Acte de vorbire

AV
• Produs al unei direcții noi conturate în filosofia
limbajului, TAV a fost formulată de John Longshaw
Austin;
• ulterior, TAV a fost dezvoltată și difuzată de John
Searle;
• Contextul dominant pe fondul căruia filosoful englez și-a
exprimat concepția este acela al semanticii logice, care se
ocupa aproape exclusiv cu analiza expresiilor
designative, definind semnificația unui enunț drept
dependentă de condițiile de adevăr.

Teoria actelor de vorbire

-TAV
• definirea sensului în funcție de adevăr.
• Acestei tradiții a semanticii logice i se opun concepții diferite:
• Ludwig Wittgenstein considera că sensul expresiilor este, de
fapt, valoarea de uz pe care ele o au.
• Grice susținea că sensul unei expresii este dat de intenția de
comunicare cu care emițătorul folosește expresia.
• Austin sintetizează aceste concepții și ecouri ale lor se
regăsesc în studiile lui, adunate postum într-un volum cu titlul
How To Do Things With Words, publicat în 1962 (trad. Cum
să faci lucruri cu vorbe, Ed. Paralela 45, 2003).

Tradiția semantică
• Teza principală a lui Austin este aceea că, în mare
măsură, vorbirea înseamnă acțiune, că limbajul este un
instrument prin care indivizii acționează cu scopul de a
obține anumite rezultate. El a criticat opinia conform
căreia principalul scop al limbii este să descrie lumea.

Scopul limbii
• Punctul de plecare al TAV - observațiile lui Austin cu
privire la o serie de enunțuri (ordine, întrebări) care nu
pot fi raportate la o situație din realitate și pentru
care nu se poate stabili, așadar, valoarea de adevăr.
• ADEVĂRAT sau FALS?
• Colegii tăi sunt foarte serioși. Plouă de trei zile. Mă
bucur de reușita ta.
• Mă auzi? Bună ziua, dragii mei! Vă declar vinovați.

Constatativ- performativ 1
• Nu există împrejurări reale pre-existente anumitor
enunțuri cu care să fie comparate, de aceea nu pot fi
considerate nici adevărate, nici false. Aceste enunțuri au
fost numite performative, ele prezentându-se în opoziție
cu cele constatative.
• Enunțuri performative / constatative

Constatativ- performativ 2
• Promit că voi fi acolo. Pun pariu că nu o să vină. Te
avertizez că nu o să accept asta. Obiectez la această
propunere. Te condamn la 10 ani de închisoare. Vă
declar căsătoriți.
• Mergem la facultate azi. Ei au decis să întrebe. Fetele vor
ajunge curând.
• PERFORMATIVE?

Constatativ- performativ 3
• Enunțurile de acest tip sunt numite performative pentru că
nu descriu o stare de lucruri preexistentă rostirii lor, ci
creează o nouă realitate, realizează o acțiune.
• De ex. Mă scuzați constituie actul de a te scuza,
reprezintă o mișcare într-o activitate socială, face ceva,
realizează o acțiune.
• Acest tip de enunțuri se află în opoziție cu cele
constatative, care descriu o realitate preexistentă emiterii
lor.
• De ex. Citesc o carte nu realizează o acțiune, nu
constituie prin el însuși acțiunea de a citi, ci descrie această
acțiune.

Constatativ- performativ 4
• Enunțurile performative TRANSFORMĂ REALITATEA,
creând situații care nu existau anterior
• Enunțurile constatative EXPRIMĂ REALITATEA
-condițiile în care ele sunt adevărate, putând fi
considerate adevărate sau false

Diferența....succint
• Enunțurile performative se caracterizează prin reușită /
nereușită, cele constatative prin adevărat / fals
• Austin propune pentru performative un analog al
condițiilor de adevăr care constituie sensul constatativelor.
• Acest analog este reprezentat de condițiile de reușită, dar
acestea, de fapt, pot fi aplicate numai pentru cazul
particular al actelor convenționale- performarea presupune
un cadru instituțional.
• Austin delimita trei tipuri de condiții (engl. felicity
conditions), de a căror satisfacere depinde performarea
cu succes și fără deficiențe a unui act convențional.

Condiţii de reuşită 1
• Condiții privind procedura convențională presupusă de
performarea actului considerat, care trebuie să aibă un
anumit efect.
• Procedura trebuie să includă rostirea anumitor cuvinte, de
către o anumită persoană, în anumite împrejurări.
• Persoanele și circumstanțele trebuie să fie adecvate
pentru invocarea procedurii.
• De ex................

Condiţii de reuşită – tipuri 1

• Condiții privind executarea procedurii.
• Procedura trebuie executată de către toți participanții
corect.
• Și complet
• De ex...................

Condiţii de reuşită – tipuri 2

• Condiții privind sinceritatea.
• Invocând procedura, persoanele respective trebuie să aibă
gândurile și sentimentele implicate de acea procedură.
• Participanții trebuie să se comporte ulterior în mod
corespunzător celor implicate de procedură.
• În caz contrar.............

Condiţii de reuşită – tipuri 3

• Încălcarea acestor condiții determină un anumit tip de
nereușită a actului. Deficiențele de procedură sau de
executare sunt considerate rateuri, care fac ca actul să fie
vid, fie pentru că nu este recunoscut de participanți
(încălcarea condițiilor de la A), fie pentru că este viciat
(încălcarea condițiilor de la B). Actul este fals dacă se
încalcă condițiile de sinceritate (C).

Act nereușit - rateu

• Austin a observat că nu toate enunțurile performative
sunt la fel din punctul de vedere al mărcilor lingvistice de
performativitate.
• De ex. Pleacă imediat!
Îți cer/ordon/......../....... să pleci imediat.
Te voi ajuta!
Îți promit că te voi ajuta.
O să mă întorc mâine!
Promit/ ........că o să mă întorc mâine.

Și totuși....
• În primele enunțuri din aceste perechi lipsesc verbele a
cere, a promite............ dar ele se subînțeleg. Prin primul
se realizează o cerere, prin al doilea o promisiune, deși
verbele a cere și a promite nu sunt prezente în enunț. Se
face, deci, o distincție între: 1. Enunțuri performative
explicite și 2. Enunțuri performative implicite
(primare).

Performativ explicit /implicit

• Conțin un verb care indică performativitatea, numit verb performativ.
• folosit la persoana I sg., indicativ prezent, diateza activă, realizează
concomitent cu enunțarea acțiunea pe care o desemnează. Numai
această formă a verbului are valoare performativă, toate celelalte
forme din paradigmă au valoare descriptivă.
• De ex. A afirma, a ordona, a porunci, a se scuza, a invita, a promite,
a mulțumi, a felicita, a declara, a concedia, a jura, a cere, a
interzice, a implora, a respinge, a sugera, a comanda, a întreba, a
excomunica, a acuza, a admite, a permite.
• Deosebirea performativ – constatativ nu este, însă, consubstanțială cu
deosebirea persoana I – persoana a III-a pentru toate verbele. În cazul
multor verbe, variația de persoană menține natura constatativă a
verbului.

Performativ explicit
• Performativele implicite nu conțin un astfel de verb, el este
subînțeles,
• indică în mod implicit performativitatea, prin alte mărci
lingvistice, cum ar fi:
• Prin modul imperativ: Ajută-mă!
• Prin forma interogativă: A plecat?; reprezintă o întrebare,
adică o cerere de informație, deși verbul performativ
lipsește, el poate fi introdus: Te întreb dacă a plecat.
• Timpul viitor: Vei rămâne aici! - un ordin; Voi veni mâine!
– o promisiune.
• Verb de modalitate: Trebuie să înțelegi!

Mărci performative
• Austin afirmase că enunțurile care descriu lumea sunt constatative, iar cele
care realizează o acțiune sunt performative.
• Realitatea se presupune că există independent de orice enunț, considerând
că realitatea și cuvintele sunt două niveluri independente.
• Relația dintre limbaj și lume este diferită în cazul performativelor și în
cazul constatativelor.
• Pentru constatative, realitatea preexistă și cuvintele nu schimbă nimic din
realitate.
• Pentru performative, o anumită situație din realitate ia naștere în momentul
în care sunt rostite cuvintele.
• DAR....
• 1.Nu știu nimic. <=> Jur că nu știu nimic. – performativ
• 2.Nu știu nimic.- constatativ <=> Afirm că nu știu nimic.
• Totuși, se produce o acțiune, aceea de a afirma.

Performative implicite....
• toate enunțurile sunt produse de indivizi, de aceea chiar enunțurile
constatative nu pot fi obiective - rezultatul unei perspective subiective.
• O persoană poate face o afirmație sau o propunere, poate exprima ceva
despre anumite aspecte ale realității numai din propria sa perspectivă.
• Astfel, forma clasică a enunțurilor performative, și anume Eu + verb
performativ + (propoziție) se dovedește a fi aplicabilă și enunțurilor
constatative, în care verbul performativ este a afirma, a declara.
• Constatativele nu sunt descrieri obiective ale unor stări de fapt. Ele
doar încearcă să descrie realitatea, în speranța că ceea ce se afirmă este
adevărat, corect. Este posibil ca în viitor afirmațiile noastre să fie
înlocuite de altele, de alte adevăruri.
• când descriem o stare de fapt afirmăm ceea ce considerăm a fi
adevărat dintr-o perspectivă inerent subiectivă.

Subiectiv/obiectiv
• Enunțurile constatative se transformă în enunțuri
performative primare (implicite).
• Distincția constatativ / performativ este reconsiderată
ulterior chiar de Austin.

constatativ / performativ ?!
• În aceste condiții, Austin propune o nouă distincție pornind
de la ideea că toate enunțurile pe care le producem au și o
dimensiune constatativă, și una performativă.
• Rostind un anumit enunț, vorbitorul emite anumite
combinații de sunete, organizate sub forma unor secvențe
de structuri morfo-sintactice, care transmit anumite
semnificații lexicale și gramaticale (act locuționar), dar, în
același timp, exprimă o anumită intenție comunicativă (act
ilocuționar) și urmărește realizarea unui anumit efect
asupra interlocutorului (act perlocuționar).

Act de vorbire
• De ex. Deschide fereastra! – act de vorbire
• Componenta locuționară: structura morfo-sintactică a
enunțului și sensul său lingvistic
• Componenta ilocuționară: solicitarea efectuării unei acțiuni
de către interlocutor
• Componenta perlocuționară: efectul asupra interlocutorului.
• Actul locuționar din cadrul oricărui act de vorbire reprezintă
obiectul de studiu al gramaticii și semanticii.
• Actul ilocuționar face obiectul pragmaticii.
• Actul perlocuționar este exterior enunțului propriu-zis, nu
poate fi obiect de studiu al lingvisticii.

Structura AV
• Din punct de vedere pragmatic interesează enunțul ca
mișcare într-un joc de limbaj, deoarece orice enunț este
rostit cu o anumită intenție, urmărind un anumit scop.
• Această intenție a vorbitorului, contextualizată, poartă
numele de forță ilocuționară.
• Forța ilocuționară reprezintă felul în care este considerat,
înțeles un anumit enunț de către participanții la schimbul
verbal, la jocul de limbaj.

De ce vorbim?