Şef.lucr. dr. O.

DARABĂ

2014
 CUPRINS

1.1. Definiţia şi obiectul de studiu al Biologiei celulare

1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare
1. 3. Organizarea generală a materiei vii
1.4. Celula, originea şi evoluţia ei în lumea vie
1. 4.1. Definiţie. Evoluţia celulelor de la procariote la eucariote.
1.4.2. Caracteristicile celulelor procariote şi eucariote.
1.4.3. Proprietăţi fizice şi chimice ale celulelor eucariote
1.4.4. Dimensiunile, forma şi numărul celulelor eucariote
1. 5. Metode de lucru şi mijloace tehnice de studiu utilizate în Biologia
celulară
 1.1. Definiţia şi obiectul de studiu al Biologiei celulare

Biologia celulară este o ştiinţă modernă ce are ca obiect de studiu celula

ca sistem viu, deschis şi structurile celulare în conexiune cu funcţiile,
evoluţia şi sensul lor adaptativ.

Biologia celulară s-a dezvoltat ca ştiinţă de sine stătătoare în ultimii 40

de ani ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane şi a
integrării a două ramuri biologice clasice: Citologia şi Citofiziologia.

Biologia celulară are ca obiect de studiu cunoaşterea structurilor

celulare intime.
1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare

Istoria acestei discipline începe în anul 1665 când savantul englez ROBERT
HOOKE a inventat primul microscop optic cu care a studiat o felie subţire dintr-
o rădăcină de plută.
Termenul celulă -,, cellula“- diminutivul substantivului latin cella=
,,compartiment“ sau ,,căsuţă “, cămăruţă”.
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare

În 1674, olandezul ANTONIE VAN

LEEUWENHOEK a perfecţionat microscopul lui R.
HOOKE, ameliorându-i puterea de mărire de circa 300 de
ori (descoperind celule din lumea animală, denumite
microorganisme-de ex. protozoare, bacterii, hematii
nucleate de peşte, spermatozoizi etc.

Apoi, timp de circa 100 de ani, informaţiile despre celule s-au limitat la simple
observaţii însă fără a se putea pătrunde în structura intimă a acestora.
1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare

G. B. AMICI inventează în 1880, obiectivul cu

imersie apocromată prevăzut cu un obiectiv care
corectează aberaţiile cromatice ale culorilor: roşu,
galben şi violet.

Tot în acest an, ERNEST ABBE şi KARL ZEISS,

introduc condensatorul şi obiectivul cu imersie cu
ulei de cedru. Acesta din urmă (KARL ZEISS) are
meritul de a construi în 1888, microscopul optic
luminescent (sau fotonic) modern.
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare
1831 - R. BROWN şi 1840- I.E. PURKINJE descriu un
component intracelular denumit nucleu - în celule vegetale şi
animale.
1832- WAGNER şi în 1836- VALENTIN, descriu un organit
celular intranuclear denumit nucleol.

Cercetările au fost sintetizate de către MATHIAS SCHLEIDEN (1838) şi

THEODOR SCHWANN (1839) într-o teorie denumită TEORIA CELULARĂ:

,,CORPUL TUTUROR PLANTELOR ŞI ANIMALELOR ESTE

FORMAT DIN CELULE SAU DIN SUBSTANŢE CE PROVIN DIN
CELULE“.

Ulterior, teoria a fost completată cu afirmaţia că:

,,CELULA ARE O VIAŢĂ INDIVIDUALĂ CARE ÎNSĂ ESTE DOMINATĂ DE
VIAŢA ÎN ANSAMBLU A ORGANISMULUI“.
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare
Câţiva ani mai târziu, în sprijinul acestor afirmaţii au venit 2 teorii conform
cărora“:
1. ,,TOATE CELULELE PROVIN DIN CELULE PREEXISTENTE“
(OMNIS CELLULA E CELLULA)
2. ,,TOATE CELULELE PLANTELOR ŞI ANIMALELOR PROVIN DIN
DIVIZIUNEA ŞI CREŞTEREA UNUI ZIGOT, EL ÎNSUŞI FORMAT DIN
CONTOPIREA ALTOR DOUĂ CELULE- OVULUL ŞI SPERMATOZOIDUL“.

Elaborarea: - TEORIEI CELULARE alături de:

- TEORIA EVOLUŢIEI PRIN SELECŢIE NATURALĂ - CH. DARWIN în
1859
- LEGILE TRANSMITERII EREDITARE A CARACTERELOR - GREGOR
MENDEL în 1866, a constituit una dintre cele mai importante realizări din
domeniul BIOLOGIEI prin care s-a reliefat unitatea structurală a celor două
regnuri din lumea vie- vegetal şi animal.
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare
Teoria celulară defineşte următoarele concepte:
fiecare celulă este capabilă să-şi menţină, independenţa faţă de celelalte;
celulele provin una din transformarea celeilalte;
toate organismele vii sunt formate din celule (unicelulare sau pluricelulare);
în cadrul perpetuării plantelor şi animalelor intervine diviziunea celulară;
toate celulele animale provin din diviziunea unui ou fecundat, prin fuziunea
celor două celule sexuale, ovula şi spermatozoidul.
importante observaţii despre diviziunea directă- de REMAK şi diviziunea
indirectă- de FLEMMING în 1880;
formarea şi comportamentul spermatozoizilor în timpul mitozei de WALDEYER-
1890
au fost descrise primele organite celulare (centrul celular, mitocondriile-de VAN
BENEDEN, BOVERI, ALTMAN şi BENDA; aparatul reticular intern (sau ap.
GOLGI)- de CAMILLO GOLGI) etc.
La începutul secolului al XX-lea:
tehnica culturilor de ţesuturi in vitro– HARISON (1909);
tehnica culturilor de celule in vitro- ALEXIS CARREL (1911);
microchirurgia- KITE (1911);
tehnica difracţiei razelor ,,X“ - MAX VON LAUE (1912);
inventarea microscopului cu contrast de fază-ZERNIKE (1934).
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare
Inventarea microscopului electronic de H. BUSCH şi RUSKA în 1937

În paralel cu dezvoltarea Biologiei celulare au apărut şi s-au dezvoltat ştiinţe

noi precum: BIOCHIMIA şi BIOFIZICA. Astfel, s-au pus la punct tehnici noi de
fracţionare a celulei prin
centrifugare diferenţiată (BENSLEY şi HOERR, ALBERT CLAUDE- 1934);
cromatografie, electroforeză, polarografie, citofotometrie (THEODOR
CASPESSON- 1924),
rezonanţă magnetică nucleară, criofracturarea celulară, rezonanţa electronică
de spin, spectro-fluorometria etc.
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare

În prezent, BIOLOGIA CELULARĂ înregistrează progrese şi realizări

deosebite care au permis studierea structurilor vii până la nivel molecular şi
submolecular.

Astfel, prin descifrarea structurii proteinelor şi a acizilor nucleici (ADN şi

ARN-care reprezintă cca 1/5 din materialul celulei şi sunt fabricaţi cu o viteză
extraordinară), a fost posibilă
elucidarea mecanismelor de replicare a ADN- ului,
biosinteză a proteinelor şi a genelor
apariţia unei noi ramuri a Biologiei celulare denumită BIOLOGIE
MOLECULARĂ - are ca obiect de studiu analiza şi interpretarea
fenomenelor biologice celulare în termeni moleculari.
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare
Contribuţii importante
- N. Creţulescu (1900), fondatorul Şcolii medicale româneşti, care a creat Şcoala de
microscopie din Bucureşti, unde au activat şi nume mari ale medicinei româe printre care s-
au remarcat: Ludovic F., Polizu G., Obederanu M., Petrini Galatz M. şi mulţi alţii.
În România, un merit deosebit - GEORGE EMIL PALADE- unul dintre pionierii
(alături de ALBERT CLAUDE, CHRISTIAN DEDUVE şi KEITH PORTER) elaborării
tehnologiei electrono- microscopice.

• A perfecţionat metodologia de preparare a probei biologice, pentru

examinarea în microscopia electronică.
• A realizat "fixatorul Palade", compus din tetraoxid de osmiu 1%, în
soluţie tampon, cu pH 7.
• A studiat şi introdus tehnica de separare a organitelor citoplasmatice,
prin ultracentrifugare, în gradientul de densitate, folosind sucroza.
• A descris ultrastructura fină a mitocondriei, a reticulului
endoplasmatic rugos şi a ribozomilor (care au mai fost denumiţi şi
"granulele sau corpusculii lui Palade".
• A urmărit fazele sintezei proteinelor pe timpul secreţiei celulare
(sinteza, segregarea, transportul vectorial intracanaicular,
concentrarea, depozitarea în citoplasmă şi secreţia lor).

George Emil Palade

(1912-2008)
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare
• A descoperit celulele fagocite din nefron şi a descris joncţiunile intercelulare.
• A desens corpusculii "Palade - Weibel", din endoteliocite, cu rol în coagularea
sângelui.
• Este descoperitorul fenomenului de transcitoză, care a fost elucidat ulterior, în
prodigioasa colaborare cu soţii Maya şi Nicolae Simionescu.
Realizarea cea mai de seamă a savantului a constat în crearea unei Şcoli
Mondiale şi Naţionale de Biologie Celulară şi Moleculară.

Nicolae Simionescu (1926-1995)

- şi-a dedicat întreaga activitate şi viaţă cercetărilor în
domeniul biologiei normale, patologice şi a sistemului
cardiovascular.
- a descoperit noi structuri la nivelul endoteliului
cardiovascular şi pulmonar
- a pus bazele biologiei celulare şi moleculare moderne în
România, introducând-o ca materie de studiu în învăţământul
universitar biologic, medical şi agricol.
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare

Academician Prof. Univ. Dr. Maya SIMIONESCU continuă

preocupările Prof. N. Simionescu, fiind şi director al Institutului de
Biologie şi Patologie Celulară din Bucureşti.

“Am mai învăţat multe de la cineva care o să vă mire. Am învăţat de la «celulele

noastre» a căror viaţă misterioasă încerc să o înţeleg de când am terminat Facultatea de
Biologie. Alături de alţi cercetători, descifrând unele din tainele milioanelor noastre de
celule, am învăţat orânduiala lor, cum reuşesc prin mijloace simple şi oneste să
supravieţuiască, să trăiască în armonie, să se ajute, să comunice.
Am învăţat că în faţa agresorilor, o armată de celule îşi asumă ocrotirea tuturor celorlalte.
Uneori, agresorul câştigă lupta. Atunci ne îmbolnăvim. De ce? Asta mă străduiesc să înţeleg
împreună cu talentaţii mei colaboratori.”
 1.2. Istoricul dezvoltării Biologiei celulare
M. IONESCU-VARO iniţiază la Facultatea de Biologie din
Bucureşti primele cursuri şi lucrări practice de Biologie celulară,
publicând în acelaşi timp şi primul manual de profil din ţară.

În 1971, I. DICULESCU publică prima monografie de Biologie celulară din

literatura română de specialitate.
Contribuţie - Laboratoarele de Microscopie electronică şi Biologie celulară de
la Universitatea Babeş Bolyiai din Cluj-Napoca,
- Institutele I. CANTACUZINO, V. BABEŞ, L. PASTEUR, N.
SIMIONESCU, BIOLOGIE şi PATOLOGIE CELULARĂ şi ONCOLOGIC din
Bucureşti.
- Laboratoarele de Biologie celulară, Histologie şi Morfo-patologie
de pe lângă Facultăţile de Medicină a Omului, Farmacie şi Medicină Veterinară
din Iaşi, Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara.
 1.3. Organizarea generală a materiei vii
Celula reprezintă punctul nodal în structuralizarea organismului, fiind primul
nivel de organizare al materiei vii.
DICULESCU (l981):
"Celula reprezintă unitatea elementară a lumii vii, cu organizare
complexă şi diversă, dar, cu interdependenţă de dezvoltare,
creştere şi reproducere".

Până acum, s-au identificat şi alte forme de "viaţă

moleculară", prionii şi virusurile.
 1.4.2. Caracteristicile celulelor procariote şi eucariote.

Structuralizare morfologică. Unitatea structurală, morfologică de nivel celular

diferenţiază următoarele categorii celulare:
l. Micoplasmele (considerate a fi existat înaintea celulelor procaryote)
2.Procaryotele (în limba greacă: pro=înainte, caryon=nucleu). Din categoria
celulelor procaryote fac parte: bacteriile şi algele verzi.
3.Eucaryotele (în limba greacă eu=adevărat, caryon=nucleu) încadrează
celulele organismului uman.
1.4.2. Caracteristicile celulelor procariote şi eucariote
 1.4.2. Caracteristicile celulelor procariote şi eucariote.

Celula - unitatea de bază morfo-funcţională a materiei vii, un produs al

evoluţiei cu o structură complexă aflată într-o relaţie de autonomie şi echilibru
dinamic cu mediul înconjurător. O celulă este capabilă de creştere, dezvoltare,
autoreglare şi reproducere.
Despre evoluţia formelor de viaţă au fost enunţate două teorii:
1. Teoria creaţionistă (susţine că fenomenele care au dus la apariţia vieţii
nu aparţin legilor fizicii şi chimiei, ci sunt manifestarea unei forţe
creatoare)
2. Teoria evoluţionistă sau materialistă (CHARLES DARWIN, a publicat
lucrarea "Originea speciilor", revoluţionând biologia ca ştiinţă).

Cele două curente, mult contestate, nu infirmă faptul, că celula este

entitatea primordială, care stă la baza vieţii pe Pământ.
 1.4.2. Caracteristicile celulelor procariote şi eucariote.

prokariota : pro - prima şi karion - nucleu (prima formă de viaţă), pentru o viaţă pre-
nucleară.
eukariota : eu- adevărat şi karion - nucleu, pentru organisme cu adevărat nucleate.
SISTEME DE CLASIFICARE PE REGNURI
(După diferiţi autori)
Sistemul Dodson, Whittaker,
tradiţional 1971 1969
Plante Monera Monera
-bacterii -bacterii -bacterii
-alge verzi-albastre -alge verzi-albastre -alge verzi-albastre
-crisofite -alge verzi
-alge verzi
-alge roşii Plante Protiste
-alge brune -crisofite -crisofite
-mufe mucilaginoase -alge verzi -protozoare
-lungi -alge roşii
-briofite -alge brune Fungi
-traheofite -mufe mucilaginoase -mufe mucilaginoase
-fungi -lungi
-briofite
-traheofite Plante
■
-alge verzi
Animale Animale -alge roşii
-protozoare -protozoare -alge brune
-metazoare -metazoare -briofite
-traheofite
Animale
-protozoare

-metazoare
 1.4.2. Caracteristicile celulelor procariote şi eucariote.
Caracteristici Procariote Eucariote
1 2 3
Dimensiunile - În general celula este de mici dimensiuni (1 - 10 - În mod normal este mai mare (10 - 100 µm).
celulei µm).
Nucleul - Nucleotidul nu este nucleu tipic. - Nucleul este delimitat de o membrană nucleară.
- Nucleotidele nu sunt delimitate de membrană. - Nucleul este tipic, prezentând nucleol.

Sistemul genetic - ADN-ul nu se replică, sau dacă are loc, replicarea - ADN-ul se replică (este în formă repetitivă).
este limitată. - Are două sau mai multe grupuri de legături.
- ADN-ul reprezintă uri cromozom unic. - ADN-ul este asociat cu proteine în cromozomi.
- Are un grup de legături. - Prezintă mai mulţi cromozomi, numărul acestora fiind dat
- ADN-ul din cromozomi nu este asociat cu proteine. de specie.
- Nu au aparat mitotic. - În timpul diviziunii celulare se formează fusul mitotic.

Formaţiuni tisulare - Absente. - Prezente în multe grupe de eucariote.

Membranele - În general sunt absente. - Prezintă numeroase tipuri: mitocondrii, cloroplaste, reticul
interne ale celulei - Alteori au o prezenţă tranzitorie. endoplasmatic, lizozomi, aparat Golgi.
(organitele) - Unele au organite provenite din membrana
citoplasma-tică, mai puţin dezvoltate: mezozomi,
lamele de foto-sinteză.

Motilitatea - Numai la bacterii se întâlnesc flageli - Sunt prezenţi complecşi de cili şi flageli
organilelor
Diviziunea celulară - Fisiune binară, sau alt mod, dar nu mitoză. - Diferite moduri, asociate cu mitoza.
- Diviziune directă (amitoză). - În general diviziune indirectă (mitoza, cariochineza).
- Foarte rar înmulţire sexuată, când prin
recombinare genetică se formează merozigotul.

Sistemul sexual - Transferul unidirecţional al genelor, de la donator - Fuziunea nucleară completă dintre genomii gametici;
la receptor asociată cu meioza
- Este frecventă înmulţirea sexuată, formându-se zigotul prin
meioză.
Nutriţia - În principal prin absorbţie, la unele prin - Prin absorbţie, ingestie, sau fotosinteză.
fotosinteză. - Prezintă fenomenul de endocitoză şi vacuole intercelulare
- Fenomenul de endocitoză nu este prezent şi nu au digestive.
vacuole intercelulare digestive.

Alte diferenţe - Nu sunt organisme plurice-lulare. - De obicei sunt pluricelulare.

- Diferenţierea celulară se produce foarte rar şi - Prezintă diferenţiere celulară.
limitat.
1.4.2. Caracteristicile celulelor procariote şi eucariote.
1.4. CELULA, ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA EI ÎN LUMEA VIE
 1.4.3. Proprietăţi fizice şi chimice ale celulelor eucariote

Proprietăţile fizice
- protoplast se înţelege totalitatea constituenţilor vii ai celulei
- introdus în botanică de către HANSTEIN, în 1880, identic, cu noţiunea
de protoplasmă care reprezintă substratul material al fenomenelor vitale.

Starea fizică a protoplasmei

- sistem coloidal care are ca mediu de dispersie apa, un lichid vâscos,
transparent şi incolor.
Vâscozitatea protoplasmei creşte pe măsura îmbătrânirii celulei.

Coloizii trec uşor din starea de gel în starea de sol, stări reversibile, care
sunt influenţate de temperatură, pH, etc.
 1.4.3. Proprietăţi fizice şi chimice ale celulelor eucariote

Proprietăţile chimice
A. Substanţe anorganice:
apă - 60 - 70 % - apă celulară – cca. 50% din greutatea corpului
- apă extracelulară – cca. 20% din greutatea organismului

săruri minerale - – se găsesc sub 4 forme, dintre care 3 sunt mai importante:
1. Elemente de constituţie (bioelemente cu rol plastic) – reprezintă 96,63% din
greutatea corporal şi sunt reprezentate de: - Oxigen,
- Carbon
- Azotul
- Hidrogen
2. Elemente majore metalice : - Calciu
- Potasiu
- Sodiu
- Magneziu

3. Elemente majore nemetalice : - Fosforul

- Clorul
- Sulful
 1.4.3. Proprietăţi fizice şi chimice ale celulelor eucariote

B. Substanţe organice: - cele mai importante sunt: glucidele, lipidele, proteinele şi

acizii nucleici (AND, ARN).

Glucidele (hidraţii de carbon)

a. monozaharide (gaze) – riboza, glucoza, fructoza
b. oligozaharide – maltoza, lactoza, zaharoza
c. polizaharide (glicanii) – amidonul, glicogenul

Lipidele (grăsimile)
a. simple - gliceride
b. complexe - glicerofosfatide
c. derivate – intră în alcătuirea hormonilor steroizi
Proteinele
a. structurale – colagen, elastină, proteine membranare
b. de rezervă – feritina care favorizează depunerea fierului în splină
c. contractile – actina, miozina
d. de transport - hemoglobina
e. cu acţiune hormonală şi enzimatică – hormonii hipofizei anterioare,
pepsin etc
f. de protecţie – anticorpi, imunoglobuline
 1.4.4. Dimensiunile, forma şi numărul celulelor eucariote

În organismul uman, cele mai mici celule sunt cele din stratul granular al
scoarţei cerebeloase - 3-4 microni diametru.

Dimensiunile medii sunt cuprinse între 35-40 microni (celulele prismatice

ale epiteliului intestinal).

Ovulul, una dintre cele mai mari celule din organismul uman, poate fi
observată cu ochiul liber - 150-250 microni diametru.
Telocitul, cea mai mare ceulă, descoperită de Acad. L. Popescu.

Factorii care pot modifica dimensiunile

celulelor:
- vârsta
- starea funcţională
 1.4.4. Dimensiunile, forma şi numărul celulelor eucariote
1. Celule cu forme schimbătoare (celulele sanguine).

Granulocit neutrofil Epiteliului de tranziţie a vezicii urinare

2. Celule cu formă fixă - marea majoritate a celulelor

A - CELULE SFERICE:
1 - celulă sferică cu nucleu sferic - ovocit;
2 - celulă sferică cu nucleu lenticular - adipocitul fibrocitar (celula grasă fibrocitară);
3 - celulă sferică cu nucleu sferic şi nucleoli - limfocitul mare;
4 - celulă sferică cu nucleul polilobat - polimorfonuclearul neutrofil;
5 - celulă sferică cu nucleul sferic - limfocitul mic;
6 - celulă sferică cu granulaţii şi nucleu bilobat - polimorfonuclearul acidofil;
7 - elemente sferice anucleate (eritrocite).

ovocit eritrocite
 1.4.4. Dimensiunile, forma şi numărul celulelor eucariote

B. CELULE POLIEDRICE:
1 - celulă prismatică cu plăcuţă striată - enterocitul;
2 - celulă prismatică cu cili şi celula caliciformă - epiteliul mucoasei respiratorii;
3 - celulă poligonală (ficat) cu 1 sau 2 nuclei - hepatocitul;
4 - celulă poliedrică cu granulaţii specifice - mastocitul;
5 - celulă pavimentoasă cu nucleu turtit - mezoteliul seroaselor;
6 - celulă piramidală cu nucleu sferic, ergastoplasmă şi granulaţii de secreţie - acinul
pancreatic;
•- celulă cubică cu nucleu sferic - epiteliul canaliculelor Boll.

Hepatocit Mastocit Acin

 1.4.4. Dimensiunile, forma şi numărul celulelor eucariote

C. CELULE CU RAMIFICAŢII:
1 - celula multiramificată cu nucleu oval şi picior vascular- glia protoplasmatică;
2 - celulă cu ramificaţii, nucleu cu pseudonucleol şi corpi tigroizi - neuronul multipolar
stelat din coarnele anterioare ale măduvei;
3 - celulă multiramificată cu nucleu sferic - microglia.

D. ALTE FORME CELULARE:

1 - sinciţiu - fibra musculara striată;
2 - celulă fusiformă -miocitul neted;
3 - celulă elipsoidală cu nucleu oval - eritrocitul de pasăre.

CELULE CU FORME SPECIALE

- (disc biconcav – hematia adultă, piriforme – celula Purkinje din cerebel, umbreliforme
şi în rachetă de tenis de la nivelul uroteliilor, cupă de şampanie – celula caliciformă, în
inel cu pecete - adipocitul)
 1.4.4. Dimensiunile, forma şi numărul celulelor eucariote
După funcţiile pe care le îndeplinesc celulele pot fi grupate în:
1. Celule epiteliale, de acoperire sau glandulare - înalte, aproape cilindrice, au numeroase
mitocondrii, un sistem Golgi foarte dezvoltat, numeroase granulaţii.
2. Celulele endoteliale - turtite, puţine granulaţii,
3. Celulele musculare (contractile) – alungite, conţin numeroase organite contractile, număr
mare de mitocondrii, un reticul endoplasmatic cu o dispoziţie particulară.
4. Celule nervoase - numeroase prelungiri (dendrite şi axoni), asigură transmiterea excitaţiilor în
tot organismul.

Celule epiteliale Neuroni

Numărul celulelor
La fiinţele pluricelulare - numărul celulelor ridicat, ajungând la ordinal de 1014 - 1015.
Numarul celulelor organismului omenesc este incalculabil.
Ex: scoarţa cerebrală, cu o suprafaţă de cca 2 000 cm2 şi o grosime de 2,5 mm,
are +14 miliarde de celule nervoase.
- în cei 5 litri de sânge – cca. 30 de mii de miliarde de globule roşii şi 50 de
miliarde de globule albe.
1.5. Metode de lucru şi mijloace tehnice de studiu utilizate în Biologia celulară
Microscopia electronică de transmisie cu voltaj înalt a permis observarea pentru prima
dată a celulelor vii.
Prin utilizarea metodei de difracţie cu raze X s-a produs o adevărată revoluţie în ştiinţele
biologice prin descifrarea structurii spaţiale a proteinelor şi a acizilor nucleici.
Biologia celulară asociată cu microscopia electronică a descifrat structura
tridimensională a unor ansambluri (de ex. bacterio-rodopsina).
Prin metoda difracţie-dispersie s-a descifrat organizarea moleculară a cromatinei.
Rezonanţa magnetică nucleară de înaltă rezoluţie a fost utilizată pentru elucidarea
interacţiunilor moleculare din membranele biologice şi pentru studiile metabolice pe
celulele intacte.
Perfecţionarea tehnicilor de spectro-fotometrie şi fluorometrie a făcut posibilă
aprecierea, pe baza probelor de fluorescenţă, a vâscozităţii membranelor, a difuziei şi/sau a
rotaţiei proteinelor membranare.
În prezent, tehnicile biochimice de biologie moleculară sunt de neînlocuit atât ca o
completare a metodelor mai sus amintite cât şi în mod independent. În ultimii ani s-au
elaborat tehnologii noi, moderne şi complexe de Biologie celulară şi moleculară bazate pe
culturi de celule, fuziuni de celule, purificări de gene (de ex. tehnologia ADN-ului
recombinat) etc. Putem afirma că Biologia celulară foloseşte metode morfologice,
biochimice, funcţionale, biofizice etc de studiu.