Sunteți pe pagina 1din 97

 METODELE EVALUĂRII ÎN PSIHIATRIE

-observația: analiza comportamentului non-


verbal
-interviul: detectarea modificărilor de formă și
de conținut ale principalelor funcții psihice
-aplicarea unor probe standardizate
psihometrice: cuantificarea severității
manifestărilor psiho-patologice
-evaluari biologice, neuroimagistice,
toxicologice: necesare pentru diagnosticul
pozitiv și diferențial
•Manifestările și evoluția
episodului actual
Informații de la
•Istoricul aparținători
patologiei/patologiilor •Date privind debutul, complianța •Date obiective: interviu,
pacientului la tratament, factorii de risc ai observație, probe
recăderii biologice, investigații
•Analiza factorilor de risc •Date privind nivelul de
pentru debutul/recidiva funcționare al pacientului în
neuroimagistice
tulburării cadrul episodului •Evaluare
•Date privind funcționarea actual/interepisodic neuropsihologică
•Date privind impactul tulburării
socială/profesională/fam asupra membrilor familiei
•Monitorizare prin
ilială •Credințele familiei/grupului din observație clinică, teste
care face pacientul privind psihometrice seriate
manifestările acestuia
Date clinice și
Anamneza
pacientului paraclinice
Tulburare psihică

Sindrom/sindroame

Semne și simptome
Tulburare psihotică

Sindroame psihotice: pozitiv, negativ,


depresiv, comportamental și cognitiv

Halucinații, idei delirante, avoliție, anhedonie, aplatizare afectivă,


deficit mnezico-prosexic, agitație psihomotorie
 În psihopatologie există un grad ridicat de
suprapunere fenomenologică între semne și
simptome

SIMPTOME
SEMNE

 De exemplu, deficitul mnezic poate reprezenta


un simptom în depresie (acuză a subiectului) și
un semn în tulburările neurocognitive
(evidențiat prin teste psihometrice)
I. Tulburările cantitative ale percepţiei
Hiperestezia este definită ca reducerea
pragului perceptiv însoţită de creşterea
intensităţii pecepute a stimulilor extero- sau
interoceptivi.
Se întâlnește în:
-perioadele de oboseală intensă, după
suprasolicitări psihice, în debutul unor boli
infecţioase (meningite, tetanos), în epilepsii,
migrene, intoxicaţii cu psihotrope (LSD, alcool),
tulburarea de stres posttraumatic (răspuns de
tresărire exagerat), fazele prodromale ale
tulburărilor psihotice.
 Hiperestezia auditivă este mai frecventă în
tulburările anxioase, depresive, migrene sau
boala Basedow
 Hiperestezia vizuală apare mai des în
meningită, migrene sau stările depresive
 Hiperestezia cutanată se asociază cu
sindromul talamic sau migrenele
 Hiperestezia interoceptivă se observă în
tulburările de somatizare (cenestopatii) și
fibromialgie
 Hiperestezia a fost descrisă în transele
hipnotice, la personalităţile histrionice, dar şi
în tulburările disociative.
 Hipoestezia reprezintă o reducere a
intensităţii percepute a stimulilor din
mediu.
 Hipoestezia se întâlnește în tulburările depresive
marcate de inhibiţie psihomotorie, tulburările
disociative şi conversive (reducerea până la abolire
a senzaţiilor tactile, algice, vizuale, auditive etc),
deliriumul, schizofrenia catatonică, retardul mental,
tulburările de invalidare cognitivă.

Pacientul depresiv Pacienții cu tulburări


poate afirma că conversive pot prezenta
reduceri ale sensibilității
vede totul în negru
cutanate, ale percepției
sau că orice ar vizuale sau auditive
mânca are acelaşi care pot merge până la
gust. “vedere în tunel” sau
surditate
• Hipoestezia poate • La persoanele •La soldaţi, în timpul
fi indusă prin normale, în acţiunilor de luptă,
transa hipnotică condiţii de stres este descrisă o
sau prin tehnici de extrem, poate reducere a
meditaţie orientală apare hipoestezia
reactivităţii la
stimulii dureroşi
 Anestezia apare doar în condiţii extreme,
prin leziuni severe ale organelor de simţ, în
bolile neurologice grave sau în comă.
II. Tulburările calitative ale percepţiei
(1) Iluziile reprezintă percepţii false ale unor stimuli
senzoriali existenţi în realitate. Iluziile se împart după mai
multe criterii, cel mai cunoscut fiind tipul de analizator
implicat în producerea lor.
Iluziile au caracter de obiectualitate, spre deosebire
de halucinaţii.

ILUZIA

HALUCINAȚIA
Iluziile vizuale conţin tulburări în perceperea formei, distanţei,
culorilor, numărului şi a raporturilor dintre stimulii senzoriali.
Metamorfopsiile reprezintă distorsionarea obiectelor şi a
spaţiului perceput şi se împart, la rândul lor, în macropsii
(obiectele par mai mari decât în realitate) şi micropsii (inversul
macropsiilor).
Dismegalopsiile reprezintă alungirea elementelor din câmpul
vizual, iar horopsiile presupun alterarea raporturilor spaţiale dintre
stimulii perceptivi.
Pelopsiile sunt iluzii în cadrul cărora elementele perceptive
sunt văzute mult mai aproape decât în realitate, spaţiul în care
subiectul se află devenind prea înghesuit, iar străzile pe care
umblă acesta fiind prea înguste. Pelopsiile apar în tulburările
psihotice, în bolile neurologice degenerative şi în episoadele
confuzionale.
Teleopsiile (poropsiile) reprezintă percepţia unei distanţe
crescute între obiectele situate în câmpul vizual. Teleopsiile apar
în epilepsie şi se pot însoţi de modificări ale percepţiei propriului
corp.
Displatopsiile reprezintă iluzii vizuale în care obiectele
sunt percepute bidimensional.
Poliopsiile reprezintă multi-plicarea obiectelor
percepute
Discromatopsiile sunt observate atunci când persoana
nu poate percepe culoarea corespunzătoare a
obiectelor. Discromatopsiile pot fi ereditare, dar ele apar şi
sub influenţa unor factori toxici (alcool etilic sau metilic,
compuşi organofosforici) sau a medicamentelor
(digitalicele, atropina, cloramfenicolul, chinina), după
cum pot fi observate şi în diabetul zaharat, icter etc.
Xantopsia, cloropsia şi eritropsia reprezintă vederea
colorată în galben, verde sau, respectiv, roşu, apărută ca
urmare a intoxicaţiei cu mescalină, santonină sau
digitalice.
Fenomenul de déjà vu / déjà connu (subiectul atribuie
unei persoane/ situaţii o altă identitate/semnificaţie decât
cea corectă) şi falsele nerecunoaşteri sau jamais vu/
connu.
Spre deosebire de confuzia de persoane, care apare
la indivizii normali, unde eroarea este recunoscută şi
corectată, în cazul falselor recunoaşteri sau
nerecunoaşteri pacientul nu realizează greşeala.
Aceste fenomene sunt observate mai frecvent în
episoadele maniacale şi în demenţe.
Pareidolia este definită ca interpretarea
patologică a unor desene cu caracter anodin,
care produc o puternică anxietate persoanei.
Persoana vede în contururile umbrelor, în
desenele de pe tapiţerie, de pe covor sau în forma
norilor ori în flăcările unui foc, fiinţe sau obiecte
ameninţătoare şi, pornind de la acestea, sunt
create povestiri fantastice.
Persoana nu face niciun efort voluntar pentru a
da un sens acestor forme nedefinite şi uneori poate
avea senzaţia că aceste semnificaţii i se impun de
la sine în planul conştiinţei.
Pareidolia apare în schizofrenie, epilepsie,
intoxicaţii cu substanţe sau sevraje, în stări
infecţioase şi posttraumatice.
Pareidoliile pot fi însă şi rezultatul unei imaginaţii
hiperactive, la persoanele normale.
Tehnica Rorschach poate fi considerată astfel o
„pareidolie dirijată” în scop psihodiagnostic.
Iluzia sosiilor (Capgras) reprezintă un fenomen
psihopatologic complex, în cadrul căruia pacientul
consideră că persoanele cunoscute sunt substituite
de alte persoane cu intenţii malefice.
Pacientul consideră că persoanele-substitut au o
asemănare evidentă cu persoanele apropiate, dar
acestea sunt racolate de servicii secrete, alte agenţii
sau chiar de entităţi supranaturale.
Pacientul poate să-şi ia măsuri de precauţie
pentru a evita contactul cu aceste persoane sau
poate merge până la agresiuni fizice împotriva
„sosiilor”.
Se întâlnește în schizofrenie, demenţe, epilepsie,
variate tulburări psihoorganice.
Iluziile auditive constau în modificările intensităţii,
distanţei şi clarităţii stimulilor auditivi percepuţi.
Aceste forme de iluzii se află pe locul al doilea, în
ordinea frecvenţei.
Pacientul poate considera că diferite sunete sau
zgomote reale sunt percepute mai puternic sau mai
estompat, ca fiind mai aproape sau mai îndepărtate
de subiect, comparativ cu intensitatea sau distanţa
lor reală.
Acest fenomen se distinge de interpretarea
senzorială, în care subiectul aude corect stimulul (de
exemplu, zgomotul paşilor pe hol), dar îi atribuie o
semnificaţie ireală („au venit hoţii să mă omoare şi
să-mi fure tot ce am în casă”).
Iluziile gustative şi olfactive sunt percepţii modificate ale
proprietăţilor stimulilor gustativi sau olfactivi. Pacientul
poate susţine că mâncarea are gust sau miros modificat.
Iluziile tactile (cutanate) constau în senzaţii de furnicături,
şocuri electrice, arsuri, parestezii.
Iluziile viscerale constau în perceperea eronată a funcţiilor
organelor interne
Iluziile pot apare atât în condiţii fiziologice, datorită
intervenţiei unor factori interni (oboseală, suprasolicitare,
preocuparea excesivă pentru identificarea unui anumit
stimul perceptiv) sau externi (stimulări supra- sau
subliminare, efecte de câmp perceptiv, deprivare
senzorială), cât şi în intoxicaţii cu psihotrope sau sevraje la
acestea, afecţiuni neurologice, în special epilepsii,
encefalite, sindroame posttraumatice craniocerebrale,
leziuni ale analizatorilor, tulburări psihotice la debut,
tulburări afective, stări confuzionale.
(2) Halucinațiile reprezintă percepţii
false fără obiect de perceput caracterizate
prin:
-senzorialitate (tonalitate, timbru,
intensitate pentru halucinaţiile auditive şi
culori, claritate pentru cele vizuale),
-spaţialitate (localizare în spaţiu- distanţă,
orientare, mişcări, atitudine)
-eroare (nu există stimulul acestei percepţii
în realitate).
Halucinaţiile se deosebesc de:
-iluzii (percepţii eronate ale unui obiect
real),
-interpretarea delirantă (care implică
mecanisme cognitive superioare de tipul
gândirii),
-reverii (persoana este conştientă de
caracterul autoprovocat al imageriei mentale)
şi
-vise (persoana se află în somnul REM, deci
are o modificare fiziologică fundamentală a
stării de conştienţă, nefiind capabilă să
distingă stimulii reali de cei falşi).
Halucinaţiile vizuale pot apare într-o gamă largă de
tulburări, mai frecvent fiind observate la pacienţii cu
boli organice cerebrale, boli neurodegenerative şi la
cei cu tulburări psihotice debutate tardiv.
Halucinaţiile autoscopice (speculare sau „sindromul
fantomei din oglindă”) reprezintă percepţii ale
propriului corp, ale unor segmente din acesta ori
organe interne proprii, ca fiind proiectate în exterior,
persoana având impresia că se priveşte în oglindă.
Aceste halucinaţii apar pentru o durată scurtă, de
câteva secunde, dar pot fi şi persistente, realizând o
dublură a corpului, pe care pacientul o percepe
continuu.
Rezonanţa afectivă este puternic negativă,
halucinaţiile fiind asociate cu stare de surpriză sau de
groază.
Heautoscopia negativă este o manifestare
clinică în care pacientul nu se poate vedea
nici direct, nici prin intermediul unei oglinzi.
Acest fenomen poate afecta întreg corpul
sau doar o parte a lui.
Cauzele acestui fenomen sunt predominant
neurologice (în special crize parţiale complexe
şi leziuni ale lobului parietal) şi par a avea
legături strânse cu asomatognozia şi
depersonalizarea.
Au mai fost descrise astfel de fenomene şi la
pacienţii conversivi sau psihotici, dar este, în
general, un simptom rar întâlnit.
Fenomenul membrului- fantomă este o altă
variantă a heautoscopiei, instalată în urma
operaţiei de amputare a unui membru sau
distrugerii căilor nervoase senzoriale regionale.
Pacientul este conştient de realitatea
intervenţiei chirurgicale sau a deficitului
neurologic, dar totuşi percepe existenţa
membrului amputat, poziţia acestuia şi poate
avea dureri sau parestezii în zona respectivă.
Au fost descrise fenomene similare, de
percepere a unor organe sau regiuni
corporale-fantomă, după mastectomie,
enucleere oculară sau colostomie.
Halucinaţiile vizuale pot fi clasificate în funcţie de:
1. complexitate- în elementare (scotoame,
fosfene, pot avea aspect de puncte luminoase,
pete, scântei, linii, „dâre” colorate) şi complexe,
acestea din urmă având un conţinut mai bogat,
structurat (clădiri, drumuri, peisaje, animale, oameni)
sau nestructurat (fantasmoscopii).
Halucinaţiile vizuale complexe pot avea un
caracter static (imagini panoramice) sau dinamic
(scene cinematografice).
2. intensitate- halucinaţiile vizuale se împart în
vagi şi clare
3. durată- în episodice şi continue.
4. localizarea sursei- halucinaţiile se pot localiza
intra- sau extracampin, după poziţia sursei raportată
la câmpul vizual al pacientului
5. rezonanţa afectivă, halucinaţiile vizuale pot
antrena emoţii plăcute, care merg până la extaz
(mistic, erotic, estetic) sau emoţii negative (frică,
nesiguranţă, mânie). Halucinațiile pot fi congruente
sau incongruente cu dispoziţia, această trăsătură
fiind importantă pentru diagnosticul episoadelor
afective cu elemente psihotice.
6. modalitatea de apariţie şi dispariţie a acestor
fenomene perceptive (cel mai frecvent ele sunt
declanşate de stresul emoţional, la persoanele cu
patologie psihotică, un eveniment psiho-
traumatizant putând decompensa un astfel de
pacient; dispariţia lor poate fi produsă de pacient,
prin anumite metode de „bruiere”- de exemplu
„vedeniile dispar când mă uit la un film sau când
ascult la radio” sau „vedeniile mă supără doar
când dorm pe partea stângă”),

7. alte aspecte fizice- de ex. culoare (monocrome


sau policrome) sau distribuţie în câmpul vizual (uni-
sau binoculare, pot ocupa un cîmp hemianopsic).
În delirium tremens,
halucinaţiile vizuale sunt
micropsice, zoopsice şi au
rezonanţă afectivă
negativă, terifiantă, cel
mai adesea pacientul
observând şobolani,
gândaci, alte animale
sau insecte, care intră în
camera unde el se află şi
pe care nu le poate
înlătura.
Halucinaţiile vizuale apar în afecţiuni
oftalmologice, neurologice, intoxicaţia
sau sevrajul cu substanţe cu risc de
dependenţă, mai rar în schizofrenie,
astfel încât aceste semne trebuie să
antreneze eforturi din partea clinicianului
pentru eliminarea cauzalităţii organice
sau toxice.
Halucinaţiile auditive se situează pe locul
doi ca frecvenţă la adult, după cele
vizuale.
› Majoritatea pacienţilor cu schizofrenie care au
istoric de halucinaţii auditive raportează
răspunsuri emoţionale negative la aceste
fenomene perceptive
› Există însă şi cazuri în care halucinaţiile
îndeplinesc o funcţie adaptativă, pacientul
putându-se simţi privilegiat sau protejat, vocile
putând face pacientul să se simtă valorizat, să-i
ofere o modalitate de descărcare a ostilităţii
Halucinaţiile auditive pot fi clasificate în funcţie de:
1. complexitate:
-elementare (zgomote indistincte, primare, de
exemplu tunete, foşnete, zornăit),
-comune (sunete cărora li se atribuie o origine şi
o semnificaţie bine precizată, de exemplu plânsul, râsul,
şoaptele, fluieratul, ciripitul unor păsări)
-complexe, verbale (care au un conţinut
variabil, de la silabe izolate la mesaje complete, voci care
conversează despre pacient, îi adresează permanent
acestuia instrucţiuni sau comenzi, comentează continuu
activităţile pacientului, îl denigrează sau îl laudă etc).
2. localizarea sursei: pacienţii pot considera că
halucinaţiile auditive provin din interiorul sau din exteriorul
capului, dar există şi cazuri în care subiectul nu poate face
o astfel de precizare sau afirmă că vocile au simultan
originea în interiorul şi în exteriorul capului.
 Sursele externe se pot afla în spatele zidurilor sau în
cer, la distanţe astronomice, după cum pot proveni
de la animale, plante sau obiecte din apropiere.
Pacientul poate auzi sunete, zgomote sau voci
doar dintr-o parte a capului, din ambele părţi
simultan, de deasupra sau de dedesubt, din faţă
(mai rar) sau din spate.
 Atunci când sursa halucinaţiilor nu este externă, ea
poate fi localizată într-o parte a corpului sau a
capului („aud vocile ca şi când ar fi în ureche”).
Poate exista un dialog între cele două părţi ale
corpului, de exemplu o parte este conectată cu voci
plăcute, „bune”, care dau mesaje de încurajare, iar
partea opusă emană voci denigratoare.
3. intensitate: halucinaţiile auditive pot avea
diferite grade, de la vagi la foarte puternice, iar
această caracteristică poate antrena măsuri
speciale de protecţie din partea pacientului.
Persoana poate solilocva pentru a bruia
semnalele halucinatorii, după cum poate avea un
nivel de funcţionare aproape de normalitate,
atunci când „convieţuieşte” cu vocile, de mică
intensitate, care se desfăşoară permanent, pe
fundalul vieţii sale psihice.
4. claritate: fenomenele halucinatorii pot fi clare,
uşor de distins din punct de vedere al semnificaţiei
sau pot fi amestecate, în forma de verbigeraţie
halucinatorie ajungându-se la o mixtură de voci,
imposibil de înțeles.
5. durată: halucinaţiile auditive pot fi episodice
sau continue.
6. condiții care ameliorează sau agravează
halucinațiile: unii pacienţi pot auzi vocile doar
când stau într-o anumită poziţie (în
clinostatism, pe partea stângă, de exemplu)
sau doar într-un moment al zilei (cum ar fi
vesperal, între ora 20 şi miezul nopţii).
Halucinaţiile pot dispărea atunci când
pacientul este implicat într-o activitate care îl
captivează, dar pot fi şi continue,
împiedicându-l practic să desfăşoare orice
mişcare şi chiar oprindu-l să doarmă.
7. Congruenţa sau incongruenţa
halucinaţiilor cu dispoziţia subiectului
trebuie specificată în cazul depresiilor
sau episoadelor expansive, care
asociază astfel de manifestări psihotice.
Rezonanţa afectivă a halucinaţiilor
auditive poate fi plăcută sau neplăcută,
după cum poate deveni şi neutră,
atunci când pacientul s-a obişnuit cu
acestea sau pe fondul sărăcirii/
aplatizării afective.
 Halucinaţiile congruente cu dispoziţia depresivă au,
de regulă, un conţinut denigrator, umilitor, acuzator
la adresa pacientului, fiind concordante cu ideaţia
de inutilitate, incapacitate, inadecvare sau
autoblamare a acestuia, pe când un episod
maniacal se însoţeşte de idei de omnipotenţă şi
halucinaţii care cresc stima de sine şi încrederea
pacientului.
 Manifestările incongruente cu dispoziţia conţin, de
obicei, discuţii între voci despre pacient sau
comentarii ale activităţilor acestuia, ori pot avea o
tematică inversă faţă de fondul dispoziţional.
 Halucinaţiile imperative reprezintă o
urgenţă psihiatrică, prin riscul acestora
de inducere a hetero- sau
autoagresivităţii.
 Halucinaţiilor auditive sub formă de voci
care comentează continuu
comportamentul ori gândurile persoanei
sau mai multe voci care conversează
între ele sunt, istoric, asociate mai des cu
schizofrenia (nu și conform DSM5)
 Halucinaţiile muzicale (melodii, ritmuri, teme sonore,
în absenţa unor stimuli acustici) pot fi întâlnite în boli
ale urechii interne, boli neurologice, intoxicaţii cu
substanţe psihoactive, tulburări psihotice sau ca
efecte adverse ale medicaţiei psihotrope.
Halucinaţiile muzicale pot fi observate la vârstnicii
care au pierderi parţiale sau complete ale auzului.
Halucinaţiile olfactive şi gustative sunt mai rar
descrise, deşi reprezintă un procent semnificativ din
totalul halucinaţiilor, după unii autori ajungând la
80%.
Putem spune că aceste halucinaţii olfactive şi
gustative sunt „umbrele” ideilor delirante de otrăvire,
pacientul percepând gustul şi mirosul mâncării ca
fiind schimbate.
Pacienţii cu ideaţie delirantă de persecuţie pot
afirma că simt miros de gaz deoarece duşmanii săi
încearcă să-l otrăvească prin pomparea unor
substanţe toxice în cameră, iar subiecţii care au delir
somatic pot susţine cu tărie că propriul corp emană
un miros neplăcut.
Mai rar, pacienţii pot simţi mirosuri
plăcute, de tămâie, trandafiri, crini etc, în
delirurile mistice, care asociază eventual şi
halucinaţii vizuale.
Crizele uncinate din epilepsia temporală,
sevrajul sau intoxicaţia cu substanţe
psihoactive se pot însoţi de astfel de
halucinaţii.
Aceste halucinaţii pot apare şi în tumorile
sau leziunile hipocampice sau în sindroame
confuzionale toxice.
 Cacosmia, definită ca perceperea unor
mirosuri neplăcute, de cauciuc ars sau de
vopsea, este mai frecvent asociată epilepsiilor
temporale, în cazul cuprinderii uncusului,
girusului hipocampic, amigdalei şi cortexului
piriform şi entorinal.
 Halucinaţiile de acest fel necesită investigarea
atentă clinico-paraclinică a pacientului,
pentru excluderea organicităţii şi a cauzelor
toxice, fiind elemente semiologice mai rar
raportate izolat în schizofrenie (unde sunt
secundare ideilor delirante).
Halucinaţiile tactile (haptice) pot fi percepute ca
atingeri, parestezii, arsuri la nivelul mâinilor, feţei sau
organelor genitale.
Pacientul poate avea aceste percepţii în mod
continuu sau episodic, pe o suprafaţă mare (sub formă
de reţea) sau punctiform.
Parazitozele subcutanate sunt percepţii ale unor
mişcări sub nivelul pielii, atribuite de pacient unor
paraziţi care se deplasează la acest nivel.
Pacientul prezintă urme de grataj, escoriaţii, alte
leziuni suprainfectate, ca urmare a căutării paraziţilor.
Pacientul poate percepe aceşti stimuli tactili în
timpul intoxicaţiei cu cocaină sau alcool, putându-se
asocia şi alte halucinaţii (vizuale, de exemplu).
Delirul cu ectoparaziţi
Eckböm se întâlneşte mai
frecvent la pacienţii cu
demenţe, în special la
persoanele de sex feminin,
care prezintă şi alte elemente
psihotice asociate.
Alte exemple de
halucinaţii tactile includ
perceperea unor stimuli
termici (de exemplu, un
curent de aer cald la nivelul
feţei), haptici (cum ar fi
apăsarea pielii cu o periuţă)
sau a paresteziilor (înţepături,
furnicături în membre).
Halucinaţiile proprioceptive (kinestezice)
reprezintă modificări ale sensibilităţii
mioartrokinetice şi sunt percepute de
pacienţi ca deplasări ale unor segmente
corporale sau ale întregului corp.
Aceste halucinaţii sunt mai precis
localizate comparativ cu alte manifestări
perceptive patologice.
Există halucinaţii kinestezice grafice şi
verbale.
Halucinaţiile viscerale (interoceptive)
apar atunci când pacientul are impresia
unor modificări în poziţia sau funcţionarea
viscerelor sau crede că există alte fiinţe în
corpul lui.
Persoanele cu acest tip de halucinaţii se
pot plânge de dureri insuportabile,
datorate smulgerii organelor interne sau
deplasării în corpul lor a unor animale, ori
pot acuza violuri repetate, pornind de la
senzaţii sexuale la nivelul vaginului.
Halucinaţiile multimodale se referă la
falsele percepţii care apar simultan în mai
mult de o modalitate senzorială. Ca
sinonime pentru aceste experienţe se mai
folosesc termenii de „halucinaţii
complexe”, „disociative”, „fantastice sau
scenice”, multiple, mixte, polimodale sau
polisenzoriale.
Cele mai frecvente combinaţii de
halucinaţii sunt cele care implică
modalităţile vizuală şi auditivă.
Halucinaţiile negative se referă la fenomenul, indus
hipnotic, de eşec al percepţiei unor obiecte sau
fenomene, pe care subiectul ar trebui să le perceapă,
în condiţii normale.
Instalarea halucinaţiilor negative urmează unor
sugestii directive, date în cursul transei hipnotice, de
interzicere a unei percepţii.
Pentru prima dată, termenul a fost folosit, în
literatura psihanalitică, de Freud, în anul 1890, într-un
articol referitor la sugestiile posthipnotice la indivizii cu
isterie.
Freud a menţionat că este posibil ca unui pacient,
la revenirea din transă, să-i fie imposibil să vadă
persoane sau obiecte, dacă acest fapt i-a fost sugerat
de hipnotizator.
 Halucinaţiile negative apar şi în afara
transei hipnotice, putând fi responsabile
de manifestări ale tulburărilor conversive
sau psihotice.
 În formele sale benigne, în afara
hipnozei, acest fenomen apare atunci
când cineva încearcă să găsească un
lucru şi, după numeroase încercări,
realizează că acesta era în faţa sa.
(3) Halucinaţiile psihice (pseudo-
halucinaţiile) diferă de halucinaţiile adevărate prin:
-lipsa proiecţiei spaţiale (pacientul nu percepe
informaţiile pe căile senzoriale comune),
-caracterul lor de exogenitate (sunt considerate a fi
produse de o forţă exterioară),
-automatism (apar fără controlul subiectului) şi
-incoercibilitate (nu există posibilitatea de a se
împotrivi)
Aceste halucinații reprezintă urgenţe psihiatrice, prin
riscul lor de a induce comportament auto- sau
heteroagresiv (în special cele auditive, cu caracter
imperativ).
Pacientul este siderat sau speriat de
aceste manifestări psihopatologice şi poate
rămâne pasiv, asistând la derularea
scenelor imaginare sau poate deveni
hiperactiv, agitat psihomotor, pe fondul
anxietăţii psihotice produse de
pseudohalucinaţii.
Aceste fenomene psihopatologice se
întâlnesc în special în schizofrenie, unde
constituie nucleul sindromului de
automatism mental Kandinsky-
Clérambault.
Pseudohalucinaţiile vizuale reprezintă
percepţia unor imagini mentale
involuntare, scenice, pe care pacientul
le consideră ca fiind impuse din exterior,
pe calea undelor electromagnetice sau
prin radiaţii de diferite tipuri.
Pacienţii descriu scene imaginare cu
desfăşurare amplă sau imagini statice
sub formă de litere, cuvinte,
Pseudohalucinaţiile auditive sunt cele mai frecvent
întâlnite pseudohalucinaţii, pacientul auzind, în minte,
mesaje de o complexitate variabilă, care provin din
spaţiul intrapsihic. Sonorizarea gândirii, transmiterea
gândurilor, furtul sau inserţia gândurilor, lectura gândurilor
fac parte din tabloul pseudohalucinaţiilor auditive.
Pacientul afirmă că aude cuvinte, propoziţii sau fraze,
convorbiri între două sau mai multe persoane, ori dialoguri
despre persoana sa, cu sufletul sau cu mintea, deci
aceste fenomene se desfăşoară în spaţiul interior
(subiectiv).
Pacientul are senzaţia că oamenii din jur îi pot citi sau
chiar fura gândurile, ori că primeşte gânduri sau afecte
din exterior, astfel încât comportamentul său este dirijat
din afară.
Pseudohalucinaţiile olfactive şi gustative au o
frecvenţă mai redusă, se asociază cu ideaţia delirantă de
otrăvire şi se întâlnesc în special în schizofrenie şi în
demenţele cu elemente psihotice.
Aceste pseudohalucinaţii sunt diferite de halucinaţiile
corespunzătoare aceloraşi analizatori, prin caracterul lor
de exogenitate, persoana fiind convinsă că aceste
fenomene sunt impuse de o forţă externă.
Pseudohalucinaţiile interoceptive apar la pacienţii
care consideră că sunt posedaţi de forţe malefice, care îi
dirijează din interior, astfel încât ei nu mai au nicio putere
asupra corpului propriu.
Aceste forţe malefice pot fi spirite, demoni,
extratereştrii, animale, sau persoane străine care
controlează funcţiile organismului pacientului, de la
distanţă.
Pseudohalucinaţiile motorii sau kinestezice
sunt percepţii ale persoanei care consideră că
prezintă mişcări care le sunt impuse din
exterior, fără ca ele să se producă în realitate.
Pseudohalucinaţiile tactile apar când
pacientul are impresia că, de la distanţă, prin
intermediul unor metode speciale, i se induc
senzaţii cum ar fi arsuri, înţepături,
electrocutări, iradieri în diferite zone ale
corpului.
Cele mai frecvent afectate zone ale
corpului sunt membrele superioare şi inferioare,
precum şi faţa.
Sindromul de automatism mental
Kandinsky- Clérambault a fost descris
pentru prima dată de psihiatrul rus Victor
Khrisanfovich Kandinsky (1849-1889), pe
baza autoobservaţiilor, în cursul
devastatoarei psihoze care avea să-l
conducă la sinucidere. În opera sa,
publicată postum, el descrie un sindrom de
alienare a proceselor psihice, care sunt
atribuite de pacient altor persoane.
Medicul francez Gaetan Gatian de Clérambault
(1872-1934) a descris în lucrările sale, începând din
1909, colectate şi publicate în două volume apărute
postum (printr-o bizară coincidenţă şi De
Clérambault s-a sinucis), importanţa mecanismelor
„automatismului mental” în geneza experienţelor
halucinatorii. Acelaşi autor a descris cele 3 tipuri de
automatism mental prezentate în acest curs.
Reunirea celor două nume în definiţia sindromului
de automatism mental a fost realizată de psihiatrul
rus Epstein, într-o lucrare din anul 1927.
Sindromul Kandinsky-Clérambault este
caracterizat de prezenţa pseudohalucinaţiilor, care
determină:
-triplul automatism ideoverbal (transmisia, furtul,
ecoul, inserţia gândirii), psihomotor (gesturi sau
comportamente complexe dirijate din exterior) şi
senzitivo-senzorial (care poate parazita fiecare
analizator) plus
-triplul ecou al gândurilor, actelor şi lecturii.
Pacientul are convingerea că ideile, impresiile,
amintirile, activităţile şi percepţiile îi sunt impuse din
exterior, ceea ce creează o scindare a personalităţii.
Astfel, în interiorul pacientului apare o a doua
„personalitate”, care controlează comportamentul şi
procesele cognitive ale acestuia.
 Automatismul ideoverbal se referă la impunerea, de către forţe
malefice, a unor voci interioare, gânduri străine, sugestii, care
conduc la fenomenele descrise mai sus: pacientul are senzaţia
că propriile gânduri sunt rostite cu voce tare, sunt transmise la
distanţă sau sunt furate, ori gânduri străine sunt inserate în
mintea lui.
 Automatismul senzitivo-senzorial cuprinde senzaţii parazite, care
pot fi localizate în sfera fiecărui analizator, predominând
modalitatea interoceptivă. Pacienţii au convingerea că aceste
fenomene apar prin acţiunea unor radiaţii, curenţi, unde sau
prin alte metode „încă nedescoperite”.
 Automatismul psihomotor este convingerea subiectului că
execută gesturi sau acţiuni parazite, motivate prin acţiunea unor
forţe exterioare, care-l obligă pe pacient să vorbească, să scrie
sau să execute orice fel de activitate.
 Acest sindrom nu este patognomonic pentru o tulburare psihică,
dar a fost mai frecvent asociat cu formele grave ale
schizofreniei.
(4) Halucinaţiile fiziologice sunt fenomene
perceptive apărute la trecerea de la veghe la somn
(hipnagogice) şi invers (hipnapompice), întânite la persoanele
sănătoase.
Au o durată scurtă, o complexitate redusă şi pot fi corectate
de subiect.
Termenul de halucinaţie este folosit adecvat pentru a
descrie aceste fenomene, deoarece ele se instalează în timpul
perioadei de veghe, iar pacientul este conştient de mediul
înconjurător.
Aceste halucinaţii se pot manifesta în orice modalitate
senzorială, pacientul raportând halucinaţii auditive (zgomote
produse de animale, muzică sau voci), vizuale (desene
geometrice, forme diferite, feţe, peisaje), cutanate („atingeri”),
dar şi senzaţia de prăbuşire în gol, de zbor, peceperea unei
„prezenţe” în cameră sau experienţe disociative, de tipul
derealizării sau depersonalizării.
O astfel de persoană poate relata că
„imediat înainte de culcare sau la trezire am
senzaţia că plutesc sau că alunec, iar uneori
simt că-mi părăsesc corpul”, în timp ce un alt
pacient afirmă: „simt că văd sau aud ceva
care nu este acolo, iar uneori cineva mă
atinge, deşi îmi dau seama că sunt singură în
cameră”.
Halucinaţiile hipnagogice şi hipnapompice
se mai pot întâlni, pe lângă subiecţii sănătoşi,
la pacienţii cu narcolepsie, cataplexie,
paralizie în timpul somnului sau somnolenţă
diurnă excesivă.
(5) Halucinaţiile funcţionale reprezintă
perceperea simultană a doi stimuli, unul real şi altul
imaginar, de exemplu pacientul aude o voce
ameninţătoare doar atunci când se declanşează
alarma unui ceas sau percepe mirosuri dezagreabile
când se află lângă un semafor.
Astfel, halucinaţiile funcţionale sunt atribuite
realităţii externe şi sunt declanşate de un stimul
extern, spre deosebire de halucinaţiile
psihosenzoriale, care nu sunt provocate de
acţiunea unui stimul identificabil.
Există, în cadrul halucinaţiilor funcţionale, o
diferenţă clară între informaţia intrinsecă a
stimulului real şi semnificaţia atribuită acestuia
de subiect.
Pacientul poate distinge cele două
semnale, iar halucinaţiile nu apar în absenţa
stimului real cu care fac pereche.
(6) Halucinaţiile eidetice sunt definite ca reproiectarea
în spaţiul extern a unor imagini percepute relativ recent.
-aceste imagini sunt foarte vii, dar pacientul are critica
fenomenului, recunoscând că ele nu au corespondent real, în
momentul apariţiei
-există mai multe grade de intensitate ale fenomenului
eidetic, de la aspecte fiziologice (imagini consecutive pozitive
sau în cazul pictorilor care sunt capabili să reţină, în cel mai mic
detaliu, un peisaj, pentru a-l putea reproduce ulterior), până la
aspecte intens anxiogene (reproducerea unui eveniment
psihotraumatizant, de imaginea căruia persoana nu poate
scăpa).
Din punct de vedere al psihologiei dezvoltării, cercetătorii
consideră că eidetismul este o formă primară de contopire a
memoriei şi percepţiei, care se diferenţiază treptat în două
funcţii distincte.
Memoria eidetică formează baza gândirii concrete şi
este, filogenetic, o formă primară de encodare,
asemănătoare cu cea descrisă de antropologi la indivizii
din culturile primitive, unde acest fenomen stă la baza
artei şi creaţiilor religioase.
În cadrul civilizaţiei contemporane, acest fenomen se
întâlneşte, fiziologic, la copiii care reţin un număr mare de
detalii după o scurtă expunere (10-30 sec) a unei imagini,
pentru ca apoi, puşi în faţa unui ecran gri, ei să poată
reproduce, în amănunţime, imaginea anterioară.
Eidetismul apare nu doar în modalitatea vizuală, ci şi
auditivă şi tactilă.
În patologie, acest fenomen poate fi observat la
pacienţii cu sindrom de stres posttraumatic, reacţii acute
la stres sau cu depresii reactive, care văd şi retrăiesc
anumite scene psihotraumatizante, chiar după trecerea
unui timp îndelungat de la evenimentele respective.
(7) Halucinozele reprezintă manifestări de aspect
halucinator, al căror caracter patologic este
recunoscut de pacient, deşi pot exista, în special la
început, comportamente de verificare a veridicităţii
lor.
Halucinozele pot fi întâlnite cel mai adesea în
dependenţa de alcool, complicată cu sevaj sau
intoxicaţie (halucinoza Wernicke, vezi mai jos).
Acest fenomen se poate constata şi la pacientele
conversive, unde ia forma unor imagini tranzitorii,
anxiogene (oameni mascaţi, masacre, personaje
care defilează la un carnaval), instalate pe fondul
unor momente de diminuare a vigilenţei.
Halucinoza olfactivă (sindromul Habeck) apare mai frecvent
după vârsta de 40 de ani şi se caracterizează prin convingerea
pacientului că răspândeşte un miros neplăcut, insuportabil
pentru cei din jur.
Acest fenomen asociază un răsunet comportamental
puternic, pacientul tinzând să se izoleze, îşi pierde încrederea în
persoanele din jur care caută să-l convingă de falsitatea
senzaţiilor sale olfactive, poate renunţa la profesie şi la orice
contacte sociale.
Răsunetul afectiv este desigur negativ, dispoziţia depresivă
putându-se însoţi de tentative suicidare.
Halucinoza pedunculară (sindrom Lhermitte)
constă în prezenţa unor trăiri onirice şi implică imagini
de animale, oameni, obiecte, personaje, uneori viu
colorate, mobile şi silenţioase.
Uneori subiectul este conştient de caracterul lor
patologic, dar alteori este confuz.
Evoluează sub forma unor episoade scurte, de
câteva secunde ori minute, apărând în special
seara. Cauza acestei halucinoze este leziunea
calotei pedunculo-cerebrale, cel mai frecvent de
origine toxiinfecţioasă sau vasculară, mai rar
tumorală.
Halucinoza din sifilisul terţiar a fost
descrisă prima dată de Plaut, în 1913.
Tabloul clinic cuprinde trăiri onirice şi idei
delirante instalate brusc, însoţite de cefalee,
insomnie, febră şi evoluţie rapidă spre
confuzie.
Dispoziţia de fond este anxioasă.
Cauza este reprezentată de atingerea
meningeală sau de un proces septicemic,
dar poate fi declanşată şi de un tratament
inadecvat cu cantităţi mari de antibiotice,
administrate într-un interval scurt.
Halucinoza vizuală van Boggert este
caracterizată prin imagini zoomorfe (fluturi, peştişori,
animale mici) colorate viu, care apar în intervalele
dintre crizele narcoleptice din leucoencefalite.
Pe măsură ce boala evoluează, agitaţia
psihomotorie a subiectului creşte, iar halucinozele au
o rezonanţă afectivă mai puternică.
Episoadele sunt urmate, de obicei, de amnezie.
(8) Halucinoidele sunt forme de tranziţie de
la percepţia normală la halucinaţii, fiind
observate în perioada de instalare şi de
dispariţie a acestora din urmă.
Tradiţional, halucinoidele sunt
considerate a fi situate între reprezentări vii
şi halucinaţii vagi. Pacientul nu crede în
realitatea lor şi, de obicei, ele nu
antrenează comportamente de verificare.
Astfel, halucinoidele pot fi asimilate
halucinozelor, pe baza insight-ului parţial al
pacientului.
(9) Agnoziile se definesc prin incapacitatea persoanei
de a recunoaşte, identifica şi defini elemente din mediul
înconjurător, în absenţa leziunilor organelor de simţ, a
pierderilor mnezice semnificative sau a modificărilor
cantitative ale conştiinţei.
Există, în cadrul agnoziei, un deficit de integrare a
semnalelor din periferie, astfel încât transformarea
stimulilor în senzaţie şi/sau trecerea de la senzaţie la
reprezentare sunt deficitare.
Agnozia cuprinde o serie de stimuli (de exemplu,
agnozia pentru culori) sau o modalitate senzorială
(agnozie vizuală sau auditivă), dar poate fi şi strict
localizată (de exemplu, autotopagnozia localizată la un
singur deget).
Termenul provine din grecescul „a-gnosis”, tradus prin
„fără cunoaştere”.
Agnozia este secundară unor accidente
vasculare, traumatisme cranio-cerebrale, encefalite,
dar poate fi ereditară, iar în psihiatrie se întâlneşte la
pacienţii cu tulburări neurocognitive (demențe).
Diagnosticul diferenţial al agnoziei se face cu:
(1) leziuni ale organelor de recepţie (de exemplu,
otoscleroză, cataractă),
(2) disfazii, respectiv dificultatea de actualizare a
informaţiei stocate, ceea ce împiedică înţelegerea şi
utilizarea semnificaţiilor limbajului scris şi vorbit;
(3) dispraxii, respectiv incapacitatea de a executa
acte motorii simple sau complexe, în vederea
atingerii unui scop;
(4) deficite mnezice.
Agnozia tactilă (astereognozia) este un defect de
percepţie care face imposibilă identificarea obiectelor
prin intermediul atingerii, deşi senzaţiile tactile
fundamentale nu sunt modificate.
Această agnozie include ahilognozia, definită prin
imposibilitatea pacientului de a diferenţia caracteristicile
de tipul greutăţii sau diametrului obiectelor, amorfognozia
(nu se pot diferenţia formele obiectelor) şi asimbolia
tactilă (nu se mai recunoaşte semnificaţia obiectelor, deşi
ele pot fi descrise).
Astereognozia pură se datorează, cel mai probabil,
unor leziuni la nivelul cortexului somato-senzorial (girusul
postcentral din parietalul contralateral), în aria unde
proiectează sensibilitatea tactilă a mâinii.
Diagnosticul diferenţial include sindromul Capgras,
demenţele, retardul mental, dar şi traumatismele
cerebrale.
Agnozia auditivă sau surditatea psihică constă în
incapacitatea pacientului de a recunoaşte stimulii
auditivi. Pot exista mai multe forme de surditate psihică,
de exemplu, o variantă clinică include incapacitatea de
identificare a cuvintelor (agnozie verbală), alta se referă
la incapacitatea de recunoaştere a sunetelor non-verbale
(agnozie auditivă non-verbală), în timp ce alta se referă la
afectarea percepţiei melodiilor (amuzie).
Agnozia verbală se referă strict la incapacitatea de
recunoaştere a cuvintelor, în absenţa leziunilor
segmentului periferic al analizatorului auditiv şi a afaziei.
Pacienţii pot copia cuvinte, pot scrie spontan cuvinte şi
pot urma comenzi verbale, dar nu pot scrie după dictare
sau repeta cuvinte propuse de examinator.
Agnozia auditivă non-verbală se referă la
incapacitatea de a auzi zgomote precum ţipete, bătăi de
clopot, sunete emise de animale etc. Acest fenomen se
asociază cu leziuni ale lobului temporal şi parietal drept
sau bilateral, în dreptul ariilor asociative auditive.
Amuzia receptivă este definită ca suprimarea auzului tonal,
în afara unei surdităţi de cauză centrală, prin afectarea uni- sau
bilaterală a lobilor temporali.
Există diferite niveluri de agnozie muzicală, de la
incapacitatea de recunoaştere a timbrului instrumentelor, de
recunoaştere a unor melodii cunoscute, a notelor false sau a
ritmului, până la nerecunoaşterea zgomotelor.
Există şi o formă de amuzie expresivă caracterizată prin
incapacitatea de a reproduce vocal melodii cunoscute sau o
succesiune propusă de sunete. În această formă de amuzie
există leziuni la nivelul regiunii fronto-temporale drepte.
Cercetările experimentale au arătat că există un centru al
„cântatului”, în circumvoluţiunea frontală F3, un centru al
„sunetului muzical” în piciorul circumvoluţiunii F2 şi un centru
„instrumental” în ariile Brodmann 20 şi 37, leziunile survenite în
unul sau mai mulţi dintre aceşti centri putând induce amuzie.
Agnozia vizuală sau cecitatea psihică este
imposibilitatea recunoaşterii pe cale vizuală a obiectelor,
persoanelor, culorilor şi imaginilor, deşi vederea persoanei
este intactă.
Implicarea unor leziuni la nivelul ariilor 18 şi 19 din
ambele emisfere explică acest fenomen.
În această categorie sunt incluse: prosopagnozia
(agnozia fizionomiilor, inclusiv a celei proprii, atunci când
subiectul se priveşte în oglindă), agnozia obiectelor
(cecitate morfologică), agnozia culorilor, acalculia. Există
şi o formă de agnozie vizuală specifică pentru simbolurile
grafice, numită şi cecitate verbală.
› Simultanagnozia este definită ca incapacitatea de a
recunoaşte ansamblul imaginii, deşi detaliile sunt identificate
corect.
Există două subtipuri clinice de agnozie vizuală, al
căror studiu poate contribui la explicarea
mecanismelor patogenetice subiacente cecităţii
psihice.
Agnozia aperceptivă se referă la anomalii ale
procesului de discriminare, iar agnozia asociativă
implică o incapacitate de a conecta stimulii complet
discriminaţi de experienţele anterioare, în cadrul
proceselor de numire şi potrivire a stimulilor.
Pacienţii cu agnozie vizuală aperceptivă eşuează
la testele de copiere a stimulului sau de împerechere
a stimulilor, în timp ce pacienţii cu agnozie asociativă
vizuală pot reuşi la aceste sarcini, însă nici unii, nici
ceilalţi nu pot numi efectiv stimulii.
Pacienţilor cu agnozia culorilor li se prezintă
un set de fire, pe care să le sorteze după
culoare. Subiecţii care au agnozia culorilor nu
vor putea efectua această sarcină, pe când
cei cu anomia culorilor vor reuşi.
Dacă pacienţilor cu prosopagnozie le sunt
prezentate fotografii cu persoanele din familie
sau cu persoane celebre, ei nu pot recunoaşte
nicio imagine. Dacă fotografiile sunt însoţite de
stimuli verbali (vocea respectivelor persoane)
sau alţi stimuli vizuali (piese de îmbrăcăminte,
ochelari, diferite accesorii), atunci
recunoaşterea poate avea loc.
 În prosopagnozie sunt implicate leziuni ale
regiunilor temporale inferioare şi ale lobului
occipital din emisfera dreaptă sau bilateral.
În agnozia culorilor există leziuni ale regiunii
ventriculomediale din lobul occipital stâng, iar
această patologie trebuie distinsă de fenomenul
numit anomia culorilor, în care subiectul nu poate
atribui denumirile corecte culorilor.

Pacientul cu agnozia culorilor


nu consideră nimic deosebit în
imaginea unei banane de
culoare albastră, de ex.
Pacientul cu anomia culorilor
nu poate spune ce culoare are
banana din imagine.
Agnoziile de schemă corporală (asomatognoziile)
apar la persoanele care nu pot recunoaşte prezenţa bolii
sau a unui segment bolnav.
Aici sunt cuprinse următoarele tulburări:
-anozomelia (negarea existenţei unui membru bolnav),
hemiasomatognozia (pacientul îşi neglijează o jumătate a
corpului),
-somatoparafrenia (confabulaţii legate de segmente
corporale bolnave),
-autotopagnozia (nu poate localiza segmentul bolnav, iar
la atingerea unei zone a corpului de către un examinator,
subiectul nu poate spune care parte a fost atinsă),
-anozodiaforia (indiferenţa faţă de boală),
-anozognozia (pacientul se comportă ca şi când nu ar fi
orb, surd, hemiparetic etc. şi poate nega vehement sau
încearcă să minimalizeze deficitul).
Agnoziile spaţiale reprezintă incapacitatea
persoanelor de a se orienta în spaţiu.
Aceste agnozii pot implica dificultăţi în
orientare pornind de la analizatorul vizual
(vizuo- spaţiale) sau auditiv (audio- spaţiale).
Agnoziile vizuo-spaţiale corespund pierderii
percepţiei stereoscopice, cu incapacitatea
persoanei de a localiza obiectele în spaţiu, de
a compara forma şi dimensiunile acestora.
În consecinţă, apare paralizia spaţială a
privirii, imposibilitatea de orientare voluntară a
privirii, deşi mişcările spontane ale globilor
oculari nu sunt afectate.
 Metode de evaluare a halucinaţiilor
Scala de evaluare a simptomelor pozitive şi negative din
schizofrenie (PANSS) cuprinde un singur item, dintr-un total de 30,
care se referă la halucinaţii. Tulburările perceptive sunt evaluate,
din punct de vedere al intensităţii, frecvenţei de apariţie şi
impactului dezorganizator asupra comportamentului, pe o scală
Likert de 7 puncte (absente, minime, uşoare, medii, moderat
severe, severe, extrem de severe).
Scala pentru evaluarea simptomatologiei pozitive din
schizofrenie (SAPS) permite o evaluare individuală a
halucinaţiilor auditive (generale, voci care comentează, voci
care conversează), somatice sau tactile, olfactive şi vizuale, pe
o scală de 6 puncte (absente, discutabile, uşoare, moderate,
marcate, severe). Nu sunt evaluate caracteristici importante ale
halucinaţiilor, cum ar fi frecvenţa, controlul, factorii declanşatori,
aspectele emoţionale, localizarea, calităţile fizice ale acestora.
Scalele de scorare a simptomelor psihotice (PSYRATS)
reprezintă un instrument de automonitorizare, care
cuprinde două părţi, una permiţând scorarea severităţii
halucinaţiilor auditive şi alta măsurând caracteristicile
ideaţiei delirante.
Prima parte constă din 11 itemi, care evaluează
frecvenţa, durata, localizarea, intensitatea, credinţele
referitoare la originea vocilor (de la „generate exclusiv
intern”, până la „generate doar extern”), cantitatea de
conţinut negativ, severitatea conţinutului negativ,
intensitatea disconfortului, impactul asupra vieţii
cotidiene, controlul pacientului asupra vocilor.
Toate aceste dimensiuni sunt evaluate pe o scală de
la 0 la 5. Se mai evaluează numărul vocilor din cursul
ultimei săptămâni şi forma de manifestare a vocilor (la
prima, a doua, a treia persoană; fraze fără pronume sau
cuvinte simple).
Chestionarul credinţelor legate de voci (BAVQ) are 30
de itemi, este un instrument de autoevaluare şi măsoară
percepţia pacienţilor şi reacţiile lor la halucinaţiile auditive
verbale.
Acest chestionar include 5 subscale:
(1) Afecte negative (de exemplu, „Vocea mea este
Diavolul” sau „mi se spune să fac lucruri rele”);
(2) Afecte pozitive („Vocea vrea să mă ajute”);
(3) Omnipotenţa („Vocea este foarte puternică”;
(4) Rezistenţa („Când aud vocea mă gândesc la cum s-o
opresc”);
(5) Implicarea („Când aud vocea vreau să-i cer sfatul”).
Dintre aceste 5 scale, primele 3 evaluează credinţele
legate de voci, iar ultimele două măsoară reacţiile
emoţionale şi comportamentale la acestea. Toate
răspunsurile sunt de tip dihotomic (da/nu).
Inventarul neuropsihiatric (NPI) a fost dezvoltat pentru a
evalua o gamă largă de comportamente întâlnite la
pacienţii cu demenţă, pentru a distinge frecvenţa şi
severitatea acestor schimbări comportamentale şi pentru a
realiza un screening rapid (10 minute), în cazul tulburărilor
de invalidare cognitivă.
Există, în cadrul acestui inventar, întrebări referitoare la
halucinaţii, agitaţie, agresivitate, disforie, anxietate,
iritabilitate etc.
În privinţa halucinaţiilor, după întrebarea de screening
(prezenţa sau absenţa acestora), urmează întrebările
referitoare la modalitatea senzorială, frecvenţă, severitate şi
gradul de distres al însoţitorilor, indus de manifestările
pacientului.
Informaţiile sunt colectate de la aparţinătorii care sunt
familiarizaţi cu comportamentul subiectului şi care au
contact cel puţin zilnic cu acesta.
Scala de evaluare a patologiei comportamentale
în boala Alzheimer (BEHAVE-AD) permite
cuantificarea simptomatologiei cognitive şi non-
cognitive, pe un set de 25 de itemi, măsuraţi de la 0
la 3 (absent; vag, definit imprecis; clar definit;
răspunsuri emoţionale, acţionale sau verbale la
halucinaţii).
Timpul necesar aplicării acestei scale este de 20
minute.
Subscalele implică evaluarea halucinaţiilor, a
ideaţiei delirante, perturbării activităţii, agresivităţii,
perturbărilor de ritm nictemeral, tulburărilor
afectivităţii, anxietăţii şi fobiilor, precum şi stabilirea
unui scor global pentru impactul pe care îl are boala
asupra pacientului şi aparţinătorilor.
Pentru dimensiunea „halucinaţii” este evaluată
modalitatea senzorială şi severitatea acestora.
 Identificați elementele psihopatologice din
următoarele fragmente de discurs ale unor pacienți:

A: «Simt cum se mișcă furnici pe sub piele, mă scarpin


tot timpul și uneori le prind, le scot și de sub piele și le
sfărâm… sunt furnici electronice, pot să mă
controleze prin terminațiile nervoase din piele… le
aud cum lucrează și îmi transmit ce să fac»

B: «seara, când mă bag în pat văd cum încep să se


organizeze umbrele pe perete, ies ca niște fantome»

C: «nu mai pot mânca din ceea ce îmi gătește


mama pentru că pune mercur… am simțit cum se
schimbă gustul la mâncarea pe care mi-o dă…
mănânc doar conserve»
 Ce semne considerați că prezintă următorii pacienți:

A. nu poate recunoaște fețele persoanelor


cunoscute și nici măcar propria față, atunci când se
uită în oglindă

B. vede că persoanele cunoscute din jur sunt


substituite de urmăritori

C. consideră că membrul său superior este înlocuit cu


un mecanism bionic și dorește ca medicul să i-l
înlăture chirurgical
•Ce semne prezintă următorii pacienți:

A: Nu poate alege B: Pacientului i se C: Pacientul


grupa firele din prezintă o pereche interpretează
imagine în funcție de ochelari și i se spontan zgomotul
de culoare, deși cere să spună ce picăturilor de ploaie
poate spune corect este. El răspunde: care cad pe
ce culoare are «un cerc și un alt acoperiș ca fiind
fiecare fir în parte: cerc, o bară între mesaje ale unor
ele, ar putea fi căști» ființe din altă
dimensiune: