Teatrul Naţional “Vasile

Alecsandri” Iaşi
 Oraş aşezat pe drumul mare de comerţ cu Polonia,
cu Rusia şi cu ţările germane, era firesc ca între zidurile
Iaşului să poposească – alături de negustori, cărăuşi,
emisari de la curţile străine, misionari şi mulţi aventurieri
– şi trupe care aduceau menajerii, circuri, panorame şi
spectacole de teatru. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea erau tot mai numeroşi
feciorii de boieri ce mergeau să înveţe în Franţa, Germania
sau Italia. Acolo făceau cunoştinţă cu teatrul cult aflat la
mare cinste. Moda se întinde, şi întâiul animator al vieţii
artistice şi culturale din Moldova, Gheorghe Asachi, joacă,
ajutat de „diletanţi” din familiile Ghica şi Sturza, cea
dintâi piesă în limba română, “Mirtil şi Hloe”, pastorală
într-un act prelucrată după Gessner şi Florian.
 După primul spectacol în limba română dat de
Gheorghe Asachi în casele boierului Ghica,
spectacolele trupelor străine (italiene, franceze,
ruseşti) se dădeau în săli special
amenajate.”Prima dintre acestea a fost cea
amenajată în casele din această zonă ale boierului
Lascarachi Agachi, zis ”Talpan”, în 1812 de către
italianul Gaetano Magi” (N. A. Bogdan – Oraşul
Iaşi, ediţia a II-a, 1913).
 În 1832 ”… o altă trupă franţuzească de
comedii şi vodeviluri soseşte în Iaşi sub direcţia
a doi fraţi Fouraux şi, negăsind sălile de teatru
clădite de Magi, preface în teatru casa
doctorului Peretz din strada Goliei. Sala de
teatru activa sub firma ”Théâtre de varieté”. Pe
scena acestui teatru, în 10 aprilie 1834,
Gheorghe Asachi a organizat spectacolul în
limba română intitulat “Serbarea păstorilor
moldoveni”, în care „actorii” erau Gheorghe
Asachi, Vasile Alecsandri, Matei Millo, Mihail
Kogălniceanu, Al. Mavrocordat, N. Docan,
Scarlat Vărnav şi alţi fii de boieri.
 Tot în acest ”Théâtre de varietés” s-au dat
primele spectacole ale Teatrului Naţional Iaşi,
înfiinţat în 1840, sub direcţiunea lui Costache
Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail
Kogălniceanu (conducerea trupei româneşti:
Costache Caragiali), până în 22 decembrie
1846, când a fost inaugurată noua sală a
Teatrului cel mare de la Copou, în casa
boierească a lui Mihail Sturza, trecută acum în
proprietatea Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon
din Iaşi.
 În stagiunile următoare, trupa românească trece prin
schimbări de fond şi de formă, are idei progresiste, actori
patrioţi, scriitori care sprijină mişcarea revoluţionară.
Stagiunile 1849-1850 şi 1851 şi 1852 sunt stagiunile
triumfului lui Matei Millo, însă după succesele strălucite
apar dificultăţi de ordin administrativ (dese schimbări ale
conducerii), ori social (epidemia de holeră). Din 1866,
Guvernul acordă o subvenţie de 50 000 lei Primăriei din
Iaşi care e obligată să ia asupra ei întreaga administraţie a
Teatrului moldovenesc, însă rezultatele slabe hotărăsc
numirea unui director profesionist în persoana actorului N.
Luchian care angajează, pe lângă actorii ieşeni, trupa
bucureşteană a lui Mihai Pascaly.
 Experienţa de viaţă teatrală a celor trei teatre
naţionale – Iaşi, Bucureşti şi Craiova – a făcut ca în
perioada 1877-1878 să se ajungă la legiferarea
transformării teatrelor în Societăţi dramatice.

Urmează o perioadă de căutări în privinţa

repertoriilor care să corespundă menirii de Teatru
Naţional socotit drept o şcoală a limbii, a îndreptării
moravurilor şi a instruirii unor segmente cât mai
largi de public.
 Istoria noii clădiri

Istoria clădirii Teatrului Naţional din

Iaşi, care din 1956 primeşte numele
poetului şi omului de teatru Vasile
Alecsandri, este legată de un
eveniment mai puţin fericit –
distrugerea vechiului Teatru de la
Copou în urma unui incendiu
devastator, în noaptea de 17 spre
18 februarie 1888.
 Demersurile pentru construirea noului teatru
au durat până în 1894 când, datorită
stăruinţelor primarului, ale Consiliului
comunal, precum şi ale deputatului Miltiade
Tzoni, este aprobat contractul cu arhitecţii
vienezi Fellner şi Helmer care „până astăzi au
zidit mai bine de douăzeci de teatre care sunt
modele de bun gust şi de bună orânduire”:
Viena, Praga, Odessa, Mainz, Hamburg,
Oradea, Darmstadt, Budapesta, Timişoara,
Augsburg, Cernăuţi, Carlsbad, Fiume,
Pressburg, Szegedin, Cluj sau Berlin.
 Arhitectura
Sala Mare cu 740 de locuri organizată în stal, loje şi
balcon impresionează prin rafinamentul, fantezia şi
somptuozitatea ornamentelor de inspiraţie barocă şi
rococo, fie că este vorba despre reprezentările
sculpturale sau picturale.

Cele 1418 lămpi electrice şi candelabrul cu 109 becuri

din cristal de Veneţia luminează un teatru cu o
personalitate arhitectonică unică.
 Cortina principală, pictată de
maestrul vienez Lenz şi
terminată de unul din discipolii
săi, este concepută sub forma
unei alegorii a vieţii cu cele trei
vârste în plan central, la dreapta
fiind imaginată simbolic Unirea
Principatelor; partea stângă,
pictată de ucenicul lui Lenz este
diferită de rest prin stil şi
culoare.
 Plafonul şi cortina de fier (sau de
incendiu) au fost pictate de Alexander
Goltz. Cortina de fier prezintă motive
ornamentale dispuse simetric, iar
plafonul – adevarată operă de artă – a
avut ca tematică Povestea,
reprezentată figurativ prin alegorii
paradisiace, nimfe şi îngeri încadraţi
de o stucatură rococo.
 Personalităţi

Personalitaţi de marcă ale lumii literare s-au

implicat în activitatea Teatrului Naţional: A. D.
Xenopol şi Otilia Cazimir scriu cronici dramatice,
iar Garabet Ibrăileanu făcea parte din comitetul de
lectură. Şi-au confirmat vocaţia şi talentul de buni
diriguitori ai acestei instituţii cu un capital deschis
spre universalitate: Mihail Sadoveanu, Mihai
Codreanu, Ionel Teodoreanu, Iorgu Iordan, George
Topârceanu, Andrei Oţetea sau N. I. Popa.
 Trupa este alcătuită din 35 de actori, 2 regizori şi 1
scenograf, alături de compartimentele manageriale,
administrative şi tehnice, şi de alţi numeroşi colaboratori şi
invitaţi pe proiect teatral. Numărul premierelor pe stagiune
variază (8-10 titluri), acestora adăugându-li-se reluările
spectacolelor de succes.

Astfel, echilibrul unui asemenea repertoriu relevă orientarea

pluridirecţională a mesajului cultural care nu mai este
apanajul exclusiv al unui cadru formal, ci crează modalităţi
tot mai diverse de contact public. Naţionalul ieşean tinde
către un asemenea limbaj modern care să satisfacă exigenţe
din cele mai diverse.