Încă de la începutul medicina a

fost însoţită de o gândire etică.

Profesia de medic, pe lângă cea de rege, de preot, era

văzută ca o profesie puternică, care trebuia susţinută
de o “morală forte”, exprimată la începutul medicinei
prin jurământul lui Hipocrate.
“Bioetica este numele ce s-ar da trecerii de la
tradiţionala etică a sacralităţii vieţii la noua
etică a calităţii vieţii.” (Maurizio Mori)

Trebuie să privim în faţă realitatea. Omul a devenit un

superom. Dar superomul, cu superumana sa putere,
n-a ajuns şi la un nivel de superumană
înţelepciune. Cu cât puterea sa creşte, cu atât mai
sărac devine omul. Conştiinţele noastre nu pot să
nu fie zguduite de constatarea că, cu cât creştem şi
devenim superoameni, cu atât suntem mai inumani.
Albert Schweitzer,
laureat al premiului Nobel pentru pace (1952)
 biologia, combinată cu diferite forme de cunoaştere umanistă, cu
scopul de a edifica o ştiinţă care să stabilească un sistem de
priorităţi medicale şi legate de mediu, în scopul supravieţuirii
 o etică ecologistă
 o ştiinţă a supravieţuirii (“science of survival”)

Am ales rădăcina “bio-” pentru a reprezenta cunoaşterea biologică,

ştiinţa sistemelor fiinţelor şi “etica” pentru a reprezenta
cunoaşterea sistemului valorilor umane.

V.R. Potter - Bioethics: The Science of Survival (1970)

- Bioethics: Bridge to the Future (1971)
 „o nouă disciplină care combină cunoaşterea biologică
cu cea a sistemului de valori umane” (V.R. Potter
1971), sau
 „ştiinţa supravieţuirii”după titlul articolului (The
science of survival) în care şi-a formulat conceptul.
 Potter s-a referit la bioetică sau la etica vieţii şi
supravieţuirii incluzând:
 ecologia,
 cercetarea pe animale,
 problematica populaţiei - o etică socială, cu izvorul în
dezvoltarea evolutivă a umanităţii.
 Studiul sistematic al conduitei umane în sfera ştiinţelor
vieţii şi ale sănătăţii, examinată în lumina valorilor şi
principiilor morale (Encyclopedia of Bioethics, coord. W.T.
Reich, I- XIX, Free Press, New York, 1978)
 Studiul sistematic al dimensiunilor morale- inclusiv
viziunea morală, deciziile, conduita, liniile directoare etc-. ale
ştiinţelor vieţii şi ale sănătăţii, cu folosirea unei varietăţi de
metodologii etice, într-o abordare interdisciplinară
(Encyclopedia of Bioethics, Reich, 1995)
 Parte a filozofiei morale care apreciază cât de licite sau ilicite
sunt intervenţiile asupra omului şi, în special, acele
intervenţii legate de practica şi dezvoltarea ştiinţelor
medicale şi biologice (E. Sgreccia)
 O disciplină “menită să asiste medicii şi oamenii de ştiinţă
în a lua decizii corecte dpv sociologic, psihologic şi istoric”
(D. Callahan)
 Constantin Maximilian (1928-1997), genetician
şi bioetician, a definit bioetica drept “un punct
de întâlnire al tuturor celor care urmăresc
destinul uman supus presiunilor ştiinţei”.
 Comitetul Internaţional de Bioetică (CIB) : un
câmp de studiu sistematic, pluralist şi
interdisciplinar care abordează probleme morale,
teoretice şi practice, aplicabile medicinei şi ştiinţelor
vieţii care afectează fiinţele umane, întreaga
umanitate, inclulsiv biosfera.
Competenţele bioeticii sunt recunoscute în
următoarele patru domenii:
 aspectele etice ale profesiunilor sanitare;
 aspectele etice rezultate în cadrul cercetărilor
pe om;
 problemele sociale legate de politica sanitară
(naţionale şi internaţionale), de medicina
locurilor de muncă şi de alte politici de
planificare familială şi control demografic;
 probleme privind intervenţia asupra vieţii altor
fiinţe vii (plante, micro-organisme şi animale)
şi, în general, tot ce ţine de echilibrul
ecosistemului.
1. prezentarea evenimentului bioetic în
consistenţa şi exactitatea sa, argumentat
ştiinţific;
2. Se aprofundează semnificaţia antropologică,
acele valori care sunt legate de viaţa,
integritatea şi demnitatea persoanei umane;
3. Se identifică valorile care trebuie să fie
protejate şi normele care trebuie oferite
decidenţilor şi agenţilor (instituţiilor şi
persoanelor) pe plan individual şi social.
 SARCINI
 să reflecteze asupra cercetărilor şi inovărilor
capabile să amelioreze condiţia umană,
 să analizeze toate aspectele conexe ale condiţiei
umane
 să ţină cont de dimensiunile pluriculturale şi
pluridisciplinare pentru a ajunge la un consens
asupra problemelor sale esenţiale.
 Dezvoltarea medicinei ştiinţifice şi a chimioterapiei au determinat
transformarea spitalelor şi a facultăţilor de medicină în centre de
cercetare, unde statul, ca agent de autoritate, este de regulă implicat.
 Primele directive etice au fost elaborate de Ministerul Prusac al
Cultelor, Educaţiei şi Sănătăţii în 1901.
 În Germania, Ministerul de Interne elaborează în 1931 „directive
asupra noilor tratamente şi experimentări ştiinţifice asupra fiinţei
umane”, documente care nu vor fi respectate de medici şi de
reprezentanţii autorităţilor naziste. Textele făceau referiri la:
 tratamente medicale noi,
 experimentele pe om,
 consimţământul informat al pacientului sau al reprezentantului legal,
excepţiile fiind numai cazurile de urgenţă đau incapacitatea.
 Documentul preciza că la intrarea în practica medicală medicul se angaja să
respecte acele directive. În pofida acestor normative etice, atrocităţile şi
experimentele inumane au fost săvârşite de medici sau de personal medical.
 Biopolitica nazistă a introdus progresiv şi
sistematic recensămintele, excluderile,
neutralizările şi eliminarea unor grupuri
umane bazat pe argumentul inutilităţii pentru
poporul arian. Motivaţia a fost susţinută prin
aşa numite argumente ştiinţifice care se
refereau la eradicarea persoanelor degenerate
prin selecţie şi controlul imigrărilor şi a
populaţiilor cu risc, supravegherea natalităţii şi
sterilizare
 Consimţământul voluntar al participanţilor într-un experiment este esenţial.
 Rezultatele care urmează să fie obţinute din experiment trebuie să fie benefice
pentru societate, iar aceste rezultate un pot fi obţinute prin alte mijloace.
 Studiul trebuie să fie fundamentat pe rezultatele obţinute din experimente pe
animale şi cunoştinţele privind historia naturală a bolii, astfel încât rezultatele
obţinute de rezultatele anticipate să justifice desfăşurarea experimentului.
 Orice suferinţă sau lezare fizică sau psihică inutilă trebuie evitată în timpul
desfăşurării.
 Niciun experiment un trebuie efectuat dacă există indicii că acesta ar putea duce la
decesul sau lezarea participanţilor, cu excepţia situaţiilor în care cercetătorul
participă el însuşi ca subiect în experiment.
 Gradul de risc asupra subiecţiilor un trebuie să depăşească importanţa umanitară a
problemei cercetate în experiment.
 Trebuie luate măsuri adecvate pentru a evita lezarea sau decesul participanţilor.
 Experimentele trebuiesc conduse numai de către persoane cu calificare ştiinţifică.
 Participanţii sunt liberi şi au dreptul de a decide terminarea participării într-o
cercetare la orice moment dacă ei consideră că s-a atins limita rezistenţei fizice sau
mentale, peste care nu mai pot continua.
 Cercetătorul care conduce experimentul trebuie să fie pregătit să-l încheie dacă el
consideră continuarea experimentului ca fiind producătoare de leziuni, dizabilităţi
sau deces pentru participanţi
 În 1948 a fost adopată Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului,
 în 1949 este adoptat de Asociaţia Medicală Mondială,
Codul Internaţional al eticii medicale, aceste
documente fundamentale au deschis calea unor noi
instituţii, convenţii şi legislaţii naţionale şi
internaţionale privitoare la etica medicală.
 Cercetarea în domeniul medical are ca scop
 obţinerea unor date şi informaţii noi, valide, generalizabile,
dorindu-se în subsidiar şi diferite beneficii (terapeutice,
materiale, morale, de imagine) pentru participanţii la studiu.
Cu referire directă la subiecţii cercetării, Declaraţia universală
asupra bioeticii şi a drepturilor omului adoptată la Conferinţa
Generală UNESCO din 2005, arată că interesele şi bunăstarea
individuală vor fi considerate mai importante decât interesul
ştiinţei sau al societăţii
 Se cercetează testarea eficienţei şi a efectelor secundare ale unor
noi produse sau există terapii bine cunoscute şi larg folosite care
pot avea rezultate diferite în anumite cazuri sau se prezumă
efecte diferite; aceste experimente se vor efectua cu prudenţă;
 Când droguri cunoscute pentru tratamentele vechi sunt folosite
pentru tratarea altor afecţiuni (ex.: aspirina ca antiagregant
plachetar) sau atunci cînd inovaţiile terapiei apar ca un aspect
principal al îngrijirii pacientului (ex.: injectarea unei substanţe
de contrast într-o arteră urmărindu-se nu opacizarea, ci
embolizarea ei); similar apare necesitatea experimentului atunci
cînd se fac eforturi de a îmbunătăţi o tehnică mai veche (ex.:
trecerea de la vagotomia selectivă la cea supraselectivă);
experimentele din această categorie se practică mai des, reflect
libertatea de acţiune a medicului şi spiritual său inovativ;
 Pentru afecţiuni la care nu există încă o terapie eficientă (Astărăstoae
V., Ortansa Stoica – Genetică versus bioetică, editura Polirom
2002)
 Acest document defineşte trei principii care sunt
aplicabile actului medical, dar care au constituit
fundamentul etic în cercetarea pe subiecţi umani:
1. Autonomia sau respectul demnităţii persoanei, aici
fiind analizate şi situaţiile în care persoanele aveau
diferite modificări ale capacităţii, de ex. la bătrâni şi
bolnavi psihici.
2. Binefacerea sau non maleficienţa, cu semnificaţia
de a nu face rău, obligaţie precizată în numeroase
coduri sau jurăminte medicale înclusiv în Corpus
Hipocraticus.
3. Justiţia sau echilibrul între beneficiile şi riscurile
cercetării.
 Beauchamp şi Childrens au pornit în formularea „tetralogiei bioeticii” de
la premisa că pentru a analiza fapte morale particulare din domeniul
biomedical este suficient un cadru pentru identificarea, precum şi pentru
reflecţia asupra respectivelor probleme morale, care să fie constituit din
principii, reguli, drepturi şi idealuri morale. Acest cadru fundamental este
format din următoarele principii:

 - principiul respectului autonomiei format din norme pentru respectarea

capacităţii de a lua decizii a persoanelor cu capacitate;
 - principiul binefacerii (beneficence) format dintr-un grup de norme pentru
furnizarea de beneficii participanţilor, respectiv echilibrarea beneficiilor cu
riscurile participări la studiu;
 - principiul nefacerii răului (non-maleficence) un cumul de acţiuni pentru
evitarea producerii unor daune;
 - principiul dreptăţii sau justiţiei este format de un grup de norme pentru
împărţirea acţiunilor, beneficiilor, a riscurilor şi costurilor tuturor
participanţilor la studiu într-un mod echitabil
 (Christian Byk, judge, secretary general, International association of law, ethics and
science, member French national commission for Unesco, 2006.)
 Respectul pentru persoane încorporează cel puţin două convingeri etice
fundamentale:
 indivizii trebuie trataţi ca individualităţi autonome
 persoanele cu autonomie diminuată au dreptul la protecţie. Astfel principiul
respectului pentru persoane se divide în două cerinţe morale separate: necesitatea
de a recunoaşte autonomia individuală şi necesitatea de a-i proteja pe cei cu
autonomie diminuată.
 O persoană autonomă este un individ capabil de a delibera în legătură cu
propriile obiective şi de a acţiona în această direcţie. Autonomia
individuală presupune capacitatea persoanei de autodeterminare şi
de a alege liber, în acelaşi timp cu impunerea drepturilor sale şi cu
obţinerea cerinţelor legitime a persoanei respective.
 Noţiunea de consimţământ informat a fost creată în 1957 (Salgo vs
Leland Stanford University Board of Trustees) şi semnifică
respectarea autonomiei pacientului, care cumulează
autoguvernarea, dreptul la libertate şi intimidate, decizia
individual, libertatea de a-şi urma propria voinţă, propriul drum şi
de a fi propria persoană.
 trei elemente: informaţia, înţelegerea şi voluntariatul.

 Informaţia.
 Nevoia de informare a unui voluntar în cadrul unui proiect de
cercetare poate să difere foarte mult de nevoia de informare a unui
pacient căruia îi este aplicat un tratament necesar şi consacrat
clinic.
 două direcţii una referitoare la calite şi una referitoarela
cantitatea de informaţii.
 În cazul Natanson vs. Kline (1960) se precizează că subiectul
va primi “atâta informaţie câtă un medic apreciază că este
necesară să fie furnizată pacientului”, dar ulterior în cazul
Canterbury vs. Spence (1972, Cobbs vs. Grant) s-a completat
arătându-se că este necesară atâta informaţie cât pacientul
necesită.
 Înţelegerea.
 Maniera şi contextul de informare al voluntarului este la fel
de importantă ca informaţia propriu-zisă.
 Informaţia trebuie adaptată la:
 nivelul de inteligenţă, raţionalitate, maturitate şi limbaj al
voluntarului.
 grijă specială în cazurile în care comunicarea cu pacientul
sau capacitatea de comprehensiune a pacientului sunt
limitate. Participantului la studiu i se va prezenta
scopul studiului astfel încât să îl înţeleagă şi să poată
evalua riscurile pentru sine sua pe ntru alte persoane
implicate
 Voluntariatul.
 Un acord de participare la cercetare este valid doar
când acesta este dat voluntar.
 Nu sunt acceptabile niciun fel de condiţii de
constrângere (ameninţare directă sau indirectă) sau
influenţare prin diferite mijloace cum ar fi oferte
de recompense necorespunzătoare.
 Condiţiile respectării participării voluntare sunt
şi mai stricte în cazul persoanelor vulnerabile.
 Sensurile binefacerii
1. Să nu faci rău.
2. Maximizarea posibilelor beneficii şi minimizarea
efectelor negative.
 Claude Bernard a extins maxima hipocratică, "să nu
faci rău", din domeniul terapeutic în domeniul
cercetării, afirmând că nu trebuie făcut rău unei
persoane indiferent de beneficiile aduse altora, cu
toate acestea încă nu s-a pus problema acordul de
participare.
 Unii filozofi insistă pe definirea noţiunii de „bine” şi
care sunt coordonatele acestuia, aducând în discuţie
interogativ, care este „binele” sau „răul” pentru un nou-
născut cu multiple şi grave malformaţii: este bine să fie
asistat sau trebuie lăsat să moară?. Demersul este
aprofundat prin corelarea şi ierarhizarea principiului
autonomiei cu cel al beneficienţei. Autorul consideră că
principiul autonomiei trebuie subordonat celui al
beneficienţei, pentru a fi garantată autonomia
persoanelor, mai ales când pacientul nu este autonom
 V. Mureşan - http://www.ub-filosofie.ro/~muresan/2008-
2009_1_teoriietice/curs12.pdf
 Principiul justiţiei distributive, de origine
aristotelică, susţine că cei egali trebuie trataţi egal.
 În trecut, participanţii la studii aparţineau păturilor
defavorizate ale societăţii, în timp ce beneficiile erau
acordate doar celor avuţi.
 Posibilităţi de distribuţie ale beneficiilor:
1. fiecăruia o parte egală.
2. fiecăruia în funcţie de nevoia individuală
3. fiecăruia în funcţie de efortul individual,
4. fiecăruia în funcţie de contribuţia socială
5. fiecăruia în funcţie de merit.
 Jeremy Bentham şi J.S. Mill, continuatorii utilitarismului
empiric promovat de D. Hume, au susţinut că natura umană
pretinde satisfacerea a două valori fundamentale: plăcere şi
durere, omul tinzând spre a obţine binele, care este
reprezentat de plăcere maximă pentru cât mai multă lume.
 Ulterior Mill a ierarhizat aceste valori, considerându-le pe
cele spirituale, intelectuale şi culturale superioare plăcerilor
fizice, şi a reconsiderat fericirea ca fiind ultimul scop al
fiinţei umane.
 În ultimele decenii susţinătorii neoutilitarismul, definesc trei
domenii care constituie scopul urmărit de om:
 maximizarea plăcerii,
 minimizarea durerii
 libertate personală deplină pentru un număr cât mai mare de persoane.
 Abordarea utilitaristă foloseşte criterii de
evaluare a beneficiilor pentru pacient a unui
tratament, sau o cântărire a riscurilor şi
neajunsurilor faţă de beneficiile aşteptate să se
producă pentru sănătatea pacientului.
 Evaluarea are în vedere analiza:
 sănătatea şi viaţa umană,
 valorile acesteia cu costuri materiale regăsite în
metode de investigaţie, tratamente
 Apropiat de utilitarism este contractualismul, bazat pe
capacitatea de a decide şi pe criteriul acordului dintre
participanţii la încheierea contractului.
 H.T. Engelhardt, promovează principiul permisiunii,
aplicabil pentru acţiunile celorlalţi, pe care ei le
promovează, în pofida absenţei informaţiilor despre
binele dorit, la care subiecţii doresc să acceadă.
 În spaţiul german, K.O. Apel şi J. Habermas,
promovează teoria comunicării, cu un conţinut
intrinsec referitor la
 veridicitate,
 respectul opiniei celuilalt,
 respectul libertăţii de opinie şi expresie, valori pe care le
susţinem drept componente ale criteriilor etice ale cercetări
pe subiecţi umani.