în atriul stâng de unde trece în
ventriculul stâng şi, prin aortă, în circulaţia mare a corpului fătului.
O altă parte a sângelui din atriul drept trece prin ostiul atrioventricular
drept în ventriculul drept, de unde este expulzat în trunchiul pulmonar. Din
acesta însă, datorită prezenţei canalului arterial, sângele ajunge în aortă şi
deci în circulaţia mare a corpului fetal.
Sângele din corpul fătului este transportat înapoi spre placentă prin
arterele ombilicale, ramuri ale arterelor hipogastrice.
În circulaţia fetală, sângele arterial este amestecat cu cel venos.
 La naştere, când plămânul intră în funcţiune, se stabileşte circulaţia
definitivă şi, ca urmare, se produc următoarele modificări: gaura ovală se
închide, iar canalul arterial se obstruează, transformânduse în ligament
arterial;
Vena ombilicală, prin ligatura şi secţionarea cordonului ombilical se
transformă în ligamentul rotund al ficatului ; canalul venos Arantius devine
ligament venos; cu excepţia unei mici părţi de la originea lor din artera
hipogastrică, arterele ombilicale se obstruează, formând ligamentele ombilicale
laterale de pe faţa posterioară a peretelui anterior al abdomenului.
 3. Sistemul limfatic (Systema lymphaticum)

Sistemul limfatic este o cale derivată a aparatului cardiovascular, care,

printr-un sistem de vase şi ganglioni limfatici, transportă limfa spre venele
marii circulaţii.
La origine este alcătuit dintr-o reţea închisă de capilare limfatice, care se
găsesc în toate ţesuturile corpului şi care, la rândul lor, se continuă cu vase
limfatice superficiale sau profunde.
Pe traiectul vaselor limfatice se interpun ganglionii limfatici. Vasele care
aduc limfa spre ganglioni se numesc vase aferente, iar cele care pleacă,
eferente.
Toate vasele limfatice din corp converg, în ultima instanţă, spre două
trunchiuri limfatice mari :
-canalul sau duetul toracic
-duetul limfatic drept.
 3.1. Structura vaselor şi ganglionilor limfatici

Capilarele limfatice, de calibru deseori mai mare decât al capilarelor

sanguine, prezintă pe traiectul lor strangulări şi dilataţii. Ele formează o
reţea închisă sau terminală, deoarece capătul de oricine al capilarului din
spaţiul interstiţial este închis „în deget de mănuşă” sau „în fund de sac”.

Vasele limfatice (vasa limphatica) au peretele mai gros şi prezintă pe

traiectul lor valvule semilunare, care favorizează circulaţia limfei. Stratul
endotelial ai vaselor limfatice de calibru mic este înconjurat de un strat de fibre
colagene şi elastice, printre care se află şi puţine fibre musculare netede.
Vasele cu calibru mai mare de 0,2 mm au peretele alcătuit din trei straturi :
-intimă
-medie
-adventice.

Ganglionii limfatici (nodi lymphatici) sunt înveliţi la exterior de o capsulă

fibroasă. Ţesutul conjunctiv al capsulei se continuă cu cel din hilul
ganglionului limfatic. Din capsulă şi hil pleacă trabecule fibroase care pătrund
în ganglion şi împreună cu ele merg vase sanguine.
 Parenchimul este format din ţesutul limfoid, dispus în ochiurile unei reţele
de ţesut reticular. Partea sa periferică formează corticala, iar în centru se află
medulara.
Diferenţa dintre cele doua zone constă în modul de organizare a ţesutului
limfoid. Astfel, corticala este formată din ţesut limfoid difuz, care se continuă
cu cordoanele din medulară, şi din grămezi de ţesut limfoid, care formează
mici noduli sau foliculi limfatici.
Medulara este alcătuită din cordoane de ţesut limfoid, ramificate şi
anastomozate între ele, din trabecule ce pleacă din capsulă şi hil şi din
sinusurile limfatice ale medularei.
Sinusurile sunt spaţii neregulate, cu perete discontinuu, format din celule
reticuloendoteliale.
Vasele aferente pătrund în circumferinţa ganglionului, prin capsulă, şi se
deschid într-un sinus subcapsular sau marginal. Din acesta limfa trece, prin
sinusuri intermediare, în sinusurile medularei, care se continuă cu vasele eferente,
ce părăsesc ganglionul prin hil.
Vasele sanguine pătrund în ganglion prin hil şi altele, de calibru mic, prin
capsulă, capilarizându-se în trabeculele fibroase.
Funcţional, ganglionii limfatici sunt cele mai active organe producătoare de
limfocite, au rol în fagocitoză, prin celulele macrofage pe care le conţin, şi participă
la elaborarea de anticorpi.
3.2. Vasele şi ganglionii limfatici regionali
Limfa din diversele regiuni şi organe ale corpului este colectată, prin vase
aferente, de grupele ganglionare regionale şi condusă treptat, prin vase eferente,
spre cele două trunchiuri colectoare mari :
-canalul toracic
-duetul limfatic drept.

Capul şi gâtul
Limfa din regiunile capului şi gâtului este colectată de vase limfatice
tributare următoarelor grupe de ganglioni :
- ganglionii occipitali;
- ganglionii retroauriculari;
- ganglionii parotiroidiem
- ganglionii submandibulari
- ganglionii submentali;
- ganglionii bucali adună limfa din regiunile profunde ale feţei, orbită,
cavităţile nazale, fosa infratemporală, faringe ;
- ganglionii retrofaringieni colectează limfa de la faringe, tuba auditivă şi
partea posterioară a cavităţilor nazale ;
- ganglionii prelaringieni primesc limfa din partea inferioară a laringelui ;
- ganglionii cervicali superficiali, situaţi în unghiul superior al trigonului
carotidian, primesc limfa de la ganglionii occipitali, retroauriculari,
parotidieni şi submandibulari;
- ganglionii cervicali profunzi, situaţi în lungul venei jugulare interne,
formează un grup superior, care adună limfa din regiunile capului, şi un grup
inferior, situat în regiunea supraclaviculară, în care se varsă limfaticele
eferente ale grupului superior şi din regiunile gâtului; vasele eferente ale
acestui grup se varsă în trunchiul jugular.
 Membrul superior şi peretele toracic

Vasele limfatice superficiale şi profunde din regiunea mâinii şi a antebraţului

se opresc parţial la ganglionii cubitali profunzi şi superficiali de pe faţa antero-
medială a cotului. Ca ultim releu ganglionar, toate limfaticele membrului
superior se varsă în ganglionii axilari.
Ganglionii axilari, situaţi în regiunea cu acelaşi nume dintre rădăcina
braţului şi peretele lateral al toracelui, sunt dispuşi în mai multe grupe
ganglionare :
- grupul lateral (brahial) colectează limfa din cea mai mare parte a membrului
superior ;
- grupul subscapular primeşte limfa din regiunea umărului şi a cefei ;
- grupul pectoral, din peretele toracic şi glanda mamară, precum şi din peretele
abdominal (partea supraombilicală);
- grupul central primeşte vasele aferente ale grupelor precedente ;
- grupul apical primeşte vasele eferente ale grupului central, limfatice
superficiale de la nivelul membrului superior care merg împreună cu vena
cefalică şi, uneori, limfatice din partea superioară a glandei mamare ; vasele
eferente ale acestui grup merg la ganglionii supraclaviculari şi de aci în trunchiul
subclavicular.
 Cavitatea toracică
Limfaticele din cavitatea toracică drenează limfa spre ganglionii parietali şi
viscerali.

Ganglionii parietali sunt dispuşi în trei grupe mari:

1.sternali (care adună limfa din partea anterioară a spaţiilor intercostale şi
partea medială a glandei mamare);
2.intercostali, la care vin vase aferente din partea posterioară a spaţiilor
intercostale;
3. frenici (diafragmatici), în care se varsă vase limfatice din muşchiul
diafragm şi limfatice superficiale ale ficatului.

Ganglionii viscerali sunt reprezentaţi de grupele:

- ganglionilor mediastinali anteriori
- mediastinali posteriori
- traheobronşici.
Vasele eferente ale ganglionilor viscerali se varsă în trunchiul
bronhomediastinal.
 Abdomen şi pelvis

Limfaticele abdomenului şi pelvisului drenează limfa spre ganglionii parietali şi

viscerali.
Ganglionii parietali sunt situaţi retroperitoneal, formând următoarele grupe :
- ganglionii iliaci, de pe traiectul vaselor iliace externe, la care vin vase eferente
de la ganglionii inghinali, care adună limfa de la membrul inferior ;
- ganglionii iliaci interni, de pe traiectul vaselor iliace interne, care colectează
limfa din pereţii pelvisului şi din organele pelviene ;
- ganglionii sacrali, de pe faţa anterioară a sacrului, care trimit vasele eferente
în ganglionii iliaci interni ;
- ganglionii lombari, în număr de 20—30, situaţi de o parte şi de alta a aortei
abdominale; la ei vin vasele eferente ale grupelor precedente, iar vasele lor eferente
se unesc formând trunchiurile lombare stâng şi drept.
 Ganglionii viscerali sunt situaţi în vecinătatea organelor şi formează
următoarele grupe :
- ganglionii anorectali, care varsă limfa în ganglionii cacrali;
- ganglionii ileocolici, colici (drepţi, mijlocii, stângi);
- ganglionii mezenterici, din grosimea mezenterului (peste 100 la număr) ;
- ganglionii gastrici drepţi şi stingi;
- ganglionii pancreaticolienali din lungul vaselor splenice ;
- ganglionii hepatici, din partea hepatoduodenală a omentului mic;
- ganglionii celiaci.

Vasele eferente ale ganglionilor viscerali converg, treptat, spre trunchiul

intestinal — un colector nepereche —, care se varsă în cisterna chyli.
 Membrul inferior

Vasele limfatice profunde ale membrului inferior trec paralel cu venele

profunde şi străbat ganglionii tibiali anteriori şi poplitei, după care ajung la
ganglionii inghinali.
Vasele superioare merg împreună cu venele safene mică şi mare. Principalul
grup ganglionar al membrului inferior îl constituie ganglionii inghinali superficiali
şi profunzi. Aceştia sunt situaţi la rădăcina coapsei, pe faţa anterioară, sub
ligamentul inghinal şi colectează limfa din regiunea infraombilicală a peretelui
abdominal, organele genitale externe, perineu şi regiunea fesieră.
Vasele eferente ale ganglionilor inghinali străbat lacuna vasculară şi,
pătrunzând în abdomen, se varsă în ganglionii iliaci de pe traiectul vaselor iliace
externe.
 Trunchiurile limfatice mari

Limfa colectată din ţesuturi şi organe, după ce străbate treptat releele

ganglionilor regionali, circulă prin vasele eferente ale acestora spre trunchiurile
colectoare mari, din care, prin canalul toracic şi duetul limfatic drept, se varsă în
sistemul venos în cantitate de aproximativ 1 500 ml/24 de ore.

Trunchiurile limfatice mari din corpul uman sunt următoarele:

- trunchiul jugular
- subclavicular
- bronhomediastinal
- lombar, intestinal
- duetul limfatic drept
- canalul toracic.

Trunchiul jugular primeşte limfa din ganglionii cervicali profunzi, deci din
regiunile capului şi gâtului.
Trunchiul subclavicular colectează vasele eferente din ganglionii axilari şi
supraclaviculari, respectiv limfa de la membrul superior şi o parte a peretelui
toracic.
Trunchiul bronhomediastinal adună limfa din ganglionii parietali şi viscerali ai
toracelui.
 Trunchiurile jugular, subclavicular şi bronhomediastinal din partea
dreaptă se varsă în ductul limfatic drept (ductus lymphaticus dexter). Acesta
este un colector limfatic lung de 1 cm şi se varsă în unghiul venos drept,
format de vena jugulară internă şi subclavie dreaptă. El colectează aşadar
limfa din jumătatea dreaptă a capului şi a gâtului, de la membrul superior
drept şi din jumătatea dreaptă a toracelui.
Trunchiurile jugular, subclavicular şi bronhomediastinal din partea
stângă, împreună cu cele două trunchiuri lombare — drept şi stâng — şi
trunchiul intestinal — nepereche — sunt afluenţi ai canalului toracic.

Trunchiul lombar primeşte vasele eferente ale ganglionilor lombari

spre care vine limfa de la membrele inferioare, pereţii şi organele pelviene,
pereţii abdomenului şi organele retroperitoneale. El se varsă în cisterna
chyli.
Trunchiul intestinal colectează limfa din ganglionii celiaci, mezenterici,
colici şi se varsă în cisterna chyli. Este un colector limfatic nepereche.
 Canalul sau ductul toracic (ductus thoracicus), cel mai mare colector
limfatic, îşi are originea în abdomen, în spaţiul retroperitoneal, unde începe
cu o porţiune dilatată, denumită cisterna chyli (Pecquet) ,situată pe faţa
anterioară a vertebrei a 2-a lombare.
Afluenţii acesteia sunt cele două trunchiuri lombare şi trunchiul
intestinal. De la acest nivel, canalul toracic, cu o lungime de 25—30 cm şi un
calibru de 3 mm, urcă pe faţa anterioară a corpurilor vertebrale şi posterior
de aortă, străbătând muşchiul diafragm prin orificiul aortic al acestuia ; în
torace este situat în mediastinul posterior, având la stânga aorta, la dreapta
vena azygos, posterior coloana vertebrală şi anterior esofagul.
Deasupra arcului aortic, el îşi schimbă direcţia la stânga şi, ieşind din
torace, descrie un arc cu concavitatea în jos, îmbrăţişând artera subclavie, şi
se varsă, printr-un trunchi comun sau uneori ramificat, în unghiul venos
sting, format de venele jugulară internă şi subclavie stânga.
In interior canalul toracic prezintă numeroase valvule.
Prin afluenţii săi, canalul toracic colectează limfa din jumătatea stânga a
capului şi a gâtului, membrul superior stâng, jumătatea stingă a toracelui,
abdomen, pelvis şi membrele inferioare
 4. Splina

Splina este un organ abdominal intraperitoneal, nepereche, care, structural

şi funcţional, aparţine sistemului circulator sanguin, ea fiind interpusă pe
traiectul vaselor sanguine, întocmai ca ganglionii pe traiectul vaselor
limfatice.
Funcţional, splina intervine în distrugerea hematiilor şi metabolismul
hemoglobinei, în strânsă relaţie cu ficatul, iar prin pulpa albă, în producerea
de limfocite, fiind deci un organ limfoid. Totodată, ea constituie un rezervor
de sânge cu importante funcţii hemodinamice.
Este situată în regiunea supramezocolică a cavităţii peritoneale într-o lojă
viscerală, denumită loja splenică, formată superior, anterior, lateral şi
posterior de muşchiul diafragm şi inferior de colon şi mezocolonul transvers,
având comunicare largă în dreapta cu loja gastrică.
 Configuraţie exterioară şi raporturi

Splina este un organ parenchimatos, de culoare roşie-închisă, de consistenţă

friabilă şi cu o greutate de aproximativ 160 g.

Ca formă, splina se aseamănă cu un bob de cafea şi i se disting :

- o faţă diafragmatică, convexă, care, prin intermediul muşchiului diafragm,
vine în raport cu pleura şi plămânul stâng ;
- o faţă viscerală, relativ concavă, subîmpărţită printr-o muchie în faţa renală,
ce vine în raport cu rinichiul stâng, şi faţa gastrică, prin care vine în raport cu
faţa posterioară a stomacului. Pe faţa gastrică, la 1 cm anterior de muchia ce o
separă de faţa renală, se găsesc 6—8 mici depresiuni care formează hilul splinei.
-inferior, splina prezintă inconstant o faţă colică, prin care vine în raport cu
flexura stânga a colonului. Marginea superioară este ascuţită şi crenelată, iar
marginea inferioară este rotunjită. Extremitatea posterioară este îndreptată spre
coloana vertebrală, iar cea anterioară, spre flexura stânga a colonului.

Splina, fiind un organ intraperitoneal, este legată :

- de curbura mare a stomacului prin ligamentul gastrolienal
- de diafragm prin ligamentul frenolienal
- de coada pancreasului prin plica pancreaticolienală, prin care ajung la splină
vasele şi nervii pediculului splenic.
Structura splinei

Splina este învelită la suprafaţă de o capsulă, format la suprafaţă din

mezoteliul peritoneului visceral şi un strat profund de ţesut conjunctiv dens
(capsular), care, pe lângă fibrele colagene, conţine numeroase fibre elastice şi,
în cantitate redusă, fibre musculare netede. In hil se află o cantitate mare de
ţesut conjunctiv. Din capsulă şi hilul splinei pleacă în interior trabecule,
ramificate şi anastomozate, cu care pătrund şi se ramifică în splină vasele
sanguine, limfatice şi fibrele nervoase.
Toate acestea explică modificările de volum ale splinei şi rolul ei în
depozitarea sângelui. În spaţiul dintre trabecule şi capsulă se află o bogată
reţea de ţesut reticular, în ochiurile căreia se află parenchimul splenic, format
de pulpa albă şi pulpa roşie a splinei.

Pulpa albă este alcătuită din noduli de ţesut limfoid, dispuşi în jurul unei
artere centrale, numiţi şi corpusculi Malpighi, cu rol în producerea de limfocite.
Volumul şi numărul lor descresc cu vârsta, iar în infecţii şi intoxicaţii devin
centri de reacţie.
Pulpa roşie este formată din largi capilare sinusoide, în care îşi au originea
venele, şi o reţea de cordoane pulpare (Billroth).
 Vascularizaţia şi inervaţia splinei

Splina primeşte sânge din artera lienală sau splenică, ramură a trunchiului
celiac. Aceasta merge superior şi apoi pe faţa posterioară a corpului pancreasului
şi, prin plică pancreaticolienală, ajunge la splină, ramificânduse înainte de a
pătrunde în hil.
In interiorul splinei se ramifică o dată cu trabeculele fibroase şi dă ramuri
arteriale în jurul cărora sunt dispuşi corpusculii Malpighi, şi se continuă mai
departe cu arterele penicilate, care se îndreaptă spre pulpa roşie.
Peretele acestora are o structură caracteristică. Ele se continuă cu capilarele
arteriale, după care urmează capilarele sinusoide ale pulpei roşii, din care se
formează reţeaua venoasă a splinei.
Vena lienală merge împreună cu artera şi este un afluent al venei porte.
Inervaţia este dată de fibre care provin din plexul celiac şi ajung la splină pe calea
vaselor.