Terapia ocupațională și

ergoterapia în afecțiunile
aparatului respirator
Lp 4
 Bolile aparatului respirator, prin suferinţele pe care le
provoacă celor în cauză cât şi celor din anturajul lor, constituie o
problemă de sănătate publică, inclusiv sub aspect economic.

Numărul bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului respirator

este mare şi se preconizează o creştere a acestuia prin:
• creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer pulmonar mai
ales prin creşterea consumului de tutun;
• creşterea numărului de îmbolnăviri de bronşită cronică datorită
poluării aerului.
 Consecinţele acestor boli sub aspect economic trebuie să
ia în considerare atât costul medical şi al pierderilor de producţie
legate de acestea, de asemenea importantul impact asupra
modului de viaţă al bolnavului şi a celor din jurul său.

Aceste afecţiuni nu sunt generate de o cauză unică ci pot

fi generate de un complex de condiţii de existenţă care constituie
factori de risc. Expunerea în timp la anumite condiţii ce
constituie factori de risc poate duce la apariţia unor perturbări
grave, cu manifestări diferite, pe plan social şi economic, variind
în funcţie de invalid (copil sau adult).
 La adult, impactul cu boala poate însemna întreruperea
prelungită a muncii, ceea ce poate însemna pierderea locului de
muncă, o reorientare profesională sau, în cazuri mai grave, nu va
mai putea presta nici o muncă.

În aceste situaţii de boală (în care repausul este necesar)

ergoterapia îşi are locul determinat prin posibilitatea de a-l
sustrage pe bolnav de la starea apăsătoare a suferinţei sale.

Problema reinserţiei sociale şi recuperarea profesională a

celor vindecaţi constituie obiective ale echipei terapeutice
formată din: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog.
Principiile TO și Ergoterapiei in
afecțiunile respiratorii
Principiile care stau la baza terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
în cadrul afecţiunilor respiratorii sunt:
• înfiinţarea şi funcţionarea unor ateliere cu activităţi terapeutice de
diferite profile adecvate, pentru ca bolnavii să poată depăşi starea de
oboseală şi deprimarea psihică;
• programele de recuperare a rezistenţei la efort să se aplice numai în
faza stabilă a bolii;
• prudenţa deosebită a terapeutului în activităţile care vizează rezistenţa
la efort (evitarea oboselii exagerate);
• evitarea inhalării de substanţe iritante pentru căile respiratorii;
• educaţia sanitară a acestor bolnavi este necesară, în sensul
convingerii de a renunţa la fumat, a prevenirii şi tratării precoce a
episoadelor infecţioase, combaterii exceselor ponderale, a informării
bolnavului cu privire la stadiul bolii sale, a cooperării pentru
recuperarea sa prin respectarea prescripţiilor medicale;
• necesitatea supravegherii permanente a bolnavului pentru
prevenirea unor incidente şi pentru a regla permanent efortul,
pentru a-l aprecia sub aspectul posibilităţilor şi al calităţii
activităţii prestate, în scopul includerii în cadrul unei grupe de
lucru;
• efectuarea controalelor medicale periodice şi de laborator, în
scopul adoptării celei mai eficiente terapii medicale şi de
activitate;
• în aceste activităţi nu vor fi cuprinşi bolnavii cu forme grave
de tuberculoză activ-evolutivă, cu BK prezent în spută, cei
hemoptici, cu insuficienţă cardiacă accentuată, cu insuficienţă
respiratorie importantă, nici cei cu alte boli asociate care nu
permit solicitarea fizică (diabet, insuficienţă hepatică sau
renală, SIDA, etc.).
Obiectivele Ergoterapiei in afecțiunile
aparatului respirator
Obiectivele ergoterapiei la bolnavii cu afecţiuni ale
aparatului respirator vizează următoarele aspecte:
• reeducarea funcţională;
• psihoterapia;
• preorientarea profesională.

Reeducarea funcţională în bolile aparatului respirator se

impune la fel ca şi în celelalte grupe de afecţiuni. Aceasta
priveşte antrenarea în activităţi de ergoterapie a bolnavilor
afebrili, cu stare generală bună, cu tuse şi expectoraţii reduse, cu
leziunile în faza de involuţie (examen radiologic).
 Activităţile propuse vor urmări obţinerea unei senzaţii de
bine, de scădere a dificultăţilor respiratorii la efort, de reducere a
anxietăţii prin creşterea capacităţii de efort.
Efectul psihoterapic al ergoterapiei este important şi
trebuie luat în consideraţie, ştiut fiind impactul pe care îl are
boala asupra psihicului uman.

Aplicarea unor forme de ergoterapie urmăreşte înlăturarea

crizei (stării depresive) de adaptare la situaţia dată. Activităţile
fizice şi intelectuale recomandate urmăresc antrenarea
bolnavului în limitele posibilităţilor sale pentru a-şi descoperi noi
aptitudini şi pentru a-şi depăşi psihozele asociate.
Terapia Ocupațională și
Ergoterapia în bolile
psihice
 Spre deosebire de trecut, în care spitalele pentru bolnavii
psihici erau denumite ospicii şi în majoritatea cazurilor cei ajunşi
acolo rămâneau izolaţi de lumea din afară, în prezent statutul
bolnavului psihic este cu totul altul.
Psihiatria dispune de o lege ergoterapeutică, de un
cadru juridic prin care bolnavul este protejat pentru a nu
deveni victima vreunei forme de exploatare.
La bolnavii psihici cuprinşi în activităţi de terapie
ocupaţională şi ergoterapie, numărul faptelor grave comise de
aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în descreştere.
 Psihoterapia ca definiţie, reprezintă ansamblul metodelor
curative care folosesc mijloacele psihologice. J.D. Frauk consideră
elemente curative comune tuturor psihoterapiilor (individuale sau de
grup) următoarele:
• relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un terapeut cu statut
social;
• un cadru protejat (setting) în care pacientul se manifestă, se
exteriorizează, fără a se teme de consecinţe;
• o terapie care să permită medicului terapeut explicaţia unor
întâmplări sau probleme din viaţa pacientului;
• un proces izvorât din această teorie şi reunind adeziunea pacientului
şi a psihoterapeutului;
• caracteristicile comune oricăror orientări psihoterapeutice sunt:
încrederea pacientului în actul terapeutic, descătuşarea stărilor sale
emoţionale, redobândirea încrederii în sine, prin trăirea unor
experienţe reuşite.
Aceşti factori, deşi sunt independenţi se influenţează reciproc.
 Rolul încrederii pacientului în actul terapeutic.
Terapeutul, prin descrierea făcută în prealabil a proprietăţilor
tratamentului prescris, trebuie să trezească încrederea pacientului
şi să mobilizeze optimismul acestuia. Aceste aspecte influenţează
considerabil efectul terapeutic.

Starea emoţională şi atitudinea.

Un nivel optim emoţional influenţează evoluţia atitudinii
pacientului. Starea emoţională pozitivă este favorabilă
schimburilor cu mediul ambiental, fiind în strânsă legătură cu
cea a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Înlăturarea modului
patologic de a gândi şi a se comporta favorizează atingerea unui
nivel superior de integrare a structurii sale psihice, stimulează
receptivitatea bolnavului faţă de conduita terapeutică.
 Sentimentul încrederii în sine.
În anumite situaţii de boală, pacientul nu este capabil să-
şi stăpânească sentimentele, gândurile sau comportamentul,
datorită unor suferinţe, prezintă o stare de descurajare. Aceasta
apare datorită incapacităţii individului de a face faţă unei situaţii
existenţiale normale. Această stare pe care o percepe el însuşi,
cât şi cei din jur, fac ca persoana în cauză să se replieze asupra ei
însăşi, să se simtă izolată, dezarmată, fără speranţă.

Semnele obişnuite de descurajare sunt: anxietatea,

depresia, agresivitatea, culpabilitatea, ruşinea, amărăciunea,
simptome care reduc capacitatea pacientului de a face faţă
situaţiei.
 Sunt multe persoane care având unele din aceste
simptome nu ajung să ceară ajutorul specialistului,
psihoterapeutului (în cazurile obsesiilor, alcoolismului, al
halucinaţiilor).
Caracteristica esenţială a psihoterapiei este de a restabili
moralul pacientului, indiferent de natura simptomului pe care
acesta îl prezintă.
 Psihoterapiile individuale.
Relaţia care se stabileşte între pacient şi medicul
terapeut, se încarcă de o “condiţie particulară” (V. Predescu).
Relaţia interpersonală, “transferul” respectiv, constituie
elementul esenţial al terapiei. Personalitatea medicului terapeut,
angajarea activă a acestuia, imprimă şi nuanţează receptivitatea
bolnavului faţă de actul terapeutic.
Metodele psihoterapeutice individuale vizează liniştea,
securizarea, asigurarea bolnavului, în scopul reconstituirii
disponibilităţilor şi posibilităţilor sale de vindecare.
 Psihoterapia de grup.
În cadrul psihoterapiei de grup, metodele folosite sunt
acţiuni interpsihologice, ca de exemplu: improvizaţia dramatică,
“jocul”, prin care este stimulată în scop terapeutic acţiunea
binefăcătoare, rezolutivă, reeducatoare a interrelaţiilor dintr-un
mediu organizat.
Ea se bazează pe încrederea bolnavului în medicul
terapeut şi pe comparaţia pe care acesta o face cu ceilalţi membri
ai grupului.
 Psihoterapiile instituţionale.
Terapiile instituţionale reprezintă ansamblul de măsuri
care constituie tratamentul unui bolnav, aplicat într-un spital,
utilizând organizarea însăşi a spitalului (J.M. Sutter). Acestea
sunt: socioterapia, terapia ambientală, terapia ocupaţională şi
ergoterapia.
 Socioterapia.
Originea socioterapiei moderne se află în Grecia antică, în
Pergam şi Epidaur. Începând cu secolul al VIII-lea (Benjamin
Rusch, Pinel, Esquirol) s-au pus bazele unei organizări de terapie
ocupaţională şi ergoterapie în azilele de bolnavi psihici.
Socioterapia are ca prim nivel terapia ocupaţională în care
se stabilesc relaţiile de grup, realizarea lor prin comunicare şi
printr-o activitate care intenţionează să determine o activitate
productivă.
În continuare, ergoterapia are o eficienţă mult mai mare,
mai ales atunci când se apropie de relaţiile sociale productive. În
această etapă este necesară protejarea pacientului de către mediul
ambiant psihologic, special creat pentru tratament.
 Terapia ambientală
Pentru a preciza noţiunile legate de terapia ambientală este
necesar să precizăm noţiunile de climat terapeutic şi relaţiile
psihoterapeutice.

Climatul terapeutic
Aceasta include echipa terapeutică, organizarea spaţiilor şi a
programului zilnic, ambianţa localului secţiei medicale, a fiecărui salon.

Relaţiile psihoterapeutice
Relaţiile echipei terapeutice şi a întregului personal cu bolnavul
au un rol deosebit de important. De asemenea, relaţiile dintre un bolnav
şi ceilalţi, realizarea acestora şi caracterul lor constituie grija
permanentă a fiecărui serviciu de acest fel.
 Comunitatea terapeutică
Este constituită din echipa terapeutică care îşi asumă rolul
activ în organizarea generală, în sens de mediu social în scop
terapeutic.

Terapia ocupaţională
Pentru sustragerea bolnavului din starea nevrotică sau
psihotică sunt puse la dispoziţia sa preocupări dirijate care să
determine o descărcare afectivă, resocializarea şi dezalienarea
acestuia. Activităţile uşoare, simple şi reconfortante desfăşurate
în cluburi, cenacluri, reuniuni literar-muzicale, play- şi
hobyterapia crează posibilitatea îndeplinirii acestor obiective.
 Ergoterapia
Pornind de la premiza că munca este o datorie a omului,
dar şi o modalitate de comunicare interumană, în acest context
este privită sub mai multe aspecte.
Lipsa posibilităţii de a presta o activitate de muncă,
poate constitui pentru un bolnav cu afecţiune psihică un
handicap în plus, accentuând psihologic infirmitatea acestuia.
Terapiile neconvenționale utilizate în
asistența bolnavilor psihici
Terapiile neconvenţionale constau în acele proceduri şi acţiuni
medicale nemedicamentoase, asociate în terapie, în scopul vindecării şi
resocializării bolnavului. În această categorie, în afară de terapia
ocupaţională şi ergoterapie care şi-au dobândit un statut propriu, se
includ:
• instaurarea unei atmosfere de optimism şi încredere (sanogenetică),
prin folosirea factorilor ambientali ai încăperilor, asistenţa terapeutică
fiind desfăşurată într-un cadru optim pentru maladiile respective;
• kinetoterapia cu întreaga paletă de proceduri (de la gimnastica de
înviorare la jocurile sportive). Această terapie urmăreşte redarea
încrederii bolnavului în forţele proprii, reinserţia în propria schemă
corporală, realizări importante ca suport pentru echilibrul său psihic;
• procedurile fizioterapeutice, dintre care: duşurile scoţiene, masajul,
sauna, înotul, urmăresc aceleaşi efecte ca şi kinetoterapia;
• psihoterapia de grup şi cea individuală, cu activităţile recunoscute ca:
artterapia, meloterapia, cenaclul literar, etc.
 Tot ca formă de terapie neconvenţională se include şi
socioterapia, care are rol de mediator între societate şi bolnav,
sprijinindu-l în problemele de serviciu, locuinţă, în problemele
juridice, serviciul de asistenţă socială poate contribui la reinserţia
bolnavului în societate.
Rezumat
Terapiile neconvenţionale constă în acele proceduri şi
acţiuni medicale nemedicamentoase, asociate în terapie, în
scopul vindecării şi resocializării bolnavului.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin care bolnavii
psihici sunt stimulaţi, normalizează relaţiile dintre aceştia, (dintre
aceştia şi personalul medical), reprimă stările agresive sau de
vegetaţie pasivă, de inactivitate şi introvertire, conduce la
coordonarea gesturilor, reflexelor, gândurilor, echilibrează
afectivitatea, stimulează memoria, voinţa, în general activitatea.