ANATOMIE FUNCŢIONALĂ

Corina
PENTRU STUDENTII CIUPILAN
FACULTATII DE FARMACIE Asist. Univ. Dr.

ANUL I

corina.ciupilan@yahoo.com
 CURS 3
Corina
ORGANIZAREA MORFOFUNCŢIONALĂ A CIUPILAN
APARATULUI LOCOMOTOR (I)
Asist. Univ. Dr.
NOŢIUNI GENERALE DESPRE OASE

corina.ciupilan@yahoo.com
 SISTEMUL OSOS

Osteologia este ramura anatomiei care se

ocupă cu studiul oaselor, împreună cu
miologia și artrologia alcatuind aparatul
locomotor.
Oasele sunt organe rezistente şi dure, de
culoare alb-gălbuie,cu forme şi structuri
variabile al caror ansamblu constituie
scheletul. 
 SISTEMUL OSOS

Țesutul osos este adaptat susţinerii si

rezistenţei corpului si segmentelor sale.Este
alcatuit din:
a.substanţa fundamentală cu 2 componente :
- organica(34%), oseina, formata din
glicoproteina in care se depun saruri minerale
si colagen
- minerala (66%), formata din fosfat tricalcic,
carbonat de Ca,Na,Mg
 SISTEMUL OSOS

b.celulele osoase sunt :

- osteoblaste( stadiul tanar) ,
- osteocite( stadiul adult),
- osteoclaste, celule gigante, care distrug şi
limitează formarea ţesutului osos în funcţie
de necesităţile fiziologice şi funcţionale.
SISTEMUL OSOS
 SISTEMUL OSOS

Ţesutul conjunctiv osos (dur) este cel mai rigid

ţesut, iar modul de dispunere a lamelor osoase
individualizează cele două tipuri de structuri
osoase caracteristice scheletului şi anume:
a) ţesutul osos compact prezent în pereţii
diafizelor oaselor lungi (care înconjură canalul
medular situat central cu măduva osoasă) sau la
periferia (epifizelor) oaselor lungi şi a celor
scurte, precum şi în lamelele internă şi externă a
oaselor late.
 SISTEMUL OSOS

Unităţile morfofiziologice ale acestui ţesut

sunt osteoanele (lamele osoase dispuse
concentric în jurul unui canal central numit
canal Havers) sau sistemele haversiene.
Osteoanele sunt unite între ele prin sisteme
lamelare intermediare - sisteme
interhaversiene.
 SISTEMUL OSOS

b) ţesutul osos spongios prezent în epifiză şi în

grosimea oaselor late şi scurte este format
din lamele osoase dispuse dezordonat
(acestea delimitează mici cavităţi numite
areole în care se află măduva osoasă roşie
hematogenă).
 SISTEMUL OSOS

În timpul osteogenezei (formării oaselor)

creşterea în lungime a oaselor lungi se face
prin osificarea spre diafiză a unui cartilaj de
creştere, situat între diafiză şi epifiză.
Creşterea în grosime a tuturor oaselor se
realizează din stratul intern osteogen, a unei
membrane care acoperă la exterior osul,
numită periost.
 SISTEMUL OSOS

Țesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) este

rezistent, dar elastic si cuprinde:- substanţa
fundamentală (condrina) care este impregnată
cu săruri de calciu şi sodiu; -celule cartilaginoase
(condrocite) sferice şi ovoidale, situate în
cavităţi (condroplaste) înconjurate de o reţea
densă de fibre de colagen şi elastice.
Cartilajul nu are vase sanguine, hrănirea lui
realizându-se din vasele unei membrane care-l
înconjoară la exterior (pericondru).
 SISTEMUL OSOS

Există trei tipuri de țesuturi cartilaginos:

 hialin cu fibre foarte fine, iar substanţa
fundamentală cu aspect omogen (situat în
cartilajele laringelui, traheei, bronhiilor)
elastic, în care domină fibrele elastice (din
pavilionul urechii şi epiglota laringelui),
fibros, unde predomină fibrele de colagen
(cartilajele meniscurilor articulare şi a
discurilor intervertebrale).
 SISTEMUL OSOS

SCHELETUL îndeplineşte următoarele roluri: 

susţinerea şi sprijinirea corpului;
formează pârghii, puse în mişcare de către
muşchi striaţi, prin intermediul articulaţiilor;
protejează diferite organe (craniu, cutia toracică,
bazin);
dă forma întregului corp şi a diferitelor sale
segmente.
scheletul determină ţinuta corpului, asigură
mişcările fine şi armonioase, serveşte drept suport
pentru fixarea viscerelor, asigurând activitatea lor
normala, prin articulaţii şi muşchi striaţi.
 SISTEMUL OSOS

Fiecare os este
considerat ca un
organ ce posedă o
anumită poziţie,
structură, inervaţie
şi vascularizatie.
Sistemul osos
îndeplineşte
multiple funcţii atât
mecanice cât şi
biologice.
 OSTEOGENEZA

Procesul de formare a ţesutului osos poarta

numele de osteogeneză. Fenomenul de
osteogeneză, alături de organogeneză, are ca
rezultat formarea osului ca organ. Formarea
fiecărui os are loc datorita osteoblaştilor,
celule tinere care produc substanţa
fundamentală osoasă.
 OSTEOGENEZA

În dezvoltarea oaselor deosebim trei etape:

desmală sau fibroasă, cartilaginoasă şi
osoasă.
Ţesutul osos provine ca origine embrionară
din mezenchim. La început, după etapa
membranoasă, toate oasele, în afară de
oasele bolţii craniene şi clavicule, sunt
formate din ţesut cartilaginos.
 OSTEOGENEZA

 Osteogeneza, atât în membranele

conjunctive, cât şi în piesele cartilaginoase,
începe cu apariţia centrilor de osificare –
conglomerări de osteoblaşti şi vase sangvine.
Centrii de osificare apar după o anumită
topografie şi într-o anumită cronologie. În
funcţie de perioada şi ordinea apariţiei şi în
raport cu distribuirea lor se descriu doua faze
de osificare:
 OSTEOGENEZA

a) faza de osificare primară care apare în prima

jumătate a vietii intrauterine ,la nivelul diafizelor
oaselor, formându-se osul brut, incomplet
diferenţiat - osul primar;
b) faza de osificare secundară, in care predomina
procesele de remaniere şi distrugere (modelarea
osoasă), când apar structuri osoase definitive,
proprii osului adult; se formează în a doua
jumătate a perioadei intrauterine şi la nou-
născuţi,centrii de osificare fiind localizaţi în
epifizele oaselor.
 OSTEOGENEZA

Concomitent cu fazele I si II, osul creşte în

lungime şi grosime, prin activitatea
osteogenetică a cartilajului de conjugare,
respectiv a periostului.
 OSTEOGENEZA

Acest proces este determinat de multipli factori cum

ar fi: chimici, umorali (îndeosebi hormonii hipofizari,
tiroidieni, sexuali, enzimele-fosfataza, vitamine-A,C,D)
mecanici, nervoşi care duc la edificarea unor structuri
specifice, dure, bogate în săruri minerale (îndeosebi de
Ca). Ordinea de apariţie a centrilor de osificare este
ereditară, dar apariţia şi rapiditatea dezvoltării lor
este condiţionată de o serie de factori:- factorul de
rasă (la negri mai timpuriu decât la albi), - factorul
alimentar (concentraţia de săruri minerale şi vitamine)
şi factorul sexual (la fete centrii de osificare apar mai
devreme la 20-21 ani, decât la băieţi la 23-25 de ani).
 ARTROLOGIA

ARTICULAȚIILE sunt zone de joncțiune formate din

totalitatea elementelor care :
- participă la unirea a două sau mai multe oase
adiacente sau la distanță;
- participă la mişcarea unor segmente ale corpului;
- reprezintă sediul mișcărilor dintre piesele
scheletice care vin în contact;
Prin intermediul lor se permite mișcarea fără
frecarea a suprafețelor osoase, distribuția forțelor și
amortizarea presiunilor aplicate la acest nivel.
ARTROLOGIA
 ARTROLOGIA

CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR
Se face după evoluţia embriologică, după elementele
de legătură, după forma extremităţilor osoase şi
după gradul de mobilitate, astfel:
Articulaţiile fixe sunt articulaţiile care se realizează
prin membrane sau ligamente conjunctive: suturile,
întâlnite la oasele craniului, care prezintă
următoarele varietăţi, după forma suprafeţelor
osoase:dinţată, plană, solzoasă; sutura dintre oasele
nazale şi cele craniene şi cartilajele costale.
 ARTROLOGIA

gomfoza se întâlneşte la fiecare articulaţie dintre

rădăcina dintelui şi alveola maxilarului, legătură
realizată printr-un ligament alveolo-dentar. Acest gen
de articulaţie este unică în corp;
sincondroza, este o articulaţie de tranziţie, în care,
chiar dacă legătura dintre oase se face prin ţesut
cartilaginos hialin, nu avem mobilitate la acest nivel.
Sinostozele sunt rezultatul osificării sinfibrozelor sau
a unor sincondroze.
Aceste articulaţii sunt continue, neântrerupte, si nu
prezintă cavitate articulară.
 ARTROLOGIA

Articulaţiile semimobile (amfiartroze) sau

cartilaginoase sunt de două tipuri:
 adevărate, care au suprafeţele articulare cu
cartilaj hialin, ligamente periferice şi
fibrocartilaj intraarticular compact;
 diartro-amfiartroze, prezintă în plus o cavitate
în fibrocartilajele intraarticulare.
 ARTROLOGIA

Ca tip de articulaţie avem: elementele care

articulează vertebrele şi elementele care
articulează oasele tarsiene.
Articulaţii cu mobilitate redusă sunt cu
suprafeţele articulare aproape plane, fără
cavitate articulară.
 ARTROLOGIA

Articulaţiile mobile (diatroze sau sinoviale)

 Articulaţiile mobile sunt: genunchiul,
articulaţia coxo-femurală, articulaţiile
mâinilor, umărul.
 Sunt articulaţii care asigură mobilitatea
oaselor învecinate, una faţă de cealaltă, și
care prezintă cavitate articulară.
 ARTROLOGIA

Diartrozele sunt formate din ţesuturi

cartilaginoase şi din ţesuturi osoase.
Clasificarea diartrozelor se face:
după numărul oaselor : simple şi compuse;
după mişcări : uniaxiale, biaxiale, şi triaxiale;
după forma suprafeţelor osoase articulare :
plană, trohleană , trohoidă (în pivot), condiliană,
elipsoidă, în şa şi sferoidală (enartroză).
 ARTROLOGIA

Diartrozele sunt alcătuite din :

1. Capsula articulară: element fibros, de la
extremitatea osului, căptuşit în interior cu o
membrană sinovială, iar la exterior fixat cu
benzi fibroase rezistente (ligamente) care se
prind pe oase.  Are forma unui manşon,
delimitând în interior cavitatea articulară.
2. Cartilajul articular: ţesut cartilaginos care
acoperă cele două suprafeţe articulare, fiind
continuari ale periostului celor două oase
vecine.
 ARTROLOGIA

3. Membrana sinovială: căptuşeşte interiorul

capsulei articulare;este bogat inervată şi
vascularizată şi secretă lichid sinovial, cu rol
de a înlesni alunecarea celor două suprafeţe
articulare;
4. Meniscul (discul): element care se interpune
între suprafeţele articulare, dacă acestea nu
se potrivesc.
 ARTROLOGIA

Au formă semilunară şi rolul de a micşora cât

mai mult nepotrivirea. Nu toate articulaţiile
mobile au menisc. Cel mai reprezentativ menisc
se află la nivelul genunchiului.
5. Cavitatea articulară: spaţiul virtual din
interiorul articulaţiei, care conţine o peliculă de
lichid sinovial. Mişcările articulare sunt: de
alunecare   şi de rotaţie. Biomecanica
diartrozelor este determinată de muşchii
înseraţi peri-articular şi se realizeaza după un
sistem pe pârgii.
 ARTROLOGIA

ARTICULAŢIILE CORPULUI
Articulaţiile corpului , sub raport topografic, sunt
clasificate în articulaţiile capului, trunchiului şi
membrelor.
Articulaţiile capului sunt reprezentate de suturi la
adult realizate între diferitele oase ale
neurocraniului şi viscerocraniului.
Există însă şi o singură articulaţie mobilă-
articulaţia temporo-mandibulară.
 ARTROLOGIA

Articulaţia dintre coloana vertebrală şi craniu

se realizează complex, pe de o parte între
primele două vertebre cervicale, şi pe de altă
parte între acestea şi condilii occipitalului.
Aceste articulaţii, mobilizate în special de
muşchi dorsali, produc mişcări ale trunchiului
şi capului-de flexie, extensie, înclinare
laterală, rotaţie sau circumducţie.
Articulaţiile membrelor sunt cele mai mobile.
 ARTROLOGIA

Articulaţia scapulo-humerală (cea mai mobilă

din corp). Este întărită mai ales de ligamente
active , reprezentate de tendoanele
muşchilor.La acest nivel se realizează toate
mişcările, la amplitudine maximă. 
Articulaţiile membrului inferior cuprind
articulaţiile centurii pelviene şi articulaţiile
membrului inferior liber.
 ARTROLOGIA

Articulaţia coxo-femurală are o mare

importanţă în statică şi locomoţie, între capul
femural pe de o parte şi cavitatea cotiloidă,
pe de altă parte. Capsula este rezistentă,
dublată de trei ligamente care leagă fiecare
os al coxalului de cele două tuberozităţi, în
partea anterioară şi în plus existând
ligamentul rotund intraarticular.
 ARTROLOGIA

Articulaţia genunchiului este o bicondiliană şi

trohleartroză, cea mai întinsă şi mai complexă
din corp, între cei doi condili femurali pe de o
parte, platoul tibial şi rotula pe de altă parte.
Între suprafeţele articulare ale femurului şi tibiei
există două meniscuri articulare, iar manşonul
capsular este dublat de multiple ligamente,
dintre care mai importante sunt cel rotulian
(anterior) şi ligamentele încrucişate foarte
rezistente (situate median, între condilii femurali
şi platoul tibial).
 ARTROLOGIA

TIPURI DE MIŞCĂRI ÎN ARTICULAŢII

1. flexie - extensie - sunt mişcări de apropiere sau
de îndepărtare a două segmente alăturate; se
realizează în jurul unui ax transversal.
2. abducţie – adducţie - prin abducţie se realizează
îndepărtarea faţă de axul median al corpului, iar
prin adducţie se realizează apropierea faţă de
axul median.
3. rotaţie - mişcare realizată în jurul axului care
trece prin lungul segmentului ce se deplasează;
poate fi externă sau internă, după cum segmentul
se roteşte spre corp sau în afară.
 ARTROLOGIA

4. circumducţie- este mişcarea complexă care

totalizează flexia, extensia, abducţia,
adducţia şi le asociază cu rotaţia.
5. pronaţie-supinaţie – pronaţia este mişcarea
de rotaţie a mâinii, prin care policele se
roteşte medial, palma privind în jos, iar
supinaţia este mişcarea de rotaţie a mâinii
prin care policele se roteşte lateral, palma
privind în faţă.