Curs 4

ASPECTE ALE DISCRIMINĂRII ROMILOR

Lector:
Conf. Dr. Horațiu Dura
Romii – tradiții şi cutume
În contextul unei Europe lărgite şi unite, trebuie cunoscuți
şi valorizați, apreciați pentru ce au oferit şi pot aduce în
patrimoniul cultural european. Din momentul prezenței lor
în Europa, romii au fost supuşi unui proces sistematic de
exterminare sau de asimilare forțată. De sute de ani sunt
robiți, huliți, umiliți, marginalizați, discriminați, supuşi
oprobiului public, săraci, disprețuiți.

Cu toate acestea, romii au supraviețuit, păstrându-şi

specificul etnic.

Într-o lume a multiculturalității şi toleranței, trebuie să

încercăm să facem ceva pentru reconsiderarea etniei
rome.

Cunoașterea culturii şi a valorilor spirituale specifice etniei

rome se poate constitui într-un prim pas spre anularea
stereotipurilor şi prejudecăților rasiale despre romi.
De ce rom şi nu țigan?

Opiniile curente despre romi au în vedere trei ipoteze generale:

(1) sunt probabil învinşii unui grup unit din care aceştia provin;
(2) au fost şi continuă să rămână diferiți față de popoarele cu care au trăit;
(3) s-au confruntat cu marginalizarea, stigmatizarea şi discriminarea socială.
În studiile referitoare la originea romilor s-au făcut doar speculații în legătură cu motivele
care au determinat triburile de romi să emigreze din centrul şi nord-vestul Indiei. În ceea
ce priveşte izvoarele care s-au folosit de către cercetători, foarte rar există în acestea
termeni comuni care să descrie popoarele la care se referă. Aceşti termeni s-au arătat a
fi, de către cei care studiază istoria romilor, ca versiuni ale cuvântului „țigan” în fiecare
limbă diferită, fără însă a exista o siguranță că se referă la un anumit grup etno-cultural –
aşa cum sunt înțeleşi astăzi romii – şi nu la altceva, cum ar fi nume de familie sau nume
care inspiră originea locală sau specializarea profesională. În multe din aceste texte,
cuvintele denotă în primul rând existența unei diferențe etnice, folosindu-se un cuvânt a
cărui metonimie se refera la țigani, cum ar fi: „asinganos”, „egiptean”, „romnitis”,
„saracen”, „boehmian”.
 Prima atestare a romilor în Imperiul Bizantin impune utilizarea exonimului
athinganos. În demersul de impunere a termenului corect trebuie avut în
vedere faptul că în limba romani cuvântul „țigan” nu există. Aproape toți
cercetătorii au fost de acord că termenul athinganos provine din limba greacă
medievală (bizantină), cu semnificația „de neatins” sau „oameni față de care
se recomandă o anumită precauție”.

 De la acest termen provin denumirile care îmbracă un fone­tism asemănător:

cigáni – Slovacia; ciganie – Polonia; ciganos – Portugalia; czigányok –
Ungaria; cikáni – Cehia; ațigani apoi țigani – spațiul românesc; sigayner –
Norvegia; tsiganes – Franța; țigane – Rusia; țigani – Bulgaria; Zigeuner –
Germania; zingari – Italia.

 Acest termen este perceput, tot mai mult, în contextul deschiderii europene
din ultimii ani, de către toți romii din Europa, ca fiind peiorativ. În unele state,
precum Germania, folosirea termenului Zigeuner a fost interzisă prin lege,
impunându-se sintagma roma und sinti.
 Există numeroase argumente de ordin ştiințific, istoric şi lingvistic pentru susținerea
denominației de „rom” ca fiind cea corectă. Folosirea termenului exogen „țigan”,
îndefavoarea
etnonimului legitim „rrom”, încă de la apariția romilor pe teritoriul Principatelor Române, nu
justifică folosirea sa şi nu poate fi validat ca argument istoric, ştiut fiind faptul că exonimul
„țigan” desemna obiecte de drept, iar nu subiecte de drept, având în vedere statutul de sclavie
în care s-au aflat romii vreme de mai mult de o jumătate de mileniu. Argumentele de natură
lingvistică, etimologică, alături de cele generate de antropologia comunicării, sunt relevante în
favoarea etnonimului „rom”, termen moştenit din vechea limbă vorbită în India – Prakrit, ele
având valoare de axiomă şi, ca urmare, considerăm că ar fi inutil şi neelegant să le aducem în
discuție cu persoane negativiste, răuvoitoare, discreționare sau insuficient informate ori
instruite. După cum se ştie, cuvântul „țigan” nu există în limba romani şi nu a reprezentat
niciodată autoidentificarea în limba romani a etniei romilor, fiind un cuvânt profund peiorativ,
folosit de alteritate/neromi pentru a insulta romii, cu toate că, din păcate, termenul greşit şi
neştiințific de „țigan” este, uneori, asumat de către unii romi, în special de către cei care nu
vorbesc limba romani, din necunoaştere, dar şi de către unii romi care vorbesc limba romani,
ca formă de „captatio benevolentiae”, pentru a mulțumi interlocutorul nerom. Încă de la
începuturile mişcării romilor, asociațiile rome au cerut în mod constant ca denumirea de „rrom”
să ia locul celei de „țigan”, considerată o insultă. Cu prilejul Marii Uniri a Transilvaniei cu
Regatul României, romii din Transilvania au înțeles momentul istoric deosebit pe care-l trăiau
şi au vrut să ia parte la acesta. În Memoriul Adunării Naționale a Ţiganilor din Transilvania,
desfăşurate la Ibaşfalău/ Dumbrăveni, județul Sibiu, pe 27 aprilie 1919, la art. II, punctul 2, se
solicitau următoarele: „Ca fii şi cetățeni ai marii națiuni române, nevoind şi neputând fi
considerați ca popor străin în țară străină, după cum am fost considerați de veacuri, ne rugăm:
ca de aici înainte, în toate actele oficiale româneşti, să nu se mai folosească pentru noi şi
următorii noştri numirea (poreclă) ca batjocură „țigan”, ci aceasta, dacă nu se şterge cu totul
chiar din uzul oficial, să se circumscrie cu o altă denumire care se va afla de cores­punzătoare”
(prof. univ. dr. Gheorghe Sarău, lect. univ. dr. Delia Grigore, Bucureşti, 12 decembrie 2010).
 Dacă în cultura hinduistă întâlnim opoziția dintre Shuci şi Ashuci (pur – impur), la romi
viața se structurează în jurul conceptului de pur (ujo), în opoziție cu spurcat (mahrime). Pakiv
provine din verbul pakel – a crede, reflectă credința în Dumnezeu, dar şi credința în valorile
promovate de comunitate şi respectarea acestora. Lipsa credinței este o ruşine, fapt care ar
dezonora familia din care provii. Putem spune ca prin pakiv se promovează valorile
cutumiare ale comunității, care trebuie respectate şi promovate: respectul, onoa­rea, credința,
ruşinea.
 În educarea copiilor se are în vedere antrenarea lor în respectarea acestor valori. În
momentul când un copil are o deviere comportamentală, i se spune „si laɜav”, este ruşine,
iar dacă acesta persistă şi întreabă repetat „de ce?, de ce?”, răspunsul este „dikhel tut o Del”
– te vede Dumnezeu, moment în care discuția se opreşte şi copilul înțelege.
 Principiul de bază al educației tradiționale rome este de „laɜavipen” – ruşine. Tocmai de
aceea şi „virginitatea fetei la căsătorie are valoarea unui sacrament“, aflându-se la baza
moralei romani.
 În familia tradițională, tinerii vor cere întotdeauna permi­siunea de la cei mai bătrâni
pentru a putea vorbi: „kamav aj mangav te phenav vi me jekh duma” (vreau şi cer să spun şi
eu o vorbă), datorită respectului (te des pakiv) pe care au obligația să-l poarte bătrânilor.
 În cultura tradițională, politețea şi respectul nu se exprimă prin pronumele de politețe
„dumneavoastră”, acesta neexistând în limba romani, ci prin adresări de tipul „kako!”
(unchiule, nene) şi „bibie!” (mătuşă, tanti).

(Grigore, Romanipen Educaţional, Bucureşti 2008:19)

 Te si tut baxt!

„Baxt – cultul norocului, al șansei prezente, în viața celor care respectă normele
romanipen-ului, se află în opoziție cu bibaxt-ul – nenorocul, neşansa”.

Norocul apare ca o întâmplare neaşteptată sau concurs de împrejurări favorabile

care asigură reuşita unei acțiuni, îndeplinirea unei dorințe etc.

Norocul vine înainte de toate – dacă ai noroc reprezintă o dovadă în plus a pakiv-
ului – onoarei pe care o ai, o dovadă că „Dumnezeu te iubeşte”. De altfel, prima
urare care se face la romi este cea care se referă la noroc, până să îi urezi de
sănătate sau fericire, pană şi înainte de a ura „La mulți ani”, se urează „Te si tut
baxt!” – „Să ai noroc!”.

(Ibidem, p. 24)
Capul, un loc al norocului, precum și acoperământul său – pălăria sunt
considerate pure. O femeie nu are voie „să treacă peste pălăria” unui bărbat,
deoarece o va impurifica. Locul norocului este pe cap, el fiind acoperit pentru a nu
fi luat de altcineva. Capul trebuie tot timpul acoperit pentru a nu te atinge cineva
pe cap şi să îți ia norocul. Dacă doreşti să faci cadou o basma sau o pălărie unui
rom tradiționalist, trebuie să iei acea persoană cu tine, deoarece persoana trebuie
doar ea să atingă aceste obiecte vestimentare. Dacă nu este prezent, se poate
presupune că acestea sunt „spurcate”.
Dihotomia dintre „uźipen” – puritate, curățenie şi „maxrime” – impur,
spurcat
 Partea de la brâu în jos este considerată maxrime – „spurcată, impură”, iar cea de
la brâu în sus este uźi – „curată, pură”;
 Spălatul rufelor se face în vase diferite pentru rufele ce îmbracă trupul de la brâu
în sus, respectiv sunt folosite alte vase pentru cele utilizate de la brâu în jos.
Rufele femeieşti sunt spălate separat de cele ale bărbatului ori ale copiilor;
 Nu se construieşte toaletă în casă, fiind considerată impură;
 În vizită, nu se stă pe pledurile ori cearşafurile de pe pat, se evită aşezatul pe pat,
pentru a nu se considera că vor fi spurcate de hainele de călătorie;
 Femeile poartă obligatoriu o fustă, până peste genunchi, şi o bluză, delimitându-
se, astfel, cele două părți;
 Bărbații nu se spală pe față din acelaşi lighean cu femeile. Ei au alt lighean, alt
prosop, alt săpun;
 De prosopul bunicului nu se atinge nimeni;
 Genunchii sunt considerați impuri, de aceea până şi bărbații romi moderni, care
respectă romanipen-ul, atunci când poartă pantaloni scurți, au grijă ca aceştia să
fie destul de lungi, încât să acopere genunchii;
 Cine merge în curte, indiferent pentru ce motiv, la întoarcerea sa în proximitatea
casei unde este comunitatea romă, se spală demonstrativ pe mâini, pentru a nu fi
bănuit de impuritate, că ar fi fost la toaletă;
 Dacă la o masă sunt mai multe persoane aşezate şi nu toți au terminat de
mâncat, o eventuală persoană, vizitator bărbat, care intră în încăpere, va da mâna
cu partea bărbătească în mod diferențiat: cu bărbații care au terminat de servit
masa va bate palma în mod normal, iar cu cei care încă servesc masa întinde
mâna sub formă de pumn. Aceasta pentru a se spulbera orice bănuială că
vizitatorul nu ar fi curat pe mâini;
 La o masă comună, nu se va servi, de pildă, dintr-o farfurioară comună sare,
muştar etc., decât de la bun început. O trecere ulterioară cu un aliment de către o
persoană prin conținutul acestora se consideră o spurcare a acestuia (nu poți
înmuia, în repetate rânduri, micii, de pildă, în farfurioara comună cu muştar);
 Rugămințile fierbinți sau dorința de exprimare a unei atitudini de mulțumire, de
recunoştință, determină formulări chiar triviale, prin care sunt invocate părți ale
corpului de sub brâu, în formule ce debutează stereotip prin formula „Mânca-ți-
aş...” (fundul, testiculele etc.). Adică, persoana în cauză este dispusă să se şi
„spurce”, numai spre a i se satisface rugămintea sau pentru a exprima o
mulțumire.
 Străinul nu este prielnic comunității, din start nu este o persoană ce merită
încredere;
 Nu se mai mănâncă dintr-un vas cu mâncare ce a fost lăsat pe pământ.
Femeia bătrână se bucură de un respect deosebit,
fiind numită phuri daj – mamă bătrână. De remarcat
rolul pe care femeia bătrână îl are în comunitatea
tradițională.

Chibzuirea, înțelepciunea unei phuri daj poate rezolva un

conflict grav într-un mod foarte eficient.

Femeia bătrână participă la judecăți, având rol nu doar de

spectator, ci de reglator al procesu­lui de judecată; în
situații în care se consideră că există riscul unei
nedreptăți, aceasta poate ridica fusta sau simulează
acest fapt ca o amenințare cu impurificarea.

Dacă totuşi se întâmplă acest lucru, atunci cel spurcat are

parte de disprețul comunității, fiind considerat impur.
De asemenea, binecuvântarea primită de la o phuri
daj păzeşte de orice nenorocire, ca şi binecuvântarea
de la Dumnezeu.
Interdicții şi obiceiuri raportate la mistica purității
Femeile nu au voie:
Bărbații nu au voie:
 să se înfățişeze fără haină în
fața bătrânilor; nu au voie să
apară nici cu capul descoperit;
 să discute probleme delicate în
prezența femeilor, ci doar în
sfatul bărbaților;
 - să pună naş fără acordul
tatălui.
 să salute un bărbat rom sau nerom, dintr-o
încăpere, chiar dacă le este musafir. Răspund
la salut, dar nu cu privirea spre acesta. La
întâlnirea cu un bărbat, femeia se opreşte
cam la cincizeci de centimetri de acesta, nu
saltă capul, dar salută ea prima;
 să dea mâna cu un bărbat;
 să se sărute cu un bărbat cunoscut sau
necunoscut;
 să meargă alături de bărbat ori înaintea
acestuia; de regulă, ele păşesc mai în urmă;
 să intre într-o încăpere, o instituție etc.
înaintea bărbatului;
 să spună „soțul meu”, ci „omul meu”; la fel şi
bărbații spun: „femeia mea” şi nu „soția mea”;
 să treacă prin fața unui cal, a boilor etc., chiar
dacă acestea sunt animalele unui nerom;
 să treacă peste un vas cu apă (un lighean, un
cazan, o cratiță etc.), nici măcar peste apa de
ploaie colectată într-un vas;
 să lepede acoperământul de pe cap. Dacă, la
căldărari, o femeie (nevastă) îşi dă jos baticul,
bărbatul o poate chema în judecata
tradițională, în kris.
Valori
 familia este esența vieții într-o comunitate tradițională;
 sentimentul de solidaritate la nivelul familiei restrânse şi extinse este extraordinar de
intens. Un bolnav internat în spital va fi acompaniat şi „vegheat” de toate rudele;
 sentimentul de „frăție” în cadrul neamului de romi;
 sentimentul dreptății, al îndreptățirii celor loviți, judecați ori acuzați pe nedrept;
 sentiment de recunoştință față de cei care se poartă uman cu ei;
 credința că o şansă se mai poate repeta („timpul circular”);
 între „baxt” (noroc) şi „sastipen” (sănătate), mai important este norocul (baxt);
 respectul, cinstea, onoarea sunt primordiale între romi;
 la romi funcționează îndemnul „Este ruşine!” La unii romi, cerşitul este firesc, chiar dacă
au cele trebuincioase. „Eu sunt căldărar şi trebuie să plec cu ceva câştigat”. O copilă
ursăreasă era pusă de bunică să cerşească colivă la cimitir, chiar dacă nu aveau lipsuri
materiale – „şiretenia” este de cele mai multe ori un exercițiu de istețime, nu de
necesitate;
 respectul este la nivel de neam, iar în cadrul neamului – la nivel de rang. Dacă un
căldărar este învățător, dar este sărac, el nu va fi acceptat de părinții căldărari ca să
predea copiilor lor. Se cunoaşte, de pildă, o situație când, într-o comunitate de
căldărari, a fost acceptată ca profesoară de limba romani o profesoară ursăreasă, dintr-
o altă localitate, în locul unui profesor căldărar, din acest motiv;
 aurul are valoare de reprezentare (el este moştenit şi transmis de la mamă la fiică, de la
soacră la noră) şi nu este vândut pentru existența diurnă, decât în foarte rare situații,
care țin de necazuri foarte mari; Constituie, aşadar, o mare jignire să îndemnăm pe
cineva să-şi vândă aurul pentru a-şi acoperi nevoile materiale.
Tradiții, credințe

În relația cu Dumnezeu, romii o venerează mai ales pe Fecioara Maria.

Cea mai importantă sărbătoare a romilor căldărari este ziua de 8 septembrie,

naşterea Sfintei Marii, zi de mare pelerinaj.

Credința specială a romilor în Fecioara Maria poate avea şi o explicație suplimentară:

punerea Ei în relație cu zeița mamă venerată de pre-arienii din India.

În acelaşi spirit al divinizării mamei sacre, romii au o venerație specială pentru sfinte,
mai mare decât pentru sfinți, fapt demonstrat şi de alte două mari pelerinaje: cel al
romilor din Apusul Europei la Sf. Sara (Franța – Camargue, 24-25 mai) şi cel al
romilor ortodocşi (dar nu numai ortodocşi, şi nu numai din România) la moaştele
Sf. Paraschieva (Iaşi, 14 octombrie).

Dumnezeu este prezent în numeroase sintagme. El este reprezentat în expresiile

cotidiene de rămas bun – mergi cu Dumnezeu, rămâi cu Dumnezeu, în expresii
ale politeții cutumiare – mănâncă cu Dumnezeu, în expresii care reflectă înalte
forme de respect – îți sărut picioarele, spune un rom, nu sunt ale lui Dumnezeu, i
se răspunde.
Forme de control şi sancțiune.
Judecata cutumiară.

De reținut că şi în zilele noastre diferendele care apar se pot rezolva în mod de

judecată tradițională. Hotărârea se ia prin consens, dreptatea făcută având un
caracter compensatoriu.

Reconcilierea se manifestă printr-o masă de împăcare. Decizia dată de judecători

urmăreşte nu atât pedepsirea celui care a greşit, ci mai ales compensarea
păgubitului, împăcarea şi armonia în comunitate.

În cazul unei greşeli foarte grave – trădarea neamului, înşelarea soției şi abandonarea
copiilor – individul poate fi declarat „mahrime” (spurcat) şi exclus din comunitate.

Autoritatea este reprezentată, în comunitatea tradițională, prin cultul pentru bătrâni.

Această modalitate de rezolvare a conflictelor este unul dintre puținele obiceiuri
comune romilor tradiționali, reflectând şi cultul avut pentru oamenii bătrâni – amare
phure –, bătrânețea fiind echivalent al înțelepciunii şi experienței de viață.
Neamurile de romi – clasificare
În conştiința lor etnică, romii se identifică cu neamul din care fac parte. În acest sens, se
menționează existența unui număr de aproximativ 16 neamuri.

 fierarii
 cărămidarii
 spoitorii - se ocupau cu spoitul sau cositorirea vaselor din metal; trăiau de-a lungul
Dunării şi erau cunoscuți şi pentru creşterea bivolilor, comercializând şi produsele
rezultate din această ocupație;
 ursarii - atestați încă din sec. al XIII-lea într-un canon al călugărului franciscan Theodor
Balsamon
 căldărarii - se ocupau cu prelucrarea aramei/cuprului, din care realizau cazane, căldări,
ibrice etc. boldenii - romi florari localizați în cartierul Bold al Bucureştilor
 argintarii - confecționează bijuterii şi alte obiecte
 rudarii - romi care nu mai vorbesc limba romani, cunoscuți pentru prelucrarea lemnului
 lăutarii - muzicanți. Atestați documentar în documente de Ev Mediu şi epocă modernă,
erau organizați în bresle. Lista marilor nume de lăutari romi începe cu Barbu Lăutaru şi
memorabila lui întâlnire cu Franz Liszt şi se încheie, în funcție de epoca în care au trăit
aceştia, cu Cristache Ciolac, Fănică Luca, taraful din Clejani, Grigoraş Dinicu, Fărâmiță
Lambru, Ion Voicu Muzicanții romi au altoit propriile lor creații muzicale pe cele ale
locuitorilor țărilor cu care au coabitat. Muzica şi folclorul românesc au fost profund
influențate de muzica romilor, de aceea se distinge prin pasiune-melancolie, tristețe, dar
prin exaltare a bucuriei. E greu de spus unde se termină muzica populară românească şi
unde începe muzica romilor.
- lovarii sau geambaşii - negustori de cai.

(Studiu privind caracteristicile socio-istorice ale romilor în diferite regiuni şi contribuţia

semnificativă a acestora în sfera culturală şi socială a comunităţii din care fac parte, Asociaţia
DIVERS, 2011, p. 53.)
În contextul lipsei de cunoaştere a valorilor culturale şi spirituale rome,
clişeele de limbaj sau de gândire devin singura sursă de cunoaştere a
acestui popor.

Schimbarea mentalităților de natură rasială este un pro­ces îndelungat;

în acest sens educația pentru cunoaşt­rea, înțelegerea şi valorizarea
minorității rome trebuie generali­zată. Se poate spune că situația actuală
a romilor din România este consecința directă a unei istorii de excludere
şi exterminare.

Considerăm că acest curs răspunde cel mai bine nevoii de

interculturalitate care se resimte la nivelul învățământului universitar,
putând constitui un suport educațional pentru promovarea demontării
prejudecăților şi stereotipurilor existente, la stimularea interesului pentru
cunoaşterea valorilor culturale şi istorice ale poporului rom, precum şi la
raportarea demersului profesional la particularități culturale specifice
comunităților de romi.