NUCLEUL

N U C L E U L – Caracterizare generală

 Este cel mai voluminos organit al celulei EK (6-10% din volumul

celulei)
 Îndeplineşte funcţii fundamentale pentru viaţa celulei:
– Stocarea şi transmiterea informaţiei genetice de la o celulă la
alta, pe parcursul diviziunilor celulare succesive
– Controlul activităţii celulare (nucleul controlează funcţiile
metabolice ale celulei prin reglarea expresiei genelor)

 Nucleul prezintă două tipuri de organizări distincte, corespunzătoare

celor două faze majore ale ciclului celular:
– În interfază nucleul este bine individualizat, delimitat de învelişul
nuclear, nucleolii sunt vizibili, cromatina este dispersată.
– În mitoză nucleul suferă modificări complexe: condensarea
cromatinei sub formă de cromozomi, dezorganizarea învelişului
nuclear şi dispariţia nucleolilor.
Structura nucleului în interfază
 Învelişul nuclear

Este format din două membrane

concentrice:
 membrana nucleară externă
 membrana nucleră internă
Între cele două membrane este
delimitat spaţiul perinuclear.
perinuclear

Spaţiul perinuclear comunică cu

lumenul reticulului endoplasmic
(RE).
Membrana nucleară externă are
ataşaţi ribosomi pe faţa sa
citoplasmatică (la fel ca şi
membrana RE).
Porul nuclear
- Porii nucleari au fost identificaţi în învelişul nuclear al tuturor
celulelor eucariote. Numărul de pori nucleari din învelişul nuclear al
celulelor de mamifere variază între 3.000 şi 4.000.
- Porul nuclear este un edificiu multimolecular cu structură
complexă, cu masa moleculară de 125x106 daltoni, alcătuit din 100 de
tipuri diferite de proteine numite nucleoporine.

1 – înveliş nuclear
2 – componenta inelară
externă
3 – componenta
anulară
4 – fibrile convergente
5 – fibrile paralele
Complexul porului nuclear prezintă la microscopul electronic aspectul
unui poligon cu opt laturi organizat în jurul unui canal central.

Imagini de microscopie
electronică şi modele
computerizate ale structurii
complexelor porilor nuclear.
• Dispunerea componentelor în complexul porului nuclear
are o simetrie octogonală.

• Principalele componente din structura porului nuclear sunt:

(a) subunităţile dispuse sub formă de coloane ce
formează peretele porului,
(b) subunităţile centrale, fixate de peretele porului, ce
delimitează deschiderea porului (numite subunităţi
anulare),
(c) subunităţile transmembranare ce ancorează
complexul în membrana nucleară (numite subunităţi
lumenale)
(d) subunităţile inelare, dispuse circular pe cele două
feţe ale complexului, faţa nucleară, respectiv faţa
citosolică, şi care sunt plasate la capetele coloanelor.
 Porul nuclear
- Imagini de microscopie electronică (A) şi (B).
- Reprezentarea schematică a structurii porului nuclear: vedere de sus
(C) şi în secţiune transversală (D).

(C)

(B)

(D)
(A)
Structura
porului nuclear

De pe cele două feţe ale

complexului porului nuclear se
extind o serie de fibrile, cele
dinspre citosol cu dispoziţie
paralelă, iar cele de pe faţa
nucleară cu dispoziţie
convergentă (ce seamănă cu
un coş).

În regiunea centrală a porului

există o reţea fibrilară ce
blochează difuzia pasivă a
macromoleculelor de
dimensiuni mari.
 Transportul prin porii nucleari
• Fenomenele de transport ce se desfăşoară la nivelul
porilor nucleari sunt de două tipuri:
– difuzia pasivă pentru moleculele mici,
– transportul activ (proces care necesită energie) pentru
moleculele de dimensiuni mari.

• Fiecare por nuclear poate transporta până la 500 de

macromolecule per secundă, în ambele sensuri. Modul în
care se realizează coordonarea acestui trafic bidirecţional al
macromoleculelor, astfel încât să se evite coliziunile şi
colmatarea porilor este încă neelucidat.
• Întrucât controlează traficul moleculelor între nucleu şi
citoplasmă, porii nucleari joacă un rol fundamental în
controlul funcţiilor celulare.
• Transportul macromoleculelor este selectiv şi se desfăşoară
într-un singur sens, dinspre citoplasmă spre nucleu (import)
sau dinspre nucleu spre citoplasmă (export).
• Importul este mediat de semnale de localizare nucleară (NLS,
nuclear localization signal or sequence), în timp ce exportul
este mediat de semnale nucleare de export (NES, nuclear
export signal).
Secvenţele de aminoacizi ce funcţionează ca semnale de
localizare nucleară formează bucle sau aglomerări pe suprafaţa
proteinei pentru a fi accesibile interacţiei cu receptorii specifici.
Primul semnal de localizare nucleară descifrat a fost cel al
antigenului T al virusului SV40 (proteină virală necesară
pentru replicarea ADN-ului viral în nucleul celulei infectate) şi
constă într-o secvenţă de aminoacizi bogată în Lys, în
următoarea succesiune:
Pro-Pro-Lys-Lys-Lys-Arg-Lys-Val
Vizualizarea importului proteinelor
nucleare sintetizate în citoplasmă,
la nivelul porilor nucleari

Imagine de microscopie
electronică prezentând
pătrunderea în nucleu a unor
particule sferice de aur coloidal
învelite cu proteina nucleară
numită nucleoplasmină
(porii nucleari sunt marcaţi cu
roşu).
In a test of T antigens of the SV40 virus, if the sequence is altered by even one amino acid
(see figure below), the peptide is no longer transported to the nucleus. This is shown in this
figure. The studies used immunofluorescence to detect either the native or the altered
sequences which were conjugated to fluorescein. Note that only the native peptide could
enter the nucleus. The light, fluorescence micrograph on the left (A) shows entry of the
native peptide into the ovoid nuclei. The micrograph on the right (B) shows no entry into
nuclei. The altered peptide stays in the cytoplasm.

Figure was taken from Alberts et al., Molecular Biology of the Cell, Garland Pub., N.Y. 1994, Fig 12-13.
• Lamina nucleară
Lamina nucleară este o reţea de natură proteică cu aspect fibros situată
sub membrana nucleară internă, ce formează suportul structural al
nucleului (menţine forma şi dă stabilitate învelişului nuclear). Ataşarea
laminei de învelişul nuclear se realizează prin intermediul unor proteine
integrale din membrana nucleară internă şi prin ataşare de complexele
porilor nucleari. Lamina nucleară interacţionează direct şi cu cromatina,
funcţionând astfel ca punte de legătură între ADN şi învelişul nuclear.
Reţeaua de filamente este alcătuită din proteine numite lamine nucleare,
ce reprezintă o clasă specială de proteine aparţinând filamentelor
intermediare. Lamina nucleară este o structură dinamică ce se
dezorganizează la intrarea în mitoză şi se reorganizează la sfârşitul
mitozei, odată cu refacerea învelişului nuclear.
Matricea nucleară
Studiile privind organizarea internă a nucleului au condus la
identificarea unei reţele de natură proteică numită matrice
nucleară, alcătuită din proteine nehistonice numite proteine
scaffold.
Filamentele matricei nucleare sunt dispuse într-o reţea
tridimensională ce formează în interiorul nucleului o structură
cu rol analog citoscheletului. Matricea nucleară reprezintă
sediul unor procese importante ca replicarea ADN şi
procesarea ARN heterogen nuclear (hnARN), precursorul
mARN.
Macromoleculele de ADN se fixează de proteinele scaffold
prin intermediul unor secvenţe polinucleotidice numite regiuni
de ataşare la scaffold (SAR, scaffold associated regions) sau
MAR (matrix-attachment regions). Deşi rolul secvenţelor SAR
nu este foarte bine precizat se consideră că participă la
organizarea cromozomilor şi la reglarea transcrierii şi replicării
ADN.