Analizatorul acustic are rolul de a percepe calităţile sunetului (înălţime,

tonalitate, intensitate), direcţia de propagare sau distanţa dintre subiect

şi sursa sonoră. De asemenea el participă, împreună cu alţi analizatori,
la menţinerea echilibrului, la păstrarea în spaţiu a poziţiei corpului şi
capului şi are o deosebită importanţă în realizarea limbajului articulat.

sunetul cu frecvenţa cuprinsă între 16 şi 20000 Hz şi cu intensitatea

de 1 decibel.

Valoarea maximă a intensităţii sunetului după care apare senzaţia de

durere se numeşte prag auditiv superior, iar valoarea minimă audibilă
se numeşte prag auditiv inferior.

Materiale necesare – diapazoane

– audiometru
Tehnica de lucru – este diferită în funcţie de metoda
folosită pentru explorare :
 Metoda acumetriei fonice – sau examenul cu voce, se poate executa
cu voce şoptită sau cu voce de conversaţie. Se plasează subiectul
examinat la o distanţă de 6 m (pentru examenul cu voce şoptită) sau la 10
m (pentru examenul cu voce de conversaţie) de examinator, cu urechea de
examinat îndreptată către examinator, în timp ce cealaltă ureche este
astupată. Se pronunţă cuvinte ce conţin sunete de diferite tonalităţi, cu
voce şoptită sau cu voce de conversaţie. Se începe cu sunetele de
tonalitate joasă (vocalele o, u) şi apoi se continuă cu sunetele de tonalitate
înaltă (vocalele a, e). Subiectul examinat trebuie să reproducă cuvintele
fără ezitare. Examinarea se face pentru ambele urechi.

Metoda acumetriei instrumentale – sau examenul cu diapazon, se

poate face în două moduri :

proba WEBER, în care se compară percepţia osoasă simultan la nivelul

ambelor urechi. Se plasează mânerul diapazonului pus în vibraţie pe
vertexul subiectului.
Interpretare – în mod normal sunetul trebuie auzit în mod egal la nivelul
ambelor urechi.
proba RINNE, în care se compară percepţia osoasă şi cea aeriană la aceeaşi
ureche (se mai numeşte şi proba WEBER lateralizat). Se plasează iniţial
mânerul diapazonului pus în vibraţie la nivelul mastoidei şi se menţine până în
momentul în care subiectul nu mai percepe sunetul. În acest moment se
plasează diapazonul în dreptul urechii şi se menţine la acest nivel până când
încetează în totalitate perceperea sunetului.
Interpretare – în mod normal sunetul provenit prin transmisie osoasă este
perceput timp de 20 sec, iar sunetul provenit prin transmisie aeriană este
perceput încâ 20 sec, deci conducerea aeriană este dublă ca durată
comparativ cu conducerea osoasă.

Metoda audiometrică – studiază funcţia auditivă cu ajutorul

audiometrului (prin mijloace electroacustice). Examinarea poate
fi efectuată cu sunete pure, emise la nivelul organului auditiv
(audiometrie totală liminală), cu sunete a căror intensitate se
află deasupra pragului auditiv (audiometrie supraliminală) sau
cu ajutorul cuvintelor (audiometrie vocală).
În principiu se conectează o cască de ureche la un oscilator electronic capabil
să emită tonuri de la frecvenţa cea mai joasă şi până la frecvenţa cea mai
înaltă. Aparatul de audiometrie este calibrat astfel încât nivelul 0 (zero) al inten-
sităţii sunetului la fiecare frecvenţă să fie atât de slab încât abia să poată fi
auzit de o persoană cu auzul normal. Intensitatea sunetului poate fi crescută
sau scăzută în raport cu nivelul 0 pentru fiecare ton.

Pentru testarea auzului se explorează 8 – 10

tonuri, în aşa fel încât să se acopere aproape tot
spectrul auditiv. Curba fiziologică a auzului
înscrisă grafic se numeşte audiogramă şi
oscilează între 5 şi 10 decibeli.

Audiometrul este prevăzut atât cu casca de ureche, în vederea testării

conducerii aeriene a sunetului, cât şi cu un vibrator electronic, în vederea
testării conducerii osoase a sunetului de la mastoidă la cohlee.
Interpretare – în cazul în care puterea unui ton trebuie crescută cu un anumit
număr n de decibeli faţă de nivelul 0 pentru ca subiectul să poată auzi tonul
respectiv este vorba despre o „scădere a auzului de n decibeli” pentru acel ton.
Pierderile de auz se determină pentru fiecare ton în parte, obţinându-se astfel
audiograme în care se notează pierderile de auz pentru fiecare ton în parte.
Valorificare – metoda acumetriei fonice poate depista diminuările de auz pentru
sunetele joase, respectiv surditate de transmisie, şi diminuările de auz pentru
sunetele înalte, respectiv surditate de percepţie.

Metoda audiometriei stabileşte diagnosticul de fineţe al tulburărilor de auz.

În practica exerciţiilor fizice, în mod special în sportul de performanţă,
funcţia auditivă prezintă o importanţă deosebită, o percepţia bună a
vibraţiilor sonore permiţând aprecierea corectă a distanţelor şi direcţiei
surselor de zgomot.

Funcţia auditivă contribuie la realizarea unor senzaţii complexe, a unor

simţuri specifice, în sporturi cum sunt schiul, patinajul sau înotul.
Analizatorul vestibular are rol esenţial în menţinerea echilibrului în repaus şi
mişcare. El furnizează informaţii privitoare la natura mişcării organismului şi a
poziţiei sale în spaţiu, asigurând ţinuta şi stabilitatea corpului uman, controlând
poziţia verticală statică, alergarea sau schimbările de poziţie, alimentând în
permanenţă S.N.C. cu informaţiile necesare evitării pierderii echilibrului.

fiziologic noţiunea de echilibru nu poate fi definită ca o stare de repaus

permanent, deoarece noţiunea se referă la un corp viu ale cărui
componente se găsesc în permanentă activitate. Menţinerea poziţiei de
echilibru este posibilă numai dacă intervin o serie de contracţii musculare
perfect coordonate, care să menţină centrul de gravitaţie al corpului
deasupra planului de susţinere. În plus, în mişcare echilibrul va fi obţinut
prin armonizarea perfectă a activităţii musculare care reglează deplasarea
în funcţie de energie, timp şi spaţiu, asigurând permanent, între două
atitudini determinate, o perfectă echivalenţă a forţelor prezente. Deci
noţiunea de echilibru este legată de aceea a unei coordonări a contracţiilor
musculare.
Activitatea musculară care asigură funcţia de echilibru este coordonată cu
ajutorul sensibilităţii superficiale şi profunde, a vederii şi a labirintelor
vestibulare.

Rolul labirintului vestibular este acela de a informa centrii nervoşi vestibulari

despre felul cum este orientat capul în fiecare moment şi despre mişcările pe
care le execută, el participând astfel la declanşarea reacţiilor ce au ca scop
menţinerea capului în poziţie normală şi păstrarea permanentă a câmpului
vizual.

În starea de echilibru există o activitate nervoasă spontană stabilizată, cu

deosebire a canalelor semicirculare, care prevalează asupra activităţii
aparatului otolitic.
Ori de câte ori activitatea nervoasă vestibulară este dereglată prin excitaţii
supraliminare apare ameţeala sau vertijul labirintic, senzaţie subiectivă şi
conştientă care exprimă iritaţia formaţiunilor neurosenzoriale şi care este
integrată cortical.
În plus excitaţiile anormale ale crestelor ampulare ale canalelor semicirculare
provoacă şi tulburări care interesează musculatura globilor oculari şi se
obiectivează prin apariţia nistagmusului, sau tulburări care interesează
aproape toate grupele musculare ale corpului. Aceste tulburări pot fi obiectivate
şi folosesc ca bază în realizarea metodele testare a analizatorului vestibular.

Nistagmusul spontan este un simptom obiectiv care constă din

mişcări ritmice, simultane şi involuntare ale globilor oculari. În stare
normală stimulii vestibulari din dreapta şi din stânga se compensează
şi nistagmusul nu apare. În stare patologică aceşti stimuli devin inegali
şi se creează o ruptură a sinergismului funcţional, astfel încât
impulsurile diferite ajunse la nivelul nucleilor oculomotori provoacă un
dezechilibru funcţional al muşchilor globilor oculari, care are ca
expresie apariţia nistagmusului spontan.

Nistagmusul prezintă o mişcare rapidă într-un sens şi una lentă în sensul

opus, mişcare care durează atât timp cât crestele ampulare sunt excitate.
Excitarea fiecărui canal în parte duce la apariţia nistagmusului în planul
canalului respectiv – orizontal, vertical sau rotator
În cazurile în care un singur labirint vestibular este lezat nistagmusul este
unilateral, are aceeaşi direcţie pentru ambii ochi, iar secusa rapidă poate fi
observată întotdeauna spre canalul hiperexcitat, hipervalent sau hipertonic.
Secusa lentă este întotdeauna de aceeaşi parte de care deviază sau cade
subiectul examinat.

Utricula şi sacula percep poziţia capului în spaţiu, excitarea lor ducând

la apariţia reflexelor labirintice, prin care capul revine la poziţia
normală. Pentru redresarea întregului corp după poziţia capului
intervin în continuare reflexele musculare tonice. La om intervenţia
acestor reflexe este mai redusă, importanţa majoră având-o reflexele
de redresare optică.

Materiale necesare -- scaun rotator

Tehnica de lucru – este diferită în funcţie de modalitatea în care se
face aprecierea funcţiei vestibulare. Există mai multe tipuri de
examinare :
Examinarea tulburărilor spontane vestibulare – se poate face
prin :

Nistagmusul spontan – subiectul examinat este pus să urmărească cu

privirea mişcarea degetului examinatorului, fără a-şi deplasa capul.
Testarea se face de la o distanţă de circa 50 cm.
Interpretare – apariţia nistagmusului în acest caz este patologică.

Tulburările de echilibru – pot fi segmentare, cu devierea membrelor,

sau pot fi generalizate, cu tendinţă de cădere. Aceste tulburări pot fi
puse în evidenţă prin :
Proba ROMBERG – subiectul examinat este aşezat în poziţie
ortostatică, cu picioarele apropiate şi cu braţele pe lângă corp. Iniţial
testarea se face cu ochii deschişi, ulterior se comandă şi închiderea ochilor.
Interpretare – în cazul apariţiei unor oscilaţii de la poziţia verticală
reflectivitatea este diminuată. Oscilaţiile apar de partea urechii lezate şi în
sensul componentei lente a nistagmusului.
Proba este şi mai sugestivă când este executată cu un picior plasat înaintea
celuilalt, în acelaşi plan, şi cu braţele întinse orizontal în faţă. În acest caz
proba se mai numeşte şi ROMBERG sensibilizat.

Proba WEIL – BABINSKI sau proba stelei – se execută într-o

cameră cu dimensiuni de cel puţin 6 / 6 m. Subiectul, care iniţial a
privit cu atenţie camera, este pus să facă de 5 ori drumul dus –
întors, cu spatele, de la un perete la altul, având ochii acoperiţi. În
general în timpul mersului subiectul deviază de la traseul rectiliniu,
deviaţia lui având aproximativ aspectul unei stele
Interpretare – în cazurile în care unghiurile de deviaţie sunt sub 90 în 5
asemenea drumuri proba este considerată normală.
 Examinarea tulburărilor vestibulare provocate – se
poate efectua în două moduri :

Proba rotatorie BARANY – este folosită în general pentru

determinarea integrităţii canalelor semicirculare. Subiectul
este plasat într-un scaun rotator, de care este legat pentru a
nu cădea în timpul rotaţiilor. Se recomandă subiectului să stea
cu ochii închişi şi cu capul înclinat la 30. Se porneşte apoi
scaunul, care se roteşte de 10 ori timp de 20 sec.
Rotaţia scaunului este oprită apoi brusc, subiectul este dezlegat şi este
ridicat în ortostatism pentru a se verifica efectele rotirii.
Interpretare – efectele rotirii scaunului pot fi :
- apariţia nistagmusului, cu componenta lentă de partea de care s-a efectuat
rotaţia
- tendinţa de cădere
- menţinerea senzaţiei de rotaţie în direcţie opusă celei în care a avut loc rotaţia
în scaun. Senzaţia se menţine atât timp cât se menţine şi nistagmusul (10 – 20
sec)
- apariţia senzaţiei de ameţeală (vertij vestibular)
Acestea sunt manifestări care apar în mod normal. În cazuri patologice
fenomenele sunt foarte violente, manifestate prin greţuri, vărsături, vertij
puternic, mergând până la pierderea conştienţei. Tot în cazuri patologice
fenomenele pot lipsi în totalitate.
Proba calorică – este folosită pentru investigarea aparatului vestibular separat
pentru fiecare ureche. Proba se realizează prin introducerea pe rând, în fiecare
ureche, a câtorva picături de apă rece de la frigider. Apa va produce răcirea
conductului auditiv extern şi a endolimfei, răcire care duce la creşterea densităţii
endolimfei. Aceasta va induce mişcări uşoare ale fluidului prin canalele
semicirculare, mişcări care vor stimula canalele şi care vor da subiectului senzaţia
de rotaţie şi care vor duce la apariţia nistagmusului.

Valorificare – antrenarea funcţiei vestibulare în timpul exerciţiilor

fizice duce la creşterea stabilităţii, la atenuarea reflexelor
vegetative şi somatice. Funcţia vestibulară se poate ameliora prin
practicarea unor sporturi ca înot, box, gimnastică, în mod special
probele de paralele şi sol, schi şi patinaj. Ameliorarea funcţiei
vestibulare este deci produsă de sporturile care cer o stabilitate
maximă a corpului pe o suprafaţă minimă de sprijin. Aceasta este
explicaţia pentru care cea mai mare stabilitate în lumea sportivilor
de performanţă o prezintă halterofilii şi patinatorii de la probele de
patinaj artistic.
Toţi analizatorii, deci toate simţurile, concură spre realizarea unor simţuri
specifice diferitelor ramuri sportive

Hochei pe gheaţă – sport care solicită analizatorul vizual, respectiv

vederea centrală şi cea periferică, şi analizatorul vestibular. În urma
informaţiilor sosite de la aceste nivele apar cu timpul simţul pucului şi
simţul crosei, la realizarea cărora mai participă şi menţinerea unei poziţii
corecte de alunecare şi o coordonare perfectă a mişcărilor.

Schi – sport care solicită analizatorii vizual, vestibular şi mioartrokinetic, în

mod special în cazul probelor de schi alpin. În urma practicării îndelungate a
acestui sport apare simţul zăpezii, simţ la apariţia căruia fiecare dintre
analizatorii amintiţi contribuie în mod particular. Astfel, este necesară
recunoaşterea obstacolelor, a denivelărilor şi aprecierea distanţelor, ceea ce
presupune o bună vedere în profunzime. De asemenea este necesară o
bună poziţie a segmentelor şi un grad echilibrat de încărcare a schiurilor în
timpul virajelor.
Tir – sport în care stabilitatea posturii este esenţială şi este asigurată de
analizatorii vestibular şi vizual. Importanţa analizatorului vizual este atât de mare
pentru obţinerea performanţei în tir încât sunt recomandate exerciţii de privire la
distanţă pe suprafeţe albastre sau verzi pentru odihnirea sistemului de
acomodare a ochiului. De asemenea înainte de probe este recomandată
purtarea de ochelari roşii, timp de 20 de minute, în camere slab luminate, în
vederea refacerii rodopsinei

Lupte – sport în care solicitarea maximă este la nivelul analizatorilor

vestibular, mioartrokinetic şi cutanat. Cu ajutorul acestuia din urmă sunt
sesizate modificările de tonus muscular ale adversarului şi pot fi anticipate
mişcările acestuia.

Haltere – sport în care intervin cu precădere analizatorii mioartro

kinetic, vestibular şi cutanat. Cu ajutorul lor sportivul sesizează poziţia corectă a
membrelor şi drumul halterei, ceea ce duce la realizarea simţului muscular cu
pragul de sensibilitate proprioceptivă cel mai scăzut
Box – în cursul practicării îndelungate a acestui sport scade progresiv
sensibilitatea receptorilor de presiune şi de durere. Fenomenul este reversibil
treptat după încetarea activităţii sportive.

Jocuri sportive – în cazul jocurilor sportive sistemul nervos este

în permanenţă bombardat cu informaţii ce provin de la nivelul analizatorilor,
informaţii pe baza cărora apar simţuri specifice, în funcţie de dominanta
caracteristică : simţul porţii, simţul mingiei, simţul fileului, simţul coşului.
Solicitarea crescută la nivelul unora dintre analizatori se poate exterioriza uneori
prin apariţia unor modificări spontane (nistagmusul spontan evident al jucătorilor
de baschet).

Gimnastică – simţul aparatului, simţ muscular deosebit de evo –

luat, este elaborat în timp de mulţi ani prin colaborarea zonelor corticale cu
muşchii şi cu analizatorii, cei mai solicitaţi dintre aceştia fiind cel vestibular
(mai ales la probele bârnă şi sol) şi cel mioartrokinetic. La gimnaşti se
înregistrează, după o perioadă de pregătire intensă, scăderea nistagmusului
postrotativ la proba BARANY (comparativ cu alte discipline sportive).