Cursul 5

DOCTRINELE
ETICE
Doctrinele etice
contractualiste
 Doctrinele etice contractualiste
ANTICHITATEA

• Preocupările Deontologice îşi au sorgintea în Antichitate;

filosofii greci, animaţi de principiile morale ale oamenilor trăind
în comunitate, au căutat regulile şi normele după care ar fi
trebuit să se călăuzească locuitorii „cetăţilor” (statelor n.n.).
• Îndeosebi Socrate, Platon, Aristotel, dar şi Philon din
Alexandria în scrierile lor îşi propuneau deprinderea
habitusului, adică a comportamentelor şi atitudinilor
favorabile unei bune cooperări politice, economice, sociale şi
militare, pentru atingerea fericirii şi prosperităţii.
• Omul care acţionează şi forţa ideilor lui în schimbarea
ordinii economice şi politice au constituit subiectele principale
ale reflecţiilor filosofilor greci.
• Exercitarea corectă a îndatoririlor (deon) ce reveneau
fiecărui cetăţean i-au condus la alcătuirea unor tabele ale
virtuţilor necesare practicantului unei profesii, arte (meşteşug)
sau ocupaţii.
“viaţa cea mai fericită aparţine acelui individ al cărui
suflet se află într-o armonie interioară şi care se
supune justiţiei sufletului” - Platon

• Armonia interioară a individului

dată de faptele bune faţă de ceilalţi
oameni contribuie la justiţia
sufletului, dar, în acelaşi timp, ele
decurg din justiţia sufletului.
• Fericirea individului rezultă din faptul
că el cultivă dreptatea şi armonia
sufletului, după care trebuie să-i
trateze corect pe ceilalţi.
 Platon stabileşte pentru locuitorul cetăţii şi, în
acelaşi timp pentru cetate, patru virtuţi ireductibile,
dar la care se pot reduce toate celelalte

• Înţelepciunea: „buna chibzuinţă înseamnă

ştiinţă; căci se chibzuieşte bine prin ştiinţă şi
nu prin ignoranţă”, dar de toate acestea
dispune doar o mică parte din cetate, şi
anume, „clasa diriguitoare”;
• Vitejia: „vitează este cetatea care printr-o
parte a ei va păstra totdeauna reprezentarea
privitoare la primejdii – care sunt şi cum sunt
ele – reprezentare înscrisă de către legiuitor/
în cugete/ în timpul educaţiei”.
• Cumpătarea: „cumpătarea seamănă, mai mult decât
virtuţile pomenite mai înainte, cu o potrivire de sunete
şi cu o armonie”, de aceea, „cumpătarea este un fel
de lume a bunei rânduieli, o înstăpânire a plăcerilor şi
a poftelor. Se spune, nu prea ştiu cum anume ‘să fii
stăpân pe tine însuţi’ şi alte asemenea vorbe care
indică urmele cumpătării”;
• Dreptatea: „principiul ‚să faci ce este al tău şi să
nu te ocupi cu mai multe’ este dreptatea”, adică
„putinţa fiecăruia din cetate de a nu face decât ceea
ce este al său se întrece şi cu înţelepciunea şi cu
cumpătarea şi cu vitejia în producerea valorii cetăţii”.
Din cercetarea comparativă a celor două aspecte,
cetatea şi individul, „şi ‚frecându-le’ unul de celălalt,
am putea mai degrabă să facem să strălucească
dreptatea, de parcă ar izbucni focul, din două lemne
frecate între ele.
 Platon introduce o tipologie (a
OMULUI) care combină criterii sociale
cu criterii politice (de putere)

OMUL OBIŞNUIT
DOMINAT
DE
RAŢIUNE OMUL FILOZOFIC-REGELE
PROTOTIPUL ETICII CONTRACTUALISTE:
• RESPECTĂ LEGEA
• SE COMPORTĂ DECENT ÎN SOCIETATE

OMUL ARISTOCRATIC • SE TEME DE PEDEPSE

• VALOREA PROPUSĂ-BOGĂŢIA EXCESIVĂ
• OM LIBER, A CĂRUI LIBERTATE
ŞI A CĂRUI VIAŢĂ AU GARANŢII
CONSTITUŢIONALE
• OM CARE ARE DREPTUL
INALIENABIL DE A PARTICIPA
OMUL OLIGARHIC
NEMIJLOCIT LA CONDUCEREA
STATULUI

OMUL DEMOTIC sau DEMOCRATIC

• OM RĂU, ÎŞI ELIMINĂ
DUŞMANII
• SE FOLOSEŞTE DE
• AMESTEC DINTRE BINE ŞI OAMENI ASERVINDU-I
RĂU
OMUL TIRANIC
• AMATOR DE ONORURI
• IUBITOR DE BOGĂŢII
• DOMINAT DE ÎNFLĂCĂRARE
• DOMINAT DE DORINŢA DE A
ÎNVINGE ŞI DE CEA DE GLORIE OMUL TIMARHIC
• LEAGĂ PRIETENII CI CEI RĂI
• Cuvântul oligarchia desemnează puterea celor puţini, dar
care concentrează multă putere economică sau cum spune
Platon, oligarchia desemnează regimul politic unde
„magistraturile ţin de venit, în care cei bogaţi cârmuiesc, iar
săracul nu participă la putere”. Vezi Platon, Opre V (Republica)
(1986), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pg. 355.
• Timarchia prima formă de degenerare a statului perfect, în
consecinţă reflectă caracterele aflate în stat şi mai puţin în
indivizi. Urmând tabelul raselor al lui Hesiod după care oamenii
sunt de aur, de argint, de fier şi de aramă, caracterizate de
inegaliatate şi dezechilibru, Platon conchide: „Apărând vrajba
fiecare fiecare dintre cele două categorii de neamuri trage în
partea sa: cel de fier şi de aramă spre câştiguri, posesia
pământului, a locuinţei, a aurului şi a argintului, pe câtă vreme
neamul de aur împreună cu cel de argint, deoarece nu duc
lipsă de aur şi argint, ci sunt prin fire bogate în aceste
elemente duc sufletele spre virtute şi vechea rânduială. După
ce se luptă şi se opun unii altora, ajung la un compromis,
anume că împărţind pământul şi locuinţele, să le transforme în
proprietate privată şi să-i înrobească pe cei proteguiţi mai
înainte ca prieteni liberi şi producători de hrană să-i
transforme în perieci şi slujitori, ei înşişi urmând să se ocupe
de război şi de paza slujitorilor”. Vezi Platon, Opre V
(Republica) (1986), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, pg. 351.
 La Aristotel căutarea fericirii, a acelei „activităţi a sufletului conformă
cu virtutea desăvârşită”, adică a binelui cel mai înalt, a binelui
suprem, pentru că „binele uman este activitatea sufletului potrivită
cu virtutea, iar dacă există mai multe virtuţi: activitatea potrivită cu
cea mai bună şi mai perfectă virtute”.

• Pentru a-şi împlini scopul, spune Aristotel, oamenii

trebuie să aibă un caracter bun, care să se exprime
în acţiuni bune, iar caracterul bun presupune un set
de virtuţi, dintre acestea pe unele le numeşte
dianoetice sau virtuţi ale intelectului, iar pe
celelalte le numeşte virtuţi etice sau morale.
• Virtuţi intelectuale sunt înţelepciunea, inteligenţa
şi prudenţa, virtuţi morale, dărnicia şi cumpătarea,
„căci dacă vorbim de caracter moral, noi nu spunem
că cineva e înţelept sau inteligent, ci că este blând şi
cumpătat. Lăudăm însă şi habitus-ul înţelepciunii”
• Un Habitus lăudabil se numeşte însă virtute
Oamenii trebuie să cultive virtuţile deoarece acestea
îi conduc la acţiuni practice raţionale.
• Virtutea este, după Aristotel, un habitus al alegerii, care ţine
mijlocul (media) care este determinat de raţiune „şi anume aşa cum
obişnuieşte să-l determine un om inteligent”, cu alte cuvinte,
virtuţile sunt calea de mijloc între insuficienţa de a acţiona
normal şi excesul unei riposte exagerate.
• Virtutea, la Aristotel, are o dublă semnificaţie: pe de-o parte este o
virtute intelectuală (dobândită prin învăţătură şi experienţă), iar
pe de alta, una etică. Acordă un rol extrem de important legilor
(legiuitorii îi fac pe cetăţenii obişnuiţi virtuoşi). Mai mult, Aristotel
spune că „nimic natural nu poate fi schimbat prin deprindere.
Piatra, de exemplu, care din natură se mişcă în jos, nu poate fi
deprinsă să se mişte în sus, chiar dacă am vrea s-o obişnuim
aruncând-o de mii de ori în sus”.
• După părerea lui Aristotel, virtuţile necesare acţiunii practice
sunt: dreptatea, modestia, încrederea, curajul, cinstea, prietenia,
cumpătarea, generozitatea, stăpânirea de sine, mărinimia.
• Sancţiunea morală la antici, redată foarte bine de Platon prin vocea
lui Socrate, era ruşinea: „Nu grămezi de aur, ci un fond mare de
ruşine trebuie să lase cineva copiilor săi”