Sunteți pe pagina 1din 82

BIOFIZICĂ MEDICALĂ

Biofizica medicală cuprinde studiul şi aplicarea legilor fizicii în biologie şi


medicină.
Biofizica → fenomenele fizice implicate în funcţionarea sistemelor
biologice, fiind o ştiinţă care utilizează tehnici şi concepte fizico-chimice pentru
cercetarea fenomenelor lumii vii.
Biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi moderne ale fizicii:
Biomecanica → diferitele tipuri de locomoţie animală până la motilitatea celulară
Bioelectricitatea → ansamblul fenomenelor electrice din lumea vie, la
nivel celular, tisular şi de organ
Biotermodinamica şi bioenergetica → generarea, stocarea, conversia energiei la
nivel celular şi problemele energetice ale sistemelor biologice la nivel
supraindividual
Biocibernetica → mecanismele reglării şi transmiterii de informaţii în
sistemele biologice
Radiobiologia → fenomenele ce au loc la interacţiunea radiaţiei cu
materia vie
Fenomenele fizice stau la baza funcţionării mecanismelor biologice
I. BIOFIZICA MOLECULARĂ

Materia este compusă din particule distincte numite atomi.


Molecula reprezintă particula cea mai mică a oricărui corp, ce are
însuşirile caracteristice ale substanţei respective.
În cadrul biofizicii moleculare se studiază fenomene termice,
mecanice, de energie superficială, de atracţie intermoleculară, etc.
a. Mişcarea Browniană
Mişcarea browniană (numită după botanistul Robert
Brown) este o mişcare spontană, complet haotică şi dependentă de
temperatura mediului, a unor particule aflate într-o suspensie
coloidală sau dispersie gazoasă.
Moleculele lichidului aflate în permanentă mişcare,
ciocnindu-se de o particulă solidă, îi transmit acesteia o cantitate
de mişcare oarecare. Dacă particula aflată în suspensie în lichid are
dimensiuni mari, numărul moleculelor de lichid care acţionează
asupra ei din toate direcţiile este de asemenea mare, atunci şi
acţiunea lor se compensează practic menţinînd corpul într-o stare
de nemişcare aparentă.
Dacă particula este mică, echilibrul nu se mai
realizează, astfel particula este pusă în mişcare. Deci
mişcarea browniană are loc sub influenţa mişcărilor
dezordonate ale moleculelor lichidului.
Caracteristica principală a mişcării browniene este
neregularitatea.
Mişcarea browniană este condiţionată de energia
cinetică a particulelor, viteza lor fiind micşorată faţă de
cea a moleculelor libere, din cauză că particulele în
mişcare browniană sunt de milioane de ori mai mari
decît moleculele obişnuite.
b. Coeziunea
Moleculele aceluiaşi corp se atrag între ele în virtutea unei forţe
numită coeziune. În toate stările de agregare moleculele exercită unele
faţă de altele această forţă de atracţie.
Conform legilor atracţiei electrostatice orice stările de agregare a
materiei sunt datorită distanţei dintre molecule.
Asfel :
• substanţele solide avînd distanţa dintre molecule mai mică au
forţa de coeziune mai mare
• la substanţele lichide distanţa intramoleculară este mai mare, deci
forţa de coeziune este mai mică
• gazele au moleculele foarte îndepărtate deci coeziunea este
foarte mică
Datorită dependenţei stării de agregare de distanţa dintre
molecule, se poate folosi în practică, de ex. pentru a avea CO2 lichid se
comprimă CO2 gazos la 70 atmosfere deci se micşorează de 70 ori
distanţa dintre molecule mărindu-se coeziunea iar substanţa gazoasă
devine lichidă.
Distanţa pînă la care se poate exercita coeziunea este limitată de
raza acţiunii moleculare numită sfera de acţiune moleculară.
a. Adeziunea
Adeziunea este forţa care ia naştere între moleculele superficiale
a două corpuri diferite puse în contact.
La contactul între un corp solid şi unul lichid cel mai des este
cazul cînd lichidul udă solidul (apă – sticlă). O picătură de apă rămîne de
ex. lipită de sticlă deşi greutatea ei ar trebui să o facă să se rostogolească
şi să cadă. În acest caz forţa de adeziune este mai mare ca forţa de
coeziune, pentru că adeziunea a împiedicat menţinerea corpului lichid în
forma iniţială şi a produs despărţirea unor picături din masa lichidului. O
picătură de apă pe o sticlă nu rămîne sferică ci se turteşte, fiindcă
moleculele plăcii atrag puternic pe cele ale apei.
În cazul lichidelor în care coeziunea dintre molecule este mai
puternică (ex. mercurul), atunci lichidul respectiv nu mai udă sticla,
adeziunea dintre mercur şi sticlă fiind mică.
Un alt caz de adeziune este cel al lichidelor în vase. Observînd
apa dintr-un vas, se constată că suprafaţa ei este un plan orizontal, dar în
apropiere de pereţii vasului apa se ridică datorită faptului că un strat de
molecule aderă la sticlă, prin coeziune acest strat atrage altul, şi în
continuare.
Dacă în vas se află mercur adeziunea nu predomină, iar coeziunea
dă formă concavă suprafeţei.
c) Tensiunea superficială a lichidelor din organism
Suprafaţa de separare dintre două medii are caracterul unei membrane elastice.
Lichidele din organism fiind în general soluţii apoase, au o tensiune superficială
mai mică decît a apei curate. Suprafaţa lichidelor organice din celulele şi capilarele corpului
este foarte mare faţă de volumul lor. Proteinele trebuie deci să fie concentrate la suprafaţa
acestor lichide în straturi monomoleculare, al căror rol are o importanţă deosebită pentru
schimbul de substanţe.
d) Capilaritatea
Este fenomenul de ridicare în tuburi capilare a nivelului lichidului care udă vasul şi
de coborîre a acestui nivel la lichidele care nu udă pereţii vasului. Capilarele sunt tuburile
care au lumenul mai mic de 1mm.
În vasele comunicante cu un diametru destul de mare, lichidele au acelaşi nivel.
Dacă unul din vasele comunicante are dimensiuni capilare, atunci lichidul care udă vasul se
urcă în capilare mai mult ca în vasul cu diametrul mare.
În biologie şi medicină, capilaritatea este aplicată în fenomenele de pătrundere a lichidelor
prin corpurile poroase, porii fiind ca nişte canale capilare care favorizează adeziunea
lichidelor.
Ex. emboliile gazoase: într-un capilar coloana de lichid este greu pusă în mişcare
chiar exercitîndu-se asupra ei o presiune, dacă din loc în loc este întreruptă de mici cantităţi
de gaz numite embolii gazoase. Asfel prezenţa aerului sau azotului în vasele capilare opreşte
circulaţia din ele. Acest fel de embolii se produc de ex. cînd se deschid venele gîtului unde
presiunea sanvină este inferioară celei atmosferice şi aerul este absorbit în vasele sangvine.
f) Vîscozitatea
Lichidul în mişcare este compus din mai multe straturi care prin mişcarea lor
determină o frecare interioară care constituie vîscozitatea.
Vîscozitatea este o proprietate generală a fluidelor şi depinde de temperatură ( la
temperatură scăzută vîscozitatea creşte).
Vîscozitatea sîngelui
La temperatură normală vîscozitatea este 3,8-5,5. Sîngele fiind o suspensie,
vîscozitatea este cea a sistemelor heterogene, iar creşterea ei depinde de volumul total al
particulelor.
Astfel prezenţa unei cantităţi crescute de CO2 în sînge are ca efect umflarea
celulelorsangvine deci mărirea volumului lor total în consecinţă creşterea vîscozităţii. De
aceea sîngele venos este mai vîscos decît cel arterial. Vîscozitatea mai creşte în : HTA,
consum de alcool, oboseală, etc.
g) Difuziunea
Difuziunea este fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substaţe printre
moleculele alteia. Este caracteristică gazelor, lichidelor şi solidelor.
Difuziunea gazelor
Experiment : umplînd un vas aşezat cu gura în sus cu CO2 şi aşezînd deasupra cu
gura în jos un vas la fel de mare umplut cu H, cele două gaze deşi au densităţi diferite,
difuzează şi se amestecă, H trecînd jos şi CO2 urcînd sus (deşi CO2 este de 22 ori mai greu
decît H). Cauza acestei difuziuni este mişcarea moleculară a celor două gaze.
Viteza de difuziune variază cu natura, presiunea şi temperatura gazelor.
Difuziunea gazelor în organism se face cu o viteză proporţională cu coeficientul
de solubilitate al gazului în lamela lichidă prin care traversează.
La temperatura corpului omenesc se obţin următoarele valori: N =1, O=1,7,
CO2 = 42.
În cazul scimburilor respiratorii se observă că presiunea oxigenului descreşte
astfel: în atmosferă 152 torri, în alveole 99,8 torri, în artere 91 torri, şi în ţesuturi
aproape 0. Deci oxigenul va pătrunde din atmosferă în alveole, apoi în sîngele venos şi va
difuza în ţesuturi unde va întreţine combustiile intratisulare.
În cazul CO2 presiunea lui parţială se micşorează de la ţesuturi 53-76 torri, la
sîngele venos 41 torri, la aerul alveolar 40 torri, şi la aerul atmosferic unde presiunea
este aproape 0. deci acest gaz va difuza cu uşurinţă de la ţesuturi spre atmosferă.
Difuziunea lichidelor
Experiment : într-un pahar cilindric cu apă distilată se introduce cu ajutorul
unei pipete pe fundul paharului, o soluţie concentrată de sulfat de cupru ( CuSO4) :
soluţia se aşează pe fundul paharului deplasînd în sus apa distilată. Lichidul din pahar este
alcătuit din două straturi separate, iar prin mişcarea paharului suprafaţa de separare se
ondulează ca şi cînd ar exista o membrană separatoare. Lăsînd paharul acoperit se
observă că după cîteva ore dispare membrana de separaţie, iar după cîteva zile va fi o
soluţie uniformă în tot paharul. În acest experiment soluţia de CuSO4 a difuzat în apa
distilată.
Legile difuziunii lichidelor:
- viteza de difuziune variază cu natura substanţei care difuzează
- viteza variază cu starea cristaloidă sau coloidă a substanţei
- cantitatea de substanţă care difuzează în unitatea de timp depinde de
concentraţia soluţiei examinate
- cantitatea de substanţă care difuzeză creşte cu temperatura
h) Osmoza
Difuziunea lichidelor printr-o membrană se numeşte osmoză, şi se produce cînd cele
două lichide udă membrana de fiecare parte.
Membranele prin care are loc difuziunea se clasifică în :
- membrane permeabile cu rol de barieră, care opun o rezistenţă, dar permit trecerea
apei, electroliţilor şi a unor molecule
- membrane semipermeabile care în general sunt permeabile doar pentru apă, şi pot fi :
biologice sau artificiale, organice sau anorganice
- membrane selective care permit trecerea numai anumitor substanţe
Aparatul cu care se determină osmoza se numeşte osmometru şi este format dintr-un
vas de sticlă al cărui fund este o membrană animală (vezică), iar în partea de sus se continuă cu un
tub de sticlă.
Osmometrul se umple cu apă în care s-a dizolvat de ex. o cantitate de zahăr, şi se aşează
vertical într-un cristalizator cu apă distilată. După un timp nivelul lichidului se urcă în tubul
osmometrului şi la un moment dat se opreşte. Urcarea apei din cristalizator în osmometru se face
cu ajutorul unei forţe care învinge forţa gravitaţiei şi care se numeşte presiune osmotică.
Fenomenul se desfăţoară în două etape:
- un curent de lichid din cristalizator pătrunde în osmometru = endosmoză
- după un timp un curent de soluţie de zahăr iese din osmometru şi intră în cristalizator
= exosmoză.
Deci osmoza constă în trecerea solventului printr-o membrană semipermeabilă care
separă două medii cu concentraţii diferite şi are loc dinspre soluţii diluate spre soluţii concentrate
Importanţa biologică a osmozei
Osmoza intervine în multe procese fiziologice care au loc în interiorul plantelor şi
animalelor, jucând un rol important în schimbările dintre organisme şi mediul lor de viaţă, între
celulele şi mediul extracelular.
OBS.
O celulă introdusă într-o soluţie izotonică nu va suferi nici o modificare a volumului,
deoarece nu se produce nici un schimb de substanţă între soluţie şi citoplasmă.
Turgescenţa reprezintă fenomenul de mărire a volumului unei celule prin pătrunderea apei în
interiorul ei (endosmoză).
Atunci când celulele se găsesc într-o soluţie hipotonică, apa intră în celulă căutând să dilueze
conţinutul ei.
Fenomenul invers, de micşorare a volumului unei celule prin ieşirea apei, atunci când se găseşte într-
o soluţie hipertonă se numeşte plasmoliză.
Hemoliza:
Dacă celula este o hematie şi se introduce într-o soluţie hipotonică, ea se va umfla datorită
pătrunderii apei, însă doar până la o anumită limită, când se va rupe şi în consecinţă va elibera
hemoglobina trecând în lichidul de suspensie.
Fenomenul de rupere a hematiei se numeşte hemoliză iar volumul la care se rupe hematia se
numeşte volum critic de hemoliză.
În final celula moare, iar fenomenul se numeşte citoliză.
OBS.
Izotonia este o condiţie importantă de care trebuie să se ţină cont atunci când se
introduc cantităţi de lichid în sânge, fie în scop curativ (prin injecţii intravenoase), fie în cazul
conservării sângelui. Pentru a nu se modifica echilibrul osmotic al serului sanguin, soluţiile injectate
trebuie să aibă aceeaşi presiune osmotică.
La animale, ca urmare a existenţei substanţelor coloidale (substanţe cu diametrul 1 – 100
m) apare o presiune coloid osmotică (oncotică).
Formarea edemelor în stările patologice se explică prin dereglarea presiunii coloid osmotice.
Membranele animale nu sunt perfect semipermeabile, deoarece lasă să treacă şi substanţele
cristaloide dizolvate, dar nu lasă să treacă suspensiile coloidale. Această însuşire permite separarea
substanţelor sub formă coloidă de cele cristaloide, proces ce se numeşte dializă.

Realizarea dializei

Soluţia cu amestecul de coloizi şi cristaloizi se introduce în vasul prevăzut cu membrană.


II. BIOFIZICĂ CELULARĂ

Membrane biologice
Membranele biologice se definesc ca fiind ansambluri compuse din proteine şi lipide
care formează structuri continue bidimensionale, cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate
selectivă, prin care se realizează compartimentarea materiei vii.
a) Structură şi proprietăţi:
Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:
delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior;
prezintă permeabilitate specifică pentru ioni şi unele macromolecule;
constituie locul unor reacţii enzimatice.
b) Compoziţia biochimică a membranelor biologice
Principalele componente ale membranelor biologice sunt:
proteinele (60-80 %) conferă funcţionalitatea membranei. Ele intervin în transportul activ,
îndeplinesc funcţii enzimatice sau de receptori.
lipidele (40-20 %) (resturile glucidice sunt întotdeauna ataşate proteinelor sau lipidelor) asigură
funcţia de barieră a membranelor.
alte componente minore (ioni, apă, transportori) (insuficient studiate cantitativ).
c) Caracteristicile fizice ale membranelor biologice
Fluiditatea membranelor→ mobilitatea lor.
Transportul prin membranele biologice

Transportul pasiv:
 Difuziunea simplă prin bistratul lipidic: un exemplu de difuziune simplă prin bistratul
lipidic este pătrunderea substanţelor liposolubile conform coeficientului de partiţie între ulei şi
apă(cu cât coeficientul de partiţie are valoare mai mare, cu atât substanţa este mai liposolubilă şi
pătrunde mai repede în celule)
 Difuziunea simplă mediată de polipeptide: un exemplu îl constituie transportul ionilor
prin polipeptide produse de microorganisme care sunt numite ionofori. Ionoforii produşi de
microorganisme sunt antibiotice (împiedică dezvoltarea altor microorganisme). Ele sunt arme de
apărare ale unor microorganisme împotriva altora
 Difuzia facilitată: se produce de la o concentraţie mai mare la una mai mică şi se opreşte
în momentul egalizării concentraţiilor de cele două părţi ale membranei, dar substanţele trec mult
mai rapid (de aproximativ 100.000 de ori), decât ar fi de aşteptat pentru dimensiunea şi solubilitatea
lor în lipide.
Transportul activ
Transportul activ se realizează cu consum de energie, de la o concentraţie mică
spre o concentraţie mare.
Ex : Pompa de Na+ şi K+ se află în plasmalema tuturor celulelor animale şi este
responsabilă de:
• menţinerea potenţialului de membrană
• controlul volumului
• „întreţinerea” transportului activ al aminoacizilor şi glucidelor.
• reglează volumul celular
OBS.
Peste o treime din necesarul de energie al celulei este consumat de această
pompă, iar în celulele nervoase, care trebuie să-şi refacă potenţialul de membrană după
depolarizarea ce se produce la excitarea lor, se ajunge ca până la 70 % din consumul
energetic să revină pompei.
1. BIOMECANICĂ

Mecanica studiază formele cele mai simple de mişcare a materiei. Noţiunea de


mişcare, de deplasare a corpurilor cere existenţa unei poziţii de unde începe mişcarea
adică a poziţiei e repaus.
Cinematica studiază mişcarea pe difeite traiectorii în raport cu timpul şi
independent de cauzele care provoacă mişcarea.
Dinamica studiază mişcarea corpurilor legată de cauzele care o produc adică
forţele.
Statica studiază echilibrele corpurilor asupra cărora acţionează diferite forţe, precum şi
mijloacele de ralizare a acestor echilibre.
1.1 Cinematica umană
Locomoţia umană se face sub formă de mers, alergare sau săritură. Ea se caracterizează
prin faptul că la un moment dat picioarele se ridică de la sol fie unul cîte unul, fie amîndouă odată,
într-o anumită fază a deplasării.
a) Mersul
Se compune dintr-o serie de perioade de spijin al corpului pe un singur membru inferior,
despărţite de perioade de sprijin pe ambele membre inferioare. Faza de sprijin unilateral are loc în
cea mai mare parte a timpului, adică atunci cînd corpu se sprijină pe un singur picior. Sprijinul dublu
este atunci cînd piciarele se află în acelaşi timp pe sol.
În faza de sprijin unilateral se distinge:
- pasul posterior cînd piciorul oscilant se află în urma celui de sprijin
- pasul anterior cînd piciorul oscilant se află înaintea celui sprijinit
În deplasarea sa corpul uman execută şi alte mişcări:
- oscilaţiile verticale
- oscilaţii transversale
- oscilaţii longitudinale
b) Alergarea
Se caracterizează prin faptul că în nici un moment picioarele nu se află pe sol amîndouă
odată. La o anumită viteză apare un interval în care corpul nu are contact deloc cu solul. Alergarea
se compune deci dintr-o serie de perioade de sprijin alternate prin perioade de suspensie.
În alergare picioarele sunt în flexie.
c) Săritura
Constă în deplasarea cu ambele picioare odată, fazele de sprijin al picioarelor pe sol fiind
separate de aflarea concomitentă a picioarelor în aer.
d) Legile paşilor
- lungimea medie a pasului normal este mai mare la bărbat(63 cm) decît la
femeie(50)
- la ambele sexe pasul drept este mai mare ca pasul stîng
- depărtarea laterală a picioarelor în timpul mersului este mai mică la bărbaţi
(11-12 cm) ca la femei (12-13 cm)
- lungimea pasului creşte cu frecvenţa pînă la o cadenţă de 75 paşi pe minut; la
o cadenţă mai mare lungimea pasului scade
- viteza mersului creşte cu frecvenţa paşilor pînă la o cadenţă de 85 paşi pe
minut; la o cadenţă mai mare viteza descreşte.
1.2 Dinamica corpului uman
Inerţia este o proprietate generală a tuturor corpurilor.
Legea inerţiei sau legea fundamentală a dinamici a fost formulată de Newton:
un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă, atîta vreme cît
acţiunea alto corpuri nu-l obligă să-şi modifice starea sa.
Influenţa unor corpuri asupra altora se manifestă cu ajutorul unor forţe.
Gravitatea este forţa pe care o exercită pămîntul asupra corpurilor din jurul lui.
Astfel orice corp aflat sub influenţa gravitaţiei în condiţia în care nu intervin alte forţe,
cade spre pămînt.
Centrul de greutate a oricărui corp se află la intersecţia a cel puţin trei plane
faţă de care se compensează momentele forţelor de gravitaţie. La corpul uman centrul
de greutate depinde de poziţia corpului, a membrelor, de încărcarea lor. Astfel se
determină trei plane : unul orizontal, unul frontal şi unul median antero-posterior, iar
centrul de greutate se află la intersecţia acestor trei plane.
1.3 Statica corpului uman
Statica studiază echilibrul, adică starea în care se află un corp solicitat de mai ulte forţe care-şi
anulează reciproc efectele. Astfel considerînd echilibrul unui corp asupra căruia acţionează numai gravitaţia, se
deosebesc:
- echilibrul de suspensie cînd corpul este mobil în jurul unei axe de rotaţie
- echilibrul de sprijin cînd corpul se află pe un plan cu care are contact prontr-o bază de
susţinere
În oricare caz există trei moduri de echilibru: stabil, nestabil şi indiferent.

1.4 Pîrghiile
Acţiunea pîrghiilor se bazează pe echilibrul a două forţe: forţa pasivă şi forţa activă. În corpul uman
există peste 200 de pîrghii osoase. Pîrghiile sunt de trei genuri: I, II, III, iar în corp se întîlnesc de cele mai multe ori
pîrghii de genul III.
Pîrghiile sunt:
- genul I sau de echilibru: trunchiul în picioare
- genul II sau de forţă: dinţii incisivi şi canini
- genul III sau de deplasare: antebraţul în flexie cînd flexorii s contractă pentru a-l ridica.

1.5. Mecanica inimii


Sîngele circulă în vasele sangvine fiind propulsat de inimă în aparatul cardio-vascular, energia fiind
transmisă sîngelui de contracţiile inimii. Inima este principalul organ propulsor al sîngelui. Circulaţia este
condiţionată de contracţiile rimice ale inimii, alternate cu relaxarea ei. În medie frecvenţa contracţiilor inimii este
70/min la bărbaţi şi 80/min la femei, iar la copii frecvenţa este mai mare.
1.6 Mecanica vaselor sanguine
Inima aruncînd intermitent la fiecare sistolă o cantitate de sînge în artere, ar trebui ca
regimul de curgere prin vase ar trebui să fie şi el intermitent. Dar datorită elasticităţii vaselor
sîngele curge continuu şi deci se măreşte debitul sîngelui în vase.
Presiunea pe care contracţia ventriculară o dă sîngelui, se transmite cu o valoare din ce
în ce mai redusă cu cît se depărtează de regiunea de propulsare(inima) spre periferie(capilare).
Presiunea sîngelui este în medie 120-130 torri în aortă, 100-120 torri în carotidă, jugulară, femurală,
radială, şi 70-90 torri în arterele mici. În capilare presiunea este 10-30 torri.
În vene fenomenul este în sens invers, viteza de circulaţie în vene creşte pe măsură ce
sîngele se apropie de inimă.
Presiunea mai depinde de fluiditatea sîngelui.
Presiunea arterială este una din cea mai importantă mărimi pentru controlulşi
diagnosticul tulburărilor în funcţionarea aparatului cardio-vascular. Metoda de determinare a
presiunii arteriale se bazează pe echilibrarea acesteia cu ajutorul unei presiuni exterioare. Aceasta
se realizează exercitînd o presiune prin ţesuturi asupra unei artere care trece pe un plan rezistent,
pînă se opreşte circulaţia în acel loc. Astfel se citeşte pe manometru presiunea exterioară necesară
pentru a opri circulaţia, şi se consideră că reprezintă presiunea sistolică a sîngelui în artera
comprimată.
Aparatele pentru măsurat se numesc sfigmomanometre,tensiometre.
Palparea arterei dă la fiecare bătaie a inimii, o senzaţie caracteristică, datorită deformaţiei elastice a
arterei sub influenţa trecerii undei sanguine, numită puls.
1.7 Mecanica respiraţiei
Respiraţia este actul reflex care procură oxigenul necesar organismului şi mai ales
muşchilor care sunt cei mai mari consumatori de oxigen.
Respiraţia constă dintr-o mişcare alternativă de mărire şi micşorare a volumului cutiei
toracice, realizată în doi timpi: inspiraţia şi expiraţia.
Inspiraţia este un fenomen activ care se face cu efort muscular, prin mărirea toracelui în
diferite direcţii. Prin urmare plămînii se dilată, presiunea se micşorează astfel aerul pătrunde în
alveole.
Expiraţia se face normal fără efort muscular, coastele se lasă în jos, diafragmul se
relaxează. La expiraţia forţată participă muşchii toracici şi abdominali.

1.8 Mecanica contracţiei musculare


Musculatura - element activ care controlează deplasarea structurilor osoase şi mişcările
altor structuri. Mişcările datorate muşchilor se bazează pe capacitatea fibrelor musculare de a utiliza
energia chimică procurată în procesele metabolice, de a se scurta şi de a reveni la dimensiunile
iniţiale. Muşchiul striat - alcătuit dintr-un mănunchi (sute, chiar mii) de fibre musculare.
Contracţia fibrei musculare implică trei etape succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplajul excitaţie –contracţie;
3. contracţia propriu-zisă a fibrei.
Tipuri de contracţie.
Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se opune.
În funcţie de mărimea acestei forţe muşchiul se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi
lungime.
Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare constante
(ridicarea unei greutăţi). Contracţie neizotonică - forţa variază ca mărime - întinderea unui resort.
Contracţie izometrică - contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică, dar
tensiunea în el creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă (contracţia posturală
sau pentru susţinerea unui obiect). Muşchiul nu efectuează lucru mecanic.
Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic muşchiul se contractă sub forma
unei secuse unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât timpul necesar contracţiei şi
relaxării); la stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă, peste o limită dată, contracţiile individuale
fuzionează într-o contracţie unică - contracţie tetanică.
2.TERMODINAMICĂ

Termodinamica se ocupă cu studiul fenomenelor termice, a stărilor de echilibru a


sistemelor fizico-chimice.
Pentru a caracteriza stările de echilibru, termodinamica operează cu o singură mărime,
specifică – temperatura.
Transportul căldurii în organism
Organismul uman produce căldură care se transmite din centrul corpului spre suprafaţă,
iar de aici spre mediul exterior.
Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismului diferă de la un organ la
altul.
Căldura este transportată din locurile cu temperatura mai ridicată spre cele cu
temperatura mai scăzută prin conducţie şi convecţie.
Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă, mai ales a celor groase, astfel încât
rolul principal în transportul căldurii îl constituie sângele.
Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este favorizată şi de căldura lui specifică
mare, fiind aproximativ egală cu cea a apei
Transmisia căldurii spre exterior se realizează prin conducţie, convecţie, radiere
şi evaporarea apei prin transpiraţie.
Transmiterea căldurii prin conducţie, convecţie şi radiere reprezintă
aproximativ 70 – 80 % din totalul căldurii transmise mediului exterior, iar prin evaporare
se cedează 20 – 30 % din aceasta.
În condiţii de efort fizic pierderea de căldură prin evaporare este de 60–70 %
din totalul căldurii. În cazul muncilor fizice grele corpul poate pierde 4 –12 l apă prin
evaporare, ceea ce reprezintă o cedare considerabilă de căldură.
Din cauza aderării unui strat de aer de circa 4 – 8 mm la suprafaţa pielii, numit
strat marginal, corpul se va opune cedării căldurii prin curenţii de convecţie şi conducţie.
Grosimea acestui strat scade atunci când corpul este în mişcare.
2.1. Măsurarea temperaturii
În funcţie de starea corpurilor căldura se propagă diferit:
- în solide se propagă prin conductibilitate trecînd de la un strat de
molecule la cel vecin, ca nişte lame elementare
- în lichide se propagă prin convecţie adică prin curenţi de lichid
- în gaze se propagă şi prin convecţie şi prin radiaţie
Cînd se măreşte energia termică a unui corp, acesta poate suferi unele
transformări: modificări de volum, schimbări ale stării se agregare, transformări chimice.
Temperatura reprezintă nivelul termic al unui corp, adică starea sa de încălzire
sau răcire. Pentru măsurarea nivelului termic se folosesc aparate numite termometre, iar
unitatea de măsură este gradul.
2.2.Temperatura corpului omnesc
Se măsoară cu ajutorul termometrului medical care are drept corp
termometric mercurul. La încălzire mercurul din rezervor dilatîndu-se prin energia
termică căpătată, trece în capilar. Temperatura se ia în axilă de cele mai multe ori, se ţine
8-10 min şi se citeşte indicaţia.Temperatura se mai poate lua bucal, rectal sau vaginal.
În mod normal valorile medii sunt 37o axilar şi 37,5o rectal. La copii nou născuţi
temperatura este mai mare dar coboară la normal după cîteva zile.
Temperatura este influenţată de activitatea musculară şi nervoasă, de
temperatura exterioară, etc.
În mod normal corpul omenesc îşi poate menţine temperatura aproape
constantă chiar dacă mediul ambiant are o temperatură variabilă, aceasta fiind realizată
cu ajutorul unor mecanisme fiziologice termoreglatoare.
2.3.Termoreglarea
Căldura este rezultanta echilibrului dintre procesul de producere a energiei
termice în organism şi pierderile de căldură care se produc prin radiaţie, evaporarea la
nivelul pielii precum şi evaporarea la nivelul mucoasei pulmonare.
Termoreglarea se realizează prin:
- reglarea producerii de căldură
- reglarea pierderii de căldură
Aceste două procese se desfăşoară după rapotrul dintre temperatura
organismului şi cea a mediului extern:
- cînd în mediul extern temperatura este apropiată de cea corpului,
pierderile de căldură se compensează prin furnizarea de căldură de către arderile din
organism.
- în mediile cu temperatură scăzută, organismul luptă împotriva
frigului prin: haine călduroase şi prin intensificarea combustiilor pentru producerea de
căldură.
- cînd teperatura externă este mare, organismul luptă prin procese
de evaporare a apei (transpiraţie).
2.4. Legile termodinamicii
Principiul I = cantitatea de căldură schimbată de un sistem cu exteriorul, în
cursul unei transformări între două stări se regăseşte pe e o parte în lucrul mecanic
realizat şi pe de altă parte în variaţia energiei interne a sistemului. Acest principiu
reprezintă conservarea energiei în cursul transformării de stare.
Aplicaţie:
Legea conservării energiei este valabilă în toate procesele, inclusiv în cazul
sistemelor vii.
Sursa principală de energie în organism o reprezintă procesele de degradare a
substanţelor alimentare. Rolul principal îl constituie reacţiile de oxidare ale carbonului şi
hidrogenului (85%), reacţiile de hidroliză (14%), neutralizări, hidratări, scindări moleculare
etc (1%). Cedarea de energie de către organism se face sub formă de lucru mecanic,
căldură, evaporarea apei.

Principiul II indică sensul unui proces termodinamic natural ,,trecerea căldurii


de la un corp cu o anumită temperatură la altul cu o temperatură inferioară este un
proces ireversibil,,.
3. BIOELECTRICITATE

Electricitatea se ocupă cu studiul fenomenelor electrice.


3.1. Electricitatea statică
Studiază starea de electrizare şi acţiunile reciproce a corpurilor electrizate.
Corpurile electrizate la fel se resping, iar cele electrizate de fel contrar se
atrag. Un corp electrizat are o sarcină electrică. O sarcină electrică nu se creează şi nici
nu se pierde ci se transmite de la un corp la altul.
Corpurile care comduc cel mai bine electricitatea sunt:
- metalele care sunt conductori de categoria I, pentru că deplasarea
sarcinilor electrice nu este legată de schimbarea proprietăţilor chimice ale substanţei.
- electrolitele sunt conductori de categoria II, deoarece deplasarea
sarcinilor este legată de modificări chimice.
În jurul unui corp încărcat electric, spaţiul în care se constată acţiunea forţelor
electrice se numeşte cîmp electric. În studiul sarcinilor în stare de repaus acest cîmp se
numeşte cîmp electrostatic.
O sarcină se deplasează într-un cîmp electrostatic datorită unor forţe aplicate
acestei sarcini, iar fiecare punct al cîmpului poate fi caracterizat cu ajutorul unei funcţii
numite potenţial.
3.2. Electricitate fiziologică

Materia vie este caracterizată de modificarea însuşirilor ei în funcţie de


condiţiile de mediu. Această însuşire se numeşte excitabilitate, iar factorii care provoacă
aceste modificări se numesc excitanţi. În dezvoltarea lor unele ţesuturi au căpătat
proprietăţi specifice ca contractilitatea, secreţia, manifectate prin excitaţie.
Prin stimularea unui muşchi se obţine o contracţie, astfel intensitatea care
produce cea mai slabă contracţie a muşchiului se numeşte intensitate liminară şi exprimă
pragul excitaţiei.
Excitabilitatea electrică a muşchilor şi nervilor se caracterizează prin doi
parametri:
- reobaza adică pragul fundamental, inensitatea minimă a unui curent
continuu care produce contracţia musculară
- cronaxia adică timpul minim nrcesar de producere a contracţiei
musculare utilizînd un curent cu o intensitate dublă cu cea a reobazei.
4. BIOACUSTICĂ

Acustica studiază anumite vibraţii ale corpurilor materiale, care se reflectă în simţuri sub
formă de sunet.
Urechea umană este sensibilă pentru sunete alcătuite din vibraţii cu frecvenţa între 16 şi
20000 perioade pe secundă (herţi).
4.1. Sunetul
Sunetul este un fenomen fizic care stimuleaza simtul auzului. La oameni auzul are loc
cand vibratiile de frecvente intre 15 si 20.000 de hertzi ajung la urechea interna. Hertzul, sau Hz,
este unitatea de masura a frecventei egala cu o perioada pe secunda. Astfel de vibratii ajung la
urechea interna cand sunt transmise prin aer, si termenul sunet este ceva restrictionat la astfel de
unde care vibreaza in aer. Fizicienii moderni, insa, extind termenul pentru a include vibratii similare
in medii lichide sau solide. Sunete de frecvente mai mari de 20.000 Hz sunt numite ultrasonice.
In general, undele se pot propaga transversal sau longitudinal. In ambele cazuri, doar
energia miscarii undei este propagata prin mediu; nici o parte din mediu nu se misca prea departe.
O unda sonora, insa, este o unda longitudinala. In timp ce energia miscarii undei se propaga in
exteriorul sursei, moleculele de aer care duc sunetul se misca in fata si in spate, paralel la directia
de miscare a undei. Asadar, o unda sonora este o serie de compresii si extensii alternative ale
aerului. Fiecare molecula da energia moleculei vecine, dar dupa ce unda sonora a trecut, fiecare
molecula ramane in aceeasi pozitie ca la inceput.
Amplitudinea

Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum.


Distanta maxima pe care o unda o parcurge de la pozitia normala, sau zero, este
amplitudinea; aceasta corespunde cu gradul de miscare in moleculele de aer ale unei unde.
Cand gradul de miscare in molecule creste, acestea lovesc urechea cu o forta mai mare.
Din cauza aceasta, urechea percepe un sunet mai puternic. O comparatie de unde sonore la
amplitudine scazuta, medie, si inalta demonstreaza schimbarea sunetului prin alterarea amplitudinii.
Aceste trei unde au aceeasi frecventa, si ar trebui sa sune la fel doar ca exista o diferenta
perceptibila in volum.
Amplitudinea unei unde sonore este gradul de miscare al moleculelor de aer din unda.
Cu cat amplitudinea unei unde este mai mare, cu atat moleculele lovesc mai puternic timpanul
urechii si sunetul este auzit mai puternic. Amplitudinea unei unde sonore poate fi exprimata in
unitati masurand distanta pe care se intind moleculele de aer, sau diferenta de presiune intre
compresie si extensie ale moleculelor, sau energia implicata in proces. Cand cineva vorbeste normal,
de exemplu, se produce energie sonora la o rata de aproximativ o suta de miime dintr-un watt.
Toate aceste masuratori sunt extrem de dificil de facut, si intensitatea sunetului este exprimata, in
general, prin compararea cu un sunet standard, masurat in decibeli.
Caracteristici fizice:

Orice sunet simplu, cum ar fi o nota muzicala, poate fi descrisa in totalitate, specificand
trei caracteristici perceptive: inaltime, intensitate, si calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund
exact a trei caracteristici fizice: frecventa, amplitudine, si constitutia armonica, sau respectiv forma
undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe diferite frecvente, sau note care nu sunt
legate armonic.

Frecventa:

Noi percepem frecventa ca sunete mai "inalte" sau sunete mai "joase". Frecventa unui
sunet este numarul de perioade, sau oscilatii, pe care o unda sonora le efectueaza intr-un timp dat.
Frecventa este masurata in hertzi, sau perioade pe secunda. Undele se propaga si la frecvente mari
si la frecvente joase, dar oamenii nu sunt capabili sa le auda in afara unei raze relativ mici. Sunetele
pot fi produse la frecvente dorite prin metode diferite. De exemplu, un sunet de 440 Hz poate fi
creat activand o boxa cu un oscilator care actioneaza pe aceasta frecventa. Un curent de aer poate
fi intrerupt de o roata dintata cu 44 de dinti, care se roteste cu 10 rotatii/secunda; aceasta metoda
este folosita la sirena. Sunetul produs de boxa si cel produs de sirena, la aceeasi frecventa este
foarte diferit in calitate dar corespund la inaltime.
Intensitatea sunetului:

Intensitatile sunetului sunt masurate in decibeli(dB). De exemplu, intensitatea la minimul


auzului este 0 dB, intensitatea soaptelor este in medie 10 dB, si intensitatea fosnetului de frunze
este de 20 dB. Intensitatile sunetului sunt aranjate pe o scara logaritmica, ceea ce inseamna ca o
marire de 10 dB corespunde cu o crestere a intensitatii cu o rata de 10. Astfel, fosnetul frunzelor
este de aproape 10 ori mai intens decat soapta. Distanta la care un sunet poate fi auzit depinde de
intensitatea acestuia, care reprezinta rata medie a cursului energiei pe unitatea de suprafata
perpendiculara pe directia de propagare. In cazul undelor sferice care se raspandesc de la un punct
sursa, intensitatea variaza invers proportional cu patratul distantei, cu conditia sa nu se piarda
energie din cauza vascozitatii, caldurii, sau alte efecte de absorbtie. Astfel, intr-un mediu
perfect omogen, un sunet va fi de 9 ori mai intens la distanta de 1 unitate de origine decat la 3
unitati. In propagarea sunetului in atmosfera,schimbarile in proprietatile fizice ale aerului, cum ar fi
temperatura, presiune si umiditate,produc scaderea amplitudinii undei sau imprastierea acesteia, asa
ca legea de mai sus nu este aplicabila in masurarea intensitatii sunetului in practica.
Perceptia notelor:

Daca urechea unei persoane tinere este testata de un audiometru, se va observa ca este
sensibila la toate sunetele de la 15-20 Hz pana la 15.000-20.000 Hz. Auzul persoanelor in virsta este
mai putin acut, mai ales la frecvente mai inalte. Gradul in care o ureche normala poate separa doua
note de volum putin diferit sau de frecventa putin diferita variaza in diferite raze de volum si
frecventa a notelor. O diferenta in inaltime de aproape 20%(1 decibel,dB), si o diferenta in frecventa
de 1/3%(aproximativ 1/20 dintr-o nota) poate fi distinsa in sunete de intensitate moderata la
frecventele la care urechea este sensibila (intre 1.000-2.000 Hz). Tot in acest interval, diferenta intre
cel mai mic sunet care poate fi auzit si cel mai puternic sunet care poate fi perceput ca sunet
(sunetele mai puternice sunt "simtite", sau percepute ca stimuli durerosi) este de aproape 120
dB(de aproximativ 1 trilion de ori mai puternic).
Toate aceste teste de senzitivitate se refera la note pure, cum ar fi cele produse de un
oscilator electronic. Chiar si pentru astfel de note urechea este imperfecta. Note de frecventa
identica dar cu intensitate foarte diferita par ca difera putin in inaltime. Mai importanta este
diferenta intre intensitati aparent relative cu frecvente diferite. La volum inalt urechea este
aproximativ la fel de sensibila la toate frecventele, dar la volum mai mic urechea este mai sensibila la
frecventele mijlocii decat la cele mari sau mici. Astfel, aparatele care reproduc sunetele si
functioneaza perfect, par ca nu reproduc corect notele cele mai mici si cele mai mari, daca volumul
este scazut.
Reflexia:
Sunetul este guvernat de reflexie de asemenea, respectand legea fundamentala ca unghiul
de reflexie este egal cu cel de incidenta. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul de radar subacvatic
depinde de reflexia sunetelor propagate in apa. Un megafon este un tub tip cornet care formeaza o
raza de unde sonore reflectand unele dintre razele divergente din partile tubului. Un tub similar
poate aduna undele sonore daca se indreapta spre sursa sonora capatul mai mare; astfel de aparat
este urechea externa a omului.

Refractia:
Sunetul, intr-un mediu cu densitate uniforma, se deplaseaza inainte intr-o linie dreapta.
Insa, ca si lumina, sunetul este supus refractiei, care indeparteaza undele sonore de directia lor
originala. In regiuni polare, de exemplu, unde aerul de langa pamant este mai rece decat cel ce se
afla la inaltimi mai ridicate, o unda sonora indreptata in sus care intra in zona mai calda din
atmosfera este refractata inspre pamant. Receptia excelenta a sunetului in directia in care bate
vantul si receptia proasta invers directiei vantului se datoreaza tot refractiei. Viteza vantului este, de
obicei, mai mare la altitudini ridicate decat la nivelul pamantului; o unda sonora verticala care se
deplaseaza in directia vantului este refractata inspre pamant in timp ce aceeasi unda indreptata
invers directiei vintului, este refractata in sus.
Trei tipuri importante de sunete obisnuite:
In discutie, muzica, si zgomot, notele pure sunt rareori auzite. O nota muzicala contine in plus
de o frecventa fundamentala, tonuri mai inalte care sunt armonici ale frecventei fundamentale. Vocea
contine un amestec complex de sunete, dintre care unele (nu toate) sunt in relatie armonica intre ele.
Zgomotul consista intr-un amestec de multe frecvente diferite intr-un anumit interval; este astfel
comparabil cu lumina alba, care consta intr-un amestec de lumini de culori diferite. Zgomote diferite sunt
distinse prin diferite distributii ale energiei in mai multe intervale de frecventa.
Cand o nota muzicala continand niste armonici ale unei note fundamentale, dar lipsindu-i unele
armonici sau chiar fundamentala insasi, este transmisa la ureche, urechea formeaza diferite sunete sub
forma sumei sau diferentei frecventelor, astfel producand armonicile sau fundamentala lipsa in sunetul
original. Aceste note sunt si ele armonici ale notei fundamentale. Aceasta anomalie a urechii poate fi
folositoare. Aparatele ce reproduc sunete si nu au boxe foarte mari, de exemplu, nu pot produce, in
general, sunete de inaltime mai mica de anumite valori; totusi, o ureche umana ce asculta la astfel de
echipament poate reda nota fundamentala rezolvand frecventele sunetului din armonicile sale. O alta
imperfectie a urechii in prezenta sunetelor normale este incapabilitatea de a auzi note de frecventa inalta
cand este prezent sunet de frecventa joasa de intensitate considerabila. Acest fenomen se numeste
mascare.
In general, vocea este inteligibila si cantecele pot fi satisfacator intelese daca sunt reproduse
doar frecventele intre 250 si 3.000 Hz, intervalul de frecventa a telefoanelor, chiar daca unele sunete din
limbajul nostru au frecvente de aproape 6.000 Hz. Pentru naturalete, insa, trebuie reproduse frecventele de
la 100 la 10.000 Hz. Sunetele produse de unele instrumente muzicale, pot fi reproduse natural doar la
frecvente relativ scazute, si unele zgomote pot fi reproduse doar la frecvente relativ inalte.
Unde sonore caracteristice:
Fiecare instrument produce o anumita vibratie caracteristica. Vibratiile calatoresc prin
aer sub forma undelor sonore care ajung la urechile noastre, dandu-ne posibilitatea sa identificam
instrumentul chiar si daca nu il vedem. Cele patru unde sonore aratate in poza arata forma
vibratiilor unor instrumente comune. Un diapazon scoate un sunet pur, vibrand regulat intr-o forma
curbata. O vioara genereaza un sunet voios si o unda sonora cu forme ascutite. Flautul produce un
sunet tandru, adevarat, si o forma relativ curbata. Diapazonul, vioara, si flautul, cantau toate aceeasi
nota, de aceea, distanta dintre punctele inalte ale undei este aceeasi pentru fiecare unda. Un gong nu
vibreaza intr-un sablon obisnuit ca celelalte trei instrumente. Forma undei este ascutita si libera, iar
inaltimea sa nu este, in general, recunoscuta.

Viteza sunetului:
Frecventa unei unde sonore este o masura a numarului de unde care trec printr-un
punct dat intr-o secunda. Distanta dintre doua varfuri succesive ale undei (ventre) se numeste
lungime de unda. Produsul dintre lungimea de unda si frecventa este egal cu viteza de propagare a
undei, si este aceeasi pentru sunetele de orice frecventa (daca sunetul se propaga in acelasi mediu la
aceeasi temperatura). Viteza de propagare in aer uscat la temperatura de 0° C(32° F este de 331,6
m/sec).
Daca temperatura este marita, viteza sunetului creste; astfel, la 20° C, viteza sunetului
este 344 m/sec. Schimbarile presiunii la o densitate controlata, nu au nici un efect asupra vitezei
sunetului. Viteza sunetului in alte gaze depinde doar de densitatea acestora. Daca moleculele sunt
grele, se misca mai greu, iar sunetul se propaga mai incet. De aceea sunetul se propaga putin mai
repede in aer mai umed decat in aer uscat, deoarece aerul umed contine un numar mai mare de
molecule mai usoare.
Viteza sunetului in cele mai multe gaze depinde de asemenea de un alt factor, caldura
specifica, care afecteaza propagarea undelor sonore. Sunetul se propaga, in general, mult mai repede
in lichide si solide decat in gaze. Si in lichide si in solide, densitatea are acelasi efect ca in gaze; adica,
viteza este invers proportionala cu radacina patrata a densitatii. Viteza mai variaza si direct
proportional cu radacina patrata a elasticitatii. Viteza sunetului in apa, de exemplu, este aproximativ
1525 m/sec la temperaturi normale dar creste foarte mult cand creste temperatura. Viteza
sunetului in cupru este de aproape 3353 m/sec la temperaturi normale si scade odata cu cresterea
temperaturii (din cauza elasticitatii care scade); in otel, care este mult mai elastic, sunetul se propaga
cu o viteza de aproape 4877 m/sec, propagandu-se foarte eficient. Undele sonore calatoresc mai
rapid si mai eficient in apa decat in aer uscat, permitand animalelor cum ar fi balenele sa comunice
intre ele de la distante foarte mari. Balenele si casalotii folosesc undele sonore si pentru a le ajuta
sa navigheze in ape intunecate, directionand si primind undele sonore la fel ca un radar al unei nave
sau submarin.
4.2. Ultrasunetele
Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate ale urechii omeneşti, de un
mare interes, din punct de vedere practic, sunt ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă este
mai mare de 20 000 Hz.
Orientarea liliecilor, spre exemplu, se bazează pe faptul că aceştia emit semnale
ultrasonore scurte de frecvenţe între 30 – 60 kHz. Liliacul în zbor emite în medie cca. 30 semnale
pe secundă. O parte din acestea sunt recepţionate de urechile mari ale liliacului sub formă de
semnale ecou, după un timp cu atât mai scurt cu cât obstacolul este mai aproape. Pe măsura
apropierii de obstacol liliacul emite din ce în ce mai multe semnale într-o secundă ajungând ca de
exemplu la un metru de obstacol să emită până la 60 semnale pe secundă. Aceasta permite
liliacului să simtă precis poziţia sa faţă de obstacole.
Importanţa practică a ultrasunetelor este legată de lungimea de undă mică a acestora.
Din această cauză, de exemplu, ultrasunetele pot fi emise şi se propagă ca şi razele de
lumină sub formă de fascicule, spre deosebire de sunetele obişnuite care se împrăştie în toate
direcţiile. Astfel se constată experimental că dacă lungimea undei emise este mai mică decât
dimensiunile liniare ale sursei unda se va propaga în linie dreaptă sub formă de fascicul. În afară de
aceasta, datorită lungimii de undă mici, fenomenul de difracţie (ocolirea obstacolelor) nu apare
decât pentru obstacolele de dimensiuni foarte mici în timp ce sunetele obişnuite ocolesc practic
aproape orice obstacol întâlnit în cale.
Ultrasunetele au efecte biologice importante. La ultrasonarea unui lichid se poate
produce o diferenţă de presiune de mai multe atmosfere între două puncte situate la o distanţă
egală cu jumătatea lungimii de undă a vibraţiei ultrasonore. Acestă diferenţă de presiune poate fi
uneori mortală. Astfel aplicaţiile cu ultrasunete au mare importanţă în sterilizarea diferitelor
alimente. De asemenea ultrasunetele au efecte distructive mecanice, fizico chimice.
Ca apicaţii medicale se folosesc aparate generatoare de ultrasunete cu frcvenţă de 800
kHz, care are ca piesă de aplicare un cap de iradiere care se aplică pe corp după ce acesta a fost uns
cu ului de parafină. Datorită încălzirii acesta se deplasează permanent pe rgiunea iradiată. Se pot
folosi şi substanţe medicamentoase care se întind pe piele apoi se aplică ultrasonarea.

4.3. Recepţia auditivă


Pentru ca vibraţia mecanică să dea naştere senzaţiei auditive, ea trebuie prcepută de
analizatorul auditiv, care transformă senzaţia în excitaţie nervoasă care produce senzaţia auditivă.
Senzaţiile auditive pot fi: plăcute (sunete muzicale) sau neplăcute (zgomote).
Sunetul este transmis prin canalul auditiv şi pune în vibraţie timpanul şi lanţul de
osicioare auditive, transmiţănd vibraţiile spre fereastra ovală. Osiciorele auditive au o importanţă
capitală, ciocănelul şi nicovala deşi articulate între ele sunt strîns legate astfel că oscilează împreună
ca un singur organ în timpul vibraţiei sonore. Aceste mişcări se transmit scăriţei care este fixată de
fereastra ovală.
4.4. Fonaţia
Fonaţia este un proces complex care constă din emiterea unor sunete de către organul
vocal uman.
Organul vorbirii este laringele, care are forma unei pîlnii al cărei tub este traheea.
Laringele prezintă două îndoituri numite coarde vocale inferioare, care au proprietăţi contractile.
Coardele vocale se pot apropia şi depărta făcînd să varieze şi întinderea lor. Deasupra coardelor
vocale inferioare se află alte două îndoituri, coardele vocale superioare. Cele două perechi de
coarde delimitează deschiderea numită glotă.
Sunetele vocale se formează în laringe, acesta funcţionînd ca un tub sonor cu aerul
pulmonar. La emiterea sunetului coardele vocale se contractă şi glota se îngustează. După aceea
curentul de aer trece prin glotă în timp ce coardele vocale intră în vibraţie.
Emisiunea vocală nu constă numai din sunetele laringiene, ci şi din suprapunerea altor
vibraţii, de rezonanţă ale diferitelor cavităţi ale organismului. Sunetele joase sunt însoţite de o
vibraţie a pereţilor toracici, iar pentru sunetele înalte rezonanţa are loc în cavităţile supralaringiene.
5. OPTICĂ BIOLOGICĂ

Optica se ocupă cu studiul luminii. Lumina este un fenomen ondulator, obiectiv, care
pune în legătură organismele cu mediul, producînd prin analizatorul vizual senzaţia subiectivă de
vedere.
5.1. Ochiul
Ochiul are o formă aproape sferică cu diametrul de 22 mm. Învelişul extern este
constituit din sclerotică 5/6 restul este corneea transparentă în partea anterioară. Pe partea
interioară a scleroticii se află coroida care se continuă cu irisul. Retina este membrana cea mai
internă a globului ocular şi este constituită din prelungirea nervului optic.
Globul ocular conţine trei medii transparente: umoarea apoasă, umoarea sticloasă şi
cristalinul.
Factorul obiectiv în procesul vederii este lumina, acţiunea ei asupra retinei dă naştere la
fenomene fotochimice şi electrice complexe, care determină impulsuri nervoase transmise de la
receptorul periferic la scoarţa cerebrală ceea ce caracterizează senzaţia vizuală.
5.2. Perceperea luminii
Sistemul optic al ochiului dă pe retină o imagine reală, inversată şi mai mică a obiectelor
aflate în afara ochiului. În locul în care intră nervul optic în ochi, lumina nu este percepută (pata
oarbă).
Elementele fotosensibile ale retinei sunt conurile şi bastonaşele, care au roluri diferite în
formarea senzaţiei vizuale.
Bastonaşele au o sensibilitate mult mai mare decît conurile, dar nu funcţionează ca elemente de
distingere a culorilor. Senzaţia de culoare se produce numai la excitarea conurilor.
Vederea diurnă este legată de excitarea conurilor şi funcţionează la iluminări suficient de
mari permiţînd distingerea culorilor şi perceperea unui număr mare de amănumte.
Vederea nocturnă(periferică) este legată de excitarea bastonaşelor.
De obicei ambele moduri de vedere funcţionează simultan, iar în cazul iluminării foarte
slabe funcţionează numai vederea periferică.
Adaptarea ochiului la diferite srtăluciri se produce în două feluri: prin reflexul pupilar şi
prin migraţia pigmentului retinian. Adaptarea de la lumină la întuneric cere mai mult timp decît
invers.
EXPLORARE IMAGISTICĂ
Imagistica cu raze röentgen: röntgendiagnostic
Natura si producerea razelor X
Radiaţia descoperită în 1895 la Universitatea Wurzburg de către fizicianul Röntgen şi
denumită de el radiaţia X, este o radiaţie electromagnetică, cu lungime de undă extrem de mică, în
medie de 10.000 de ori mai mică decât cea a luminii.
Se produc raze X ori de câte ori electroni aflaţi în mişcare foarte rapidă, se lovesc de
corpuri materiale, unde produc dislocări de electroni de pe orbitele energetice ale atomilor acestor
corpuri. Pentru a se menţine echilibrul, electronii de pe orbitele mai periferice, ale corpului izbit, vor
lua locul electronilor dislocaţi de pe orbitele mai centrale. Din acest salt de pe un nivel energetic pe
altul, în sensul menţionat mai sus, rezultă un plus de energie, care constitue razelele X.
Modificările suferite de energia radiantă la diverse nivele în corpul omenesc alcătuiesc în
ansamblul lor elemente utile, pe care fascicolul de raze X le poate transmite examinatorului sub
formă de imagini radiologice, produse datorită modificărilor care au loc în fascicolul de raze X la
nivelul ţesuturilor şi organelor de examinat.
Coeficientul de absorbţie este proporţional cu numărul atomic la puterea a patra din
corpul traversat –structurile cu număr atomic mare vor atenua mai mult fascicolul de razeX, iar din
punct de vedere radiologic vor fi mai opace exemplu segment scheletic.
Producerea radiaţiei X se face în tubul de raze-tubul Coolidge (Fig.1)- un
tub de sticlă în care se află un vid foarte avansat unde electronii emişi de catod (un filament
de wolfram ce a fost adus la incadescenţă) sunt accelerati la diferenţe de potential de zeci
de mii de volti, se ciocnesc cu materialul anodic (are în componenţă metale greu fuzabile ca
reniu, molibden, wolfram) unde cea mai mare parte din energia lor se pierde prin ionizări şi
excitări în straturile superioare ale materialului anodic, iar o parte produce radiaţie Röntgen
de frânare şi caracteristică.
Proprietăţiile radiaţiei X sunt comune cu ale radiaţiilor electromagnetice, intensitatea
lor scade invers proporţional cu pătratul distanţei.
Proprietăţile speciale constau în :
- penetrabilitate –invers proporţională cu lungimea de undă
- sunt absorbite de corpurile prin care trec, absorbţia fiind direct proporţională cu
numărul atomic la puterea 3, densitatea şi grosimea obstacolului.
- determină fenomenul de luminiscenţă
- determină efect de fotosensibilitate (reduce emulsia de argint la argint metalic)
- produc ionizare, are loc ionizarea gazelor prin care trec
- au efecte biologice asupra ţesuturilor vii prin ionizări şi prin excitaţii care produc
alteraţii în materia vie.
Efectele celulare ale radiaţiilor; Sunt precoci şi cumulative în timp.
a) Mecanismul de acţiune este direct şi indirect.
- acţiunea directă este sub forma rupturii arhitecturii moleculare şi în special la
nivelul unor structuri ca genele, cromozomii sau enzime - doza este fără importanţă.
- acţiunea indirectă –este dată de substanţele născute din reacţiile directe.
b) Natura leziunilor –A.D.N – ul este ţinta preferată a radiaţiilor – deci ţinta
princicipală este materialul genetic.
c) Efectele somatice - sunt asupra individului în totalitate şi pot apare la interval de
ore până la ani.
La nivel somatic acţionează legea ( Bergonier şi Tribondeau) conform căreia cu cât
un ţesut este mai tânăr cu atât el este mai sensibil şi vulnerabil.
d) Manifestarile clinice - ale leziunilor radice apar numai excepţional în cadrul
iradierii diagnostice. Ele pot fi văzute la medicii radiologi sub forma de boala profesională.
- Leziunile pielii apar in formele cronice la radiologi, cel mai adesea sub forma de
radiodistrofii: teleangiectazii, tulburări de pigmentare, atrofie şi scleroza cutanată, formaţiuni
keratozice sau papilamatoase;
- Leziunile oculare sunt reprezentate de o conjunctivită banală care se vindecă fară
sechele, cataracta sau keratite;
-Ţesuturile hematopoetice au o sensibilitate mare în funcţie de radiosensibilitatea
celulelor susa şi de distribuţia temporospaţială a particulelor ionizante in organism in raport
cu celulele hematopoetice. Semnele de alarmă sunt modificările de hemogramă;
Gonadele au sensibilităţi diferite asupra părţii endocrine (foarte radiorezistentă) şi a
celei exocrine de reproducere (extrem de radiosensibilă);
Alte ţesuturi.; nu apar modificari digestive, pulmonare, osoase, renale decât la doze
mari exclus de atins in cadrul radiodiagnosticului.
e) Efecte feto-embrionare sunt diferite după vârsta produsului de conceptie:
- la stadiul de ou acţionează legea tot sau nimic. Oul trăieste normal sau moare;
- la stadiul de organogeneză în primele trei luni se produc malformaţii grave;
- fătul mai mare de 3 luni este mult mai puţin radiosensibil.
f) Efecte genetice mutaţii care apar indiferent de doză, dar se dublează după 30-50 rds.
g) Efecte cancerigene au o frecvenţă mică, dar o existenţă indiscutabilă.
Efectele la nivel tisular sau ale întregului organism reprezintă suma nu neapărat
matematică a modificărilor celulare. Acumularea în timp a tuturor acestor modificări duce în
ultima instantă la moartea individului prin alterări functionale şi organice ireversibile.
PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR

În lumea contemporană orice fiinţă vie de pe suprafaţa pământului suportă o iradiere


care nu poate fi evitată.
- 87% din această iradiere este dată de iradierea naturală.
-13% este procentul de iradiere artificială, din care 11,5% reprezintă
iradierea medicală.Aceasta din urma se datorează în principal iradierii cu scop diagnostic.
Evoluţia tehnologiilor de diagnostic, în special dezvoltarea imagisticii medicale şi în
mod particular a tehnicilor de explorare fără radiaţii Röntgen (Ecografia şi Imagistica prin
Rezonanţă Magnetică) nu au modificat esenţial acest procent, care continuă să
rămână ridicat oriunde pe suprafaţa planetei.
Mecanismul iradierii încă foarte mari este diferit în diferite zone geografice:
- în regiunile cu slabă dezvoltare economică iradierea se datorează
utilizării în continuare a unor tehnologii învechite de emisie, control şi utilizare a radiaţiilor.
- în ţările cu inaltă dezvoltare tehnologică, iradierea este aproape similară,
dar este excesul de investigaţie. Aceasta apare ca un corolar al sistemelor sofisticate de
sănătate publică, în care gestul medical subvenţionat împinge la excese şi la risipă.
Ţara noastră este undeva între cele două, încercând eforturi remarcabile de reînnoire
şi actualizare a echipamentelor radiologice şi de raţionalizare a explorării, în contextul unui
sistem de sănătate, care implementat la mare distanţă de alte sisteme din care s-a inspirat, are
datoria de a preveni defectele modelelor.
Ca răspuns la situaţia semnalată mai sus singurele măsuri de protecţie eficiente şi
aplicabile sunt:
- raţionalizarea explorării radiologice în special la grupele de populaţie cu
factori de risc (copii, gravide etc.);
- modernizarea echipamentelor, cu extinderea tehnologiilor de achiziţie şi
prelucrare digitală.
Pentru o raţionalizare corectă a explorărilor trebuie cunoscute dozele
proporţionale de radiaţii încasate de pacienţi. Acestea se pot cunoaşte din tabele şi dau uneori
date surprinzătoare. Pentru orientare iată câteva cifre comparative cu privire la dozele încasate
în cadrul diferitelor metode de radiodiagnostic folosind ca bază de comparaţie radiografia
toracică de faţa, gestul radiologic cel mai curent şi cu cea mai mică iradiaţie:
radioscopia convenţională toracică = 50-150 radiografii
aceeaşi cu amplificator şi lant TV = 5-15 radiografii
tomografia plană toracică = 10-15 radiografii/fiecare secţiune
radiografie de craniu = 1 radiografie pulmonară
radiografie abdominală = 10 radiografii pulmonare
urografie intravenoasă = 35 radiografii pulmonare
irigoscopie = 77 radiografii pulmonare
computertomografie = între 26 şi 48 radiografii pulmonare
Tot pentru a se realiza amploarea fenomenului, iată câteva date comparative între
dozele încasate în cadrul diferitelor tehnici de Radiodiagnostic şi iradierea naturală.
Datele oferite echivalează în timp de iradiere naturală tehnicile urmărite:
Radiografia toracică = 15 zile de iradiere naturală
Radiografia abdominală = 6 luni de iradiere naturală
Urografia intravenoasă = 18 luni de iradiere
Irigoscopia = 3 ani de iradiere naturală
Computertomografia = între 1 şi 2 ani
Cunoscând aceste doze se poate întelege de ce este nevoie de raţionalizarea
examenelor cu scop de prevenire a iradierii.
Raţionalizare însemana în primul rând abţinere de la explorare. Examenul radiologic
toracic la un copil fără semne clinice de boală cardiacă sau pulmonară este un exces, tot un
exces uzual este şi radiografia de coloană vertebrală repetată cu ocazia fiecărei internari la un
bolnav cu leziune degenerative. Tot raţionalizare se numeşte şi alegerea dintre mai multe
posibilităţi de explorare a aceleia care aduce maximum de informaţii şi poate înlocui metode
mai iradiante. Deşi ideea pare fantezistă, cea mai bună metodă de diagnostic radiologic a
afecţiunilor sinusurilor feţei este computertomografia. Suspiciunea de diagnostic de adenom
hipofizar obligă la examen prin Rezonanţă Magnetică, evitandu-se iradiarea prin alte explorări
radiologice mai neperformante în situaţia dată.
O solicitare de examen radiologic trebuie redactată în scris, lizibilă şi precisă. Ea
trebuie să indice contextul clinic pentru ca radiologul să poată întelege problemele particulare
pentru care se solicită explorarea respectivă. Este de datoria şi de calificarea radiologului să
stabilească metoda şi tehnica optimală pentru situaţia dată.
Receptarea informaţiei se face în mai multe moduri:
radioscopie –radiaţia reziduală acţionează asupra unui mediu cu proprietăţi
fluorescente şi produce o imagine dinamică real time a structurilor traversate.
radiografie – impresionarea chimică directă şi prin emisie luminoasă obţinută cu
ajutorul ecranelor întăritoare asupra emulsiei de săruri de argint de pe suprafaţa unui film
radiografic.
Aparatura de radiodiagnostic

Orice instalaţie radiologică se compune din două părţi:


- aparatul propriuzis (Fig.2)
- accesorii.

Aparatul se compune din:


-tubul radiogen
-transformatorul de înaltă tensiune
-transformatorul de
încălzire - de joasă tensiune
-cablurile sau troleele
-masa de comandă
Tubul radiogen – constă dintr-un balon, construit dintr-o sticlă specială, fabricată
pentru a rezista la temperaturi deosebit de ridicate.Balonul are două tuburi laterale situate unul
în faţa celuilalt :
- catodul – polul negativ al tubului format dintr-un filament de tungsten ,
dispus în formă de spirală, adus la incadescenţă de un transformator de încălzire
- anodul – polul pozitiv format din aliaj de metale greu fuzibile care au
proprietatea de a transmite rapid căldura primită, facilitând în felul acesta răcirea tubului
produsă şi prin rotaţia sa (3000 ture/min).
Transformatorul de inaltă tensiune: transformă tensiunea obişnuită de la reţea
în tensiune înaltă, cu cât tensiunesiunea este mai mare se vor produce raze mai dure –de aici
rezultă calitatea razelor – calitate înseamnă tensiue deci kilovoltaj iar calitatea amperaj.
Masa de comandă: serveşte la punerea în funcţiune şi la oprirea aparatului. Aceasta
este înzestrată cu aparate care permit :
-măsurarea curentului de la reţea
-măsurarea intensităţii curentului
-măsurarea timpului
-butonul de punere în funcţiune.
Trolee-sau cabluri.
Receptorul
a) radioscopia în radioscopia clasică sau analogică –imagine obţinută direct pe
ecranul ce este constituit dintr-o foaie de material celulozic sau plastic, pe care este dispersat un
material fluorescent – platinocianura de bariu, tungstatul de cadmiu sau sulfura de zinc şi cadmiu.
Astăzi sunt folosiţi compuşi de cesiu, titan, ytrium sau pământuri rare. Pentru
protecţie în faţa ecranului este o sticlă specială .
b) radiografia simplă (Fig.3 ): se bazează pe efectul fotochimic al radiaţiilor având
avantaje: document, doză de iradiere redusă, cost relative scăzut.
Filmul radiografic este format dintr-un suport transparent, acoperit de o emulsie de
cristale de bromură de argint suspendată în gelatină.

Prelucrarea filmului radiologic se face în camera obscură, unde se efectuează


developarea, când imaginea latentă se transformă în imagine vizibilă.
Formarea imaginii radiologice - imaginea radiologică există în formă latentă în
relieful spectral al fascicolului emergent. Întrucât organele au structuri neomogene, compoziţie
chimică, densitate, grosime variabile, relieful fascicolului emergent va traduce pe planul de
proiecţie variaţii de absorbţie determinate de aspectul neuniform al organului de cercetat, fapt
ce va duce la impresionarea discontinuă inegală a sistemului detector.
TEHNICI RADIOLOGICE SPECIALE
Radioscopia televizată – transpunerea imaginii radiosopice într-o imagine aparenta
pe un monitor de televiziune prin intăritorul de imagine.
Amplificatorul de imagine - sistem electronic ce are următoarele aplicaţii:
permite efectuarea fluoroscopiei la lumina zilei
calitatea imaginii este net superioară şi poate fi înregistrată –video, fotografic
digital.
se poate lucra cu sistem de TV cu circuit închis, în echipe de specialişti, proceduri
de radiologie intervenţională.
imaginea poate fi transmisă la distanţă prin TV cablu satelit
 reducerea considerabilă de 3-5 ori a intesităţii fascicolului de radiaţii
a permis constrcţia de aparate cu telecomandă şi protecţia operatorului..
Tomografia plană convenţională –tubul şi caseta sunt solitare şi se deplasează în
sens invers.
Variante radiografice -
•radiografia cu raze dure - se utilizează pentru disocierea unor opacităţi
•radiografia cu raze moi – părţi moi
•radiofotografia medicală RMF - se foloseşte pentru depistarea TBC.
•radiografia panoramică - se foloseşte în stomatologie
•radiografia digitală.
Radiografia digitală

Radiografia digitală – asigură transformarea datelor analoge în infomaţii digitale. Părţile


componente ale receptorilor digitali utilizaţi în radiodiagnostic sunt:
 Detectorul de scintilaţie - proprietatea unor substanţe de a emite lumină la la impactul cu
radiaţiile X
 Convertorul energiei luminoase.Acest sistem transformă sistemul analog de date (semnalul
luminos) în informaţii digitale (curentul electric).
 Calculatorul, care prelucrează imaginea digitală şi o transformă in semnal video TV.
 Receptorii digitali sunt utilizati atat in radioscopie cât şi în radiografie.
Comparaţie între imaginile digitale şi analoage
Elementul de bază al imaginii digitale este pixelul – o suprafaţă pătrată cu o nuantă de
gri corespunzatoare densităţilor pe care le reprezintă. Imaginea radiologică este formată dintr-un
număr de pixeli. Creşterea numărului de pixeli / imagine determină mărirea rezoluţiei imaginii.
Imaginea digitală are urmatoarele avantaje:
permite o mai bună vizualizare a zonelor cu densităţi mici;
 oferă posibilitatea unei prelucrări ulterioare a imaginii.
6.2.8.Tomografia
Este un procedeu prin care se obţin radiografiile anumitor planuri din corp,
eliminînd planurile care nu interesează. Aparatul se poate pune la punct pentru
diferite secţiuni, aşa că se pot obţine imagini stratificate.
Tomografia computerizată (CT) foloseste razele X pentru a crea imagini
detaliate a structurilor din interiorul corpului.
In timpul testului pacientul va sta întins pe o suprafaţă plană (masă) ce este
legată la scaner; acesta are formă cilindrică. Scanerul trimite pulsuri de raze X spre
acea parte a corpului ce se doreşte investigată. O parte a aparatului este mobilă, astfel
încît poate efectua imagini din mai multe poziţii. Imaginile sunt memorate în computer.
O substanţă iodată (substanţa de contrast) poate fi folosită pentru a vizualiza mai bine
structurile şi organele investigate. Această substanţă de contrast poate fi folosită
pentru a investiga fluxul sanguin, pentru a decela tumori sau alte afecţiuni. Substanţa
poate fi administrată intravenos (IV), oral sau poate fi introdusă în diverse alte părţi
ale organismului (de exemplu, în rect). Imaginile pot fi realizate înainte şi/sau după
administrarea substanţei de contrast.
Tomografia computerizată este folosită pentru a studia diferite părţi ale corpului:
- toracele: tomografia computerizată a toracelui investighează posibile
afecţiuni ale plămînilor, inimii, esofagului, a principalelor vase sanguine (aorta) sau a
ţesutului din mijlocul pieptului; cîteva afecţiuni comune ce pot fi descoperite la
scanare sunt infecţiile, cancerul pulmonar, embolia pulmonară sau anevrismele; poate fi
folosită, de asemenea, pentru a investiga gradul de metastazare (răspîndire) a
cancerului la nivelul toracelui sau a altei părţi a corpului
- abdomenul: tomografia computerizată este folosită pentru a descoperi
chisturi, abcese, infecţii, tumori sau anevrisme, ganglioni limfatici măriţi de volum,
corpuri străine, hemoragii, diverticulita, boala inflamatorie intestinală, apendicita
- tractul urinar: tomografia computerizată poate decela prezenţa pietrelor
de la nivelul rinichilor, a blocajelor, tumorilor, infecţiilor şi a altor probleme renale; o
tomografie computerizată mai specială, denumită urografie CT, poate decela prezenţa
pietrelor de la nivel renal (litiaza renală) sau a prostatei mărite de volum (hiperplazie
benignă de prostată) fără a fi necesare alte teste
- ficatul: tomografia computerizată poate descoperi la acest nivel tumori,
hemoragii şi alte afecţiuni hepatice; de asemenea, tomografia computerizată poate
identifica o posibilă cauză a unui icter (simptom caracterizat prin culoarea galbenă a
pielii)
- pancreasul: CT-ul poate identifica tumori şi inflamaţii (pancreatita) ale
pancreasului
- vezica biliara şi căile biliare principale: CT-ul poate fi folosit pentru
identificarea cauzei unui blocaj a căilor biliare; pietrele de la nivelul vezicii biliare
(litiaza biliară) pot fi identificate ocazional prin computer tomografie, dar investigaţia
de elecţie pentru această afecţiune rămîne ecografia
- glandele suprarenale: prin CT se pot identifica tumori sau creşterea de
volum a glandelor
- splina: CT-ul poate fi folosit pentru identificarea leziunilor traumatice ale
splinei sau pentru determinarea dimensiunilor acesteia
- membrele: CT-ul poate identifica probleme ale braţelor sau picioarelor, a
umerilor, coatelor, articulaţiei pumnului, mîinilor, şoldurilor, genunchilor, gleznelor sau
picioarelor; de asemenea, CT-ul poate fi folosit pentru ghidarea acului în timpul
biopsiei sau în timpul drenării unui abces.
Computer tomografia este efectuată, de obicei, de către un tehnician
radiolog. Imaginile sunt interpretate de căte un medic radiolog, dar sunt şi alţi medici
care pot citi o tomografie computerizată precum medicii de familie, medicii internişti
sau chirurgii.
Pacientul trebuie să îndepărteze toate bijuteriile pe care le are şi
majoritatea hainelor înainte de investigaţie. Lenjeria intimă este de obicei menţinută;
în locul hainelor pacientul va purta un halat ce va fi furnizat de către spital.
In timpul testului pacientul va sta întins pe masa tomografului care este
conectată la aparat; aparatul propriu-zis are formă cilindrică. Masa alunecă în
interiorul cilindrului, iar scanerul se va roti în jurul corpului pentru a prelua imaginile.
In timp ce masa culiseaza spre interiorul aparatului, pacientul va auzi un
zumzet specific. Pe durata investigaţiei pacientul trebuie să stea nemişcat. De
asemenea, pe parcursul testului pacientul va rămîne singur în camera unde este situat
tomograful, însă va fi urmărit printr-o fereastră de către tehnician şi i se va vorbi prin
intermediul unui speaker.
Dacă este necesară folosirea substanţei de contrast, aceasta poate fi
administrată pe mai multe căi, în funcţie de zona ce se doreşte a fi examinată:
- substanţa de contrast poate fi administrată intravenos (IV) la
nivelul braţului pentru examinarea toracelui, abdomenului sau a zonei pelvine
- substanţa de contrast se poate administra oral , poate fi
administrată printr-un tub intrarectal sau intravezical, sau se poate injecta la nivelul
articulaţiilor.
O tomografie computerizată durează, în medie, 30 pînă la 60 de minute,
dar se poate prelungi pînă la 2 ore. După efectuarea investigaţiei pacientul este
sfătuit să bea cît mai multe lichide, pentru a grăbi eliminarea substanţei de contrast
din organism.
Tomografia computerizată nu este dureroasă. Suprafaţa plană pe care va
sta întins pacientul poate fi incomodă, iar camera poate fi răcoroasă. Unii pacienţi se
pot simţi neconfortabil în interiorul scanerului. Dacă este necesară administrarea
unui sedativ sau a substanţei de contrast atunci se va monta o perfuzie intravenoasă.
Pacinetul va simţi o mica înţepătură atunci cînd perfuzia este montată.
Substanţa de contrast poate determina senzaţia de căldură şi apariţia unui gust
metalic în gură. Unii pacienţi pot avea senzaţie de greaţă sau dureri de cap. Indiferent
ce senzaţii experimentează pacientul va trebui să i se comunice medicului sau
tehnicianului.
6.1.9. RMN (IRM)
Imagistica prin rezonanţă magnetică este un test care se foloseşte de un
cîmp magnetic şi de pulsuri de radiofrecvenţă pentru vizualizarea imaginii diferitelor
organe şi ţesuturi ale corpului omenesc. In multe din cazuri, IRM oferă informaţii
care nu pot fi vizualizate prin radigrafie, ultrasonografie sau tomografie
computerizată.
In timpul IRM, regiunea corpului ce trebuie investigată, este plasată într-un
aparat special care reprezintă un magnet uriaş. Informaţiile furnizate de IRM pot fi
stocate şi salvate într-un computer. De asemenea pot fi făcute poze sau filme dacă
situaţia o cere. In anumite cazuri se poate utiliza o substanţă de contrast pentru a
vizualiza mai clar anumite structuri ale corpului. IRM se efectuează pentru
diagnosticarea anumitor afecţiuni ca tumori, sîngerare, leziuni, afectări vasculare sau
infecţii. Prin folosirea unei substante de contrast în timpul IRM, se pot vizualiza clar
anumite ţesuturi.
O IRM este indicată pentru:
- regiunea cefalică - IRM poate detecta tumori, anevrisme, sîngerări la
nivel cerebral, leziuni nervoase şi alte afecţiuni, ca şi cele cauzate de accident
vascular cerebral; IRM poate de asemenea detecta afecţiuni ale nervului optic şi
globului ocular, ale urechilor şi nervului auditiv
- regiunea toracică - IRM poate vizualiza cordul, valvele cardiace şi
vasele coronare; poate stabili dacă plămînii sau inima sunt afectate; de asemenea
poate fi folosită pentru diagnosticarea cancerului de sîn sau pulmonar
- vasele sanguine - IRM poate fi folosită pentru vizualizarea vaselor de
sînge şi a circulaţiei sîngelui prin vase, în acest caz purtînd numele de angiografie
prin rezonanţă magnetică; poate depista afecţiuni ale venelor sau arterelor, ca
anevrisme vasculare, un cheag la nivel vascular sau ruptura parţială a peretelui
vascular; uneori se foloseşte substanţa de contrast pentru vizualizarea mai clară a
vaselor sanguine
- regiunea abdominală şi pelvină - IRM poate depista diferite afectări
ale organelor abdominale ca ficat, vezica biliară, pancreas, rinichi şi vezica urinară; se
foloseşte pentru depistarea tumorilor, sîngerărilor, infecţiilor şi diferitelor obstacole;
la femei poate vizualiza uterul şi ovarele; la bărbaţi se poate vizualiza prostata
- oasele şi articulaţiile - IRM poate evidenţia afectări ale sistemului osos
sau articular, ca artrite, afectări ale articulaţiei temporomandibulare, probleme ale
măduvei osoase, tumori osoase, afectări ale cartilajului, rupturi de ligamente sau
tendoane sau infecţii; IRM poate afirma cu precizie dacă un os este rupt sau nu,
atunci cînd radiografia este neclară; IRM se foloseşte cel mai frecvent pentru
depistarea afecţiunilor osoase sau articulare
- coloana vertebrală - IMR poate vizualiza discurile şi nervii coloanei
vertebrale, putînd diagnostica afecţiuni ca stenoza de canal vertebral, herniere
discală sau tumori de coloană vertebrală.
IRM se efectuează de regulă de către medicul specialist în rezonanţa
magnetică; pozele vor fi interpretate de către un medic radiolog; de asemenea, alţi
medici sunt capabili să interpreteze o IRM.
Pacientul va scoate toate obiectele de metal (ca dispozitive pentru auz,
plăci dentare, orice tip de bijuterii, ceasul şi agrafe de păr) de pe corp deoarece
există riscul ca aceste obiecte să fie atrase de către magnetul folosit pentru
efectuarea testului; în cazul în care pacientul a suferit un accident sau dacă lucrează
cu metale, există posibilitatea ca acesta să prezinte fragmente de metal la nivelul
regiunii cefalice, în ochi, pe piele sau coloana vertebrală; de aceea se recomandă
efectuarea unei radiografii înainte de efectuarea IRM pentru a stabili dacă testul se
poate efectua.
Pacientul va trebui să se dezbrace complet în funcţie de aria pe care se
efectuează (în anumite cazuri pacienţii pot păstra o parte din haine, dacă nu
incomodează). Pacientul va folosi un halat pe toată perioada efectuării testului. In
cazul în care se permite păstrarea unor haine, pacientul va trebui să golească
buzunarele de orice monede sau carduri, cu benzi magnetice inscripţionate
deoarece prin IRM se pot demagnetiza.
In timpul testului pacientul se va întinde pe spate pe masa dispozitivului,
care reprezintă scanner-ul aparatului. Capul, toracele şi membrele pot fi fixate cu
nişte curele pentru a menţine pacientul nemişcat. Masa va aluneca în interiorul unui
dispozitiv care conţine magnetul. Un dispozitiv în formă de colac poate fi plasat
peste sau în jurul regiunii care urmează să fie scanată. Unele tipuri de IRM (numite
IRM deschise) sunt construite asfel încît magnetul nu înconjoară corpul în întregime.
Unii pacienţi devin agitaţi (claustrofobicii) în interiorul magnetului IRM.
Dacă pacientul nu poate menţine poziţia nemişcată i se va administra un
medicament sedativ pentru relaxare. Dispozitivele cu sistem deschis pot fi utile în
cazul pacienţilor claustrofobici.
In interiorul scannerului, pacientul va auzi un ventilator şi va simţi aerul
mişcîndu-se. De asemenea, se mai pot auzi diverse zgomote care sunt rezultatul
scanării. Unele aparate prezintă căşti sau dopuri pentru urechi pentru a reduce din
zgomot. Este foarte important ca pacientul să nu se mişte în timpul scanării. De
asemenea pacientul va fi rugat să îţi ţină respiraţia pentru scurte perioade de timp.
In timpul efectuării testului, pacientul va fi închis în camera de scanat, însă medicul
specialist va supraveghea pacientul prin intermediul unei ferestre transparente.
Pacientul va putea comunica printr-unmicrofon.
In cazul în care este necesară utilizarea unei substanţe de contrast, aceasta
va fi administrată la nivelul venelor periferice ale braţului pacientului. Substanţa de
contrast va fi administrată în 1 pînă la 2 minute. Apoi se pot efectua o serie de
clişee. Un IRM durează de obicei 30 pînă la 60 minute, dar se poate prelungi pînă la
două ore.
Cîmpul magnetic sau undele de radiofrecvenţă folosite de dispozitiv nu
produce durere. Masa pe care se întinde pacientul poate fi tare, iar camera poate fi
rece. Pacientul poate fi speriat sau iritat dacă trebuie să menţină poziţia nemişcată.
In cazul în care se foloseşte substanţa de contrast, poate apărea senzaţie de răceală
sau căldură în timpul introducerii substanţei la nivel venos.
In cazuri rare, poate apărea:
- furnicături la nivelul cavităţii bucale în cazul în care pacientul prezintă dentiţie de
metal
- încălzirea zonei care se examinează; acest lucru este normal; medicul specialist
trebuie informat dacă apare senzaţie de greaţă, vomă, cefalee, ameţeală, durere sau dificultăţi
de respiraţie
Nu există efecte adverse secundare expunerii cîmpului magnetic folosit pentru IRM.
Cu toate acestea, magnetul este foarte puternic. De aceea el poate afecta pacemakerele,
membrele artificiale şi alte dispozitive medicale care conţin fier. Magnetul va deregla un ceas
care se află în apropierea lui.
Dacă pacientul prezintă fragmente metalice la nivelul ochiului, efectuarea IRM poate
afecta retina. Dacă există suspiciunea că ar exista fragmente metalice la nivelul ochiului, se
recomandă efectuarea unei radiografii înainte de efectuarea IRM. In cazul în care radiografia a
depistat fragmentele metalice, se interzice efectuarea IRM.
Tatuajele sau machiajul permanent pe baza de pigment ce conţine fier pot provoca
iritaţii ale pielii. IRM poate produce arsuri la nivelul zonelor pe care sunt aplicate diverse
patch-uri la nivel cutanat. De aceea, se recomandă informarea medicului în legatură cu acest
lucru. Există un mic risc de apariţie a unei reacţii alergice în cazul în care se folosesc substanţe
de contrast în timpul IRM. Cu toate acestea, majoritatea reacţiilor sunt moderate şi pot fi
tratate cu antialergice. De asemenea, există un risc scăzut de infecţie la nivelul venei pe care se
introduce substanţa de contrast.
6.1.10. ECOGRAFIA

Ecografia diagnostică este o tehnică imagistică larg utilizată. Ea a înlocuit un număr


mare de tehnici radiologice sau scintigrafice. Este o tehnică rapidă şi inofensivă. Ecografele de
diferite dimensiuni, aparatele portative, oferă posibilitatea de a explora numeroase organe. Ele
au făcut ca această tehnică să devină un examen de rutină, la îndemana oricărui medic
practician.
Ecografia foloseşte pentru diagnostic ultrasunetele. Principiul de bază este cel al radarului
(sonarului), adică emiterea unui semnal de ultrasunete care întîlneşte diferite ţesuturi. Acestea
vor reflecta semnalul care, la rîndul lui va fi receptat, prelucrat şi transformat în imagine alb-
negru pe ecranul monitorului.
Semnalul ultrasonic reflectat de către o suprafaţă tisulară este recepţionat de către
transductor şi afişat pe un ecran cu tub catodic (osciloscop sau monitor).
Componentele de bază ale ecografului sunt: transducerul (transductor sau sonda), sistemul de
analiză al semnalului, prelucrarea şi amplificarea lui (corpul propriu-zis al ecografului) şi
sistemul de afişare a imaginii obţinute (monitorul).
Introducerea metodei Doppler pulsatil sau color şi sondele endocavitare i-au mărit
valoareadiagnostică.
Explorarea Doppler detectează şi vizualizează fluxul sau mişcarea vaselor sanguine
accesibile. Conform acestor tehnici, ultrasunetele dirijate de către un reflectant în mişcare se
vor întoarce la emittor, sub forma unui ecou, cu frecvenţa diferită de cea iniţială. Acest
principiu este utilizat pentru detectarea circulaţiei sanguine, diferenţierea dintre o venă şi o
arteră, depistarea unei obstrucţii vasculare şi determinarea circulaţiei de la nivelul cavităţii
cordului.
Exista şi tehnici de Doppler color. Introducerea în parctică a Doppler-ului, continuu
sau pulsatil reprezintă o mare realizare. Există şi transductor (sonda) intracavitar, realizat
conform principiului că sonda trebuie să fie cît mai aproape de organul studiat.
Ecografia este utilizată în aproape toate domeniile medicale (maladii
cardiovasculare, pulmonare, renale, hepato-biliare, pancreatice, splenice, vezicale, prostatice.
Prin ecografie se investighează ficatul (dimensiune şi formă, parenchim, vasele
intrahepatice, leziuni focale ca chiste, abcese, tumori, traumatisme, parazitoze, colecţii
lichidiene perihepatice), vezicula şi căile biliare (dimensiune, perete, conţinut, calculi, dilatarea
canalelor biliare), pancreasul (atingeri difuze, leziuni focale ca chiste, abcese, tumori, calcificari),
splina (dimensiuni, leziuni focale difuze, traumatisme) rinichi (dimensiune, forma, atingeri
parenchimatoase, leziuni focale, uropatia ,colecţii lichidiene perirenale), uretere şi vezica
(obstrucţii, paraziţi, tumori, infecţii, diverticuli, calculi), cavitatea peritoneala şi căile digestive
(colecţii lichidiene, intraperitoneale, obstrucţii, invaginaţii, stenoza pilorică), retroperitoneal
(dimensiune, anevrismul aortei, tromboza venei cave inferioare), torace pelvisul, evoluţia
sarcinei, tiroida, sînul, aparatul cardiovascular.
Asistenta medicală va urmări ca bolnavul să consume o cină normală în seara
precedentă, fără a mai mînca nimic pînă la examinare. Prezenţa alimentelor în stomac poate,
uneori, „mima” false tumori pancreatice sau ale lobului hepatic stîng. Cu 2-3 zile înaintea
examinării se recomandă o alimentaţie săracă în celuloză.
Ecografia cardio-vasculară. Transductorul emiţător de ultrasunete se aplică pe
torace la nivelul zonelor în care cordul sau vasele mari vin în contact nemijlocit cu peretele,
fără interpunerea unor formaţiuni osoase (parasternal stîng, apical, subcostal, suprasternal).
Metoda se poate efectua uniplan, biplan sau bidimensional şi tridimensional.
Ecocardiografia Doppler (fascicul pulsatil sau continuu) furnizează informaţii asupra
fluxului intracardiac. Metoda Doppler confirmă sau exclude diagnosticul de stenoză. Doppler-
ul codificat color codifică fluxul sangvin prin culori. Ecocardiografia transesofagiană asigură o
foarte bună evaluare a modificărilor patologice
Transductorii folosiţi sunt montaţi la extremitatea unui gastroscop modificat. O
metodă superioară este ecocardiografia cu substanţe de contrast care se efectuează după
injectarea unor substanţe ecogene în curentul de flux sangvin (verde de indocianina, ser
glucozat. Ser fiziologic Hpvtran
Ecocardiografia intracoronariană introdusă recent în practică, evidenţiază sediul şi
structura plăcilor de aterom, evaluează rezultatele revascularizării şi detectează leziuni
coronariene în segmente normale angiografic. Se poate efectua şi simultan cu
cardioangiografia.
Ecografia pulmonară permite diferenţierea dintre o formaţiune solidă (tumorală)
şi una lichidiană (chistică). Se pot depista astfel chisturi bronhogene şi revărsate pleurale, în
special cele mici, care nu pot fi detectate radiologic.
Ecografia ficatului şi căilor biliare este uşor de efectuat. Metoda dă detalii
morfologice referitoare la dimensiunile ficatului, ecostructura sa (omogenă sau neomogenă),
prezenţa unor formaţiuni (chisturi hepatice, tumori benigne sau maligne, hemangioame etc). Se
evidenţiază şi sistemul vascular (artera hepatică, vena portă), căile biliare intra- şi extrahepatice
şi eventuale adenopatii la nivelul hilului hepatic. Arată diferite aspecte ale veziculei biliare
(forma, dimensiune, grosimea pereţilor), prezenţa de calculi sau de tumori . Formaţiunile
tumorale de dimensiuni mici, sub 2 cm, nu sunt evidenţiate.
Ecografia renală este o metodă rapidă şi repetabilă. Imaginea poate fi examinată şi
în dinamică. Scoate în evidenţă detalii morfologice (poziţia rinichilor, ptoza renală, dimensiunile
şi sistemul pielocaliceal), arată prezenţa de calcificări la nivelul parenchimului renal sau
formaţiuni hiperecogene în sistemul pielocaliceal. Scoate în evidenţă şi tumori renale, vasele
hilului renal şi ureterele. Ecografia Doppler este indicată cînd există suspiciunea de tromboză
de arteră sau venă renală.
Ecografia prostatei poate evidenţia adenoame de prostată, cancere prostatice
(neomogenitatea structurii), prostatite cronice şi abcesul prostatic. Cînd este necesar se pot
face şi ecografii postmicţionale. Aceasta constă în efectuarea unei noi ecografii după ce
bolnavul a urinat complet după prima ecografie.
SUBSTANŢE DE CONTRAST

Structurile corpului uman care au densităţi apropiate nu pot fi diferenţiate între ele
.Pentru a putea fi vizualizate se folosesc C.T, ecografia, sau substanţele de contrast.
Substanţele de contrast folosite sunt cu :
 Contrast negativ, care apar transparente (negre ) pe radiografie-aerul
 Contreast pozitiv, care apar opace (albe) pe radiografie;
-substanţe pe bază de iod solubile
-sulfatul de bariu
 Dublu contrast : asociere între bariu şi aer.
Reacţii sistemice acute neprevăzute-administrarea de substanţe de contrast
intravenos, produce reacţii diferite din partea organismului, reacţiile pot fi minore sau
dramatice, foarte rar chiar decesul 1:50000-1:10000.
Reacţiile minore pot fi mai frcvente 10% - odată cu introducerea substanţelor
nonionice au scăzut .
a)Reacţiile minore constau în: greţuri, gust metalic, senzaţii de căldură,
roşeaţa feţei, urticarie, erupţii cutanate,strănut, cefalee, ameţeli. Aceste manifestări dispar după
oprirea injectării şi de regulă nu necesită alt tratament înafară de oprirea injectării timp de 20-
30 secunde şi nu mai reapar la continuarea injectării.
b)Reacţiile moderate - necesită tratament, dar nu necesită terapie
intensivă. Reacţiile pot fi de tip alergic (alergoid) sau de tip anafilactic(anafilactoid).
Reacţii de tip alergoid sunt: urticarie, edem facial, spasme, stridor laringian,
spasme laringiene, stridor inspirator, spasme bronşice, erupţii cutanate, strănuturi repetate,
lăcrimare. In cazurile mai grave apar: diaree, dureri abdominale, vărsături, cefalee.
Tratamentul se face prin:
• administrare de oxigen
• administrare de adrenalină(epinefrină) 0,5% de soluţie 1mg de soluţie 1m/ml
subcutanat.
• administrare de antihistaminice: inhibitori de H1sau inhibitori de H2.
Reacţii de tip anafilactic: - hipotensiune arterilă, tahicardie, paloare, care de
regulă se adaugă peste cele de tip alergoid. Se aplică acelaş tratament.
c)Reacţii severe; - cuprind semnele şi simptomele şocului anafilactic.
Apar semne cardiovasculare, respiratorii, neurologice.Tratamentul este cel specific
şocului anafilactic.
Profilaxia accidentelor severe se face în primul rând prin identificarea pacienţilor
cu risc: alergici, taraţi, cu boli cardiovasculare, diabet zaharat şi căutarea altor investigaţii.
Atunci când este posibil se vor folosi substanţe de contrast nonionice
hipoosmolare. Dacă intervenţia este necesară, se va administra o premedicaţie ce constă din:
•prednison 50 mg (10 tablete) per os, în două prize cu 12 ore şi respectiv 2
ore înaintea administrării substanţelor de contrast,
• antihistaminice (Romergan), 1 fiolă cu o oră înaintea examinării.
RADIOTERAPIA

Radioterapia reprezintă utilizarea radiatiilor ionizante in tratamentul anumitor boli, indeosebi


al cancerelor.
Termenul de radioterapie intrebuintat singur se refera mai ales la radioterapia
externa, denumita inca si radioterapie transcutanata sau teleradioterapie, in care sursa
radiatiilor este exterioara bolnavului si produce un fascicul care atinge tesuturile profunde
dupa ce a traversat pielea si tesuturile superficiale. Radioterapia externa face apel la doua
tipuri de radiatii ionizante: radiatii electromagnetice (radiatii X, radiatii y) si radiatii constituite
din particule elementare infime (electroni, protoni, neutroni). Ea utilizeaza doua surse de
radiatii: fie radioelemente in sine (cobalt 60), care sunt adesea izotopi radioactivi ai unei
substante; fie aparate (acceleratori de particule) care pun in miscare particulele elementare si
trimit spre bolnav ori aceste particule, ori radiatia pe care acestea o produc.
Indicatii - La doze slabe, radioterapia are un efect antiinflamator utilizat uneori in tratamentul
zonei zoster sau al keloidelor (cicatricele patologice).
Totusi, indicatia principala a radioterapiei este cancerul. O radioterapie are drept
obiectiv furnizarea unei doze suficiente pentru a trata tumora protejand organele invecinate.
Doza absorbita este exprimata in gray. Radiatiile ionizante actioneaza distrugand
structurile cromozomice responsabile de diviziunea celulara, ceea ce antreneaza moartea
celulelor canceroase. Celulele sanatoase sunt atacate si ele, dar ele au o capacitate de
restaurare mai mare. Actiunea anticanceroasa a radiatiilor este utilizata in mod izolat sau
asociata cu o alta metoda (chirurgie, chimioterapie).
Astfel, radiochimioterapia (administrarea simultana a radiatiilor si a
medicamentelor) este utilizata in caz de carcinom epidermoid al faringelui, bronhiilor,
esofagului si canalului anal: radioterapia peroperatorie consta in iradierea unei tumori
profunde (rectala, pancreatica etc.) cu clectroni in cursul unei interventii chirurgicale dupa ce
au fost date deoparte organele invecinate (intestine, rinichi etc.). Radioterapia are numeroase
alte aplicatii: radioterapia corporala totala este destinata pregatirii unei grefe de maduva
osoasa pentru a trata anumite forme de leucemie sau de hematopatii; radioterapia cutanata
totala utilizeaza electroni de slaba intensitate in tratamentul limfoamelor cutanate.
Diferite tipuri de aparate - Tuburile traditionale care produc radiatii X de joasa
energie nu mai sunt intrebuintate decat in tratamentul cancerelor cutanate. Acceleratorii
lineari sunt aparatele cel mai frecvent folosite: ei produc fie electroni, activi la suprafata si
indicati in tratamentul tumorilor superficiale, fie radiatii X de inalta energie, care patrund in
profunzime, sub piele, si sunt adaptate tratamentului cancerelor profunde ale toracelui sau
abdomenului. O alta varietate de acceleratori de particule, ciclotroanele, care produc neutroni
sau protoni, este rezervata unor forme rare de cancer si cu un tratament foarte delicat
(melanomul ochiului, sarcomul bazei craniului). In sfarsit, aparatele continand cobalt, care emite
radiatii y, trateaza tesuturile profunde, dar nu afecteaza pielea, fiind adaptate cancerelor de cap
si de gat, de san si ale membrelor.
Tehnica - Radioterapia moderna presupune un mediu tehnic costisitor. Un examen
prealabil la scaner permite sa se repereze amplasarea organului sau organelor de iradiat. Este
realizata o simulare prin radiografie simpla pentru a permite o pozitionare buna a fasciculului.
Doza de radiatie necesara distrugerii celulelor canceroase este calculata prin
dozimetrie. Pentru a creste eficacitatea radiatiei fara a leza tesuturile sanatoase, este folosita
adesea tehnica fasciculelor convergente: un fascicul iradiaza fata anterioara a partii bolnave, al
doilea fata posterioara, al treilea din partea dreapta si ultimul din partea stanga. Fiecare fascicul
are o intensitate prea slaba pentru a putea leza tesuturile sanatoase de pe traiectul lui, dar
suma intensitatilor celor patru fascicule are un efect insemnat asupra tumorii. Fasciculele,
rectangulare, pot adopta o forma complexa multumita unor piese de un anumit fel. O alta
tehnica, radioterapia prin minifascicule (iradiere prin multiple minifascicule convergente), este
utilizata in tratamentul malformatiilor arteriovenoase sau al tumorilor cerebrale limitate, dar
inoperabile.
Desfasurare - Bolnavul este dezbracat, culcat intr-o pozitie care permite iradierea
si tinut nemiscat. Tratamentul este nedureros si nu dureaza mai mult de cateva minute. Repere
desenate sau tatuate pe piele, permit sa se pozitioneze de fiecare data aparatele pentru o noua
sedinta. Tratamentul cu doze mici este, in general, zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi pentru
a-i ameliora eficacitatea in anumite cancere (de faringe, de laringe). Tratamentul dureaza 4-8
saptamani aproximativ, fara ca spitalizarea sa fie indispensabila.
Efecte nedorite - Acestea sunt cauzate de atingerea celulelor sanatoase. Reactiile
precoce sunt reversibile in cateva saptamani: radiodermita acuta (roseata cutanata, depilare),
radiomucita acuta (inrosire a mucoaselor si dureri bucale), hipoplazie medulara (distrugere a
celulelor sangvine ale maduvei osoase). Reactii tardive, care se produc uneori dupa mai multi
ani, sunt mai greu reversibile: radiodermita cronica (piele fina, uscata, cuperoasa), fibroza
pulmonara (invadare a plamanilor de tesut fibros), intarziere a cresterii la copil, aparitia altor
cancere, tulburari genitale (menopauza precoce, sterilitate), anomalii ale gametilor mai mult
sau mai putin transmisibile urmasilor.
Prevenirea, de eficacitate sigura dar partiala, se bazeaza pe precautiile tehnice: doza
de radiatie si volumul corporal iradiat sa fie cele mai mici posibile, diminuarea dozelor de
administrat pe sedinta si cresterea, in schimb, a numarului de sedinte.