KINETOTERAPIA ÎN SECHELELE

POSTTRAUMATICE ALE COTULUI

1
CUPRINS

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE………………………………….…….........3
1.1 Introducere……………………………………………..…..3
1.2. Motivaţia alegerii temei.......................................................4
1.3. Ipoteza şi scopul lucrării......................................................4

CAPITOLUL 2. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA COTULUI.....................6

2.1. Scheletul cotului.................................................................6
2.2. Articulaţiile cotului..........................................................9
2.3. Muşchii cotului................................................................14
2.4. Vascularizaţia cotului.....................................................24
2.5. Inervaţia cotului..............................................................26
2.6. Elementele de biomecanică a cotului.............................27

CAPITOLUL 3. TRAUMATISMELE COTULUI...........................................30

3.1. Fracturile cotului.............................................................31
3.1.1. Fracturile extremităţii distale a humerusului....32
3.1.2. Fracturile proximale ale radiusului....................34
3.1.3. Fracturile olecranului..........................................35
3.2 Luxaţiile cotului.................................................................37
3.3 Entorsele cotului................................................................41
3.4 Leziuni vasculo-nervoase...................................................42
3.5 Complicaţii tardive...........................................................45

CAPITOLUL 4. RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ A FRACTURILOR

COTULUI............................................................................48
4.1. Principiile recuperării....................................................48
4.2. Obiectivele kinetoterapiei..............................................48
4.3. Kinetoterapia-tehnici,exerciţii,metode.........................51
4.4. Tehnici complementare..................................................63
4.4.1. Scripetoterapia.........................................63
4.4.2. Electroterapia..........................................63
4.4.3. Masajul.....................................................67
4.4.4. Hidrokinetoterapia..................................69
4.4.5. Ergoterapia...............................................71

CAPITOLUL 5. ORGANIZAREA CERCETARII..........................................73

5.1. Lotul de studiu…………………………………………....73
5.2. Material şi metode………………………………………..76
5.3. Program general de recuperare……………………….....81
5.5. Prezentarea rezultatelor şi interpretarea lor……………99

CAPITOLUL 6. CONCLUZII ŞI PROPUNERI………………………………102

2
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….…103
CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

1.1. INTRODUCERE

În secolul nostru, în urma dezvoltării conceptului despre boală,

kinetoterapia a dobândit un conţinut tot mai perfecţionat, devenind o veritabilă
metodă de tratament, care se adresează astăzi, din ce în ce mai mult,
bolnavilor chiar în stare acută sau subacută.
Kinetoterapia este o ştiinţă interdisciplinară, bazându-se pe cunoştinţe din
ştinţele socio-psiho-pedagogice, pe cele bio-medicale, ca şi pe cele din
educaţie fizică. Este o ştiinţă cu caracter aplicativ bine definit, având un obiect
propriu de studiu: menţinerea şi dezvoltarea unori indicii morfologice şi
funcţionale normale, prin mijloacele specifice la persoane cu deficienţe fizice.
Traunatismele cotului se întâlnesc cu o frecvenţă mare la copii şi
adolescenţi şi sunt de obicei consecinţa unui accident.Frecvenţa lor mare se
explică prin structura cartilaginoasă şi prezenţa la vârstele tinere a nicleilor de
osificare la cele trei oase care formează articulaţia cotului.
Cotul este o articulaţie care dezvoltă cu cea mai mare uşurinţă redori strânse şi
ireductibile. Tocmai aceste complicaţiil-au determinat pe Broca să afirme: ,,
nu vă angajaţi în faţa familiei sau a bolnavului că v-eţi restabili perfect forma
şi funcţia cotului, chiar dacă aţi acordat de la început îngrijirea medicală
copilului sau bolnavului”.
Momentul recuperării are o importanţă deosebită, astfel cu cât
recuperarea este făcută mai repede, cu atât rezultatele obţinute vor fi mai bune

3
şi perioada de discomfort va fi mai scurtă. Programul de recuperare necesită
un efort colectiv al unui grup de specialişti alcătuit din medic ortoped,
kinetoterapeut, asistent.

1.2. MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

Traumatismele cotului constituie un capitol important în patologia

traumatică osteo-articulară datorită suferinţelor imediate şi mai ales, tardive
care apar în evoluţia acestor traumatisme.
Acestă lucrare s-a adresat traumatismelor majore şi în acelaşi timp
grave, adică fracturilor, pentru că ele sunt acela care produc suferinţe mari şi
scăderea capacităţii de muncă. Fracturile se întâlnesc cu o mare frecvenţă la
copii şi adulţi şi sunt consecinţa unei căderi, cotul fiind în extensie sau flexie.
Complicaţiile traumatismelor: osificările periarticulare, redorile, anchilozele
cotului înregistrează un procent destul de ridicat. Aceste complicaţii
beneficiază de o preocupare atentă a kinetoterapeuţilor, pentru alcătuirea unor
programe de recuperare adecvate.

1.3. IPOTEZA ŞI SCOPUL LUCRĂRII

Această lucrare îşi propune demonstrarea eficactăţii programului de

recuperare kinetică asupra celor 14 pacienţi cu traumatisme de cot.
Recuperarea pacienţilor a fost începută, în majoritatea cazurilor imediat după
intervenţia chirurgicală, deoarece obiectivul principal este prevenirea instalării
redorilor.
4
 Programul de kinetoterapie a fost asociat cu alactroterapie, masaj,
fizioterapie, hidrokinetoterapie, dând rezultate bune într-o perioadă mai scurtă
de timp.La alcătuirea programului de recuperare s-a luat în considerare sexul,
vârsta, vechimea afecţiuni, stadiul evolutiv al bolii şi tratamentul efectuat
anterior.

5
CAPITOLUL 2. ANATOMIA ŞI BIOMECANICA COTULUI

Legătura dintre braţ şi antebraţ este realizată de cot. Din punct de

vedere anatomic şi biomecanic, cotul este astfel structurat încât să permită
două tipuri de mişcări: miscările de flexie şi extensie a antebraţului pe braţ şi
mişcările de pronaţie şi supinaţie.

2.1. Scheletul cotului

La alcătuirea cotului participă trei regiuni osoase:

-extremitatea inferioară a humerusului
-extremitatea superioară a cubitusului
-extremitatea superioară a radiusului

Extremitatea inferioară a humerusului sau paleta humerală

Se deosebeşte de cea superioară, prin faptul că este turtită antero-
posterior. Urmărind conturul acestei paletei medio-lateral, găsim o
tuberozitate internă, numită epicondilul medial, pe care se inseră ligamentul
lateral intern al articulaţiei cotului şi muşchii epicondilului medial (muşchii
flexori şi pronatori). Sub epicondilul medial şi în afară se găseşte scripetele
humeral sau trohleea propriu-zisă. Aceasta prezintă, în porţiunea mijlocie, un
jgheab orientat puţin oblic în sus şi înăuntru. Către acest jgheab se înclină cele
două versante (intern şi extern) ale trohleei. Direcţia jgheabului trohleei este
direcţia pe care se realizează flexia şi extensia antebraţului pe braţ, articulaţia
cotului fiind o articulaţie cu conducere osoasă.

6
 În afara trohleei se află o altă tuberozitate rotundă ca o emisferă, numită
capitulul humeral. Între capitul şi trohlee se găseşte şantul condilo-trohlean, cu
aceaşi direcţie ca şi jgheabul trohlean. În afara capitulului se gaseşte o altă
tuberozitate, epicondilul lateral pe care se inseră ligamentul lateral extern al
artuculaţiei cotului şi muşchii epicondilului lateral.
Pe faţa anterioară a paletei humerale, deasupra trohleei, se află o
depresiune numită fosa coronoidă, iar deasupra capitulului o altă depresiune,
numită fosa supracondiliană.
Pe faţa posterioară a paletei humerale se găseşte o nouă depresiune, fosa
olecraniană, în care intră şi se blochează ciocul olecranului în mişcare de
extensie maximă.
Atât trohleea, cât şi capitulul sunt acoperite cu cartilaj articular, cu o
grosime ce variază între 1 şi 1,5 mm.

Extremitatea superioară a cubitusului

Prezintă pentru articulaţie o scobitură semilunară, numită scobitură

trohleară. Această cavitate prezintă în mijloc o creastă orientată dinainte-
înapoi, de la care pleacă două versante. Creasta corespunde exact jgheabului
pe care îl prezintă trohleea humerală.
În partea anterioară a scobiturii trohleare se află apofiza coronoidă, iar
la partea posterioară a acestei cavităţii, o altă tuberozitate, numită olecran.
Apofiza coronoidă şi olecranul iau parte la alcătuirea scobiturii trohleare care
este acoperită în întregime de cartilaj articular. La marginea externă a acestei
cavităţii se află o altă scobitură semilunară, incizura radială, acoperită de

7
asemenea cu cartilaj articular, care ia parte la alcătuirea articulaţiei radio-
cubitale superioare.

Extremitatea superioară a radiusului

Are formă cilindrică şi poartă denumirea de cap radial. Faţa superioară

a capului este scobită, formând o cupă puţin adâncă pentru articularea cu
capitulul humerusului. Conturul capului radial este neted şi formează o
suprafaţă articulară numită circumferinţa articulară, care se articulează cu
incizura radială a cubitusului. Sub ea se află colul radial, iar mai jos pe acesta
este tuberozitatea radială pe care se inseră muşchiul biceps.

Figura 1. Oasele cotului

8
 2.2. Articulaţiile cotului
Este o articulaţie cu alcătuire complexă, la care participă trei oase:
humerusul, radiusul şi cubitusul. Între aceste oase se formează două articulaţii
care sânt cuprinse în aceeaşi capsulă articulară: articulaţia humerocubitală şi
articulaţia humeroradială. A treia articulaţie este articulaţia radiocubitală
superioară.
Articulaţia humerocubitală se realizează între trohleea humerală şi
incizura semilunară a cubitusului; mai participă la formarea articulaţiei foseta
olecraniană şi foseta coronoidă de pe humerus, olecranul şi apofiza coronoidă
a cubitusului.
Articulaţia humeroradială se face între capitulul humeral şi cupuşoara
radială, care sunt şi ele acoperite cu cartilaje articulare.
Articulaţia radiocubitală superioară se realizează între suprafaţa
articulară medială a capului radial şi un inel articular al cubitusului, format din
incizura radială a cubitusului.
Cele trei suprafeţe articulare sunt menţinute în contact de o capsula
articulară şi de ligamente.

Capsula articulară
Aceasta constituie un manşon care uneşte pe de o parte extremitatea
inferioară a humerusului, iar pe de altă parte extremitatea superioară a
cubitusului şi radiusului. Manşonul capsular se inseră anterior pe humerus,
deasupra liniei superioare a foselor supracondiliană şi coronoidă, trece apoi
lateral la limita dintre trohlee şi epicondilul medial, pe faţa posterioară a
paletei humerale trece pe limita superioară a fosei olecraniene şi în continuare,
pe marginea externă a paletei, între epicondilul lateral şi capitul. Pe cubitus,
9
capsula se prinde de jur împrejurul scobiturii trohleare, iar pe radius la 6-7
mm sub capul radiusului. Capsula articulară este formată din capsula fibroasă
(stratul extern) şi din sinovială (stratul intern).

Figura 2. Capsula articulară

Sinoviala, ca o foiţă subţire, înveleşte pe dinăuntru capsula fibroasă,

precum şi porţiunile din paleta humerală aflate în interiorul capsulei, cum

10
sunt: fosa coronoidă şi supracondiliană în faţa şi fosa olecraniană în spate. De
asemenea, ea înveleşte şi gâtul radiusului. La aceste niveluri, sinoviala descrie
trei funduri de sac:
- anterior care corespunde fosetelor coronoidiană şi supracondiliană
- posterior în raport cu partea inferioară a fosei olecraniene
- inferior sau inelar, care înconjoară colul radiusului cuprins între capul
radiusului şi linia de inserţie a capsulei pe colul radiusului
Mai există un fund de sac radiocubital situat sub marginea inferioară a
incizurii radiale, de-a lungul părţii mijlocii a inserţiei cubitale a ligamentului
pătrat.
Sinoviala este comună atât articulaţiei humero-cubito-radială, cât şi
articulaţiei radio-cubitale superioare.

Ligamentele

Articulaţia cotului prezintă 5 ligamente dispuse anterior, posterior,

lateral extern, lateral intern şi inferior (radio-cubital)

1.Ligamentul anterior este relativ subţire, dar foarte rezistent şi

acoperă faţa anterioară a capsulei pe toată întinderea ei.
El se inseră superior deasupra foselor coronoide şi supracondiliene, pe
faţa anterioară a epicondilului medial şi pe partea externă a capitulului. De la
această vastă suprafaţă de inserţie fibrele ligamentului anterior converg spre
interlinia care separă articulaţia radiocubitală superioară, adică spre
extremitatea anterioară a incizurii radiale a cubitusului.

11
 Fibrele mijlocii urmează un traiect vertical, iar cele externe sunt oblice
în jos şi medial. Fibrele interne au o directie oblică în jos şi anterior. În final,
ele se inseră pe partea antero-externă a apofizei coronoide şi în spaţiul inelului
fibros care înconjoară capul radiusului .
Dintre fibrele oblice se disting două mici fascicule ca o bandă şi care se
inseră pe epicondilul medial şi pe epicondil lateral şi se întâlnesc la partea
mijlocie a articulaţiei unde fuzionează.

2.Ligamentul posterior, puţin dezvoltat, este constituit din fibrele

subţiri care se întind de la marginile laterale ale fosei olecraniene la marginile
corespunzătoare ale vârfului şi ciocului olecranului; ele sunt fasciculele
humero olecraniene oblice. Fasciculele humero-humerale merg de la o
margine la alta a fosei olecraniene şi formează deasupra ciocului olecranului
o bandeletă transversală în continuitate în jos cu fasciculele humero-
olecraniene oblice .
Fasciculele humero-olecraniene verticale câteva la număr, se întind din
partea superioară a acestei fosete la vârful olecranului şi se pierd în masa
adipoasă care umple fosa olecranului.

3.Ligamentul lateral intern este format din trei fascicule care merg de
la epicondilul medial la marginea internă a scobiturii trohleare.
Fasciculul anterior se întinde de la parte a antero-inferioară a
epicondilul medial la partea antero-internă a apofizei coronoide.
Fasciculul mijlociu, gros şi larg, se inseră în sus pe marginea inferioară
a epicondilului medial şi în jos pe tuberculul coronoidien al feţei interne a
apofizei coronoide.
12
 Fasciculul posterior, numit ligamentul lui Bardinet, are forma unui
evantai fixat prin vârful său la partea postero-inferioară a epicondilul medial şi
prin baza sa la marginea anterioară a feţei interne a olecranului. Aplicat pe
fasciculele mijlociu şi posterior al ligamentului lateral intern se află un
fascicul ligamentis numit ligamentul lui Cooper care se întinde de la apofiza
coronoidă ca olecran.

4.Ligamentul lateral extern este format din trei fascicule care pleacă de
pe epicondil lateral spre marginea externă a scobiturii trohleare.
Fasciculul anterior se întinde de la partea antero-internă a epicondilului
lateral la extermitatea anterioară a incizurii cubitusului. El coboară mai întâi
oblic în jos şi înainte până la ligamentul inelar pe care se răsfrânge şi se
confundă până la inserţia sa cubitală.
Fasciculul mijlociu se inseră în sus pe marginea inferioară a
epicondilului lateral, în jos pe cubitus imedeat înapoia incizurii radiusului şi
de asemenea pe creasta de bifurcaţie posterioară a marginii externe a acestui
os. El fuzionează în partea inferioară cu ligamentul inelar care este constituit
în plus din fibrele proprii care se întind de la o extremitate la alta a
ligamentului şi din partea inferioară a fascicului anterior şi mijlociu al
ligamentului lateral extern.
Fasciculul posterior, larg şi subţire, este format din fibrele care se întind
de la epicondilul lateral la marginea externă a olecranului.

5.Ligamentul inferior, radio-cubital. Este o îngroşare a capsulei

situată sub articulaţia radiocubitală şi are forma unei lame patrulatere care se

13
întinde de la marginea inferioară a icizurii cubitusului la partea internă a
colului radiusului.

Figura 3. Ligamentele cotului - vedere anterioară

2.3. Muşchii cotului

Articulaţia humero-cubito-radială este pusă în mişcare de muşchii

flexori, extensori şi pronatori, supinatori.
Muşchii flexori sunt:
principali - biceps brahial
- brahial
secundari – epicondilieni
14
 a) Bicepsul brahial: este un muşchi fusiform, puternic, aşezat pe faţa
anterioară a braţului. El este caracterizat prin faptul că, la extremitatea
superioară, este bifurcat, fiecare ramură prezentând un tendon propriu de
lungimi diferite: porţiunea lungă şi porţiunea scurtă a bicepsului.
Originea celor două porţiuni este diferită.
Porţiunea lungă, al carei tendon este rotund, are originea pe partea superioară
a conturului cavităţii glenoide, în teritoriul capsulei articulare. Tendonul
coboară peste capul humeral şi terce prin şantul intertubercular, unde este
învelit într-o teacă sinovială. Porţiunea scurtă, al cărei tendon este lat, are
originea pe vârful apofizei coracoide, de unde coboară pe partea anterioară a
articulaţiei.
Cele două porţiuni se alătură, formând corpul bicepsului brahial, care se
termină printr-un tendon lăţit, a cărei inserţii se face pe tuberozitatea bicipitală
de pe faţa anterioară a radiusului.
Bicepsul brahial este inervat de nervul musculo-cutanat, care provine din
plexul brahial.
Acţiunea principală a bicepsului este flexia antebraţului pe braţ. El mai
determină miscarea de supinaţie a antebraţului şi contribuie la ridicarea
braţului.
b) Brahialul: este un muşchi lat, situat la partea anterioară şi inferioară
a braţului, înapoia bicepsului, dă lărgimea braţului în partea lui inferioară.
Inserţia superioară se face pe buza inferioară a tuberozităţii deltoidiene, pe
feţele laterală şi medială ale humerusului, dedesuptul inserţiei deltoidului,
şi pe cele două septe intermusculare ale braţului, în special pe cel medial.
Fibrele musculare descind, trec înaintea capsulei articulaţiei cotului pe care o

15
parte din ele se inseră şi se termină printr-un tendon pe baza procesului
coronoid al cubitusului.
Vine în raport anterior cu bicepsul, de care este separat prin nervul
musculocutanat; medial cu mănunchiul vasculo-nervos al braţului şi cu
muşchiul rotund pronator; lateral cu muşchii brahioradial şi lungul extensor
radial al carpului. Între brahioradial şi brahial trec nervul radial, arterele
brahială profundă şi recurentă radială; posterior răspunde humerusului şi feţei
anterioare a articulaţiei cotului.
Este cel mai puternic flexor al antebraţului pe braţ şi un tensor al
capsulei articulaţiei cotului.
Este inervat de nervul musculocutanat, mai rar de nervul radial.

c) Muşchii epicondilului lateral (regiunii laterale a antebraţului) sunt

în număr de patru: brahioradialul, lung flexor radial al carpului, scurt extensor
radial al carpului şi supinator.
~ Brahioradialul ( lungul supinator) este cel mai superficial şi cel mai
puternic muşchi al grupului lateral.
Inserţia proximală se face pe marginea laterală a humerusului şi pe
septul intermuscular al braţului. Corpul muscular se continuă cu un tendon ce
se inesră pe baza procesului stiloid al radiusului.
Raporturile principale sunt formate de marginea anterioară. La braţ această
margine formează cu muşchii brahiali şi biceps şanţul bicipital lateral, prin
care trec nervul radial şi artera recurentă radială. La nivelul antebraţului este
în raport cu ramura superficielă a nervului radial şi cu artera radială; muşchiul
brahioradial este aici satelitul arterei radiale.

16
 Muşchiul este un putrenic flexor al antebraţului pe braţ. El devine
supinator numai când antebraţul este în pronaţie forţată şi pronator când
antebraţul este în supinaţie completă.
Inervaţia provine din nervul radial
~ Lung extensor radial al carpului se inseră pe margine laterală a hume-
rusului şi pe septul intermediar lateral al braţului, corpul muscular se continuă
de la jumătatea antebraţului cu un tendon ce coboară prin şanţul cel mai lateral
de pe faţa posteriară a extremităţii distale a radiusului şi se inseră pe baza
celui de-al doilea metacarpian..
Este extensor şi abductor al mâinii, flectează antebraţul pe braţ şi
contribuie la supinaţie.
Este inervat de nervul radial.
~ Scurt extensor radial al carpului este un muşchi mai scurt şi acoperit în
parte de precedentul.
Ia naştere de pe epicondilul humeral lateral şi de pe ligamentul colateral
radial al articulaţiei cotului. Tendonul lui merge paralel cu cel al extensorului
lung, trece prin acelaş şanţ osos al extremităţii distale radiale şi se inseră pe
baza celui de al treilea metacarpian.
Este extensor şi abductor al mâinii.Este inervat de ramura profundă a
nervului radial.
~ Supinator este un muşchi scurt şi gros situate profound faţă de muşchii
precedenţi.
Majoritatea fibrelor îşi au originea pe suprafaţa rugoasă de sub incizura
radială a cubitusului; se mai prind însă şi pe ligamentul collateral radial, pe
ligamentul inelar şi pe epicondilul humeral lateral. Fibrele musculare coboară

17
înconjurând posterior treimea proximală a radiusului, pentru a se insera pe faţa
laterală a acestuia.
Este cel mai puternic şi mai constant supinator al antebraţului şi al
mâinii.
Inervaţia provine din ramura profundă a nervului radial.

Figura 4. Muşchi regiuni anterioare

Muşchii extensori sunt:

18
 Principali - triceps brahial
Secundar - anconeu
- extensorii degetelor

a) Tricepsul brachial este un muşchi voluminos, format din trei porţiuni: o

porţiune lungă şi două scurte.
Capul lung se inseră printr-untebdon pe tubercului infraglenoidal al
scapulei; aderă de capsula articulaţiei umărului şi coboară între cei doi muşchi
rotunzi, pentru a se uni cu celelalte două capete şi a forma capul muşchiului.
Capul lateral se inseră pe septul intermuscular brahial lateral şi pe faţa
posterioară a humerusului, deasupra şanţului nervului radial.
Capul medial se inseră pe septul intermuscular brachial medial şi pe
faţa posterioară a humerusului, situată sub şanţul radiusului.
Cele trei porţiuni merg în jos şi se inseră printr-un tendon comun puternic pe
faţa posterioară şi pe cele două margini ale olecranului.
Muşchiul este extensor al antebraţului, tensor al capsulei articulare,
extensor şi adductor al braţului prin capul lung.
Este inervat de nervul radial.
B) Anconeu este un muşchi mic, triunghiular, situate în regiunea
cotului, care din punct de vedere anatomic şi fiziologic poate fi considerat ca o
porţiune a tricepsului brachial.
Inserţia se face pe partea posteromedială a epicondiluli medial, de unde
fibrele musculare se îndreaptă oblic, distal şi medial, treminându-se pe
suprafaţa triunghiulară de pe trimea proximală a feţei posterioare a
cubitusului.
Muşchiul este un extensor al antebraţului.
19
 Inervaţia provine din nervul radial.

Figura 5. Muşchii regiuni posterioare

C) Extensori al degetelor sunt extensorul degetului mic, extensor al

degtelor şi cubitalul posterior.

20
 ~ extensorul degetelor este muşchiul cel mai lateral din stratul
superficial.
Proximal se inseră pe epicondilul lateral, pe ligamentul colateral radial,
pe fascia antebrahială şi pe despărţitoarele fibroase care îl separă de muşchii
vecini. Corpul muscular se îndreaptă distal şi se înparte în patru fascicule ce se
continuă prin câte un tendon spre degetele II-V. La nivelul articulaţiilor
metacarpofalangiene, fiecare tendon trimite câte o expansiune fibroasă care
aderă la capsula articulară şi se inseră pe falanga proximală; apoi primesc
expansiunile largi ale muşchilor interosoşi ale lombricalilor cu care formează
aponevroza dorsală a dgetelor. Fiecare tendon se înparte în trei ramuri
aponevrotice: cea mediană se fixează pe faţa dorsală a falangei medii; iar
celelalte se unesc şi se prind pe faţa dorsală a falangei distale. Tendoanele
degetelor III-V sunt legate între ele pe faţa dorsală a metacarpienelor prin
punţi fibroase transversale.
Este un extensor al falangei distale pe cea medie, a acesteia pe cea
proximală, a falangei proximale pe metacarp şi a mâinii pe antebraţ. Extensia
falangei proximale este puternică, în timp ce extensia celorlalte falange este
insuficientă, ea fiind completată de interosoşi. Muşchiul este un adductor al
mâinii şi abductor al degetelor.
Inervaţia provine din ramura profundă al radialului.
~ extensor al degetului mic este un muşchi situat medial de extensorul
degetelor şi fuzionat adesea cu acesta.
Inserţia se face pe epicondilul lateral, fascia antebrahială şi pe
despărţitoarele fibroase ale muşchilor vecini. Corpul muscular se continuă cu
un tendon ce trece pe sub retinaculul extensorilor, printr-o culisă specială,
merge de-a lungul celui de-al V-lea metacapian şi se inseră pe ultimele două
21
falange ale degetului mic, fuzionându-se cu tendonul provenit de la extensorul
degetelor.
Este un extensor al degetului mic contribuind şi la extensia mâinii.
Inervaţia este dată de un firişor din ramura profundă a nervului radial.
~ cubital posterior este situat medial de precedentul.
Se inseră proximal pe epicondilul lateral, pe marginea posterioară a
cubitusului şi pe fascia antebrahială. Tendonul lui trece prin şanţul epifizei
distale a cubitusului, între cap şi procesul stiloid şi se inseră pe baza
metacarpianului V.
Muşchiul este un extensor şi adductor al mâinii.
Inervaţia provine din ramura profundă a radialului

Muşchii supinatori: - biceps brahial

- brahioradial

Muşchii pronatori: - rotundul pronator

- pătratul pronator

~ Rotundul pronator este cel mai lateral muşchi al primului plan.

Inserţia se face prin două fascicule: humeral, pe faţa anterioară a
epicondilului medial, cubital, pe faţa medială a procesului coronoid al
cubitusului. După un scurt traiect, cele două fascicule fuzionează dând corpul
muscular, ce se îndreaptă oblic în jos şi lateral şi se fixează partea mijlocie a
feţei laterale a radiusului.

22
 Este un pronator al mâinii, iar prin capul humeral, flexor al antebraţului
pe braţ.
Inervaţia este dată de nervul median.
~ Pătratul pronator este un muşchi care se întinde între porţiunile
distale al cubitusului şi radiusului.
Se inseră pe faţa anterioară a cubitusului, fibrele merg transversal şi se
inseră pe faţa anterioară a radiusului.
Este un pronator al mâinii şi antebraţului, dar poate interveni secundar
şi în mişcarea de supinaţie.
Inervaţia o dă nervul median prin ramura interosoasă.

2.4. VASCULARIZAŢIA COTULUI

23
 Arterele membrului superior: arterele se desprind din arcul aortic, fie
direct prin artera subclaviculară stângă, fie indirect prin trunchiul
brahiocefalic.
Arterele membrului superior sunt alcătuite din: -artera subclaviculară
-artera axilară
-artera brahială
-artera cubitală
-artera radială
La vascularizaţia cotului participă:
-artera brahială (humerală),care continuă artera axilară de la pliul axilar
posterior până la trei laturi de sub plica cotului, unde se bifurcă în cele două
ramuri terminale (artera cubitală şi radială). Artera brahială se situează
superficial pe partea medială a braţului, pentru ca în porţiunea inferioară să
treacă anterior, contractând pe traiectul său raporturi cu o serie de muşchi
(triceps brahial, bicapsul brahial, coracobrahial şi brahial); cu nervul median,
care o încrucişează dinspre lateral înspre medial şi cu nervul ulnar.
Fiind superficial, artera brahială poate fi palpată şi comprimată pe
humerus aproape pe tot traiectul său.
-artera cubitală, este ramura cel mai voluminoasă a arterei brahiale. Artera
recurentă cubitală participă la alcătuirea reţelei articulare a cotului.
-artera radială este mai puţin dezvoltată decât cea cubitală, vine în
continuarea directă a arterei brahiale.

Figura 6. Artetele cotului

24
 Venele membrului superior se înpart în vene superficiale şi în vene
profunde care întovăreşesc arterele. Venele profunde urmează traiectul
arterelor şi alcătuiesc venele lor satelite, purtând denumirea arterei respective.
Limfaticele membrului superior se împart în profunde şi superficiale.
Cele profunde urmează fidel traiectul mănunchilor vasculare şi nervoase
principale, pe când cele superficiale sunt mai mult sau mai puţin solidare
venelor superficiale.

2.5. INERVAŢIA COTULUI

25
 Plexul brahial dă o serie de ramuri ce pot fi împărţite în colaterale şi
ramuri terminale. Colateralele se desprind direct din trunchiurile primare,
inervând mare parte din muşchii centurii spatelui. Ramurile terminale sunt
destinate membrului superior propriu-zis.
Ramurile terminale ale plexului brahial care trec prin regiunea cotului:
-nervul musculo-cutanat
-nervul median
-nervul cubital
-nervul radial
Nervul musculo-cutanat perforează muşchiul coracobrahial, traversează
în diagonală faţa anterioară a braţului, iar la nivelul plicii cotului perforează
fascia brahială.
Nervul median la început se situează lateral de artera brahială, apoi
-intersectând-o dinainte - la plica cotului trece medial de ea.
Nervul cubital trece prin şanţul nervului ulnar, dorsal de epicondilul
medial al humerusului, pătrunde între cele două capete de origine ale
muşchiului flexor ulnar al carpului.
Nervul radial perforează septul intermuscular lateral, ajungând în
regiunea cubitală anterioară unde se divide în două ramuri terminale,
superficială şi profundă. Ramul superficial continuă direcţia nervului lateral
de artera radială, de-a lungul marginii interne a brahioradialului. Ramul
profund îşi croieşte un canal prin muşchiul supinator înconjurând colul
radiusului şi ajungând astfel între muşchii extensori ai antebraţului pe care-l
inervează.
2.6. ELEMENTELE DE BIOMECANICĂ
26
 Conformatia tipică a extremităţilor osoase articulare dirijează mişcările,
de unde şi afirmaţia că direcţia de mişcare la nivelul cotului are o conducere
osoasă.
Articulaţia humero-cubito-radială este o trohleartroză cu un singur grad
de libertate şi permite numai executarea mişcărilor de flexie-extensie.
Flexia şi extensia active au o amplitudine medie normala de 150 0, pe
arcul de cerc 00-1500, dintre care 900 revin extensiei şi 600 flexiei. Flexia
pasivă şi extensia pasivă au o amplitudine medie normală de160 0. Diferenţa
dintre mobilitatea activă şi cea pasivă este, deci, de 100 .
Mişcarea de flexie . Prin mişcarea de flexie, antebraţul se apropie de
braţ. Amplitudinea ei activă normală este de aproximativ 150 0. În faza finală a
mişcări de flexie, mâna nu se orientează spre umăr, ci spre torace, deoarece
axa antebraţului nu se suprapune axei braţului, ci este dirijată faţă de acesta
înăuntru. Explicaţia constă în orientarea oblică în sus şi înăuntru a jgheabului
trohleei humerale.
Când membrul superior acţionează ca un lanţ cinematic deschis, prin
intrarea în contracţie a brahialului anterior şi a bicepsului, antebratul
acţionează ca o pârghie de gradul III, cu forţa la mijloc, punctul de sprijin
fiind reprezentat de articulaţia cotului, iar rezisteţa de greutatea antebraţului .
Mişcarea de flexie este oprită prin pătrunderea ciocului apofizei coronoide în
foseta corăspunzătoare de pe faţa anterioară a paletei humerale, de ţesuturile
moi din plica cotului şi de punerea de sub tensiune a ligamentului posterior al
articulaţiei cotului.
Mişcarea de extensie. Prin mişcarea de extensie, antebraţul se
îndepărtează de braţ, ajungând în ultima faza a mişcării să-l prelungească.
27
Amplitudinea activă de extensie se suprapune celei de flexie şi este tot de
150o. Mişcarea de extensie este limitată de vârful olecranului, care se opreşte
în fundul fosei olecraniene, şi de ligamentul anterior al cotului, care este pus
sub tensiune.
În faza finală a mişcarii de extensie axa longitudinală a antebraţului nu
prelungeşte rectiliniu axa longitudinală a braţului, ci formează între ele un
unghi obtuz de 170o, deschis în afară (valgus fiziologic al cotului ) .Explicaţia
constă tot în orientarea oblică în sus şi înăuntru a jgheabului trohleei
humerale. Prin contracţia muşchilor extensori, antebraţul acţionează ca o
pârghie de gradul I, cu sprijinul ( reprezentat de articulaţia cotului ) situat la
mijloc.
În poziţia stând, mişcarea de flexie a antebraţului pe braţ se realizează
prin contracţia izotonică a muşchilor flexori care îşi iau punct fix pe inserţile
proximale. Mişcarea de extensie nu se realizează prin intrarea în funcţie a
muşchilor extensori ca agonişti, ci datorită forţei gravitaţională. Mişcarea de
extensie este realizată tot de muşchii flexori, care contractându-se izometric,
gradează extensia antebraţului care se extinde sub forţa graviţatională.
În poziţia stând, muşchii extensori realizează extensia numai dacă
braţul este abdus la 90o şi rotat înăuntru, iar antebraţul atârnă în jos. Extensia
anţebratului pe braţ, din această poziţie se face prin învingerea forţei
gravitaţionale.
Când se face îndoirea şi întinderea braţelor, în poziţia stând pe mâini,
muşchii extensori preiau rolul de agonişti atât în mişcarea de extensie, cât şi
în aceea de flexie. Îndoirea braţelor (flectarea coatelor ) în această poziţie o
realizează forţa gravitaţională pe care o gradează muşchii extensori prin

28
contracţia lor izometrică, iar întinderea braţelor (extensia coatelor) o rea-
lizează muşchii extensori prin contracţia lor izotonică.

CAPITOLUL 3. TRAUMATISMELE COTULUI

29
 Articulaţia cotului este o trohleartroză extrem de strânsă, fapt ce se va
repercuta în dificultăţile recâştigării mobilităţii articulare după orice leziune a
cotului. Traumatismele cotului pot determina ca tip de leziuni:
1) Fracturi
2) Luxaţii
3) Entorse
4) Leziuni de nervi şi vase
6) Contuzii, plăgi, scalpuri, arsuri .
Aceste leziuni lasă o largă varietate de sechele, care pot fi sistematizate
astfel :
a) Sechele, mai ales de tip mecanic articular, determinând limitarea, mai
mult sau mai puţin gravă a mişcărilor cotului prin:
-organizare colagenică între planurile de mişcare şi alunecare
-retracţii musculo-tendo-capsulare
-calus vicios
-osteom periarticular (există posibilitatea, deşi mai rară, ca depunerile
calcice să se producă în grosimea capsulei articulare, blocându-se
mişcarea).
-artrită posttraumatică
-cicatrice retractilă
b) Mai puţin frecvent, pot exista deviaţii axiale (cubitus varus şi cubitus
valgus), retracţii ischemice ale flexorilor, cot balant etc.
c) Muşchii efectori ai mişcărilor cotului pot rămâne deficitari prin:
-atrofia de imobilizare
-ruptura tendinomusculară
30
 -miozitele calcare.
d) Ischemia structurilor antebraţului, ce duce la retracţie Volkmann sau
necroze.
e) Sechele la distanţă: redoarea umărului, a pumnului,
algoneurodistrofia mâinii.

3.1. FRACTURILE COTULUI

Fracturile sunt traumatisme ale aparatului locomotor cu producerea de

leziuni osoase şi/sau periostale. Pot fi provocate de traumatisme, dar şi din
cauze patologice – osteoporoză, neoplasme, maladia Lobstein – care dau
fragilitate osului.
Fracturile necesită imobilizări în aparat gipsat, atele sau intervenţii
chirurgicale, pentru fixarea fragmentelor osoase. Durata de imobilizare
depinde de vârsta şi starea bolnavului, de tipul de fractură, de grosimea osului
fracturat şi de deplasarea lui.
Perturbarea circulaţiei, de obicei a celei de întoarcere, lipsită de
contracţiile muşchiului imobilizat, se manifestă prin edeme, tulburări cutanate
şi uneori cianoză. Muşchii se atrofiază, oasele suferă procesul de osteoporoză.
Fracturile cotului se întîlnesc cu o frecvenţă mare la copii şi sunt
consecinţa unei căderi, cotul fiind în extensie sau flexie. Frecvenţa lor mare se
explică prin structura cartilaginoasă şi prezenţa nucleilor de osificare la cele
trei oase care formează articulaţia cotului.
Clasificarea fracturilor cotului:
• Fracturile extremităţii distale a humerusului
• Fracturile extremităţii proximale a radiusului
31
 • Fracturile olecranului

3.1.1 Fracturile extremităţii distale a humerusului

1. Fractura supracondiliană a humerusului

2. Fractura epicondilului latral
3. Fractura epicondilului medial

1. Fractura supracondiliană de humerus

Fractura supracondiliană are la copil un traiect transversal descris
iniţial de Malgaigne şi este fractura cea mai des întâlnită. Paleta humerală
prezintă deasupra trohleii, în dreptul fosetelor olecraniană şi coronoidă, un
veritabil punct slab, vulnerabil la orice traumatism al cotului.
Traiectul de fractură este transversal şi trece deasupra bazei condililor
humerali traversând ambele fosete, este sinuos şi descrie o curbură cu
concavitatea în sus, trecând în plină metafiză. Deplasarea este în sens antero-
posterior, dar şi lateral intern sau extern.
Leziunile periostului sunt prezente şi anterior, unde acesta este rupt de
către fragmentul diafizar şi rămîne aderent la epifiză, dar posterior el este
decolat pe o înălţime de până la 6 cm.
La copii mai mari şi la adolescenţi, fracturile supracondiliene prin
hiperextensie şi flexie au un traiect oblic de sus în jos şi dinapoi-înainte în
primul caz şi invers în cel de-al doilea.
Fracturile prin flexie se observă mai ales la adulţi, fragmentul inferior
se aşează înaintea fragmentului diafizar şi formează un unghi deschis înainte.

32
Vârful fragmentului diafizar formează o ieşitură deasupra olecranului şi poate
perfora părţile moi.
Fracturile prin hiperextensie au fragmentul proximal deplasat înainte,
iar cel distal suferă o triplă deplasare.

2 .Fractura epicondilului lateral

Fractura epicondilului extern apare frecvent la copii cu vârsta între 4 şi

15 ani. Traiectul de fractură este oblic în jos şi înăuntru şi merge de la
humerus puţin deasupra epicondilului până la gâtul trohleii.
Fragmentul detaşat cuprinde epicondilul, capitulul şi jumătatea externă
a trohleii şi se deplasează înapoi şi sus, putând suferi şi o mişcare de rotaţie pe
axul său vertical sau antero-posterior. Există trei grade de fracturi, după
importanţa deplasării (JUDET).
Gradul I - Fractură cu minimă deplasare sau fără deplasare. Masivul
extern al paletei humerale prezintă două linii clare în jos şi în afară,
suprapuse şi convergente spre axa regiunii.
Gradul II - Fractură cu deplasare în lateral. Accesoriu poate exista o
deplasare în sus de-a lungul marginii externe a diafizei humerale; deplasarea
se poate face şi în jos, fragmentul ajungând în faţa interliniului articular sau
chiar privind spre capul radiusului. Mai frecvent, deplasarea se face anterior
sau posterior.
Gradul III - Caracteristica acestei fracturi cu deplasare este bascularea
fragmentului pe el însuşi, în aşa fel încât el priveşte în sus şi tinde să devină
orizontal, bascularea în lateral fiind de 900.

33
 3. Fractura epicondilului medial

A fost descrisă în 1818 de GRANGER şi se situează pe locul 3 în

clasamentul fracturilor cotului la copil. Trebuie subliniat faptul că există la
adulţi cazuri în care epicondilul medial rămâne nesudată la diafiză. Există
decolare pură epifizară a epicondilului medial, cu deplasare minimă sau cu
mare deplasare infero-medială şi cu rotaţia fragmentului.
Deplasarea fragmentului poate fi şi în sens transversal fie înainte, în
contact cu faţa internă a coronoidei, fie înapoi pe interlinia articulară sau
chiar pe olecran.
Când însoţeşte o luxaţie a cotului înapoi, fragmentul epicondilului
medial smuls se întrerupe între trohlee şi apofiza coronoidă, ea constituind în
acest caz un obstacol în reducerea luxaţiei.
Mouchet a descris asocierea fracturii epicondilului medial la o fractură
supracondiliană incompletă, fractură a condilului lateral sau o fractură a
colului radiusului.
La adult, traiectul fracturii se află când la baza ei, când în plină diafiză
detaşând un fragment mai mare decât epicondilului medial.

3.1.2 Fracturile extremităţile proximale a radiusului

Sunt clasificate în:
1. Fracturile ale capului radiusului
2. Fracturile ale colului radiusului

34
 1.Fracturile capului radiusului se întâlnesc mai ales la adulţi, în
special la bărbaţi. Aceste fracturi sunt prin excelenţă intraarticulare şi pot fi
incomplete.
Traiectul de fractură este oblic de sus în jos, înainte antero-posterior şi
delimitează 1-3 fragmente. Fragmentul unic se deplasează în jos realizând o
treaptă sau lateral. Mai rar, deplasarea se face medial. La copii se pot întâlni
fracturi mixte ale capului şi colului sau asociate cu luxaţii, fracturi ale apofizei
coronoide, olecranului, epicondilului lateral al humerusului şi ale
epicondilului medial.
2. Fracturile colului radiusului pot fi complete şi incomplete. Cele
incomplete sunt simple fisuri transversale sau puţin oblice. Fractura completă
are un traiect transversal oblic şi este situat sub cartilajul epifizar. Fragmentul
detaşat cuprinde în totalitate capul radiusului.
Traiectul de fractură este puţin în jos şi în afară detaşând un colţ osos
antero-extern, înăuntru aflându-se cartilajul decolat. Cel mai frecvent, capul se
deplasează în afară şi înainte, dar angrenat cu diafiza care este trasă de
muşchiul biceps brahial în sus şi înainte, sau înapoi şi înafară.
Adesea, fractura colului radiusului este asociată la fractura condilului
extern, olecranului, apofizei coronoide sau luxaţiilor posterioare ale cotului.
Decolarea epifizară pură este excepţională.

3.1.3 Fracturile olecranului

Fracturile olecranului sunt fracturile adultului, la copii existând sub

formă de fisură sau, cel mult, fractură fără deplasare. Are în general, un
traiect oblic latero-medial şi de sus în jos, sau un traiect transversal.
35
 Fracturile complete ale olecranului sunt:
1. Fracturi ale porţiunii mijlocii
2. Fracturi ale bazei
3. Fracturi ale vârfului

1. Fracturile porţiunii mijlocii a olecranului au, de obicei, un traiect transvers

sau un traiect puţin oblic în jos şi posterior, medial sau lateral. Uneori,
traiectele sunt multiple şi determină o fractură cominutivă.

2. Fracturile bazei, zise şi fracturi în “V”, detaşează cu totalitatea olecranului

un fragment conic cu vârful inferior. Traiectul de fractură pleacă de la partea
inferioară a marii cavităţi sigmoide şi merge oblic în jos.

3. Fracturile vârfului sunt fracturi extraarticulare, al căror traiect oblic

postero-inferior detaşează un fragment care corespunde faţetei de inserţie a
muşchiului triceps brahial. Aceste fracturi sunt rare la adult şi se observă
adesea la tineri sub forma de decolări epifizare fie pure, fie antrenând o mică
lamelă osoasă din diafiză.

●Tratamentul fracturilor
Tratamentul fracturilor se face prin reducere ortopedică şi imobilizare
în aparat gipsat sau prin osteosinteză chirurgicală. În cazul fracturilor de cot
tratate prin reducere şi imobilizare în aparat gipsat, reeducarea începe imedeat
după consolidarea fracturii şi scoaterea gipsului. Durata de imobilizare în
cazul fracturii cotului este foarte variabilă, mergând de la două săptămâni
până la două luni. Recuperarea durează însă, de obicei, mai mult de două luni,
36
deşi progresele care se fac peste acest interval sunt foarte lente şi
neânsemnate.
În ceea ce priveşte sechelele posttraumatice, aforismul vechi ,,nimic nu
este mai mult suspectabil de a se înţepeni decât un cot traumatizat” se aplică la
fracturi mai mult decât în orice alt tip lezional.
Există şi în sechelele postfracturi ale cotului cu interesare articulară,
câteva caracteristici care merită a fi subliniate. Reacţia inflamatoare articulară
dictează continuu atitudinea recuperatorului. Principiul ,,articulatia inflamată
trebuie menajată” este probabil cel mai valabil în cazul cotului. Se utilizează
toate mijloacele antiinflamatorii la îndemână:
-medicaţie antiinflamatorie şi antalgică
-comprese cu gheaţă şi substanţe resorbtive
-ionizări cu calciu, diadinamici, curenţi de medie frecvenţă, ultrasunete,
Rx-terapie sau diapulse
-masajul va evita cotul, dar este indicat pe regiunile mâinii,
antebraţului, braţului şi umărului.
-kinetoterapie

3.2. LUXAŢIILE COTULUI

Luxaţiile sunt leziuni provocate prin dislocare, pierderea contactului

fiziologic al suprafeţelor osoase ale unei articulaţii şi ruperi ale sistemului
capsulo-ligamentar. Fiind însoţite şi de ruperi ale vaselor sanguine, articulaţia
se deteriorează, ducând la redori mari şi chiar la anchiloză fibroasă.

37
 Se întâlnesc la adolescenţi şi la adulţi destul de frecvent. Leziunile care
se produc se adresează atât sinovialei şi capsulei fibroase, cât şi ligamentelor
şi tendoanelor.
Pierderea contactului între suprafeţele articulare ale oaselor cotului
poate fi parţială sau totală şi datorită deplasării oaselor se produc rupturi ale
sinovialei, ligamentelor colaterale, ligamentului inelar, ligamentului pătrat
Denuce şi ale capsulei care este sfâşiată şi decolată de pe oase. Ele constituie
un obstacol în reducerea luxaţiei.
Datorită structurii anatomice a cotului, se descriu:
-luxaţii propriu-zise ale cotului (deplasarea antebraţului, ambelor
oase în raport cu humerusul);
-luxaţii ale radiusului sau cubitalului izolate faţă de humerus sau
luxaţii divergente între ele ale epifizelor proximale ale celor două
oase ale antebraţului.
A) Luxaţiile propriu-zise ale cotului
Se clasifică în : ►luxaţii recente : -anterioare
-posterioare
-laterale
►luxaţii recidivante
►luxaţii vechi
Luxaţiile pot fi simple sau luxaţii-fracturi când se asociază smulgeri
osoase sau chiar fracturi mai importante.
Luxaţia anterioară: În luxaţia anterioară incompletă se observă o
deplasare a vârfului olecranului care este în contact cu punctul cel mai distal
al trohleii. În luxaţia anterioară completă, faţa posterioară a olecranului se află
situată în dreptul fosetei coronoidiene sau supracondiliene.
38
 Luxaţia anterioară pură a cotului, deci fără fractură, este foarte rară.
Luxaţia posterioară este cea mai frecventă, ambele oase ale
antebraţului deplasându-se înapoia paletei humerale şi în sus. Ciocul apofizei
coronoide se află în foseta olecraniană, iar capul radiusului înapoia condilului.
În varietatea postero-laterală sau postero-medială, deplasarea oaselor
antebraţului se face cu păstrarea sau nu a contactului cu paletă humerală.
Ligamentele colaterale sunt rupte în afară de ligamentul inelar iar
muşchiul brahial anterior este rupt parţial la fel ca şi periostul.
Luxaţia laterală este destul de frecventă. Cotul, în flexie şi în pronaţie,
apare lărgit. Luxaţia este de obicei externă, mai rar internă. Fracturile asociate
privesc capul radialului, epicondilul lateral sau epicondilul medial.

B) Luxaţia radio-cubitală
De obicei, se luxează capul radial, în două circumstanţe :
1. În cazul fracturii diafizei cubitale (fractura Monteggia), când capul
radial se deplasează anterior sau posterior.
2. Luxaţia izolată - la copii.
Luxaţia radio-cubitală anterioară, la nivelul cotului, rupe ligamentul
inelar, ligamentul pătrat şi partea proximală a membranei interosoase.
Luxaţia posterioară rupe doar ligamentul inelar. Durerea şi tumefierea
cotului sunt prezente (dar necaracteristice). În şanţul bicipital extern, se
palpează capul radialului. Supinaţia este foarte dureroasă şi limitată.
Diagnosticul acestor luxaţii nu este uşor, motiv pentru care procentul de
luxaţii cubito-humerale superioare vechi este mare, necesitând intervenţie
chirurgicală.

39
 ●Tratamentul luxaţiilor
Tratamentul ortopedic al luxaţiei de cot, respectiv reducerea dezaxării,
trebuie executat cât mai precoce şi, bineînţeles, numai de către specialişti.
Imobilizarea după redresare este obligatorie, chiar în luxaţiile stabile. Cele 2-3
săptămâni de imobilizare în atelă, cu cotul la 900, vor permite cicatrizarea
capsulo-ligamentară, evită formarea osteomului, diminuează fenomenele
neuro-vegetative.
În cazul asocierii unei fracturi, atitudinea ortopedică sau ortopedico-
chirurgicală va fi dictată de tipul şi gravitatea acestei fracturi. Şi luxaţiile
recidivante, ca şi cele vechi neglijate, beneficiază tot de tratament ortopedico-
chirurgical.
Medicul ortoped va supraveghea apariţia unor posibile complicaţii
precoce:
a) complicaţii vasculare - absenţa pulsului radial denotă implicarea
arterei humerale (de obicei a trunchiului sau la nivelul bifurcării) şi trebuie
intervenit chirurgical.
Pericolul apariţiei unui sindrom Volkmann trebuie avut mereu în
vedere; bolnavul va fi urmărit îndeaproape pentru a se putea interveni la timp.
b) complicaţiile nervoase - respectiv contuzia sau întinderea unuia din
cei trei nervi (mai frecvent cubital), realizează fenomene de neuropraxie. Nu
este necesară intervenţia chirurgicală în aceste cazuri. Terapia parezei
constituie, evident, obiectiv de primă importanţă în programul recuperator
ulterior. În cazul mult mai rar al rupturii nervului (de obicei, când se asociază
cu fracturi), explorarea chirurgicală sau sutura nervoasă este necesară.

40
 3.3. ENTORSELE COTULUI
Entorsele sunt leziuni ale sistemului capsulo-ligamentar, produse prin
mişcări greşite. Se manifestă prin durere, edem, hematom şi impotenţă
funcţională.
Entorsa cotului se produce la sportivi, în special în tenis şi în scrimă.
Uneori este însoţită de smulgeri ale ligamentelor de pe trohlee sau epicondili.
Deşi foarte rar diagnosticate ca atare, entorsele sunt destul de frecvente, mai
ales în patologia copilului şi adultului tânăr. De multe ori sunt frecvente în
categoria ,,contuziilor”, nediagnosticându-se ruptura ligamentară. Sunt luate
în considerare, mai ales când se asociază cu luxaţia sau fractura, tratamentul
fiind însă dictat de prezenţa acestora. Diagnosticul de entorsă pură a cotului
nu este uşor de stabilit. Semnele clinice – durere, tumefiere moderată locală,
instabilitate uşoară laterală - nu sunt neapărat patognomonice.
Artrografia, dacă s-ar face, ar arăta penetrarea substanţei de contrast în părţile
moi, semne ale ruperii capsulare (în entorsele de gradele III şi IV).
Radiografia simplă, prin lipsa orcăror semne de fractură, poate ridica
suspiciunea de entorsă.
De obicei, se întinde şi se rupe ligamentul colateral intern, ceea ce
accentuează valgul cotului. Mult mai rară este ruptura ligamentului extern.

● Tratamentul entorselor
Entorsele de gradele I şi II necesită doar un tratament conservator local:
-evitarea efortului fizic (uneori este necesară o imobilizare în atelă cu
eşarfă );
-comprese cu gheaţă sau masaj cu gheaţă.

41
 -medicaţia antiinflamatorie şi antalgică generală şi locală (infiltraţii cu
hidrocortizon şi xilină, ca şi unguentele revulsive şi antiinflamatorii);
-curenţi diadinamici;
-Röentgenterapie;
-ultrasunete;
Entorsele de gradele III şi IV necesită imobilizare gipsată 2-4
săptămâni. Uneori, este necesară intervenţia chirurgicală pentru sutura
capsulo-ligamen-tară, care asigură o mai bună stabilitate articulară ulterioară.

3.4. LEZIUNI VASCULO-NERVOASE

Leziunile vasculo-nervoase sunt considerate a fi complicaţiile imediate

ale traumatismelor cotului.
Se consideră că leziunile nervilor au un rol important în patogenia
tulburărilor descrise sub numele de sindrom Volkmann.
Acestea se pot întâlni şi în stare izolată, cei mai interesanţi fiind nervul
median şi radial, lezarea lor datorându-se fie fragmentului inferior deplasat
din paleta humerală, sau chiar în urma unei luxaţii. Un nerv poate suferi o
contuzie, înţepare, secţiune, sfâşiere sau elongaţie. De aici, reiese importanţa
de a se decela de la început, înainte de orice manevră terapeutică, tulburările
senzitive şi motorii.

Leziunile nervului cubital se produce în fracturile supracondiliene

prin flexie, datorită fragmentului inferior care se deplasează în sus şi înainte,
nervul cubital ducându-se pe fragmentul superior care, datorită asperităţiilor
42
osoase, îl sfâşie. De asemenea, reducerea ortopedică poate să-l încarcereze în
focar şi deci să-l comprime. Şi mai poate fi lezat în fractura epitrohleei cu
deplasare, iar la copii în luxaţia cotului.
Paralizia nervului cubital se caracterizează prin paralizia muşchilor
interosoşi care flectează prima falangă pe metacarp şi extind celelalte două
falange pe primele. Din cauza asocierii paraliziei lombricalilor IV şi V,
adducţia auricularului este imposibilă. De asemenea, flexia falangelor distale
ale degetelor IV şi V nu este posibilă; flexia falangelor II şi I persistă
deoarece muşchiul flexor superficial este inervat de nervul median. Ultimele
degete prezintă un aspect numit ,,gheară cubitală” caracterizat prin extensia
falangelor bazale şi flexia ultimelor 2 falange.
Leziunile nervilor radial şi median se produc mai ales în fracturile
supracondiliene prin hiperextensie, când datorită unei deplasări înainte a
fragmentului superior al humerusului nervii pot fi elongaţi, sfâşiaţi, secţionaţi
sau contuzionaţi. Aceste leziuni sunt mult mai grave decât cele ale nervului
cubital.
Din nervul radial poate fi lezat atât ramul superficial cât şi cel profund.
Ramul profund este ameninţat mai ales la nivelul colului radiusului adică
acolo unde el descrie o spirală. Prin lezarea acestui ram profund se instalează
paralizia disociată a radialului.
Paralizia nervului radial secundară lezării lui este în primul rând o
paralizie a extensiei mâinii: a mâinii pe antebraţ şi a degetelor la nivelul
primei falange – muşchiul extensor comun al degetelor şi extensor propriu al
indexului şi al auricularului.
Atitudinea caracteristică este următoarea: ,,mâna căzută” cu degetele în
flexie uşoară, iar policele este în adducţie şi semiflexie.
43
 Leziunile nervului median sunt mult mai puţin frecvente decât cele ale
radialului datorită protecţiei musculare diferite. Pentru ca nervul median să fie
atins de fragmentul diafizar este necesar ca acesta să perforeze grosimea
muşchiului brahial anterior care în partea internă este mult mai voluminos.
În paralizia nervului median:
-pronaţia nu se poate face sau este redusă ca amplitudine;
-flexia mâinii se execută greu
-flexia indexului şi mediusului la nivelul primei articulaţii
interfalangiene şi a celei de-a doua este imposibilă.
Paralizia nervului cubital se caracterizează prin paralizia muşchilor
interosoşi. Ultimele două degete prezintă un aspect numit ,,gheara cubitală”
caracterizat prin extensia falangelor bazale şi flexia ultimelor 2 falange.
Tratamentul în cazul secţionării sau sfâşierii unui nerv, este cel
chirurgical.
Traumatismul acut al vaselor humerale constituie un pericol imediat
care duce la tulburări funcţionale, uneori foarte grave, ale mâinii şi
antebraţului. Leziunea arterială produsă de luxaţia cotului sau fractura paletei
humerale este gravă deoarece circulaţia colaterală e deseori implicată
concomitent.
Semnele de leziune arterială, contuzie sau comprimare duc la deficit
circulator, apar treptat în orele imediat următoare fracturii, chiar dacă fractura
a fost tratată corect de la început; apariţia şi nedepistarea lor poate duce într-
un interval de 2-7 ore la leziuni ireversibile în muşchii antebraţului.
Tratamentul leziunilor vasculare: când insuficienţa vasculară apare
după un traumatism al cotului, tratamentul aplicat trebuie să fie de urgenţă.

44
Fiecare fractură la nivelul cotului trebuie suspectată de a fi asociată şi cu
leziune vasculară.

3.5. COMPLICAŢII TARDIVE

Osteoamele musculare sau hematoamele osifiante sunt producţii

paraplasmatice formate dintr-un ţesut osos adevărat, aderent sau nu de
schelet. În general, osteoamele cotului se produc în urma luxaţiilor reduse dar
şi luxaţiile însoţite de fracturi dau un procent şi mai ridicat de miozită
osifiantă.

Calus vicios - datorită decolărilor periostice întinse, nai ales la cei

tineri, se pot produce de multe ori calusuri exuberante care deformează
extremitatea inferioară a humerusului. Aceste calusuri prin umplerea fosetelor
olecraniană şi coronoidă determină o limitare a mişcărilor articulaţiei cotului.
Calusurile vicioase sunt produse de fracturile supracondiliene, fracturile în
,,T”, ,,Y” şi fracturile cominutive ale paletei humerale, precum şi de fracturile
epicondilului extern sau condilului intern, care au fost reduse insuficient sau
nu au fost reduse.

Cotul varus sau valgus - aceste deficienţe sunt dobândite mai ales în
urma unei reduceri insuficiente a focarului de fractură. Ele rămân
imperceptibile când cotul este în flexie şi se evidenţiază mai ales când
extensia este posibilă. Schematic există trei tipuri de fractură care produc
diformitatea de cot varus sau valgus: fractura epicondilului extern, fractura
epicondilului intern şi fractura supracondiliană.

45
 Pseudoartroza este o complicaţie gravă, la fel ca şi calusul vicios. Din
fericire, ea este mai rară şi se întâlneşte la nivelul epicondilului extern sau
după fracturile diacondiliene sau cominutive supracondiliene.

Sindromul Volkmann sau contractura ischemică este complicaţia cea

mai gravă a traumatismelor cotului şi, în special, a fracturilor supracondiliene
la copil şi adolescent. Starea pacientului este adesea aşa de gravă încât
echivalează uneori cu pierderea membrului sau a segmentelor distale ale
acestuia. Lezinile întâlnite în sindromul Volkmann se adresează atât
muşchilor,cât şi vaselor şi nervilor; este caracterizat de retracţia muşchilor din
loja anterioară a antebraţului, datorată ischemiei acute locale ce determină
apariţia unui proces fibro-conjunctiv care se dezvoltă progresiv în masa
musculară antebrahială.
Cauze:-fractura epifizei distale a humerusului
-fractura oaselor antebraţului
-contuzia cotului (asociată cu hematom)
-contuzia sau ruperea arterei humerale
-strivirea antebraţului
-spasm arterial prelungit, iatrogen, determinat de injectarea unei
substanţe iritante pentru endoteliul arterial
Semne clinice: sindromul Volkmann evoluează în două faze clinice;
deosebit de importantă pentru prognosticul persoanei în cauză, este
recunoaşterea sa de la instalarea primelor simptome.
I. faza acută corespunde primelor 24-48 de ore şi este etapa în care se
instalează ischemia; de obicei, persoana în cauză prezintă un aparat
gipsat care a fost instalat cu câteva ore (sau chiar cu o zi) înainte şi

46
 acuză dureri puternice, continue, la nivelul cotului, care iradiază atât
distal cât şi proximal.
-apar tulburări de circulaţie arterială şi venoasă:
-edem la nivelul mâinii şi degetelor
-pulsul la artera radială este absent/slab
-bolnavul acuză senzaţii parestezice (furnicături, înţepături) sau chiar
anestezie la nivelul segmentului ischemiat;
-semnul patognomonic este durerea provocată în antebraţ la extensia
pasivă şi activă a degetelor.
II. faza de contractură ischemică constă în instalarea propriu-zisă a
retracţiei musculare datorită procesului fibro-conjunctiv care se realizează în
ţesutul ischemiat şi necrozat; de obicei, acordarea tratamentului corespunzător
în această fază este tardiv pentru a fi realizată o recuperare rapidă şi integrală,
deoarece tulburările instalate în această fază sunt ireversibile.

47
CAPITOLUL 4. RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ A
FRACTURILOR COTULUI

4.1. PRINCIPII DE RECUPERARE

Pentru ca asistenţa kinetică să fie eficientă, pacientul trebuie să respecte o

serie de principii.Acestea sunt subordonate principiului de bază, valabil
orcărei forme de terapie conservatoare sau radicale; este vorba despre
principiul lui Hipocrate: ”În primul rând să nu faci rău”.

1. Stabilirea precoce a diagnosticului este competenţa medicului

specialist.În privinţa tratamentului kinetic, însă, intervenţia sa se va limita la
precizarea obiectivelor recuperării, urmând ca programul propriu-zis să fie
întocmit de kinetoterapeut.
2. Precocitatea instituirii tratamentului este un principiu care derivă din
promptitudinea stabilirii diagnosticului.
3. Progresivitatea sau dozarea şi gradarea efortului este obligatorie şi
deimportanţă hotărâtoare ăn actul recuperator. Se realizează în concordanţă cu
toleranţa la efort a pacientului.
4. Individualizarea tratamentului are o deosebită importanţă, deoarece
ca şi în medicină, tratăm bolnavi nu boli.
5. Asocierea cu alte mijloace terapeutice optimizează eficienţa
mijloacelor folosite, confirmând tendinţa modernă de aplicare a unei terapii
complexe.

48
 6. Continuarea tratamentului până la recuperarea integrală este un
principiu greu de înţeles pentru mulţi pacienţi, care se consideră recuperaţi în
momentul constatării vindecării somatice.
7. Principiul conştientizării presupune înţelegerea de către pacient a
efectelor induse de mijloacele utilizate şi a raţiunii pentru care se aplică într-o
anumită succesiune.
8. Principiul motvaţiei presupune găsirea modalităţilor de a-l determina
pe pacient să vină cu încredere la tratament.

4.2. OBIECTIVE DE RECUPERARE

1. RECUPERAREA PRECOCE

Indiferent dacă leziunea traumatică a cotului a necesitat intervenţie

ortopedică sau chirurgicală, după care cotul a fost imobilizat – aparat gipsat,
extensie continuă, atelă gipsată - se va începe aplicarea unor procedee fizicale
terapeutice şi de recuperare, vizând următoarele obiective:

A) Troficitatea ţesuturilor.

-aplicarea undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă pulsate, pentru

grăbirea consolidării fracturii, cicatrizării plăgilor, pentru creşterea circulaţiei
şi resorbţia hematoamelor, pentru suprimarea contracturilor musculare.

-masajul mâinii şi antebraţului pentru stimularea circulaţiei de întoarcere,

pentru îndepărtarea edemului.

49
-poziţionarea membrului superior, evitându-se declivitatea prelungită, cu scop
circulator, antiedem.

B) Menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate: în general,

contenţia cotului lasă libere: umărul, pumnul, degetele, care vor fi mobilizate
pasiv, pasiv-activ şi activ. În acest fel, vor fi evitate redorile acestor articulaţii,
apărute după degipsare,ceea ce ar întârzia şi îngreuia recuperarea cotului, dar
mai ales ar reduce considerabil funcţia întregului membru superior.
Mobilizările articulaţiilor libere se vor adapta poziţiei membrului
superior în care a fost imibilizat pentru leziunea cotului.

2. RECUPERAREA DUPĂ SUSPENDAREA IMOBILIZĂRII

a) Combaterea durerii
Durerea în afectarea cotului este un factor patogenetic capabil să
mărească temporar, dar şi definitiv, disfuncţionalitatea acestei articulaţii.
Capsula articulară la cot este foarte bogată în fibre senzitive, sinovialafiind
mult mai săracă. Aparând mai ales la mişcare, durerea îl face pe pacient să-şi
limiteze mai mult mobilitatea, şi aşa precară a cotului. Cotul este o articulaţie
care dezvoltă cu cea mai mare uşurinţă redori strânse şi ireductibile.Deoarece
cotul se recuperează nomai prin mişcări active, aceasta nu pot fi performate
decât în absenţa oricăror dureri. Din aceste motive, combaterea durerii nu
trebuie niciodată neglijată.
-medicaţia antalgică,antiinflamatoare şi sedativă asociată este aproape
întotdeauna necesară..

50
 -terapia fizicală cu efecte antalgice.

b) Combaterea tulburărilor vasomotorii şi trofice

Relativ frecvente, aceste tulburări trebuie tratate cât mai precoce,
deoarece pot antrena fenomenele secundare severe. Edemul, staza
venolinfatică, încetinirea circulaţiei arteriolocapilare, hipotrofia tegumentelor,
sunt cele mai frecvente. Ele apar în regiunea cotului, antebraţului şi de multe
ori chiar a mâinii.

c) Recâştigarea mobilităţii articulare

Este obiectivul de bază al recuperării. Recâştigarea mobilităţii se face
prin kinetoterapie: mişcări pasive, mişcări autopasive cu ajutorul scripeţilor,
mişcări active; hidrokinetoterapie; terapie ocupaţională; căldură locală;
ultrasunetul; masajul; curenţii de medie frecvenţă

d) Creşterea forţei musculare: se lucrează pe fiecare grupă musculară

separat. Aplicăm exerciţii izometrice, exerciţii rezstive excentrice şi concen-
trice.

4.3. KINETOTERAPIA -TEHNICI, EXERCIŢII, METODE

●TEHNICI

Clasificarea tehnicilor kinetologice pleacă de la recunoaşterea celor trei

proprietăţi sau caracteristici fundamentale ale aparatului locomotor:
a) activitatea motrice a lui
51
 b) capacitatea de a fi mişcat pasiv
c) starea de repaus

Tehnici folosite în recuperarea fracurilor cotului:

1.Tehnici anakinetice: -imobilizarea
-posturarea
2.Tehnici kinetice: -statice :contracţie izometrică
relaxarea musculară
-dinamice: activă -reflexă
-voluntară –liberă
-activo-pasivă
-activă cu rezistenţă
pasivă -tracţiuni
-sub anestezie
-autopasivă
-pasivo-activă

Tehnicile anakinetice
Repausul este în general considerat ca antonimul mişcării, dar în
realitate el conservă încă o activitate psihosenzorială sau neurovegetativă, iar
aparatul locomotor rămîne legat de sistemul nervos, către care propriocepţia
trimite continuu informaţii. Deci, anakinezia rămâne legat strict doar de ideea
suprimării mişcării articulare şi a contracţiei voluntar.

1.Imobilizarea este o tehnică anakinetică ce se caracterizează prin

menţinerea, mai mult sau mai puţin prelungită, a corpului în întregime sau
52
doar a unei părţi în nemişcarenemişcare, cu sau fără ajutorul unor instalaţii
sau aparate.
Imobilizarea suspendă, în primul rând, mişcarea articulară, ca şi
contracţia voluntară, dar conservă contracţia tonostatică.
În cazul fracturile cotului există:

1.Imobilizare de contenţie, care blochează articulaţia cotului sau o patre

din articulaţie, într-un sistem de fixaţie externă (aparat gipsat, atelă, plastice
termomeabile, orteze etc.). Tehnica este utilizată pentru consolidarea
fracturilor, în luxaţii, entorse etc.

2.Imobilizare de corecţie, care se realizează cu aceleaşi sistem ca şi cea

de contenţie. Segmentul se aşează în postură corijată sau hipercorijată şi se
imobilizează astfel prin aparataj exterior.

Există o serie de reguli de care trebuie să ţină seamă când se face o

imăbilizare.
-aparatul să nu jeneze circulaţia;
-aparatul să nu provoace leziuni ale tegumentelor sau dureri;
-să ne permite jocul liber al segmentelor imobilizate ( să fie bine mulat);
-segmentele să fie poziţionate în timpul imobilizării în poziţii
funcţionale;

2.Posturile (poziţionările )
Durata posturii este variabilă, dar ca regulă generală ea trebui repetată
cu perseverenţă, până la obţinerea rezultatului scontat. Nu trebuie să se
53
confunde aceste posturi cu posturile iniţiale şi finale ale orcărui exerciţiu
fizic.

Tehnici kinetice

În toate aceste tehnici elementul definitoriu îl constituie ,, mişcarea “

şi/sau ,,contracţia musculară”.
Aceste tehnici au la bază mişcarea sub toate formele ei.Tehnicile
dinemice se realizează cu sau fără contracţie musculară, ceea ce tranşează de
la început diferenţa dintre tehnicile active şi cele pasive.

Mobilizare pasivă
Mişcarea pasivă de lucru nu este utilizată decât în kinetologia
terapeutică şi de recuperare, în rest neavând desigur nici un rost ca exerciţiu
fizic.
Efectele mişcării pasive asupra aparatului locomotor:
-menţin amplitudinile normale articulare, troficitatea structurilor
articulare ( prin stimularea circulaţiei locale, a secreţiei, repariţiei şi
proprietăşiilor fiziologice ale lichidului sinovial, prin evitarea degenerării
cartilajului) în cazul paraliziilor segmentului respectiv;
-cresc amplitudinea articulară prin asuplizarea structurilor
capsuloligamentare, prin întinderea tendomusculară, a ţesutului cutanat şi
subcutanat, prin ruperea aderebţelor la planurile de alunecare;
-menţin sau chiar cresc excitabilitatea musculară
-diminuă contractura-retractura musculară prin întinderea prelungită a
muşchiului
54
 -declanşează ,,strech-reflex –ul” prin mişcarea pasivă de întindere
bruscă a muşchiului, care determină contracţie musculară
Mobilizăriile pasive au efecte importante şi asupra sistemului nervos,
tonusului psihic,a paratului circulator.

Modalităţi tehnice ale mobilizării pasive:

a) Tracţiunile reprezintă un grup de tehnici pasive care ar putea fi
încorporate şi la tehnicile de imobilizare.Tracţiunea trebuie să se facă în axul
segmentului sau artuculaţiei, putându-se executa manual sau prin diverse
instalaţiuni.
b) Mobilizarea autopasivă. Pacientul însuşi poete fi instruit să-şi
mobilizeze cotul cu ajutorul altei părţi ai corpului, direct sau prin intermediul
unor instalaţii (sripeţi).
c) Mobilizare pasivă mecanică
d) Mobilizare pasivo-activă, denumită şi ,,mobilizare pasivă asistată
activ”
e) Manipulare, în principiu, este o formă pasivă de mobilizare.

Mobilizarea activă
Ceea ce defineşte această mişcare este implicarea contracţiei musculare
proprii segmentului ce se mobilizează. Dar, deoarece contracţia musculară
poate fi reflexă involuntară sau voluntară, se vor deosebi o mobilizare activă
reflexă şi o mobilizare aciivă voluntară.

a) Mobilizarea activă reflexă este realizat de contracţii musculare

reflexe necontrolate şi necomandate voluntar de pacient, apărând de faptca
55
răspuns la un stimul senzorial în cadrul arcurilor reflexe motorii. Desigur că
individul realizează că s-au produs în organismul lui aceste contracţii, deşi el
nu le-a comandat. Această activitate motorie reflexă poate fi stimulată ăn mod
dirijat şi utilizată în scop kinetoterapeutic.

b) Mobilizarea activă voluntară reprezintă dintotdeauna fondul oricărui

program kinetologic profilactic, terapeutic sau de recuperare şi bineânţeles, stă
la baza întregii noastre existente.
Caracteristica acestei tehnici este deci mişcarea voluntară, comandată,
ce se realizează prin contracţie musculară, prin consum energetic. În mişcarea
voluntară contracţia este izotonă, dinamică, muşchiulmodificânu-şi lungimea,
capetele de inserţie apropiindu-se prin deplasarea segmentului.
Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară sunt:
-creşterea sau menţinerea amplitudini mişcării unei articulaţii
-creşterea sau menţinerea forţei musculare
-recăpătarea sau dezvoltarea coordonării neuromusculare
-menţinerea unei circulaţii normale

Modalităţii tehnice de mobilizare activă:

a) Mobilizarea liberă. Mişcarea este executată fără nici o intervenţie
facilitatoare sau opozaantă exterioară, în afara, eventual, a gravitaţiei.
Mişcarea se desfăşoară după o serie de reguli dictate de scopul urmărit, având
ca parametri: direcţia de mişcare, amplitudinea, forţa, durata, ca şi poziţia în
care se execută.

b) Mobilizarea activo-pasivă. Când forţa musculară are o valoare între

coeficienţii 2-3, mişcarea activă va fi ajutată. Acest ajutor poate să fie acordat
56
pentu protejarea forţei musculare a pacientului necesară unui exerciţiu dat,
pentru o corectă direcţionare pe toată amplitudinea unei mişcării, pentru a
susţine şi poziţiona segmentul mobilizat sau a realiza concomitent o mişcare
combinată, complexă.
c) Mobilizarea activă cu rezistenţă. Spre deosebire de mobilizarea
activă asistată, în care o forţă exterioară intervenea ajutând-o, în cazul acesta
forţa exterioară se opune parţial forţei mobilizatoare proprii.În acest fel
musculatura va dezvolta un travaliu mai crescut deci ar cere-o mişcarea
segmentului.

Tehnici kinetice statice

Contracţia musculară fără să determine mişcare segmentului, reprezintă

o ,,kinezie statică”, spre deosebire de ,, kinezia dinamică”, ce se însoţeşte de
deplasare. Teoretic, există două posibilităţii tehnice de execcutare a kineziei
statice: contracţia izotonică şi relaxarea musculară.

a) Contracţia izometrică. Forţa pe care o dezvoltă un muşchi care caută

să deplaseze un obiect imobil este denumită ,,forţă izometrică”. În timpul
acestui travaliu, muşchiul nu şi-a schimbat lungimea ( sau foarte puţin), fibra
musculară şi-a crescut tensiunea fără să se scurteze. Contracţia izometrică
apare deci în cazul în care muşchiul lucrează contra unei rezistenţe care
depăşeşte forţa actuală a sa.

b) Relaxarea musculară. Un muşchi în care tensiunea de contracţie, cu

alte cuvinte se ,,relaxează”. De fapt, un muşchi păstrează întotdeauna o
tensiune de contracţie, chiar când se află într-o stare de maximă
57
relaxare.Această tensiune este denumită ,,tonus muscular” şi este menţinută de
activitatea permanentă a fibrelor intrafuzale, în timp ce fibrele extrafuzale sunt
relaxate.

●EXERCIŢIUL FIZIC

Tehnicile de bază descrise până acum reprezintă elementele

constructive ale unui exerciţiu fizic.Tehnicile kinetologice prin ele însele fiind
lipsite de finalitate, exerciţiul fizic este primul element kinetologic care are o
structură completă ca descriere şi execuţie procedurală, precum şi un sens
terapeutic.
Exerciţiul fizic stă la baza orcărei metode kinetologice, care este
constituită dintr-o suită, legată sau nu de exerciţii fizice.

Exerciţiul fizic terapeutic este structural format din trei părţi:

-poziţia de start şi mişcările efectuate în cadrul acestei posturi
-tipul de contracţie musculară necesară în cadrul exerciţiului
-elementele declanşatoareale unui stimul senzorial

Principiile de bază ale exerciţiului fizic:

-exerciţiul se execută lent, fără bruscări, ritmic
-exerciţiul trebuie să se bazeze pe poziţii de start stabile, solide menite să
faciliteze travaliul muşchilor şi să permită apoi o recuperare cât mai bună a
acestui travaliu

58
-progresivitatea exerciţiilor va fi lentă, de la stadile cele mai joase de forţă
musculară, redoare sau incoordonare trecându-se treptat spre exerciţiile care
cer forţă, amplitudine sau coordonare aproape normale

-se va urmări ca exerciţiile de tonifiere musculară să se execute întotdeauna pe

toată amplitudinea de mişcare articulară posibilă

-cu cât exerciţiul a cerut o contracţie musculară mai intensă, cu atât pauuza de
relaxare ce urmează va fi mai lungă, pentru refacerea

-orice exerciţiu trebuie să se execute în limitele maxime posibile ale

unghiului de mişcare a segmentului. Numai în acest fel vor intra în acţiune
toate fibrele musculare, iar amplitudinea mişcării se va menţine sau va
redeveni normală.

Dintre aceste principii, două sunt de primă importanţă:

1. Poziţia de start. Observaţiile clinice au arătat că o mare parte din
insuccesele sau întârzierile apariţiei efectelor pozitive ale exerciţiilor fizice
terapeutice se datoresc posturilor inadecvate de pornire ale acestora. Crearea
unei perfecte stabilităţii a corpului şi a segmentului în timpul exerciţiului este
o condiţie de bază.
Există însă o excepţie de la acest principiu, şi anume în cadrul
ecerciţiilor de coordonare neuromusculară, când poziţia de start este aleasă
tocmai ca să creeze dificultăţi în menţinerea echilibrului, căci prin
dezechilibrări şi reechilibrări sucesive se va obţine în final coordonarea.
2. Principiul progresivităţii. Reprezintă necesitatea şi modalitatea
exerciţiilor fizice de a fi continuu în corelaţie cu capacitatea funcţionlă a

59
structurilor implicate în exerciţiu, capacitatea funcţională ce creşte treptat,
odată cu aplicarea repetată a exerciţiului fizic terapeutic.

●METODE
Un grup restrâns sau mai larg de exerciţii fizice care au un sens şi un
scop final unic formează o metodă kinetologică. Multitudinea şi varietatea
metodelor din kinetologie fac imposibilă sau chiar inutilă descrierea tuturor .

Metoda Kabat
În cazul nostru la recuperarea cotului, folosim metoda Kabat, de
facilitare a actului motor voluntar prin sumarea de stimuli ai sistemului
neuromuscular.
Această metodă introduce scheme de mişcare globale ca element
facilitator proprioceptiv.Pentru fiecare segment important al corpului există
două diagonale de mişcare, fiecare având câte două scheme antagoniste pe
flexie şi extensie.
Fiecare schemă de spirală şi diagonală reprezintă o mişcare cu trei
componemte:
-flexie sau extensie
-abducţie sau adducţie
-rotaţie externă sau internă
Schemele membrelor superioare sunt analizate după articulaţia luată în
considerare, denumită ,,pivot de acţiune”.
~ Pivoţi proximali (articulaţia scapulo humerală).Schema pentru pivoţi
proximali prezintă toate cele trei componente: flexie-extensie, abducţie-
adducţie, rotaţie internă-rotatie externă.Întotdeauna flexia şi extensia se
60
combină cu adducţia şi abducţia. La membrul suparior flexia este asociată fie
rotaţiei interne, fie celei externe.

~ Pivoţi intermediari (cotul).Coatele pot rămâne fixate să se flecteze

sau să se extindă în timpul executării schemei de mişcare. Rotaţiile în aceste
articulaţii urmează rotaţiile executate de pivotul proximal.

~ Pivoţi distali (articulaţia pumnului) Mişcarea în pivoţii distali se

aliniază celei a pivoţilor proximali.

~ Pivoţi digitali. Mişcarea în aceşti pivoţi se aliniază pivoţilor proximali

şi distali, indiferent ce se întâmplă cu pivoţii intermediari.

Schemele de facilitare Kabat sunt utilizate:

-pasiv, de către kinetoterapeut, determinându-se astfel limitele
amplitudinilor de mişcare;
-activ prin mişcare liberă,fără rezistenţă şi fără ghidaj
-actvi-pasiv, mişcare liberă , dar cu ghidaj din partea kinetoterapeutului
-activ, cu rezistenţă, pentru creşterea forţei, cu sau fără introducerea
unor momente de contracţie pe parcursul arcului de mişcare
În general, mişcările se fac pe toată amplitidinea posibilă, în situaţii
speciale se pot executa şi amplitudini mici.
Tehnica de facilitare Kabat a fost în prezent codificată pe diagonale
,,Textul” diagonalei prezintă poziţia finală a mişcării.
Diagonalele membrului superior:
Diagonala 1 flexie, extremitatea superioară (D1F, ES)

61
Scapulă : ridicare+abducţie+rotaţie în sus
Braţ : flexie+abducţie+rotaţie+externă
Cot : flexie, sau extensie, sau imobilizare
Pumn degete : flexie+deviaţie+radială
Police : adducţie

Diagonala 1 extensie, extremitatea superioară (D1E,ES)

Scapulă :coborâre+adducţie+rotaţie în jos
Braţ : extensie+abducţie+rotaţie internă
Cot : flexie, sau extensie, sau imobilizare
Pumn şi degete :extensie+deviaţie cubitală
Police : abducţie

Diagonala 2 de flexie, extremitatea superioară (D2F,ES)

Scapulă : ridicare+adducţie+rotaţie în sus
Braţ : flexie+abducţie+rotaţie externă
Cot : flexie, sau extensie, sau imobilizare
Pumn şi degete : extensie+deviaţie radială
Police : extensie

Diagonala 2 extensie, extremitatea superioară (D2E, ES )

Scapulă : coborâre+adducţie+rotaţie în jos
Braţ : extensie+adducţie+rotaţie internă
Cot : flexie, sau extensie, sau imobilizare
Pumn şi degete : flexie+deviaţie cubitală
Police : opozabil degetelor
62
 4.4. TEHNICI COMPLEMENTARE

4.4.1. Scripetoterapia

Există două sisteme de realizare a scripetoterapiei : sistemul ,,scripete-

greutate” şi sistemul ,, scripete reciproc”, utilizat în tehnica kinetică.
Utilizarea sistemului ,,scripete-greutate“ este cunoscut pentru
facilitarea manipulării unor greutăţi în timpul diverselor activităţi
umane.Preluarea acestui sistem de kinetoterapie a urmărit iniţial, să realizeze
rezistenţa unei mişcări printr-o greutate legată la capătul unei corzi reflecate
peste un scripete şi prinsă la celălalt capăt de segmentul în mişcare.Sistemul
pernite de asemenea, prin acelaşi montaj, dar cu mişcarea în sens invers,
facilitarea acestei mişcări până la realizarea mişcării pasive. În practic el este
folosit mai ales în exerciţiile kinetice ale membrelor.
Principalele scopuri în care este utilizată metoda la recuperarea cotului :
-creşterea forţei musculare prin tehnica exerciţiilor cu contrarezistenţă
progresivă;
-creşterea amplitudinii de mişcare articulară prin tehnica exerciţiilor
dinamice cu tracţiuni la sfârşitul cursei;
-realizarea suspendării membrului superior pentru al scoate de sub
influenţa gravitaţiei.

4.4.2.. Electroterapia

Electroterapia foloseşte aplicaţiile terapeutice ale curentului continuu,

discontinuu, energia radiantă şi vibraţiile mecanice de înaltă frecvenţă.

63
 Utilizarea ei este contraindicată în situaţii: comatoşi, bolnavi cu praguri
dureroase scăzute , bolnavi cu proteze metalice, bolnavi cu procese neoplazice
şi inflamatori severe sau situaţii biologice speciale (uter gravid ).
În recuperarea cotului folosim următoarele proceduri :
Curent continuu, care se foloseşte în galvanizări simple, băi galvanice
şi ionizări.
1.Galvanizarea simplă utilizează efectele interpolare ale trecerii unui
curent continuu prin organism;fluxul de electroni este constant şi
unidirecţional, dirijat de la polul pozitiv către cel negativ. Electrozii se aşează
în două moduri, longitudinal şi transversal. Este oblogatoriu ca elecrtozii să
fie izolaţi printr-un material textil sau printr-un burete poros.
Efecte:
-tremic
-vasomotor, evideţiat prin hiperemie cutanată la intensitatea peste
,,prag”
-senzitiv –motor (polul negativ este stimulării motorii, iar cel pozitiv
al analgeziei ) când intensitatea este la ,,prag” :
-creşte excitabilitatea la polul negativ, efect utilizat pentru
stimularea fibrelor motorii;
-scade excitabilitatea la polul pozitiv, efect utilizat pentru
obţinerea analgeziei.
Durata unei şedinţe este de 20-30 minute.
2. Băile galvanice combină acţiunea curentului electric continuu cu
efectul termic al apei. Intensitatea curentului electric continuu este de 20 mA.
Băile galvanice se aplică segmentelor sau întregului corp, utilizând vase

64
(celule) pentru tote cele patru membre ( baie 4 celulară ) sau pentru imersia
totală.
Vasele conţin diverse cantităţi de apă la temperatura corpului sau mai
mare, fără să depăşească 38 C. Durata băii este de 15-30 minute; se
aplică zilnic sau la 2 zile

Curentul discontinuu, care foloseşte curenţii cu joasă frecvenţă,

curenţii cu medie frecvenţă, curenţii interferenţiali, curenţii cu frecvenţă
înaltă.
1. Curenţii cu frecvenţă joasă
a) cu frecvenţă constantă (15-40 Hz) induc efecte excitomotori pe fibre
musculare cu excitabilitate normală. Valoarea terapeutică excitomotorie a
fibrelor denervate este contestată.
b) curenţii diadinamici, se caracterizează prin sucesiunea ân timp a
unor perioade egale de curent monofazat 50 Hz şi difazat 100 Hz.
Efectele curenţiilor diadinamici:
-analgetic
-creşterea tonusului muscular,este excitator
-miorelaxant
-decongestiv
Durata şedinţei este cuprinşă între 5-10 minute, se aplică zilnic.
2. Curenţii cu frecvenţă medie sunt curenţi sinusoidali alternativ cu
frecvenţă cuprinsă între 30000-100000 Hz.
Efecte:
-termice superficiale şi profunde, interesând în mod special masele
musculare
-vasodilatatoare importante
65
 -excitomotor, pe musculatura striată şi netedă.

3. Curenţii interferenţiali rezultă din suprapunerea a doi curenţi de

frecvenţă medie decalaţi cu 100 MHz.
Efecte:
-excitomotor pe fibrele musculare striate cu inervaţie normală şi
pe musculatura netedă
-analgetic
-miorelaxant
-termic superficial şi profund

4. Curenţii cu frecvenţă înaltă sunt curenţi sinusoidali alternativ a

căror frecvenţă depăşeşte 100000 Hz.
a) unde scurte (3-30 MHz)
Efecte:
-termic
-vasodilatator şi metabolic
-antalgic
Şedinţele au o durată de 10-15 minute, se aplică zilnic sau la 2 zile.

Vibroterapia
Vibroterapia utilizează proprietatea materiei de a se mişca ritmic,
longitudinal, în momentul acţiunii vibraţiilor.
a) infrasunetele sunt unde longitudinale care se propagă, din aproape în
sensul impulsului inişial; au frecvenţa de 0-16 Hz.
Efecte:
-cresc temperatura cutanată
66
 -scad excitabilitatea neuromusculară
-cresc vasomotricitatea
b) ultrasunetele se produc ca urmare a transformării oscilaţiilor
elecrtice de înaltă frecvenţă mai mare de 180000 Hz.
Efecte:
-antiinflamator, datorate creşterii permeabilităţii celulare
-termice locale, superficiale dar şi profunde
-fibrolitice

4.4.3. Masajul

Masajul reprezintă prelucrarea mecanică metodică a părţilor moi ale

corpului printr-un ansamblu de procedee manuale şi instrumentale în scop
profilactic, terapeutic sau igienic, de întreţinere.
Efectele masajului se induc , pe cale mecanică şi reflexă, asupra
tuturor aparatelor şi sistemelor.
La nivelul sistemului circulator masajul acţionează asupra:
-circulaţiei venoase, favorizează circulaţia de întoarcere uşurând
travaliul cardiac
-circulaţiei linfatice, favorizează resorbţia edemelor
-circulaţiei capilare
-circulaţiei arteriale, creşte fluxul sanguin ca o consecinţă a activării
circulaţiei de întoarcere
La nivelul sistemului muscular efectele sunt stimulante, relaxante şi
decongestive.
Efectele stimulante se induc, prin manevre scurte, centripete cu
intensitate progresiv crescândă, muşchilor hipotrofici, atrofici sau neantrenaţi.
67
 Efectele relaxante se induc prin manevre lungi, blânde neânsoţite de
presiuni.
Efectele decongestive se induc muşchilor solicitaţi într-un efort fizic
important, urmat de instalarea stării de oboseală.
La nivelul tegumentului acţiunile sunt extrem de complexe. Produce
vasodilataţie, activează secreţia de sebum şi sudoare, favorizează lipoliza.

Obiectivele masajului:
-combaterea durerii
-combaterea inflamaţiei articulare şi periarticulare
-menţinerea mobilităţii articulare
Tehnicile clasice principale sunt reprezentate de următoarele:
-netezirea, constă din alunecări ritmice şi uşoare, aplicate cu diferite
părţi ale mâinilor în sensul circulaţiei de întoarcere.Se adresează pielii,
ţesutului subcutanat, sistemului vascular periferic şi sistemului nervos
periferic.
Din punct de vedere metodic, netezirea este iniţială şi finală.

-fricţiunea, se adresează în special ţesutului celular subcutanat şi

structurilor moi periarticulare. Are rolul de a creşte supleţea şi alasticitatea lor.
Determină analgezie locală.

-frământatul, reprezintă prinderea muşchilor şi a altor ţesuturi profunde,

ridicarea lor, atât cât permite elasticitatea proprie. Previne atrofia, dezvoltă
elasticitatea şi contractilitatea musculară.

68
 -tapotamentul, constă în aplicarea unor lovituri ritmice şi uşoare.
Efectele locale constau într-o vasodilataţie locală cu hiperemie şi creşterea
excitabilităţii neuro-musculare, cu activarea sistemului simpatic-parasimpatic.

-vibraţiile constau din imprimarea în ţesuturi a unui număr cât mai mare
de mişcări oscilatorii pe unitatea de timp. Manevrele fine şi prelungite sunt
liniştitoare, reduc sensibilitatea pielii şi a ţesuturilor superficiale.

Masajul la nivelul cotului este indicat pe inserţia tendoanelor, făcut cu o

bună tehnicitate, mai ales sub forma fricţiunilor, sau a masajului profund cu
vârful degetelor. Este în mod deosebit important antenţia asupra masajului
articular şi periarticular, incorect făcută generează calcificări periarticulare.

4.4.4. Hidrokinetoterapia

Metoda exerciţiilor kinetice în apă, a luat o mare amploare în special

în perioada epidemiilor de poliomielită. Pe baza bunor rezultatelor obţinute,
metoda s-a extins în programele de recuperare funcţională destinate bolilor
neurologice centrale şi periferice, bolilor reumatismale şi sechelelor
posttraumatice.
Există două modalităţi bine distincte de hidrokinetoterapie:
1) parţială, se face imersia doar a unui membru sau segment de
membru.
Hidrokinetoterapia parţială este utilizată aproape exclusiv pentru
creşterea mobilităţii articulare prin mişcări pasive, pasivo-active sau active.
Această utilizare se bazează pe efectele apei calde: sedarea durerilor, relaxarea
musculară, creşterea complianţei ţesuturilor moi, a densităţii acestora.

69
 2) generală,se face imersia întregului corp.
Hidrokinetoterapia generală se realizează în bazine individuale, în
bazine mai mari sau în piscine.
Utilizarea kinetoterapiei în apă se bazează pe două fenomene: plutirea
corpului şi rezistenţa opusă de masa lichidiană pe anumite direcţii de mişcare.
Descărcarea de greutate a corpului este determinată de raportul dintre
greutatea specifică apei, şi greutatea specifică a corpului. Hidrokinetoterapia
permite utilizarea de forţe musculare reduse pentru mobilizarea articulară,
creşterea capacităţii de relaxare musculară, pentru scăderea durerii articulare
prin diminuarea presiunii intraarticulare.
Fenomenul de plutire poate fi accentuat prin utilizarea de flotoare de,
diverse mărimi şi materiale pentru întregul corp sau pentru segmente. Un grad
mai mare de flotaţie îl obţinem în bazinele care utilizează apa minerală.
Orice mişcare executată de jos în sus, deci în sensul flotării, va fi
facilitată, putându-se executa cu un minimum de forţă musculară.
Fenomenul de rezistenţă opusă de apă se manifestă la mişcările laterale
sau la cele de sus în jos. Rezistenţa creşte cu viteza mişcării şi cu suprafaţa
frontală de contact. Această suprafaţă poate fi mărită prin aplicarea pe corp
sau membre de plăci mai mult sau mai puţin late, care, îngreuind mişcarea,
determină creşterea forţei şi rezistenţei musculare. Căldura apei îşi exercită
din plin avantajele descrise mai sus.
La recuperarea cotului , mişcările în bazin se vor executa din poziţii cât
mai variate ale cotului: lângă corp, în abducţie de 90 a braţului, în adducţie
maximă a braţului. Bineînţeles membrul superior fiind complet în apă. Sunt
recomandate mobilizări de extensie-flexie ale cotului în poziţia de plutire a
70
corpului, care facilitează flexia. Dealtfel recâştigarea flexiei este obiectiv mai
important decât a extensiei, căci pacientul trebuie cât mai repede să poată
duce mâna la gură, să se spele, să se pieptene singur. Recâştigarea extensiei
are importanţă mai ales în majoritatea activităţilor profesionale şi, desigur nu
va fi neglijată.
Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapiei este foarte variabilă , de la
10-15 minute până la 1 oră. Uneori există o serie de dificultăţi în ceea ce
priveşte poziţionarea pacientului pentru unele exerciţii.
Contraindicaţiile hidrokinetoterapiei: dermatozele, pacienţi în aparate
de contenţie neamovibile, febrilii, existenţa leziunilor de continuitate ale pielii
de orice natură. Conraindicaţiile relative sunt date de unele afecţiuni
cardiovasculare, crizele comiţiale, vârsta avansată, hipotensiunea habituală
mare. Pentru aceasta, în funcţie de starea clinică , se apreciază interdicţia sau
doar unele măsuri de prevedere (nivelul de imersie a corpului, durata
programului, intensitatea exerciţiilor, temperatura apei).

4.4.5. Ergoterapia

Ergoterapia sau terapia ocupaţională este un mijloc terapeutic care

utilizează activităţi productive şi corporale, pentru restabilirea capacităţii
funcţionale sau dezvoltarea compensatorie a funcţiilor restante sănătoase,
precum şi pentru neutralizarea tulburăriilor de comportament, încât individul
să se poată autoservi, deplasa cu mijloace de transport speciale sau în comun,
să practice anumite jocuri, sporturi, activităţi zilnice (activities of daily living-
ADL)sau chiar să-şi reexercite profesia.
Obiectivele ergoterapiei:
-educarea sau reeducarea motorie;
71
 -educarea sau reeducarea gestuală. În cazul reeducării corectează,
simplifică sau automatizează gesturile deficitare pentru asigurarea
independenţei psiho-sociale a individului;
-atenuarea şocului psihic la revenirea pacienţilor în societate;
-stimularea gândirii pozitive.

Efecte:
-promovarea unei mişcări a cărei forţă şi amplitudine vor creşte treptat;
-promovarea unui ansamblu de mişcării utilitare, care iniţiază şi
dezvoltă alte calităţi ale muşchiului.
Ergoterapia este un mijloc deosebit de bun de antrenare activă a
mişcărilor cotului. Condiţia de bază în alegerea modalităţilor concrete de
terapia ocupaţională este ca această activitate să solicite, în repetări multiple o
cât mai largă amplitudine de mişcare.Iată câteva exemple: tăiatul cu ferăstrăul
de mână, lustruitul, aplicarea tapetului cu rolul, tricotat, utilizarea şurubelniţei.
Dintre sporturi, înnotul(orice stil, dar mai ales crawl sau brass), basket-ball,
tenis de masă.
Ergoterapia se organizează practic pe niveluri de activităţi, în funcţie de
scop şi indicaţii, ţinând seamă că, de obicei, nu putem urmări în acelaşi timp
creşterea de amplitudine şi creşterea stabilităţii cotului.

72
 CAPITOLUL 5. ORGANIZAREA CERCETĂRII

5.1. Lotul de studiu

În intervalul de 01.11.2002 –01.05.2003. am efectuat cercetarea pe un

număr de 14 pacienţi, care au suferit diferite fracturi de cot. După un interval
de imobilizare au urmat un program de recuperare fizcal-kinetic. În
organizarea programului de recuperare am luat în considerare: sexul, vârsta,
vechimea afecţiuni, stadiul evolutiv al bolii, tratamentul efectuat anterior,
prezenţa bolii asociate.

Nr. Nume Sex Vârsta Diagnosticul Mecanismul de Tratament

Crt. prenume producere

1 M.E. M 14 Fractură Prin -chirurgical

supracondiliană hiperextensie -ortopedic
-kinetic
2 S.A. M 30 Fractura Prin strivire -chirurgical
olecranului -ortopedic
-kinetic
3 G.F. F 28 Fractură Prin flexie -ortopedic
intercondiliană forţată -kinetic
4 H.I. M 33 Fractura Prin -ortopedic
capului radiusului comprimare -kinetic
5 I.S. F 25 Fractura Prin -chirurgical
supracondiliană hiperextensie -kinetic
6 A.A. F 21 Fractura Prin -conservator
capul radiusului hiperextensie -kinetic
7 L.O. M 22 Fractura Prin strivire -ortopedic
olecranului -kinetic
73
8 Z.F. F 34 Fractura Prin contuzie -ortopedic
colul radiusului -kinetic
9 D.E. M 15 Fractura Prin strivire -conservator
epicondilului -kinetic
extern
10 D.N. M 19 Fractura Prin comprimare -chirurgical
epicondilului -ortopedic
intern -kinetic
11 T.A. F 16 Fractura Prin flexie -conservator
epitrohleei forţată -kinetic
12 R.V. M 28 Fractura Prin -ortopedic
supracondiliană hiperextensie -kinetic
13 R.R. M 31 Fractura Prin flexie -ortopedic
capului radiusului forţată -kinetic
14 U.I. M 19 Fractura capului Prin -chirurgical
radiusului cu hiperextensie -ortopedic
luxaţie -kinetic

REPARTIZAREA PACIENŢILOR ÎN FUNCŢIE DE SEX

74
 BARBAŢI 64,28%
FEMEI 35,71 %

REPARTIZAREA PACIENŢILOR ÎN FUNCŢIE DE TIPUL DE

FRACTURĂ

FR.SUPRACONDILIANĂ
21,42%
FR DE CAP RADIAL 28, 57%

FR. OLECRAN 14,28%

FR. INTERCONDILIAN 7,14%

FR. EPICONDIL MEDIAL

14,28%
FR. EPICONDIL LATERAL
7,14%
FR. DE COL RADIAL 7,14%

REPARTIZEREA PECIENŢILOR DUPĂ MECANISMUL DE

PRODUCERE
75
 PRIN HIPEREXTENSIE 35,71%
PRIN FLEXIE FORŢATĂ 21,42%
PRIN STRIVIRE 21,42%
PRIN COM PRIM ARE 14,28%
PRIN CONTUZIE 7,14%

5.2. Materiale şi metode

Recurperarea fizical-kinetic al pacienţilor s-a desfăşurat în sală de

kinetoterapie care era dotată cu materialele următoare:
- 4 spaliere;
- 3 saltele;
- 2 paturi de kinetoterapie;
- 3 onglinzi;
- 4 bastoane;
- 2 gantere de ½ kg;
- 2 gantere de 1kg;
- 2 corzi;
- 1 coardă elastică;
- 1 trambulină;
- 2 bicilete ergonomice

76
 BILANŢUL ARTICULAR

Evaluarea amplitudinii articulare, constă în aprecierea gradului de

mobilitate, prin măsurarea analitică a unghilor de mişcare, pe direcţiile
anatomice posibile, în planurile şi axele corespunzătoare.
Articulaţia cotului este o trohleartroză şi permite mişcarea de flexie-
extensie a antebraţului pe braţ.
Posibilităţile de apreciere ale unghilor maxime de mişcare sunt
numeroase, dar goniometria rămâne cea mai utilizată.
Condiţii de aplicare ale goniometrului:
-raportul se plasează în planul mişcării;
-axul goniometrului se aşează în axul biomecanic al mişcării;
-braţele se aşează paralel cu axele longitudinale ale segmentelor care
formează unghiul articular, astfel: braţul fix pe segmentul fix, în cazul nostru
pe humerus, iar braţul mobil pe segmentul mobil care execută mişcarea, pe
antebraţ;
-nu se va presa pe segmente, ci va fi aplicat uşor, pentru a nu limita
mişcarea;
-articulaţia va fi poziţionetă în zero (0) anatomic, poziţie neutră;
-poziţia subiectului va fi comodă şi relaxantă, pacientul dezbrăcat la
nivelul cotului, pentru a permite o evaluare corectă a amplitudini de mişcare;
-poziţionarea kinetoterapeutului va fi de asemenea comodă şi relaxantă,
pentru a asigura o maximă tehnicitate;
-testările se vor realiza prin mobilizări active şi pasive.

Testarea cotului

77
 Poziţia de zero, de start, este cea cu cotul în extensie totală, membrul
brahial fiind pe lângă corp şi palma ,,privind” înainte. Axele mediane
longitudinale ale braţului şi antebraţului fac un unghi de 170 deschis spre
lateral ( spre marginea radială) –cubitus valgus,, fiziologic” , mai accentuat la
femei şi copii. Dacă pronăm mâna din poziţia anatomică, acest unghi dispare.
1. Flexia porneşte de la 0 , atingând 145 (flexia activă )-160 (flexia
pasivă).
Poziţia de preferat pentru măsurătoare este din decubit dorsal sau din
otrostatism. Braţul fix al goniometrului se plasează pe linia mediană a feţei
axterne a braţului, orientat spre acromion, iar cel mobil, pe linia mediană a
feţei radiale a antebraţului, spre stiloidă.
2. Extensia reprezintă reântoarcerea antebraţului la poziţia 0. Din
poziţie anatomică, cotul nu are extensie decât în cazuri speciale de
hiperlaxitate, când se poate realiza o hiperextensie de 5-10 mai ales la femei
şi copii.
Extensia este blocată de ciocul olecranului în foseta olecraniană şi de
fasciculele anterioare ale ligamentelor.
Poziţia corectă de funcţiune în care se imobilizează cotul este în flexie
de 90-100 cu mâna în semipronaţie (ca atunci când scriem).

BILANŢUL MUSCULAR

Bilanţul muscular (testing muscular) reprezintă un sistem de tehnici de

examen manual pentru evaluarea forţei fiecărui muşchi sau a unor grupuri
musculare. Bilanţul muscular face parte din examinarea curentă şi a
pacienţilor posttraumatici şi reumatici, ca şi a unor bolnavi care au suferit
intervenţii ortopedochirurgicale.
78
 Pentru executarea unui bilanţ muscular corect, sunt necesare câteva
condiţii:
- un testator bine antrenat în aceste manevre;
- o colaborare totală din partea pacientului;
- va fi precedat întotdeauna de bilanţ articular, căci starea articulaţiei
poate influenţa precizia bilanţului muscular;
- să nu obosească pacientul-eventual se face în şedinţe succesive;
- să fie executat în condiţii de confort: cameră caldă, linişte, pe o masă
specială de testare, prin poziţionări corecte ale pacientului;
- retestările să fie făcute de acelaşi testator;
- înregistrarea rezultatului testin-gului muscular să fie exprimată într-
un sistem de cotare internaţional.

Cotarea bilanţului muscular

Pentru testarea forţei musculare se utilizează scara cu 6 trepte (5-0 ).
Forţa 5 (normală): muşchiul poate executa mişcarea pe totă
amplitudinea contra unei forţe exterioare (rezistenţă opusă de testator ), egală
cu valoarea forţei normale.
Forţa 4 (bună): reprezintă capacitatea muşchiului de a deplasa
antigravitaţional, complet, segmentul contra unei rezistenţe medii.
Forţa 3 (acceptabilă): este forţa unui muşchi de a mobiliza complet
segmentul contra gravitaţiei (fără altă contrarezistenţă). Valorea forţei 3
reprezintă un prag funcţional muscular.
Forţa 2 (mediocră): permite muşchiului să mobilizeze segmentul dar cu
eliminarea gravitaţiei.

79
 Forţa 1 (schiţată): reprezintă sesizarea contracţiei muşchiului prin
palparea lui sau a tendonului sau observarea unei uşoure tremurături a
acestuia.
Forţa 0 (zero): muşchiul nu realizează nici un fel de contracţie.

Bilanţul muscular al cotului

a) Flexia
Muşchii: bicepsul brahial, brahialul anterior, brahioradialul
Poziţia fără gravitaţie: şezând cu braţul la 90 pe masă sau susţinut de către
testator
Poziţia antigravitaţională: şezând, cu braţul la trunchi
De stabilizat: humerusul
Din poziţia fără gravitaţie:
F1 -bicepsul se palpează pe faţa anterioară a braţului
-brahialul se palpează medial de tendonul distal al bicepsului
-brahioradialul se palpează pe antebraţ în treimea proximală
F2 : flexia cotului, antebraţului alunecând pe masă, mâna relaxată
Din poziţia antigravitaţională:
F3 : flexia cotului –antebraţul în supinaţie se ridică la verticală
F4 şi F5 : razistenţa se aplică pe faţa volară a treimi inferioare a antebraţului
Substituţie: în poziţia fără gravitaţie prin flexori pumnului, când pumnul e
fixat

b) Extensia
Muşchiul: tricepsul brahial
80
Poziţia fără gravitaţie: şezând, cu braţul la 90 , antebraţul flectat în sprijin pe
masă sau susţinut
Poziţia antigravitaţională:
-decubit ventral, cu antebraţul flectat la marginea patului ,,în atârnat”
-variantă: şezând, cu braţul ridicat la zenit şi antebraţul flectat complet
De stabilizat: humerusul
Din poziţia fără gravitaţie:
F1 : tricepsul se palpează pe faţa posterioară a braţului
F2 : extensia antebraţului care alunecă pe masă
Din poziţia antigravitaţională:
F3 : în ambele variante se extinde cotul, până când antebraţul intră în linie cu
braţul
F4 şi F5: -rezistenţa se aplică pe faţa dorsală a antebraţului
-pentru ,,testul de rupere” nu se porneşte de la extensia completă a
cotului, ci de la o flexie de 10-15
Substituţie prin:-gravitaţie în poziţia şezând sau ortostatism
-în poziţia fără grevitaţie nu este permisă rotaţia externă a
umărului, pentru a nu intra gravitaţia în joc

5.3. Programul general de recuperare

Cei 14 pacienţi cu diferite fracturi de cot, în perioada de 01.11.2002-

01.05.2003 au participat la un număr variabil de şedinţe de kinetoterapie.
În prima perioadă a recuperării (din 0-2 săptămână) pacienţi au efectuat
zilnic o şedinţă de kinetoterapie de 30 de minute. Din a 2-6 săptămână
pacienţi au participat la 4-5 şedinţe pe săptămână câte 20-40 de minute. Din a
6 săptămână-3 lună pacienţi au participat la 3-4 şedinţe pe săptămână câte 40-
81
50 de minute. În ultima perioadă din a 3-6 lună numărul şedinţelor a scăzut la
3 pe săptămână câte 60 de minute pe şedinţă.

Programul de recuperare pe etape:

Etapa I (săptămâna 0-2)

-exerciţii pasive ( autopasive cu ajutorul scripetelor) pentru creşterea
amplitudini de mişcare a cotului prin flexi,extensi,pronaţii, supinaţii.
-exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru toate articulaţii sănătoase
ale corpului( din toate poziţiile, exceptând poziţia atârnat şi stând sau şezând
cu sprijin pe palme), îndeosebit pentru membrul sănătos.
-exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru articulaţiile pumnului şi
umărului membrului superior,corespunzător cotului lezat.

Etapa a II-a ( săptămâna 2-6)

-se lucrează lent şi progresiv
-exerciţii active de flexie şi extensie a cotului, pronaţie şi supinaţie a
antebraţului.
-exerciţii globale
-exerciţii analitice în apă sau uscat
-exerciţii proprioceptive
-exerciţii ,,de căţărare”
-exerciţii aplicative, transport de greutăţi uşoare (1-3 kg)
-sporturi complementare (înot)
Etapa a III-a (săptămâna 6-12)

82
-exerciţii cu rezistenţă, flexie şi extensie a cotului, cu aparate
portative( gantere 1-5 kg; mingi medicinele 2-3 kg; cordoane elastice).
-exerciţii cu rezistenţă, de pronaţie şi supinaţie a antebraţului cu apatate
portative (bastoane).
-exerciţii cu rezistenţă din poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme.
-exerciţii aplicative, purtând greutăţi de 3-5 kg.
-exerciţii izometrice pentru muşchii flexori şi extensori ai antebraţului, cu
rezistenţă medie
-sporturi complementare ( înot-oricum, scrimă)

Etapa IV (lunile III-VI)

-exerciţii cu rezistenţă, de flexie şi extensie a cotului ( haltere de 15-25 kg,
cordon elastic, greutatea proprie)
-exerciţii de flexie şi extensie a cotului din poziţia stând cu sprijin pe palme şi
culcat înainte
-exerciţii cu rezistenţă din poziţia atârnat ( scară fixă, inele, bară fixă)
-sporturi complementare ( atletism-aruncări, canotaj academic, caiac-canoe)

În continuare voi prezenta exerciţiile folosite în recuperarea cotului în

funcţie de obiectivele urmărite.

1.Refacerea mobilităţii
83
 1.1. Prin adoptarea unori posturi

Exerciţiul 1: în decubit ventral, cu sprijin pe antebraţele pronate, braţele în

uşoară abducţie, coatele în aferă (postură pentru flexie), presând în jos umărul
pentru a creşte flexia.

Exerciţiul 2: poziţie ,,mohamedană”,cu membrul superior înainte, palmele pe

sol (postură pentru extensie)

Exerciţiul 3: din şezând, mâna prinde o bară cât mai de sus a spalierului –se
exersează extensia cotului

Exerciţiul 4: pacientul în şezând, cu antebraţul în poziţie de maximă pronaţie

sau supinaţie: se aşează mâna sub fesa homoloagă, cu palma sau faţa dorsală
pe scaun; pumnul este flectat sau extins (postură pentru pronaţie sau supinaţie)

1.2. Prin mobilizări pasive

Exerciţiul 1: în şezând, cu faţa posterioară a braţului pe o masă, sub cot cu o

pernuţă: prizele pe extremitatea distală a braţului şi pe partea posterioară a
cotului,forţa flexiei se face,de câtre kinetoterapeut, cu antebraţul.
Variantă pentru forţarea flexiei: decubit dorsal,braţul pe masă. Dublă priză pe
antebraţ în terimile distală şi proximală.

84
O altă variantă :în şezând, cu braţul în abducţie şi rotaţie internă, antebraţul
vertical spre sol: priză bimanuală pe treimea proximală a antebraţului, forţând
flexia concomitent cu abducerea braţului.

Exerciţiul 2: în şezând, cu braţul în sprijin pe masă: prize pe braţ şi antebraţ,

cât mai aproape, cât mai aproape de cot; se execută extensii.
Variantă: acelaşi exerciţiu, cu dublă priză pe antebraţ.

Exerciţiul 3: în şezând, cu braţul la trunchi, cotul flectat 90* :o priză pe braţ,

pentru a-l fixa pe trunchi, şi o priză pe extremutatea distală a antebraţului, în
aşa fel, încât loja tenară să fie mereu pe radius, motiv pentru care priza se
modifică după cum se execută mai întâi pronaţia şi apoi supinaţia.
Variantă: în şezând, cu braţul în sprijin pe masă, cotul flectat, antebraţul
vertical:se face priză bimanuală în terimea inferioară a antebraţului,
executându-se pronosupinaţii.

85
 1.3. Prin mobilizări autopasive
Acestea sunt mult mai recomandabile decât cele pasive.
Exerciţiul 1: pacientul în şezând, cu coatele pe masă, mâinile cu degetele
întrepătrunse :se execută flexii-extensii de cot, membrul superior sănătos
antrenându-l pe cel afectat.

Exerciţiul 2: în şezând,cu ambele coate flectate sprijinite pe torace,

antebraţele înainte, mâinile cu degetele întrepătrunse: se execută
pronosupinaţia.

Exerciţiul 3: pacientul cu degetele înterpătrunse în faţa trunchiului,coatele

îndepărtete în lateral :ducerea mâinilor spre umărul homolog cotului lezat
realizează flexia şi supinaţia acestuia;extensia spre hemibazinul contralateral
asociază şi pronaţia.

Exerciţiul 4: din stând, cu faţa la perete, mâinile se sprijină pe perete, mâna

homolaterală membrului superior afectat este cu palma pe perete, iar mâna
opusă deasupra o stabilizează :deplasarea antero-posterioară a trunchiului va
forţa flexia-extensia.

Exerciţiul 5: din stând, bastonul ţinut oblic la spate, membrul afectat prinde
bastonul de jos iar membrul sănătos din sus, care mobilizează în jos şi în sus
bastonul.

Exerciţiul 6: din decubit dorsal, bastonul ţinut oblic la nivelul pieptului, se

remarcă membrul afectat în contact ferm cu masa, membrul sănătos
deplasând bastonul, determină pronaţia sau supinaţia.
86
 1.4. Prin mişcări active
Mişcările active reprezintă baza exerciţiilor pentru creşterea mobilităţii
articulare în afecţiunile posttraumatice ale cotului.

Exerciţiul 1: pe masă talcată se fac extensii-flexii de antebraţ.

Variantă: cu o patimă cu rotile în mână se execută aceleaşi mişcări

Exerciţiul 2: mişcări libere de flexie-extensie de cot în toate planurile :braţ la

trunchi, braţ la orizontală (flactat sau abdus),braţ la zenit

Exerciţiul 3: mişcări gestuale ,,de lansare” , ca la aruncarea unei pietre ; ,,de

lovire” ,ca în box ; sau de sus în jos ; ,,de ăpiston” –mişcări înainte –înapoi.

Exerciţiul 4: cotul la trunchi 900 : se execută prono-supinaţia.

Exerciţiul 5: palmele lipite, degetele ,,privesc” în jos, apoi se rotează ca să

,,privească” în sus –se repetă.

Exerciţiul 6: răsucirea prin pronosupinaţie a unui baston.

Exerciţiul 7: mişcări libere în apă.

2. Refacerea forţei musculare

2.1. Tonifierea musculaturii flexoare

87
Musculatura flexoare este aşezată înaintea planului frontal al mişcării de
flexie-extensie.Flexorii sunt monoarticulari -brahialul şi brahioradialul- şi
biarticulari –bicepsul.

Exerciţiul 1: pacientul în decubit dorsal, cu cotul extins, antebraţul supinat,

mâna extinsă :prize pe braţ şi pe palmă, prin care kinetoterapeutul se opune
triplei flexii.

88
Exerciţiul 2: în şezând, cu antebraţul supinat şi sprijinit pe masă : prize pe
faţa anterioară a braţului a braţului şi pe cea antebraţului: pacientul începe
exerciţiul prin flexia umărului, apoi continuă cu cea a cotului contra
rezistenţelor opuse de kinetoterapeut (exerciţiu proximo-distal).

Exerciţiul 3: exerciţiul de mai sus,dar prizele sunt pe palmă cu

contrarezistenţă, apoi a cotului cu rezistenţă (exerciţiu distalo-proximal).

Exerciţiul 4: în decubit dorsal, cu braţul în abducţie orizontală, cotul extins,

antebraţul supinat: prizele, pe braţ şi palmă, se opun flexiei mâinii şi adducţiei
orizontale a braţului ;concomitent se flectează cotul (exerciţiu disto-proximal
şi proximo-distal).

Exerciţiul 5: pacientul în şezând sau ortostatism, cu braţul la trunchi, cotul

extins, în mâna supinată cu o ganteră :se execută flexia cotului şi a umărului –
revenire lentă ( contracţie excentrică).

Exerciţiul 6: în şezând, cu braţul fixat în semiflexie :se fac tracţiuni ale unei
greutăţi trecute pe un scripete şi reveniri lente.

Exerciţiul 7: exerciţiu pentru biceps –din decubit dorsal, cu cotul întins în

supinaţie, cu braţul în afara mesei în extensie :cu o mână kinetoterapeutul
încearcă să menţină cotul extits şi să proneze antebraţul, iar cu cealaltă, făcând
priza pe braţ, să-l menţină extins; pacientul va executa flexia cotului cu efort
de supinaţie, iar la nivelul umărului o flexie a braţului, blocată însă de
kinetoterapeut (izometrie)-deci braţul rămâne fixat în extensie, pentru a nu se
produce scurtarea bicepsului la acest nivel.

89
Exerciţiul 8: exerciţiu pentru brahialul anterior –din şezând cu faţa la masă,
cu braţul flectat, cotul pe masă şi uşor flectat, antebraţul supinat (înălţimea
mesei determinând unghiul de flexie a braţului): priza unică pe pumnîncearcă
să menţină cotul extins şi supinat ;pacientul execută o flexie cu pronaţie a
antebraţului – braţul rămâne fix, flectat, ceea ce elimină parţial forţa
bicepsului, pronarea scoţând de asemenea din acţiune bicepsul; se consideră
că tercerea din supinaţie spre poziţia neutră (pronosupinaţie) elimină şi
brahioradialul.

Exerciţiul 9: exerciţiu pentru brahialul anterior-pacientul în decubit dorsal, cu

cotul întins; prin prizele pe faţa posterioară a braţului şi pe faţa posteriară a
antebraţului, kinetoterapeutul se opune flexiei cotului făcute concomitent cu
pronaţia antebraţului -braţul nu trebuie extins.

Exerciţiul 10: exerciţiu pentru brahioradial –şezând în faţa mesei, cu cotul

uşor flectat pe masă, umărul flectat, antebraţul în poziţie neutră, cu policele
spre zenit: kinetoterapeutul aplică priza pe antebraţ, rezistând la încercarea de
flexie a acestuia.

Exerciţiul 11: din decubit ventral, cu membrul superior atârnat spre podea,
antebraţul în poziţie neutră, în mână cu o ganteră: se execută flexia cotului.

2.2. Tonifierea musculaturii extensoare

Extensia antebraţului este realizată doar de tricepsul brahial şi anconeu.

Exerciţiul 1: în decubit dorsal, cu umărul, cotul, pumnul flectat, antebraţul în
supinaţie: priză posterioară pe braţ şi pe dosul mâinii; pacientul execută

90
extensia degetelor, pumnului, cotului şi umărului ; flexia iniţială a umărului
solicită lunga porţiune a tricepsului (facilitare proximo-distală),iar solicitarea
extensorilor mâinii este facilitare disto-proximală.

Exerciţiul 2: în şezând, cu membrul superior pe lângă trunchi, antebraţul

supinat: priza unică pe faţa posterioară a braţului ; pacientul face extensia
degetelor şi pumnului (facilitare disto-proximală), apoi extensia umărului cu
opoziţie-extensorii cotului intră în contracţie izometrică.

Exerciţiul 3: pacientul în decubit ventral, cu braţul în abducţie orizontală şi

rotaţie externă, antebraţul în supinaţie, cotul flectat: se execută extensia anti-
gravitaţie.

Exerciţiul 4: în decubit contralateral; membrul superior afectat are tote

articulaţiile flectate, iar antebraţul supinat şi în sprijin pe on placă sau
suspendat: se execută extensia umărului (facilitare proximo-distală), a cotului
şi a mâinii – mişcarea poate fi contrată.

Exerciţiul 5: pacientul în decubit dorsal, cu braţul addus orizontal peste

torace, cotul flectat, antebraţul supinat: kinetoterapeutul aplică o priză pe braţ
şi o alta pe marginea cubitală a mâinii; pacientul execută simultan abducţia
orizontală a braţului, cu extensia cotului şi înclinarea cubitală a mâinii.

Exerciţiul 6: acelaşi exerciţiu, dar braţul este oblic adus peste faţă, mişcarea
de extensie fiind pe diagonală, nu pe orizontală.

Exerciţiul 7: pacientul în decubit dorsal, cu umărul abdus şi rotat intern, cotul

flectat, antebraţul pronat: priză pe braţ şi pe mână; pacientul execută o

91
adducţie a braţului cu extensia cotului – mişcări la care se opune
kinetoterapeutul.

Exerciţiul 8: pacientul în decubit dorsal, cu braţul la trunchi, cotul în flexie

completă, antebraţul în pronaţie, în mână cu o halteră, care va fi dusă spre
zenit prin flexia umărului şi extensia cotului.

Exerciţiul 9: în decubit dorsal, cu braţul în flexie maximă, cotul flextat,

antebraţul pronat, în mână cu o ganteră: se extinde cotul, mâna îndreptându-se
spre zenit – poziţia iniţială de flexie maximă a umărului (braţ pe lângă cap)
plasează lunga porţiune în poziţia alungită, ceea ce înseamnă o solicitare
maximă în continuare.

Exerciţiul 10: în decubit ventral, cu braţul în extensie, menţinut aşa de o

pernă dură; antebraţul supinat sau în poziţie neutră, în mâna cu o ganteră:
greutatea trebuie deplasată dorsal prin extensia cotului; braţul, deja în extensie
maximă, anihilează lunga porţiune a tricepsului.

2.2. Tonifierea musculaturii supinatoare

Exerciţiul 1: pacientul în şezând, cu braţul la orizontală (flectat sau abdus) în

rotaţie internă maximă, cotul extins, antebraţul maxim pronat : priza ,,în
brăţară” aplicată pe braţ îl menţine rotat intern, priza pe pumni-mână
menţinând pronaţia ; pacientul execută rotaţia externă a umărului, urmată de
supinaţia antebraţului –când cotul este extins, axul de rotaţie al umărului
coincide cu axul pronosupinator al antebraţului, de unde sinergiile între
rotatorii braţului şi pronosupinatori.

92
Exerciţiul 2: pacientul în otostatism, cu membrul superior atârnând pe lângă
corp cu braţul în rotaţie internă, antebraţul în poziţie neutră : priză dublă ,,în
brăţară” , aplicată de către kinetoterapeut pe braţ în terimea distală, menţine
rotaţia externă de braţ, continuând cu supinaţia (exerciţiul este recomandat
pentru tonifierea musculaturii slabe).

Exerciţiul 3: în decubit dorsal, cu membrul superior afectat în afara mesei, cu

umărul în extensie-adducţie-rotaţie internă, cotul extins, antebraţul pronat:
kinetoterapeutul aplică priza pe braţ şi pe mână ; pacientul execută din
membrul superior o mişcare complexă de flexie-abducţie-rotaţie externă din
umăr – supinaţie ( palma este dusă spre zenit ) conta rezistenţei opuse de către
kinetoterapeut.

Exerciţiul 4: din şezând cu prize pe partea posterioară a cotului şi pe faţa

palmară a mâinii, pacientul execută adducţie de braţ cu o supinaţie a
antebraţului, kinetoterapeutul opunându-se cotul flectat decuplează axele de
rotaţie ale braţului şi de pronosupinaţie ale antebraţului, în această situaţie
adductorii braţului facilitează supinaţia.

Exerciţiul 5: în decubit dorsal, cu braţul în abducţie orizontală şi rotaţie

internă, cotul extins, antebraţul pronat : prize pe faţa interioară a braţului şi pe
palmă-pumn; pacientul execută o adducţie-flexie-rotaţie externă din articulaţia
umărului şi o flexie-supinaţie a cotului.

Exerciţiul 6: în şezând, cu cotul flectat pe masă : kinetoterapeutul aplică prize

pe faţa dorsală a mâinii şi pe antebraţ; pacientul execută o extensie a
degetelor, a pumnului (kinetoterapeutul se opune uşor), apoi a cotului,

93
concomitent cu supinaţia (acest exerciţiu reprezintă o kinezie periferică de
fineţe, în care umărul nu mai are rol ).

Exerciţiul 7: în decubit dorsal, cu membrul superior ridicat la verticală ptin

flexia umărului, antebraţulpronat : priză ,,în brăţară” pe treimea distală a
antebraţului şi pumn ; pacientul execută supinaţia asociată rotaţiei externe a
umărului –bicepsul intră foarte puţin în joc.

2.4. Tonifierea musculaturii pronatoare

Exerciţiul 1: pacientul în decubit dorsal, cu braţul pe lângă corp şi în rotaţie

externă, cotul extins, antebraţul supinat : execută o rotaţie internă din umăr
concomitent cu pronaţia ; kinetoterapeutul, cu prize pe braţ şi mână, se opune.

Exerciţiul 2: pacientul în decubit dorsal, cu braţul în flexie-abducţie- rotaţie

externă, cotul întins, antebraţul supinat : execută o mişcare ce conduce mâna
spre şoldul opus, realizându-se o adducţie-extensie-rotaţie internă din umăr şi
supinaţia antebraţului ;prin prizele de pe braţ şi mână, kinetoterapeutul opune
rezistenţă.

Exerciţiul 3: în decubit dorsal, cu braţul în adducţie-rotaţie externă, cotul

extins, antebraţul supinat, mâna la nivelul hemibazinului opus :
kinetoterapeutul opune rezistenţă prin prizele aplicate pe faţa dorsală a
braţului şi palmă ;pacientul încearcă să execute contra opoziţiei o mişcare de
adducţie-extensie din umăr, flexia cotului, cu pronaţia antebraţului ( mâna se
duce spre pectoralul homolateral ).

94
Exerciţiul 4: pacientul în şezînd, cu braţul la trunchi, cotul flectat, antebraţul
în poziţie neutră, în mână cu o măciucă ce iese prin marginea cubitală şi este
îndreptată în jos : executăo abducţie a braţului, măciuca ajungând la orizontală
( izometria pronatorilor ).

Exerciţiul 5: în şezând, cu antebraţul supinat, în sprijin pe o masă, pumnul şi

degetele întinse : kinetoterapeutul face prize pe antebraţ şi în palmă ( cu
indexul şi mediusul ); pacientul execută o flexie a degetelor, pumnului şi
cotului, concomitent cu pronaţia ( este un exerciţiu de fineţe pentru raportul
dintre mână şi pronaţie, fără intervenţia umărului ).

Exerciţiul 6: în decubit dorsal, cu braţul pe lângă trunchi, cotul întins,

antebraţul supinat : priză unică la nivelul pumn-mână, opunându-se flexiei
cotului şi pronaţiei antebraţului – atât în pronaţie, cât şi în flexia cotului,
rotundul pronator este activat.

Exerciţiul 7: pentru pătratul pronator, care participă în orice poziţie a cotului

la pronaţie ; pentru a îndepărta acţiunea rotundului pronator, se vor face
exerciţii de pronaţie cu cotul întins.

95
 3. Refacerera stabilităţii, mişcării controlate şi
abilităţii

3.1. Exerciţii pentru flexori

Exerciţiul 1: pacientul în şezând, cu membrele superioare întinse orizontal
înainte, coatele întinse, mâinile cu degetele întrepătrunse : apropie mâinile de
torace, îndepărtând coatele –mişcare contrată de kinetoterapeut.

Exerciţiul 2: în şezând, cu membrele superioară întinse, cu antebraţele

supinate, coatele întinse, în mâini cu un baston prins printr-un cordon peste un
scripete cu contragreutate : se tracţionează, executând extensia umărului şi
flexia cotului.

Exerciţiul 3: pacientul în ortostatism, cu faţa la spalier, apucă bara cu mâinile:

cu membrul superior sănătos execută o împingere puternică în bara
spalierului ; automat, se produce şi o contracţie a flexorilor cotului opus
(afectat )

Exerciţiul 4: pacientul iî ortostatism, cu faţa la spalier, apucă bara cu mâinile :

kinetoterapeutul, din spatele pacientului, trage îndărăt bazinul acestuia;
pacientul se opune (contracţie izometrică ).

Exerciţiul 5: în decubit dorsal, genunchi flectaţi la 45o ,umărul în abducţie

90o, cotul flectat, pacientul se opune deplasării genunchilor spre stânga, luând
punct fix cu mâna dreaptă în palma kinetoterapeutului, realizând deci
contracţia izometrică a flexorilor cotului – este un exerciţiu disto-proximal

96
(genunchi-rotatorii trunchiului ) şi, concomitent, proximo-distal (trunchi-
flexorii cotului).

Exerciţiul 6: din decubit dorsal, cu articulaţiile coxo-femurale flectate şi

genunchii flectaţi, braţele uşor flectate,antebraţele pronate sau supinate :
mâinile apucă o bară fixă sau două mânere fixate prin corzi rigide ;
kinetoterapeutul aplică pe frunte o presiune în jos ; pacientul îşi încearcă să-şi
ridice capul şi umerii de pe masă, luându-şi punctele fixe în mâini –este un
exerciţiu proximo distal.

Exerciţiul 7: pacientul în şezând pe un skate-bord, cu faţa la spalier,

picioarele pe bara spalierului, membrale inferioare în triplă flexie, îm mâini cu
două cordoane elastice prinse de spalier : execută tripla extensia a membrelor
inferioare, ceea ce deplasează dorsal planşeta cu roţile, iar flexorii cotului
intră în contracţie prin tracţionarea cordoanelor elasice -contracţia poate fi
izometrică, menţinând semiflexia cu pornire, sau concentrică, mărând flexia
coatelor.

3.2. Exerciţii pentru extensori

Exerciţiul 1: în decubit dorsal, cu braţul în adducţie –rotaţie externă, coatele

semiflectate :pacientul întinde coatele, kinetoterapeutul opunând rezistenţă.

Exerciţiul 2: pacientul cu spatele la 30 cm de perete, cu membrul superior

afectat sprijinându-se cu palma de perete ( coatele moderate flectate ), cu cel
opus flectat, cotul flectat, antebraţul pronat, mâna deschisă, pumnul extins :
kinetoterapeutul exercită pe această mână, ca pe un tampon, o presiune spre

97
posterior; pentru echilibrare, intră în acţiune extensorii cotului membrului
superior care se sprijină pe perete.

Exerciţiul 3: în decubit dorsal, cu umerele şi coatele flectate, în mâinii cu o

halteră, care trebuie împinsă spre zenit.

Exerciţiul 4: pacientul în ortostatism, între două bare paralele, la o înălţime

convenabilă, încât apucându-le cu mâinile, coatele să fie flecate : se ridică
apoi capul prin extensia coatelor.

Exerciţiul 5: pacientul în ,,patrupedie”, cu şezutul spre taloanele, braţele

flectate şi abduse, coatele semiflectate, mâinile pe sol : îşi translează greutatea
corpului de pe taloane înainte pe membrul superior, bustul rămâmând cât mai
aproape de sol – activitatea marilor pectorali şi extensoriilor coatelor creşte
intens.

Exerciţiul 6: din şezând, cu genunchii întinşi, corpul pe spate sprijinit pe

membrul superior care sunt extinse, cu coatele uşor flectate, pacientul ridică
bazinul prin extensia articulaţiei coxofemurale, cea ce activează musculatura
extensoare a coatelor.

Exerciţiul 7: pacientul în decubit dorsal, cu braţele ridicate pe lângă cap, în

mâini cu un baston : execută întinderea coatelor, cu sau fără opoziţia
kinetoterapeutului.

98
 3.3. Exerciţii pentru supinatori

Exerciţiul 1: din şezând, ţinând în mâinii două bastoane cu greutate, pacientul

executând supinaţia (se observă assimetria celor două bastoane ): membrul
superior drept,fiind cel afectat, forţa solicitată este mai mică şi este facilitată
de supinatorii din stânga, care sunt puternic activaţi.

Exerciţiul 2: pacientul cu braţele în abducţie orizontală, ţine în mâini un inel

de cauciuc: cu mâna sănătoasă execută o pronaţie, realizând din inelul de
cauciuc un ,,8”, ceea ce solicită supinatorii mâinii opuse.

Exerciţiul 3: pacientul se prinde cu mâiniile un baston, mâna dreaptă

executând o supinaţie, iar cea stângă o pronaţie ( la capetele bastonului sunt
prinse două corzi, care, trecând peste doi scripeţi, au la capete greutăţi ).

3.4. Exerciţii pentru pronatori

Exerciţiul 1: pacientul, cu coatele flectate la trunchi, cu antebraţele supinate,

ţine în mâinii capetele unui resort de oţel : execută simultan pronaţia celor
două mâini.

5.4. Prezentarea rezultatelor şi interpretatea lor

Cei 14 pacienţi cu diferite leziuni de cot: 4 cu fractură de cap radial; 3

cu fractură de supracondil; 2 cu fractură de olecran; 1 cu fractură
inercondiliană; 1 cu fractură de col radial; 2 cu fractură de epicondil medial şi
1 cu fractură cu epicondil lateral, au participat la un tratament kinetic

99
 combinat cu electroterapie, masaj, ergoterapie, scripetoterapie într-un interval
de 6 luni.
Din totalul de 14 pacienţi, 11 s-au recuperat complet, iar restul 3
continuă programul de recuperare.
Programul parcurs a avut rezultate bune, pacienţii participând intensiv
la programul de recuperare
Rezultatele bilanţului articular
-valorile redate sunt cele pentru mişcările active

Nr. Nume Iniţial La o lună La două La trei La patru La şase luni

Prenume luni luni luni
Fl. Ex. Fl. Ex. Fl. Ex. Fl. Ex. Fl. Ex. Fl. Ex.
1 M.E. 80° 32° 85° 30° 89° 25° 90° 20° 95° 15° 99° 5°
2 S.A. 75° 30° 80° 28° 82° 25° 87° 21° 90° 20° 92° 19°
3 G.F. 90° 20° 95° 28° 97° 16° 100° 15° 105° 10° 115° 7°
4 H.I. 65° 30° 70° 27° 72° 24° 77° 22° 82° 20° 90° 16°
5 I.S. 81° 24° 86° 21° 91° 15° 95° 13° 99° 10° 110° 5°
6 A.A. 90° 19° 94° 17° 97° 15° 99° 11° 101° 9° 111° 6°
7 L.O. 78° 20° 85° 19° 89° 16° 90° 12° 98° 10° 120° 7°
8 Z.F. 75° 20° 77° 13° 80° 11° 100° 10° 110° 9° 120° 4°
9 D.E. 94° 21° 99° 19° 100° 17° 105° 12° 110° 9° 115° 7°
10 D.N. 71° 27° 80° 22° 85° 20° 94° 17° 100° 10° 110° 6°
11 T.A. 89° 30° 92° 21° 97° 17° 100° 12° 120° 9° 130° 5°
12 R.V. 90° 30° 95° 26° 99° 20° 110° 17° 120° 12° 130° 9°
13 R.R. 87° 31° 90° 27° 94° 22° 97° 19° 110° 14° 131° 12°
14 U.I. 78° 22° 80° 17° 82° 12° 90° 8° 111° 5° 130° 3°

Rezultatele bilanţului muscular

Nr. Nume Iniţial La o lună La două luni La trei luni La patru luni La şase luni
Prenume

100
 Fl. Ex. Fl. Ex. Fl. Ex. Fl. Ex. Fl. Ex. Fl Ex.
1 M.E. 3 3 3 4 4 4 4 4 5 5 5 5
2 S.A. 1 2 -2 2 3 3 +3 4 4 4 4 4
3 G.F. 2 3 3 3 3 4 4 4 5 5 5 5
4 H.I. 1 1 1 -2 2 2 3 3 +3 3 4 4
5 I.S. 4 4 4 4 4 5 5 5 5 5 5 5
6 A.A. 3 3 3 3 3 3 4 3 4 4 4 5
7 L.O. 3 3 3 4 4 4 4 5 4 5 5 5
8 Z.F. 3 3 3 3 3 4 4 4 4 4 5 5
9 D.E. 3 3 3 4 4 4 4 5 5 5 5 5
10 D.N. 3 4 4 4 4 5 5 5 5 5 5 5
11 T.A 3 3 3 3 3 3 4 4 4 5 5 5
12 R.V. 2 3 3 3 3 3 4 4 5 5 5 5
13 R.R. 2 2 +2 +2 +2 +2 3 4 3 4 4 4
14 U.I 3 3 3 4 4 4 4 4 5 5 5 5

CAPITOLUL 6. CONCLUZII ŞI PROPUNERI

CONCLUZII:
1. Programul de recuperare a fost eficient pentru cei 11 pacienţi care s-au
recuperat total, iar restul 3 continuă recuperarea deoarece mecanismul de
producere a fost mai grav.

2. Respectarea etapelor de recuperare este un obiectiv de bază.

3. Tineri au participat mai intens la recuperare faţă de cei mai în vârstă.

101
4. Pacienţii care lucrează în domeniul în care folosesc articulaţia cotului
afectată au avut o evoluţie mai bună şi o vindecare mai rapidă.

5. Pacienţii care nu au respectat programul de recuperare prescris au avut o

evoluţie mai lentă.

PROPUNERI:
1. Se recomandă evitarea mişcărilor grosiere.
2. Se recomandă evitarea încărcării articulaţiei în perioada acută.
3. Se recomandă programul de kinetoterapie indiferent de stadiul iniţial al
bolii.
4. Este racomandat încălzirea articulaţiei cotului înainte de programul de
recuperare.
5. Este indicată folosirea taping-ului în activităţiile care solicită articulaţia
cotului.
6. Folosirea de feşi elastice este recomandat pentru activităţile sportive.

BIBLIOGRAFIE
1. BACIU CL. -„Anatomia funcţională şi biomecanică aparatului
locomotor”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977
2. BACIU CL. –„ Programe de gimnastică medicală”, Editura Stadion, 1974
3. BURGHELE N., FAUR M.-„Traumatismele cotului”, Editura Medicală,
Bucureşti 1997
4. CORDUN M.- „Kinetologie medicală”, Editura AXA, Bucureşti 1999
5. IONESCU A.- „Gimnastica medicală”, Editura Medicală, Bucureşti 1994
6. IONESCU A.- „ Masajul” Editura Stadion, Bucureşti, 1970
7. OMETA I. –„ Curs de kinetologie generală” 1994
102
8. PAPILIAN V.-„Anatomia omului”, vol.I, Editura Medicală, Bucureşti
1982
9. POENARU D. şi colaboratorii – „Traumatologie şi recuperare funcţională
la sportivi”, Editura Facla, Timişoara, 1985
10. RADOVICI I., SAN-MARINA E. – „Recuperarea sportivilor
traumatizaţi” , Editura Stadion, Bucureşti, 1973
11. SBENGHE T.- „Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare”,
Editura Medicală, Bucureşti, 1987
12. SBENGHE T.-„Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor”, Editura Medicală, Bucureşti, 1981
13. SBENGHE T. –„Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului”, Editura
Medicală, Bucureşti 1996
14. VOICULESCU I.C. , - „ Anatomia şi fiziologia omului” Editura
Medicală, Bucureşti, 1971
15. http:// www.reharob.manuf.bme.hu

103
104