Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs-4-Curente Ale Diplomației Culturale Europene
Curs-4-Curente Ale Diplomației Culturale Europene
Dr.Octavian Sergentu
UNIVERSITATEA HYPERION
Diplomația culturală
- Statele își dezvoltă strategii în cadrul relațiilor
internaționale.
Una dintre cele mai eficiente din tehnologii de comunicare este reprezentată de diplomația
culturală grație căreia statul poate:
a. să-și eficientizeze politica externă;
b. să-și consolideze prestigiul și reputația internațională;
c. să demonstreze că dispune de o societate deschisă și de valori democratice;
d. să influențeze asupra sistemului multipolar din cadrul sistemului internațional, care
reflectă diversitatea culturală și interdependența lumii;
e. să formeze un mediu atractiv pentru investițiile internaționale, să contribuie la o
dezvoltare a industriei tursimului;
f. cultura va fi prezentată ca o parte componentă importantă și care formează brandul țării;
g. poziționarea politicii statului ca având o proprie cultură sttrategică, un un înalt potențial
și coeficient intelectual, cultural și intelectual;
Diplomația culturală
h. Schimbarea percepțiilor față de țară și formarea unei imagini pozitive față de valorile
și tipologia statului;
i. Diminuarea tendințelor negative față de țară și popor.
Diplomația culturală reprezintă politica statului în anumite sfere culturale:
Cultura în politica externă;
Aplicarea instrumentală a culturii și normelor culturale în activitățile politicii
externe;
Indexarea factorilor culturali din activitatea dipolmatică care trebuie să realizeze o
interconectivitate și o bună înțelegere internațională, realizarea stabilității și păcii
internaționale prin depășirea barierelor culturale;
Utilizarea factorilor culturali, ai artei și educației care au ca scop promovarea și
protejarea intereselor naționale pe arena internațională.
Diplomația culturală
În relațiile internaționale sun utilizate modele tradiționale ale
diplomației culturale care sunt caracterizate prin specificul propriu a
abordărilor naționale atunci când sunt elaborate și realizate strategiile
de politică externă.
Primul model este un model care reflectă o politică externă
orientatativă a statului, care sistemic include cooperarea interculturală
în practica relațiilor internaționale, caracterizată printr-o centralizare
rigidă și un control direct din partea statului, iar politica interculturală
este realizată prin intermediul structurilor guvernamentale sau de
instituțiile special create de stat în alte state (Franța).
Diplomația culturală
Al doilea model se bazează pe o implicare contextuală a statului, când
diplomația culturală este finanțată integral sau parțial de către guvern, iar
responsabilitatea administrativă sau de coordonare de înfăptuire a strategiei
politicii culturale a statului este delegată/ le revine organizațiilor non-
guvernamentale (Marea Britanie).
Al treilea model este cel al organizării decentralizate și care se bazează, pe de
o parte, pe un control relativ din partea statului și centralizarea activității
culturale internaționale, iar, pe de altă parte, pe o distanțare de putere, adică
MAE formulează principiile generale ale politicii culturale externe, iar
realizarea strategiei în practică aparține organizațiilor non-guvernamentale,
finanțarea cărora este înfăptuită de stat conform competențelor atribuite prin
lege (Germania).
Diplomația culturală
Statele inaugurează instituții speciale și rețele ale a acestora care trebuie să realizeze
scopurile și obiectivele diplomației culturale iar acestea sunt coordonate de instituțiile din
sfera diplomației sau direct de către guvern.
Statele care nu dispun de resurse financiare și creative se limitează la oportunitățile pe care
le oferă reprezentanțele din exterior, adică strategia diplomației culturale este realizată de
către colaboratorii din reprezentanțele diplomatice.
Principalele institute ale diplomației culturale sunt centrele culturale din exterior, care se
remarcă prin universalitate și expun diverse forme de activitate culturală, în special seminarii
și conferințe, colocviuri, organizarea și promovarea scriitorilor, artiștilor, pictorilor, etc. ,
desfășurarea „Zilelor culturii” statului pe care-l reprezintă, organizarea cursurilor lingvistice,
realizarea unor programe mixte educaționale și culturale interguvernamentale/ interstatale,
lectura cărților și publicațiilor din propria țară, vizionarea filemelor, editarea publicațiilor,
organizarea unor întâlniri cu personalități culturale arhicunoscute etc.
Diplomația culturală
În anul 2007 K. Both a publicat studiul «Theory of World Security», care este
considerat pilonul teoriei emancipării. În cadrul acestuia autorul lansează ideea de
edificare a unui sistem de securitate globală, care să depă șească frontierele
naționale și care ar respinge „lupta animalică instinctivă a suprave țuirii”:
«Ideea securității globale reprezintă sinonimul libertății personalităților și a
grupurilor, încadrabilă libertății raționale a altora și egalității morale universale,
încadrabilă achitării inegalităților pragmatice».
Securitatea globală trebuie să fie fundamentată pe democra ția cosmopolită, care,
potrivit lui Both, „niciodată nu poate fi obținută prin intermediul războaielor și
revoluțiilor, pentru că în noua ordine globală astfel de resurse sunt inimaginabile.
Unul dintr gânditorii reprezentativ ai Școlii de la Wales este V.Johns care a editat
în anul lucrarea «Security, Strategy, and Critical Theory».
Rita Floyd & Stuart Croft. European non-traditional security theory. EU GRASP Working Paper №1, February 2010. Seventh Framework
Programme: http://www.eugrasp.eu/wp1-european-non-traditional-security-theory-by-rita-floyd-stuart-croft), p.6
Curente ale diplomației culturale europene.
Școlile europene de relații internaționale
Cea de-a treia orientare din cadrul cercetărilor critice este cea care revendică
„teoria insecurizării” (insecuritisation theory), elaborată de școala de la Paris, în
special de Michel Foucault și Pierre Bourdieu. Adepții acestei teorii –în special
D.Bigo – afirmă că „securitatea” reprezintă ceea ce aplici, adică securitatea
reprezintă o practică. În cadrul respectivei teorii a securității nu se pune accentul pe o
„necesitate antropologică”( precum o teorie a emancipării) sau ca un discurs public
(precum în teoria securizării), ci receptarea este văzută ca un proces al „securizării și
insecurizării frontierelor, identităților și a reprezentărilor despre ordine”.
D.Bigo scrie: „Securitatea nici într-un caz nu reflectă sporirea amenințărilor în
epoca contemporană, aceasta este o minimalizare a nivelului acceptării celuilalt;
aceasta este o tentativă a insecurizării care are loc zilnic pe care o realizează
profesionaliștii și consolidarea potențialului politic chemat să acționeze”.
Curente ale diplomației culturale europene.
Școlile europene de relații internaționale