DIFERENŢIREA ŞI

ÎMBĂTRÂNIREA CELULEI
• Organismul uman este alcătuit din mai multe
tipuri celulare, distincte ca formă, structură,
volum, compoziţie chimică,
• Toate celulele iau naştere dintr-o singură
celulă: celula ou, celula care se formează după
unirea pronucleilor celor doi gameţi (masculin–
spermatozoid, şi feminin–ovul) proces numit
fecundaţie.
• Procesul prin care celula iniţială nediferenţiată,
capată proprietăţi morfofuncţionale particulare
diferite se numeşte DIFERENŢIRE CELULARĂ
(citodiferenţiere).
• Diferenţierea este un proces esenţial în
biologie fiind fenomenul cheie al apariţiei şi
existenţei individului, presupunând implicarea
ei în reproducere, creşterea şi dezvoltarea
organismului, regenerarea celulelor lizate sau
uzate în cursul vieţii precum şi evoluţia
speciilor şi adaptarea organismului la mediu.
Acesta este un proces lent care se manifestă în
cursul dezvoltării embrionare, dar îl regăsim şi
la adult unde este mult mai redus şi se
manifestă numai în anumite sectoare în care
pierderile permanate de celule implică
înlocuirea lor cu alte celule noi. Este cazul
ţesuturilor labile întâlnite în cazul celulelor
sangvine, celulelor epiteliale ale mucoasei
intestinale, ale epidermului pielii ş.a.
• Gradul de diferenţiere celulară va influenţa
rata multiplicării acestora. Cu cât celulele
sunt mai puţin diferenţiate, cu atât tendinţa
lor de proliferare este mai accentuată. Pe
măsură ce gradul de specializare funcţională
a celulei se defineşte, atât metabolismul cât
şi structura sa va deveni diferită de a
celorlalte celule. Modificările care apar sunt
mai întâi de ordin biochimic, sistemele
enzimatice apărute la un moment dat
orientând activitatea metabolică într-o
anumită direcţie determinată.
• Există trei perioade biologice importante
în viaţa oricărui individ:
- ontogeneza,
- creşterea, dezvoltarea şi maturarea,
- îmbătrânirea şi moartea.
• Intensitatea şi amploarea fenomenelor
diferenţierii sunt variabile în cursul acestor
etape ale vieţii, maxima de intensitate fiind
înregistrată în timpul embriogenezei .
• Celulele care au un potenţial maxim de
diferenţiere sunt denumite celule
pluripotente. Soarta acestora se hotarăşte în
cursul embriogenezei, când fiecare celulă
este obligată să evolueze spre un anumit tip
de celulă specializată în urma intervenţiei
unor factori extrinseci. Celulele care au
suferit influenţa acestor factori se numesc
celule determinate. În cursul embriogenezei,
asupra celulei acţionează mai mulţi factori
determinanţi. Determinarea micşorează
progresiv numărul de celule specializate;
starea de celule deteminată este la mamifere
ireversibilă.
• Factorii care impun celulelor alegerea
unui anumit parcurs evolutiv sunt cunoscuti
sub numele de inductori. Pentru ca acţiunea
lor asupra celulelor să fie posibilă, celulele
“ţintă” trebuie să primească anumite mesaje
pentru a deveni celule permisive (permeabile
la inductori). Permisivitatea apare astfel ca
urmare a unor modificări genetice şi
structurale la nivelul membranei celulare,
determinate de acţiunea unui alt inductor
anterior.
• Din acest motiv, inductorii pot acţiona numai
secvenţial într-o ordine precisă.
Permisivitatea pentru un anumit inductor
este limitată în timp. Momentul primei
determinări (acţiunea primului inductor),
este momentul cheie în care începe
constituirea individului. În funcţie de specie,
acest moment este diferit ca timp.
Diferenţierea celulară se realizează prin
intervenţia unui grup heterogen de factori
inductori care acţionează iniţial asupra unei
populaţii de celule pluripotente, apoi asupra
unor celule determinate (direcţionate).
• În ontogeneză numărul determinărilor
succesive coincide cu numărul inductorilor. În
final, inductorii şi deteminarea formează
CELULELE STEM (celulele de origine), din care
vor lua naştere anumite tipuri de celule
specializate. Astfel, celulele stem din măduva
roşie sunt cap de serie pentru hematii,
leucocite şi trombocite, iar celulele
nediferenţiate din epiderm sunt cap de serie
pentru tipurile de epitelii.
• Prin continuarea programului de diferenţiere, din
celulele stem se pot reface celulele adulte
specializate. Din punct de vedere genetic, starea
de celulă diferenţiată se poate aprecia la unele
specii prin scăderea sau prin amplificarea
cantităţii de ADN din nucleu. La mamifere, starea
de celulă diferenţiată este caracterizată prin
păstrarea aceleiaşi cantităti de ADN ca şi în
celulele pluripotente.
• Diferenţierea se produce în două etape:
– diferenţierea intracelulară şi
– diferenţierea intercelulară
• Diferenţierea intracelulară - constă în apariţia
într-un anumit moment în interiorul celulei a
unor modificări structurale succesive care sunt
responsabile de apariţia formei şi structurii
specifice celulei diferenţiate. Aceasta face
posibilă diferenţierea intercelulară.
• Diferenţierea intercelulară (între caracterele
celulelor iniţiale şi a celor provenite din celulele
iniţiale) coincide cu acumularea unei substanţe
specifice, cum ar fi o proteină cu funcţie
enzimatică, ce va avea ca rezultat funcţional al
diferenţierii apariţia unor funcţii specifice fiecărui
tip celular constituit. De exemplu, hematia se
încarcă cu hemoglobină şi face posibilă legarea şi
transportul gazelor în sânge.
 INDUCŢIA ŞI INDUCTORII
• Inducţia este fenomenul care presupune o
interacţiune intimă între anumiţi factori
(inductori) şi o populaţie de celule (celule
induse).
• Fenomenul de inducţie este reciproc dar nu
este egal. Înteruperea sau modificarea acţiunii
inductoare a unei componente are răsunet şi în
partea indusă. În cadrul acestei
interdependenţe se stabilesc corelaţii
funcţionale reciproce foarte puternice,
interrelaţii care sunt în primul rând de ordin
metabolic. Fenomenul de inducţie explică un
mare număr de fapte embriologice iar natura
inductorilor poate varia, ei putând acţiona ca
activatori ai genelor, ca depresori la nivelul
transcripţiei ARN mesager etc.
• Elementul indus nu joacă în acest timp doar un
rol pasiv. Inductia necesită în acelaşi timp
pentru a se produce, atât puterea de inducere
a unui element cât şi capacitatea reacţională a
celuilalt. Aceasta din urmă se numeşte
competenţă şi depinde nu numai de gradul
reacţional dar şi de momentul în care se
exercită inducţia.
• Inductorii pot acţiona fie local în celula
gazdă, fie la distanţă după ce difuzează
în umorile organismului cum ar fi în
cazul factorilor de creştere şi în cazul
hormonilor morfogeni.
• În acest fel, inductorii controlează :
- morfogeneza,
- diferenţierea şi
- proliferarea celulară.
• Fiecare inductor acţionează în mod
specific numai asupra unui grup de
celule („celulele ţintă”) şi numai când
ele sunt permisive. Atât celulele
diferenţiate cât şi cele nediferenţiate
prezintă anumite caractere generale
specifice.
• Astfel, pentru celulele DIFERENŢIATE, caracterele
generale sunt:
1. Funcţia specifică;
2. Structura specifică;
3. Compoziţia chimica specifică;
4. Adezivitatea de suport - ce duce la formarea de
ţesuturi sau organe atunci când mai multe pături
celulare vin în contact;
5. Joncţionarea;
6. Inhibiţia capacităţii de diviziune şi
7. Inhibiţia de contact.
• În cazul celulelor NEDIFERENŢIATE, se întâlnesc
următoarele caractere generale:
1. Lipsa funcţiei specifice;
2. Lipsa unei structuri specifice;
3. Lipsa unei compoziţii chimice specifice;
4. Adezivitatea de suport – datorită căreia atunci când
vin în contact se recunosc, aderă şi se pot forma
ţesuturi şi organe;
5. Joncţionarea cu alte celule;
6. Capacitatea mare de diviziune şi
7. Inhibiţia de contact.
• SCOTT F. GILBERT a împărţit componentele
inducţiei în:
– competenţa,
– evocaţia şi
– individualizarea.
• Competenţa – este abilitatea de a răspunde
la un semnal inductor;
• Evocaţia – reprezintă semnalul general ce
comandă unui ţesut tipul de celule din care
urmează a fi alcătuit;
• Individualizarea – este procesul prin care
celulele ţesutului capată propria lor
identitate.
• Teoria sistemului competenţă, este
superioară teoriei simple a inducţiei. S-a
observat că multe substanţe pot acţiona ca şi
inductori dar numai anumite tipuri de
ţesuturi pot răspunde la acţiunea factorilor
inductori. Explicaţia acestui fenomen este
capacitatea de competenţă de a răspunde
doar la anumiţi evocatori şi este regăsită în
acţiunea modelatoare a genelor asupra
procesului diferenţierii şi dezvoltării.
• Mecanismul de inducţie celulară are
loc astfel:
1. Celula inductoare secretă semnalul
difuzabil;
2. Acest semnal va interacţiona cu
receptorul de pe suprafaţa celeilalte
celule;
3. Activarea receptorului va duce la
mobilizarea unor căi de conducere
intracelulare;
4. Rezultatul va consta în activarea unor
gene ţintă, specifice, cu schimbarea
căii de evoluţie a celulei.
• Semnalele pot fi controlate de către
capacitatea de competenţă a celulei
ţintă.