Electroterapia - generalitati

C1
• ISTORIC
1744-1745 : Johann Gottlob Kruger - Notiuni despre electricitate
1786 : Galvani - descopera ca in corpul uman exista electricitate -
experimenteaza stimularea electrica a nervului gastrocnemian
1796 : Volta - inventeaza pila galvanica
1827 : Stefano Marianini - stimuleaza electric muschii paralizati
sec. XIX : - baile galvanice 4 celulare ( Karlsbad ) - baile Stanger
( Ulm ) - cercetari de neurofiziologie
1940 : Ginsberg , Milinowski – introduc inalta frecventa pulsata
1949 : Gierlich – terapia combinata cu ultrasunet si curenti
diadinamici
1968 : Hufschmidt - terapia musculaturii spastice
1980 : - curenti de medie frecventa interferentiali
1990 : - lasere medicale pentru fizioterapie ( LLLT ) - terapie cu
unde de soc - stimulare magnetica
Simbolul internațional care avertizează asupra existenței unei tensiuni
electrice periculoase.
 FIZIOTERAPIE

Electroterapia - generalitati
• ISTORIC
1744-1745 : Johann Gottlob Kruger - Notiuni
despre electricitate
1786 : Galvani - descopera ca in corpul uman
exista electricitate - experimenteaza stimularea
electrica a nervului gastrocnemian
1796 : Volta - inventeaza pila galvanica
Elementul galvanic (sau pila electrică sau celulă voltaică) este un generator de curent
continuu bazat pe transformarea spontană a energiei chimice în energie electrică.
Este alcătuit din două plăci conductoare de naturi diferite (electrozii), introduse într-
o soluție de electrolit; una din ele reprezintă polul pozitiv (sau catodul) sursei de
curent, iar a doua placă - polul negativ (sau anodul).
Un exemplu de element galvanic îl constituie un vas cu soluție de acid sulfuric în care
se află două plăci metalice - una de zinc și cealaltă de cupru; printr-un fir de conductor
exterior, care leagă cele două plăci (electrozii), circulă un curent electric de la
electrodul de cupru la cel de zinc. Numele de „galvanic” vine de la cel al doctorului
italian Luigi Galvani, care l-a descoperit în timp ce făcea cercetări pe animale cu doi
electrozi (sârme) diferiți. Numele de „pilă voltaică” provine de la fizicianul
italian Alessandro Volta, cel care a inventat și a perfecționat pila electrică.
1827 : Stefano Marianini - stimuleaza electric
muschii paralizati sec. XIX :
- baile galvanice 4 celulare ( Karlsbad )

- baile Stanger ( Ulm ) - cercetari de

neurofiziologie
1940 : Ginsberg , Milinowski – introduc inalta
frecventa pulsata
1949 : Gierlich – terapia combinata cu ultrasunet
si curenti diadinamici
1968 : Hufschmidt - terapia musculaturii spastice
1980 : - curenti de medie frecventa interferentiali
1990 : - lasere medicale pentru fizioterapie ( LLLT )
- terapie cu unde de soc - stimulare magnetica
Electroterapia ocupa un loc important an cadrul terapiei
moderne, cuprinzand metode care folosesc an scop terapeutic
diferite forme de curent electric

- curent continuu,
- curenti de joasa frecventa,
- curenti de medie frecventa),
- forme ale energiei electro-magnetice de analta frecventa
(undele scurte),
- vibratii mecanice (ultrasunetul),
- campuri electro-magnetice de joasa frecventa
- vibratii electro-magnetice (radiatii infrarosii si ultraviolete).
Curentul electric se defineste ca miscare a particulelor incarcate electric,
iar mediul in care se produce aceasta miscare constituie un conductor
electric.

Organismul uman, datorita componentelor sale, intra in categoria

conductorilor de gradul II.
In compozitia sa, apa este prezenta in procent de 75-80 %. La trecerea
curentului se produce disocierea ei in H+ si OH-, prezenta ionilor de H+
imprimand tesutului respectiv gradul de aciditate, iar prezenta OH- gradul
de alcalinitate; numeroase reactii din organism depind de ph-ul mediului.
Sarurile minerale sant in majoritate constituite din saruri de Na, K, Mg,
Ca.

Ionii de sodiu si potasiu cresc excitabilitatea tesuturilor, ionii de calciu si

magneziu o scad.
 RASPANDIREA CURENTULUI IN ORGANISM

Modul in care curentii electrici terapeutici se raspandesc in organism are

urmatoarele caracteristici:

• indiferent de locul unde sunt amplasati electrozii, liniile de forta ale

curentului se raspandesc in tot corpul, cantitatea cea mai mare trecand
insa pe zonele ce opun rezistenta cea mai mica;

• pe regiunea cuprinsa intre electrozi, intensitatea curentului nu este

egala, ci proportionala cu conductibilitatea electrica a tesuturilor;

• cu cat un segment este situat mai departe de electrozi, intensitatea

curentului ajuns la el este mai mica;
• un tesut nu este un conductor uniform, deoarece membrana
celulara si spatiile intercelulare opun rezistente diferite trecerii
curentului electric;

• conductibilitatea electrica a unui tesut este direct proportionala

cu continutul lui in apa. Din acest punct de vedere lichidul
cefalorahidian, limfa, secretia biliara, sangele sant cele mai bune
conducatoare de electricitate; rau conducatoare sant tesutul gras
si cel osos.
ELECTROFIZIOLOGIE

Proprietatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se numeste - iritabilitate; ca o reactie

primara la un stimul, apare un raspuns local.
Excitabilitatea este considerata ca o reactie secundara a tesuturilor si se traduce prin
transmiterea mai departe a stimulului de catre celulele si fibrele nervoase.

Pentru declansarea excitatiei, stimulul trebuie aiba o intensitate minima precisa, care se
numeste intensitate de prag a stimulului.

Actiunea stimulului trebuie sa se exercite un anumit timp minim pentru a se declansa excitatia
.
Numai stimulii ”peste prag“ pot determina o reactie care se propaga ca unda de excitatie si care
poate fi masurata la distanta de locul excitatiei.

Stimulii sub nivelul ”pragului“ au o actiune limitata la locul unde sant aplicati;

o crestere a intensitatii stimulului peste valoarea ”pragului“ nu duce la o crestere a raspunsului.

Acest comportament al structurilor celulare la diferite grade de intensitate ale stimulului este
cunoscut in fiziologie sub denumirea ”legea totul sau nimic“.
Daca prin stimuli electrici sunt excitate mai multe celule, in functie de intensitatea curentului si
de suprafata stimulata apare un raspuns tisular variabil ca marime.
POTENTIALUL DE REPAUS

Membrana celulara, care este foarte subtire (70), este alcatuita din lipide si albumine si are o permeabilitate
selectiva, joaca rolul hotarator atat in repaus cat si in timpul stimularii.
La nivelul ei se gaseste o repartitie caracteristica a ionilor, rolul principal avandu-l ionii de Na+ si K+, aflati in
concentratii diferite de o parte si de alta a membranei.

Astfel,
Na+ se gaseste in exteriorul celulei in concentratie de 142-145 mEq/l, iar in interior in concentratie de 10-12
mEq/l (raport 12/1).

K+ are o concentratie extracelulara de 4 mEq/l si intracelulara de 140-155 mEq/l (raport 1/38).

Aceasta diferenta este mentinuta prin mecanismul de ”pompa“, mecanism in cadrul caruia rolul principal ii
revine pompei de sodiu, care expulzeaza activ sodiul extracelular, potasiul intrand an celula printr-un proces
pasiv.

Datorita diferentei de concentratie a ionilor de Na+ si K+, la nivelul membranei celulare in repaus se realizeaza o
diferenta de tensiune numita potential de membrana sau de repaus, care masurat prin tehnica
microelectrozilor, are o valoare de -70 pana la -90 mV (interiorul celulei fiind ancarcat negativ.

Din calculul teoretic al potentialului de membrana in raport cu concentratia de Na+ si K+ din exteriorul si
interiorul celulei a rezultat o valoare de -86 mV.
POTENTIALUL DE ACTIUNE

Depolarizarea

Stimularea celulei prin agenti fizici sau chimici produce schimbari rapide si
importante ale valorilor potentialului de membrana. La nivelul ei se produc modificari
ale permeabilitatii pentru ionii de sodiu care migreaza masiv dinspre exterior spre
interior. Are loc astfel procesul de depolarizare, prin care partea externa a
membranei devine negativa, iar cea interna pozitiva.

Ulterior are loc un flux invers al ionilor de potasiu, dar de mai mica amploare, viteza
de migrare a sodiului fiind de 7 ori mai mare decat cea a potasiului.

Datorita modificarilor de permeabilitate si concentratie ionica, stimulul cu nivel de

prag reduce potentialul de repaus cu 15-20 mV, acesta ajungand astfel la o valoare de
-65 mV, numita potential ”critic“; este momentul depolarizarii membranei si
declansarii potentialului de actiune.
Intensitate minima necesara pentru declansarea stimului se numeste reobaza.
Repolarizarea
In timpul fazei de repolarizare se produce o inactivare a
mecanismului de transport al sodiului spre interiorul celulei, cu
cresterea permeabilitatii membranei pentru potasiu cu durata de 1
ms. Interiorul celulei atinge in puctul maxim al acestui proces +40
mV fata de exteriorul celulei; cu aceasta procesele declansate de
stimulare anceteaza.

Modificarile de potential care au loc an timpul depolarizarii si

repolarizarii alcatuiesc ”potentialul de actiune“.
”Tensiunea de iesire “ era in timpul repausului membranal de -80
mV, iar tensiunea intracelulara atinsa la sfarsitul repolarizarii era de
+40 mV. Impreuna acestea realizeaza un potential de actiune de
120 mV.
Restitutia

Refacerea potentialului de repaus (restitutia) ancepe dupa terminarea fazei de repolarizare

a membranei celulare.

Prin pompa de sodiu-potasiu, Na+ suplimentar iese din celula, iar potasiul reintra an celula
pana cand potentialul atinge valoarea de repaus de -80 mV.
In timpul potentialului de actiune (depolarizare) membrana celulara nu poate reactiona la
un alt stimul, motiv pentru care aceasta perioada se numeste ”refractara absoluta“.

Pe parcursul fazei de repolarizare exista o perioada numita ”refractara relativa“, cand pragul
de excitare este mai scazut.

Prin masuratorile efectuate, s-a stabilit ca o fibra nervoasa mielinizata poate conduce cel
mult 800-1000 de impulsuri pe secunda la o stimulare artificiala, dar dupa un timp scazut, la
frecventele mari, perioada refractara absoluta (1 ms) creste si frecventa maxima transmisa
va scadea. Aceasta este ”oboseala“, tipica unui sistem care functioneaza dupa legea ”totul
sau nimic“.
La frecventele mai reduse (50-100 Hz) fibrele nervoase medulare pot fi insa stimulate pe un
timp mai lung, fara a se instala fenomenul de oboseala.
Electrotonusul.

In procesul excitarii au loc modificari caracteristice ale proprietatilor

fizice si fiziologice ale tesuturilor, determinate de sensul curentului,
numite electrotonus. Modificarile aparute la nivelul polului negativ
poarta numele de catelectrotonus, iar cele aparute la polul pozitiv
anelectrotonus.

Pragul de excitabilitate este mai coborat in zona catodului, intrucat

acesta actioneaza depolarizand membrana, facilitand influxul de ioni si
astfel aparitia excitatiei. La anod, cresc sarcinile pozitive pe suprafata
externa a membranei, are loc un efect hiperpolarizant cu ingreunarea
aparitiei excitatiei; excitabilitatea tisulara scade, iar in cazul unui
anelectrotonus puternic se produce abolirea excitabilitatii prin blocaj
anodic de hiperpolarizare.