Sunteți pe pagina 1din 64

CUPRINS

CAPITOLUL I Introducere
1.1. Importanța alegerii temei.........................................................................................4
1.2. Ipoteza, scopul și motivația lucrării........................................................................5

CAPITOLUL II Partea teoretică


2.1. Considerații generale.................................................................................................6
2.2. Noțiuni de anatomie și biomecanică.........................................................................6
2.2.1.Noțiuni de anatomie....................................................................................7
2.2.2.Noțiuni de biomecanică..............................................................................13
2.3.Tipuri de fracturi întâlnite la nivelul antebrațului..................................................16
2.3.1.Fractura extremității superioare a radiusului.........................................16
2.3.2.Fracturile epifizei distale ale radiusului (FEDR).....................................20
2.3.3.Fracturile olecranului.................................................................................24
2.3.4.Fracturile coronoidei..................................................................................27
2.3.5.Fracturile diafizare ale oaselor antebtațului............................................27
2.4.Evaluarea aparatului locomotor...............................................................................31
2.4.1.Simptome subiective...................................................................................31
2.4.2.simptome obiective.....................................................................................32

CAPITOLUL III Partea specială


3.1.Obiectivele cercetării.................................................................................................36
3.2. Material și metodă....................................................................................................36
3.2.1.Loturile de studiu.......................................................................................36
3.2.2.Metode de cercetare folosite......................................................................43
3.2.3.Tehnici folosite în recuperarea kinetoterapeutică post-fracturi...........44

CAPITOLUL IV Rezultatele studiului


4.1. Analiza statistică și interpretarea rezultatelor.......................................................58
4.2. Concluzii și recomandări..........................................................................................69

BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................74
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1. Importanţa alegerii temei

Terapia prin mişcare – Kinetoterapia – s-a dezvoltat de-a lungul secolelor pe baza relaţiei
reciproce dintre teorie şi practică, dintre studiu şi constatare.
În aceste decenii, kinetoterapia şi-a constituit bazele teoretice prin aplicarea legilor fizicii,
ale neurofiziologiei şi mecanicii musculoarticulare, prin cunoaşterea fiziopatologiei şi mecanicii
musculoarticulare, prin cunoaşterea fiziopatologiei bolilor, formându-şi propriile legi şi devenind
astfel o ştiinţă.
Kinetoterapia este aplicată în scop profilactic, terapeutic şi de recuperare în majoritatea
specialităţilor medicale: ortopedie, neurologie, reumatologie, pediatrie, medicină internă,
obstretică-ginecologie.
O întelegere greşită a bolii face ca majoritatea din ţara noastră, medici sau pacienţi, să
refuze tratamentul Kinetoterapeutic.
Traumatismele membrului superior determină de multe ori sechele cu modificări
morfofuncționale atât locale cât și cu un răsunet la distanță sau general al organismului.Esențial
de știut sunt acele sechele generale posttraumatism care influențează direct asistența de
recuperare.
Majoritatea sechelelor sunt determinate de cele ma multe ori de inactivitatea la care este
obligat traumatizatul prin caracterul fracturii si gravitatea ei, cauza acestora fiind reprezentat în
principal de imobilizarea membrului superior respectiv.
Netratate corespunzător, sechelele posttraumatice postfracturi ale membrului superior pot
reprezenta un handicap serios pentru programul recuperator local.
De aceea, un program complet de recuperare în acest caz trebuie să aibă în vedere în mod
cu totul deosebit starea generală a pacientului.
Recuperarea este un proces unitar pentru că îşi propune să restabilească nu numai
sănătatea individului, ci şi să-l redea familiei, locului de muncă şi societăţii, ca persoană utilă lui
însuşi şi celor din jur.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

1.2. Ipoteza, scopul și motivația lucrării

Ipoteza lucrării a fost acela de a evidenţia particularităţile acestor fracturi precum şi de a face o
paralelă între principiile teoretice de recuperare kinetoterapeutică aferente acestor leziuni şi
posibilităţile lor de aplicare în practica ortopedică de zi cu zi, incercând să evidențiez importanța
acestora spre o recuperare cu rezulate reprezentative.

În partea teoretică am încercat să descriu noţiunile cu privire la anatomia, fiziologia, biomecanica,


patologia, simptomatologia, complicaţiile si diagnosticul fracturilor de antebraţ. Tot în prima parte
am încercat să scot în evidenţă particularităţile legate de tratamentul kinetoterapeutic acestor
fracturi precum şi tendinţele actuale ale acestora. Am mai introdus şi câteva noţiuni teoretice legate
de fracturile-luxaţii care deşi rar întâlnite pun multiple probleme în cazul lipsei unui diagnostic
corect.

Partea a doua reprezintă un studiu realizat pe un lot de pacienţi care în urma fracturilor de antebraț,
s-au prezentat pentru tratament și recuperare de specialitate la Compartimentul de Recuperare al
Mâinii ”Casa Austria” aparținând de Spitalul Clinic Județean Timișoara, pe o perioadă de timp
bine definită.

Scopul lucrării de faţă reprezentat de acest studiu efectuat asupra fracturilor antebraţului este în
principal importanța principiilor și metodelor de recuperare kinetoterapeutice ale acestora.

Motivația alegerii acestei teme are la origine practica mea efectuată înca din timpul
anului II de facultate la Compatimentul de recuperare al Mâinii ”Casa Austria”, timp în care am
asimilat informații valoroase despre metodele și tehnicile de recuperare posttraumatică de
specialitate ceea ce m-a și orientat în abordarea acestui subiect.

Tot pe această cale vreau să mulţumesc colectivului al Compartimentului de recuperare al Mâinii


” Casa Austria ” Timișoara, în special Dr. Galoși Lucian și nu în ultimul rând coordonatorului
lucrării Lect.Univ.Dr. Gligor Șerban, pentru sprijinul, răbdarea şi înţelegerea acordată pentru
efectuarea acestei lucrări.

CAPITOLUL II

PARTEA TEORETICĂ
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

2.1.Consideraţii generale
Fracturile reprezintă o întrerupere a continuităţii osoase, produsă printr-un
dezechilibru între rezistenţa intrinsecă a osului şi solicitările la care este supus osul.
De cele mai multe ori fractura se produce pe un os cu structură normală dar în
anumite situaţii fractura poate să se producă pe un os în prealabil fragilizat printr-o
suferinţă anterioară. În această din urmă situaţie simptomatologia este mai puţin
zgomotoasă iar fracturile sunt numite impropiu fracturi patologice.
Sub denumirea de fracturi ale oaselor antebraţului sunt încadrate acele întreruperi
ale continuităţii celor două oase care formează antebraţul, radiusul si ulna, ca urmare a
acţiunii unui agent vulnerant. Acest agent vulnerant are o forţă mai mare decât rezistenţa osului .
Fracturile antebraţului pot fi încadrate astfel:
– fracturi ale epifizei proximale ale radiusului
– fracturi ale epifizei distale ale radiusului
– fracturi ale olecranului
– fracturi ale coroidei
– fracturi diafizare ale ambelor oase ale antebraţului
Simplelor fracturi se adaugă uneori luxaţiile articulaţiilor proximală şi distală ale
antebraţului ce necesită un protocol particular şi implică în plus unele riscuri. Aceste
fracturi luxaţii sunt considerate cazuri particulare şi sunt reprezentate de:
- fractura luxaţie Monteggia-Stănciulescu.
- fractura luxaţie Galeazzi.

2.2. Noţiuni de anatomie şi biomecanică


Antebraţul, a doua pârghie importantă a membrului superior, prezintă un schelet
alcătuit din două oase lungi dispuse paralel în axul lung al segmentului: radiusul,
situat extern, în prelungirea policelui, pârghia mobilă, profundă, cu o curbură pronatorie
pronunţată şi alta minimă, curbura supinatorie şi ulna, situată intern în prelungirea
degetului V, pârghie rectilinie, puţin mobilă, cu rol de susţinere.Ambele oase sunt
solidarizate prin articulaţiile radiocubitale proximală si distală, cât şi prin membrana
interosoasă, realizând astfel un sistem precis, a cărui integritate asigură condiţia mişcării
de pronaţie-supinaţie, indispensabilă funcţiei mâinii.

2.2.1. Noţiuni de anatomie


Radiusul şi ulna sunt două oase lungi, pereche alcătuite din două epifize, superioară şi
inferioară, şi un corp care asigura inserţia grupelor musculare ale antebraţului. La nivelul
corpului, pe marginea medială a radiusului şi cea laterală a ulnei, işi are inserţia
membrana interosoasă care condiţionează sediul şi traiectul fracturii, întrucât ea preia forţele
transmise în timpul căderii.(fig 1)
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Un detaliu anatomic important este localizarea subcutanată a ulnei pe toată


lungimea sa şi a radiusului care este situat superficial la nivelul extremităţilor proximală şi
distală, motiv pentru care cele două oase sunt expuse traumatismelor directe, cu
lezarea uşoară a pielii şi producerea de fracturi deschise. Totodată, această localizare
superficială a oaselor antebraţului oferă avantajul unui abord chirurgical uşor.

Fig. 1 – Oasele antebrațului ( după http://www.daviddarling.info/images/ulna_and_radius.gif)

Aceste două oase se articulează prin epifizele lor, formând două articulaţii radio-ulnare:
una proximală şi una distală. Înafară de cele două articulaţii radio-ulnare, oasele antebraţului sunt
unite şi printr-un ligament interosos cubito-radial, care se întinde de la marginea laterală a
corpului cubitusului la marginea medială a corpului radiusului.
Artrologie
Articulaţia proximală are ca suprafeţe articulare faţa cilindrică a capului radial şi
cavitatea sigmoidă a extremităţii superioare a ulnei, ambele fiind acoperite cu
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

cartilaj hialin. Cele două suprafeţe articulare sunt menţinute în contact de ligamentul
inelar, care are şi rolul de a mări suprafaţa articulară a ulnei şi de ligamentul pătrat.
Articulaţia distală prezintă ca suprafeţe articulare cavitatea sigmoidă a radiusului şi
feţele supero-externe şi inferioare ale capului ulnei unite prin ligamentul triunghiular şi o
capsulă fibroasă, aceasta din urmă având ca inserţie suprafeţele articulare ale celor două oase
iar în jos discul articular. Acesta completează suprafeţele articulare, le menţine în contact şi
limitează mişcările de pronaţie şi supinaţie.
Vasele și nervii sunt asigurate de două artere principale, artera radială şi artera ulnară,
precum şi de două ramuri colaterale ale arterei brahiale: artera colaterală ulnară superioară şi
artera colaterală ulnară inferioară.
În ceea ce priveşte inervaţia antebraţului aceasta este realizată de nervii radial şi ulnar
precum şi ramuri terminale ale plexului brahial.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Fig. 2 – Arterele antebrațului - regiunea anterioară ( după


http://en.wikipedia.org/wiki/File:Gray528.png )
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Fig. 3 – Arterele antebrațului - regiunea posterioară ( după


http://en.wikipedia.org/wiki/File:Gray527.png)
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Miologie
Din punct de vedere topografic, antebraţul este împărţit într-o regiune superioară şi una
posterioară printr-un plan frontal ce trece prin două linii verticale unind epicondilii cu cele două
procese stiloide şi trecând prin membrana interosoasa.
Dinspre superficial spre profund se evidenţiază patru straturi anatomice :
• Planul cutanat, subţire în regiunea anterioară, gros şi mai puţin mobil în cea posterioară.
• Planul subcutanat, la nivelul căruia se găsesc venele, nervii şi vasele limfatice superficiale.
• Fascia antebrahială, mai groasă în regiunea posterioară datorită inserţiilor
musculare.
• Planul profund, muscular, este diferit în cele două regiuni ale antebraţului.
Regiunea anterioară cuprinde 11 muşchi dispuşi într-un grup lateral şi un grup anterior.
Grupul lateral : brahioradialul,lungul extensor radial al carpului, scurtul extensor radial al
carpului.
Grupul anterior : stratul I – rotundul pronator, flexorul radial al carpului,
palmarul lung, flexorul ulnar al carpului.
stratul II- flexorul superficial al degetelor
stratul III- flexorul lung al policelui, flexorul profund al degetelor,
pătratul pronator.
Printre aceste elemente musculare trec elemente vasculo-nervoase importante:
n er v u l median, m ă n u n c h i u l v a s c u l o - n e r v o s u l n a r ş i c e l r a d i a l , măn u n ch i
v a s c u l o - n e r v o s interosos anterior.
Regiunea posterioară conţine 7 muşchi dispuşi în două straturi:
stratul I- extensorul degetelor, extensorul degetului mic,extensorul ulnar al carpului
stratul II- lungul abductor şi scurtul extensor al policelui, lungul extensor al
policelui şi extensorul indexului, printre care trece manunchiul vasculo-nervos
interosos posterior (fig.4).
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Fig. 4 – Mușchii antebrațului – regiunea posterioară ( după www.trauma-med.net )


Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

2.2.2 Noţiuni de biomecanică

Principiile mecanicii Newtoniene


Principiul inerţiei (Kepler) un corp iși menţine starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă
atâta timp cât asupra lui au acţionează alte corpuri care să schimbe această stare.
Dificultatea de a mişca un obiect depinde atât de masa obiectului, cât și de viteza pe care dorim să o atingem.
Produsul acestor doi parametri reprezintă cantitatea de mişcare sau impulsul (p). Formula variaţiei
impulsului este Ap = m x Av. unde m = masa corpului. Av = variația vitezei, respectiv Δ V (Vmax-Vmin).
Forţa este cauza modificării stării de repaus sau mişcare a unui corp. După efectele induse, putem votbi
despre forţe statice sau dinamice.
A doua lege a lui Newton sau principiul fundamental al dinamicii: dacă o forţă (F) acţionează asupra unui
corp, ca imprimă acestuia o acceleraţie (a), a cărei mărime este proporţională cu forţa, având aceeaşi direcţie
si acelașii sens (F = m x a). Unitatea de măsură este Newtonul (N); un newton este egal cu mărimea forţei
care aplicată unui corp cu masa de 1 kg și imprimă acestuia o acceleraţie de 1 m/s². În kinetologie se
foloseşte și unitatea de masură pentru forţă de kilogram forţă (I kgf = 9,81 N ).
Forţa este egală cu variaţia impulsului raportată la intervalul de timp. Rezultă deci că mişcarea corpului
depinde nu numai de forţa aplicată asupra lui, ci şi de durata de aplicare a acestei forţe. Impulsul este
mărimea fizică ce arată efectul forţei aplicate în timp (p = F x t).
Principiul acţiunii şi reacţiunii: dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă, numită acţiune,
cel de-al doilea corp acţionează asupra primului cu o forţă egală în modul şi opusă ca sens, numită reacțiune
(Ex: dacă facem o săritură am exercitat o forţă -acţiune asupra solului-, iar acesta va răspunde cu o
reacţiune).
Caracteristicile unei forțe
Forţa este un vector şi are: mărime, direcţie, sens, punct de aplicaţie. O forţă este reprezentată printr-
o săgeată care indică direcţia şi sensul ei de acţiune şi cțteodată şi mărimea ei. Ca orice vectori, forţele pot fi
compuse sau descompuse. Dacă două sau mai multe forţe acţionează sinultan asupra unui punct material,
efectul lor asupra acelui punct este acelaşi cu al unei forţe unice, numite rezultanta lor. Descompunerea unei
forţe se realizează invers compunerii sale. Este întotdeauna posibil să înlocuim o forţă prin două componente
care produc acelaşi efect.
Asupra oricărui sistem pot acţiona forţe externe (din exteriorul sistemului) şi forţe interne (din interiorul
sistemului).
➢ Forţele externe - sunt forţele ce acţionează asupra unui sistem din exteriorul sistemului; cele de care
se ţine cont în activitatea fizică sunt: gravitaţia, reacţia solului, forţa de frecare, rezistenţa mediului,
forţa de inerţie.
➢ Forţe interne - sunt forţele ce acţionează asupra unui sistem din interiorul său; cele de care se ţine
cont în activitatea fizică sunt forţa de contact articular, forţele tendoanelor şi a ligamentelor, forţa
musculară, presiunea intraabdominală, forţa elastică.
Pârghiile
În fizică, pârghia este o bară rigidă, care se poate roti în jurul unui punct de sprijin (S) şi asupra
căreia acţionează: forţa care trebuie învinsă (forţă rezistenţă - R) şi forţa cu ajutorul căreia este învinsa forţa
rezistentă (forţa activă - F).
Muşchii acţionează ca forțe active în cadrul aparatului locomotor, producând mişcările prin
deplasarea oaselor pe care se inseră. Astfel, muşchii şi oasele alcătuiesc în biomecanică lanţuri mobile, care
se comportă ca sisteme complexe de pârghii.
Pârghiile osoase, biologice, sunt formate de două oase vecine, articulate mobil și legate printr-n
mușchi.La o pârghie se disting trei elemente:
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

• Pârghiile de gradul I - pârghii deechilibru; F şi R sunt aplicate de o parte și de alta a axei de rotaţie
şi acţionează în acelaşi sens. (Ex: capul în echilibru pe coloana vertebrală)
• Pârghiile de gradul II - pârghii de forţă; Fşi R sunt aplicate de aceeaşi parte a axei de rotaţie; P este
aplicată la mai mare distanță faţă de axa de rotaţie decât R; F şi R acţionează în sensuri opuse; în
general, toate mişcările în care părţile distale sunt fixate în exterior folosesc avantajele pârghiilor de
gradul II: (Ex: ridicarea pe vârfuri din stând).
• Pârghiile de gradul III - pârghii de viteza; F şi R sunt aplicate de aceeaşi parte a axei de rotaţie; F
este aplicată mai aproape faţă de axa de rotaţie decât R; F şi R acţionează în sensuri opuse (Ex:
flexia cotului ).
Antebraţul prin particularităţile sale anatomo-fiziologice pune probleme deosebite din
punct de vedere biomecanic.
Forma oaselor joacă un rol important. Radiusul fiind mai lung în jos decât cubitusul
permite ca extremitatea lui inferioară să efectueze în jurul extremităţii inferioare a cubitusului o
mişcare de învăluire.
Antebraţul este astfel structurat încât să permită efectuarea mişcării de pronaţie-supinaţie,
mişcare care reprezintă o importantă componenta a mişcărilor membrelor superioare. În supinaţie
antebraţul se răsuceşte înafară iar în pronaţie antebraţul se răsuceşte înauntru.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Fig.5 – Biomecanica antebrațului

Articulaţiile radio-ulnare acţionează concomitent, fomând din punct de vedere funcţional


o singură articulaţie. Membrana interosoasă are un rol important în mişcările de pronaţie şi
supinaţie. Structura sa cu fibre orientate oblic de sus în jos şi de la radius spre cubitus în partea
superioară şi în sens invers în partea inferioară, face ca diferitele forţe de tracţiune şi compresiune
directă să poată fii repartizate uniform asupra celor două oase, în diferite poziţii şi mişcări ale
antebraţului.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Un alt element anatomic important în mişcările de pronaţie-supinaţie, este reprezentat de


lanţul muscular. Acesta formează un cuplu de forţe antagoniste reprezentat pe de o parte de
muşchii pronatori şi pe de altă parte de cei supinatori. Pronaţia se efectuază prin acţiunea a doi
muschi principali, rotundul şi pătratul pronator, iar supinaţia se realizează prin intermediul
scurtului supinator şi biceps brahial. Aceşti muşchi participă atât la realizarea mişcărilor cât şi la
limitarea lor. Amplitudinea medie normală a pronaţiei-supinaţiei active este de 180, iar a celei
pasive de 190.

Fig. 6 - Muşchii
implicaţii în mişcările de
pronaţie şi supinaţie

2.3.Tipurile de fracturi întâlnite la nivelul antebrațului

2.3.1.Fractura extremității superioare a radiusului


Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Sub această denumire de fractură a extremitaţii superioare a radiusului, sunt cuprinse


fracturile al căror traiect este situat deasupra tuberozităţii bicipitale (8). Sunt rare la
adulţi (6%) şi mai frecvente în jurul vârstei de 10 ani (16). Sunt şi autori care le consideră
mai frecvente 33%.
Mecanismul de producere
Cel mai frecvent este cel indirect. În căderile cu sprijin pe palmă
compresiunea axială dar şi accentuarea valgusului fiziologic duce cupuşoara în contact
cu condilul humeral extern. Percuţia dintre ele determină fractură (Fig. 7). Fracturile prin
mecanism direct sunt excepţii de la această regulă. Morrey crede că fractura apare
numai datorită compresiunii axiale dacă antebraţul se află în pronaţie şi accentuarea
valgusului nu este obligatorie.

Fig. 7 – Mecanism de producere. (compresiunea axială)


asociată cu accentuarea valgusului fiziologic în căderile
cu sprijin pe palmă), determină percuţia dintre cupuşoara radială
şi condilul humeral, cu apariţia fracturii.

Anatomie patologică și clasificare


Clasificarea anatomo-patologică:
- fracturi ale capului radial (se produc de regulă la adult)
- fracture ale gâtului radial (specifice copilului deoarece cupuşoara este
cartilaginoasă şi fractura apare la nivelul colului).
Sunt în uz două clasificări, cea descrisă de Mason la adult si de Judet la copil.
După Mason, fracturile capului radial la adult se pot împarţii în trei tipuri.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Fig. 8 – Fractură proximală de cap de radius și olecran ( după http://www.aofoundation.org/ )

Tipul I : cuprinde - fractura-separare, uneori o simplă fisură (cu un traiect ce porneşte


de la nivelul suprafeţei articulare, pentru a descinde undeva la nivelul colului radial) şi
fracturile cu minimă deplasare ( treapta mai mică de 2 mm).
Apar cu o frecvenţă de 37,8% şi nu afectează mişcarea de pronosupinaţie;
Tipul II : cuprinde fracturile cu deplasare (fragmentul este important 1/3, 1/2 sau 2/3),
decalajul la nivelul suprafeţei articulare fiind mai mare de 2 mm. Frecvenţa acestui tip de
fractură este estimată la 41,6% şi afectează mişcarea de pronosupinaţie.
Tipul III cuprinde fracturile cu multiple traiecte (polifragmentară, cominutivă),
deplasate. Este mai rară (numai 6,7% ), dar foarte gravă pentru că afectează mişcarea de
pronosupinaţie.
Clasificarea Mason este exclusiv radiografică şi se referă numai la fractură.
Radin şi Riseborough (28) adaugă un tip IV de fractură în care se asociază o leziune a
cotului (neprecizată), iar Morrey (27) menţine în clasificarea sa tipul IV precizând însă
că asocierea se referă la o luxaţie a cotului, cu sau fără fractura apofizei coronoide.
Sunt autori (24) care disting în cadrul tipului IV un tip IVa în care luxaţia cotului
se însoţeşte de o fractură a cupuşoarei Mason II şi un tip IVb în care luxaţia cotului se
asociază cu o fractură Mason III (Fig. 9).
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Fig.9 - Clasificarea Moorey


modificată – Tipul I- fractura fără
deplasare; Tipul II – fractura
deplasată (decalaj articular mai
mare de 2 mm); Tipul III-fractura
cominutivă; Tipul IVa – luxaţie de
cot + fractură tip II. Tipul IVb –
luxaţie de cot + fractură tip III

Manifestări clinice și examinări paraclinice

Simptomatologie:

• durere vie la palparea capului radial

• durere vie provocată de pronosupinaţie

• limitarea mişcărilor de prono-supinaţie, în contrast cu păstrarea mişcarilor de


flexie-extensie.

• echimoză tardivă

• tumefacţie limitată la partea externă şi superioară a antebraţului

• crepitaţii osose

Radiografia este obligatorie nu numai pentru precizarea diagnosticului lezional ci şi


pentru alegerea atitudinii terapeutice în raport cu forma anatomică a fracturii. Dacă în timpul
căderii bolnavul s-a sprijinit pe ambele mâini este necesar să se facă examenul radiografic
bilateral al cotului, deoarece fractura bilaterală a capului radial nu este excepţională.

Diagnostic pozitic și diagnostic diferențial


Diagnosticul pozitiv se pune pe baza examenului clinic şi radiografic .
Înaintea radiografiei se poate vorbi despre o entorsă a cotului sau o fractură parţială a
condilului humeral extern în cazul fracturilor izolate.

Evoluție, complicații și prognostic


Evoluţia şi prognosticul sunt în legătură cu tipul fracturii, dar şi cu prezenţa sau absenţa
leziunilor asociate. Evoluţia este constant favorabilă în fracturile de tip I şi grevată de complicaţii
în fracturile mai complexe sau atunci când fractura apare în contextul unor aspecte traumatice
particulare.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Dintre complicaţii notăm fractura deschisă (în asocierile lezionale tip „sideswipes"),
redoarea cotului (redorile în flexie - extensie fiind mai frecvente decât cele în
pronosupinaţie), compresiunile nervului cubital prin calcificări la partea internă a
cotului, necroza capului postosteosinteză, cubitus valgus post rezecţie, luxaţia
radiocubitală inferioară, artroza limitată (radiocubitală superioară, condiloradială) sau a
ambelor componente.

2. 3.2. Fracturile epifizei distale ale radiusului (FEDR)

Aceste leziuni se pot întâlni la orice vârsta, fiind mai frecvente însă la vârstnici, mai ales
de sex feminin. Sunt încadrate în acest grup lezional fracturile situate sub un plan care trece la 4
cm deasupra interliniului radiocarpian.
Mecanismul de producere
Mecanismele indirecte care duc la producerea acestei fracturi sunt forţe de compresie,
forţe de avulsie, cât şi combinaţii ale acestora. Mecanismul direct este rar întâlnit.
Mecanismele cele mai importante care produc FEDR sunt:
- căzătura pe o mână în hiperextensie, impactul produs la nivelul extremităţii tenare
producând fractura cu deplasare dorsală, laterală şi în supinaţie a fragmentului epifizar, deci
fractura Poteau-Colles;
- impactul produs la nivelul eminenţei tenare suprprinde mâna in hiperflexie şi va deplasa
anterior, lateral şi în pronaţie fragmentul epifizar, deci fractura Goyrand-Smith;
- impactul exercită prin intermediul semilunarului o forţă de compresie asupra
radiusului distal, producând aşa numita fractură "die-punch"; (fig.10)
- fractura stiloidei radiale rezultă ca urmare a unei forţe de avulsie generate de li
gamentele radiocarpiene palmare în tensiune.

Fig. 10 – Fractură tip “dye- punch” (după Stoffelen)

Pe lângă aceste mecanisme întâlnite mai frecvent, există şi altele, care rezultă în
special prin combinaţiile acestora de mai sus.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Clasificare
Clasificarea utilizată cel mai frecvent în practică este cea descriptivă-anatomică:
- fracturi extraarticulare - fractura Pouteau-Colles prin hiperextensie
- fractura Goyrand-Smith prin hiperflexie
- fractura Gerard-Marchant cu deplasare laterală a epifizei şi
leziuni ale articulaţiei radioulnare distale
- fracturi articulare - fractura stiloidei radiale
- fractura marginală anterioară
- fractura marginala posterioară Barton
- fractura cuneană externă
- fractura cuneană internă
- fractura cominutivă
Simptomatologie
• durere şi impotenţă funcţională variabilă
• antebraţul flectat, pumnul sprijinit de mâna sănătoasă
• deformarea regiunii prin tumefacţie şi poziţie vicioasă:
○ "în dos de furculiţă”;
○ "în pântec de furculiţă";
○ "în baionetă";
• deviaţia cubitală a mâinii;
• proeminenţa capului ulnei;

• ascensiunea stiloidei radiale;


• edem al degetelor, echimoze
• crepitaţii osoase
• mobilitate anormală

Fig.11- Parametrii radiologici ai pumnului normal


(prof il )

Investigații paraclinice
Examenul radiografic este şi de această dată capital. Se practică radiografii în incidenţă
AP şi LL (eventual şi în icidenţă oblică în cayul suspicionării unei fracture de scafoid).
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Pumnul normal radiografiat ofera trei parametri de referinţă pe radiografia de faţă


(fig.11).

Fig. 12 – Parametrii radiologici ai pumnului – incidență anterioară

- unghiul radial (înclinaţia radială 16-28°): unghiul < AOB, N=26°


• o linie perpendiculară pe axul lung al radiusului;
• a doua linie ce trace prin vârful stiloidei spre articulaţia radio-cubitală
inferioară, paralelă cu suprafaţa articulară;
- lungimea radiusului normal, comparată cu cubitusul, dă distanţa AC (suprafaţa articulară
inferioară a capului cubital se găseşte 2 mm deasupra celui mai proximal punct al suprafeţei
articulare radiale);
- distanţa dintre suprafeţele articulare în articulaţia radio-cubitală inferioară este de 2 mm.
Radiografia de profil a pumnului normal arată o înclinare anterioară 0°-22° (în medie
14,5°) a suprafeţei articulare distale (fig. 10).
- linia perpendiculară pe axul lung al radiusului: OC;
- linia ce uneşte punctele cele mai palmare şi cele mai dorsale ale suprafeţei articulare:
OB;
- cele două linii formează unghiul BOC, înclinaţia radială anterioară, normal în medie de
10°.

Cunoscând valorile normale ale înclinaţiei şi lungimii radiale, basculei radiale, se pot
compara cu parametrii radiografici modificaţi din fracturile EIR în care unghiul radial scade,
lungimea radiusului se micşorează, articulaţia radio-cubitală inferioară se deteriorează sau se
luxează (fig. 12), bascula anterioară scade sau se inversează (fig. 13).
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Fig. 13 - Fractura tip Pouteau-Colles. Modificarea


parametrilor radiologici normali: scăderea lungimii relative a
radiusului cu luxație radio-cubitală ( după http://www.radiologyassistant.nl/ )

Fig. 14 - Fractura tip Pouteau-Colles. Modalitaţi de măsurare a angulaţiei dorsale (după


http://www.uphs.upenn.edu/ortho/oj/2002/html/PICS/p50f5.jpg )

Pe baza acestor criterii vom aprecia stabilitatea sau instabilitatea unei fracturi:
- sunt stabile fracturile cu o angulaţie sub 10°, o scurtare radială sub 2 mm şi unghiul
radial nemodificat;
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

- sunt instabile fracturile cu angulaţie dorsală mai mare de 20°, o scurtare radială mai
mare de 5 mm, cu traiecte de fractură intraarticulare (la nivelul articulaţiei radio-carpiene sau
radiocubitale) sau prezentând cominuţie dorsală. Există şi noţiunea de instabilitate secundară
atunci când o fractură bine redusă nu se menţine în timp şi se deplasează secundar.
Există însă şi situaţii în care se dovedesc necesare investigaţii suplimentare atât pentru
stabilirea diagnosticului cât şi a indicaţiei de tratament. Astfel, în fracturile intraarticulare tip
IVC, un examen radiografic amănunţit (tomografia), sau unul imagistic (CT sau RMN), ne oferă
date suplimentare privind desenul traiectelor intraarticulare, a leziunilor părţilor moi sau existenţa
de interpoziţii în focar. Tot pentru evaluarea completă putem recurge uneori la artrografie sau la
artroscopia pumnului. În sfârşit, atunci când există suspiciunea unor deranjamente la nivelul
corpului, ceea ce din nefericire se descoperă după vindecarea fracturii, atunci pe lângă cele trei
incidenţe radiografice standard vor fi necesare încă patru incidenţe în poziţii menţinute.

Diagnostic pozitiv și diferențial


Este uşor în fracturile deplasate (durere în punct fix, deformare, imagistică) şi numai de
prezumţie în fracturile fără deplasare.
Înainte de efectuarea examenului radiografic se pot face mai multe supoziţii diagnostice.
Contuzia regiunii sau entorsa pumnului ar putea fi luate în consideraţie. În fracturile deplasate
existenţa dosului de furculiţă ne poate conduce cu gândul la o luxaţie transcaforetrolunară a
carpului unde există acelaşi semn cu deosebirea că este situat mai jos. În sfârşit suferinţa regiunii
poate exista şi în sindromul Essex-Lopresti, dar examinarea corectă şi descoperirea acuzelor la
nivelul cotului şi antebraţului poate invalida diagnosticul de fractură a EIR şi preciza existenţa
unei leziuni ligamentare la nivelul articulaţiei radiocubitale inferioare în cadrul sindromului
amintit.
.Prognostic și complicații
Prognosticul este e relative bun. tim ireductibilitatea, leziunile nervilor median sau
cubital, sindromul compartimental acut al tunelului carpian, asocierea cu instabilităţile carpiene şi
fractura deschisă. Secundar, fractura redusă se poate deplasa (instabilitate secundară), sau după
scoaterea aparatului ghipsat poate dezvolta semnele osteoporozei algice dureroase. Tardiv,
menţionăm calusul vicios, pseudartroza, artroza radio-cubitală, sechelele tendinoase tardive şi
cele nervoase prin comprimarea nervului median în canalul carpian sau a nervului cubital în loja
Guyon.

2.3.3. Fracturile olecranului


Aceste fracturi sunt caracteristice vârstei adulte, apărând în special la adultul tânar şi fiind
rare la vârstnici şi la copii. Frecvenţa lor este mai mică decât cea a fracturilor de paletă humerală,
constituind 8% din fracturile cotului.
Poziţia superficială a olecranului explică numărul relativ mare de fracturi deschise, mai
ales acelea produse prin mecanism direct.
Fracturile olecranului, cu excepţia celor incomplete şi a celor fără deplasare, se tratează
exclusiv chirurgical.
Mecanism de producere
Fracturile olecranului implică următoarele mecanisme de producere: mecanism direct si
mecanism indirect.
-Mecanism indirect
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Mecanismul indirect este cel mai frecvent şi constă în: cădere pe mână cu antebraţul
flectat, cădere pe mână cu antebraţul extins sau smulgerea inserţiei tricipitale prin contracţie
musculară violentă.
În cazul căderii pe mână, cu antebraţul flectat, care este cea mai frecventă cauză,
olecranul, fixat în trohlee, este supus la forţe contrare, reprezentate, pe de o parte, de flexia
antebraţului şi de cealaltă parte de contracţia reflexă a tricepsului.
În cazul căderii pe mână cu antebraţul extins, olecranul este fixat în foseta olecraniana şi,
dacă ligamentele laterale ale cotului rezistă, apare fractura cu punct de plecare anterior.
Fracturile prin smulgere ale inserţiei tricepsului apar prin contracţii violente, soldate cu
desprinderea inserţiei olecraniene a tendonului tricipital împreună cu o pastilă osoasă.
-Mecanismul direct
Mecanismul direct constă în lovirea sau căderea cu contact la nivelul feţei posterioare a
cotului. În aceste condiţii apar fracturi, de regulă cominutive, ale olecranului, însoţite uneori de
leziuni tegumentare.

Anatomie patologică și clasificare


Clasificarea fracturilor de olecran poate fi realizată după următoarele criterii: criteriul
anatomic şi criteriul deplasării fragmentelor.
După criteriul anatomic, Merle d'Aubigne împarte fracturile olecranului în următoarele
categorii: fracturile vârfului, fracturile corpului şi fracturile metafizo-epifizare ale bazei
olecranului (fig. 14).

Fig.15 - Clasificarea fracturilor de olecran în funcţie de criteriul


anatomic

Fracturile vârfului olecranului sunt extraarticulare, se produc prin smulgere datorită


contracţiei tricepsului şi au un traseu oblic în jos şi în posterior.
Fracturile corpului olecranului sunt cele mai frecvente şi se diferenţiază de cele ale
bazei prin faptul că fragmentul distal posedă un croşet coronoidian suficient pentru a asigura
stabilitatea cotului. Traiectul de fractură este transversal sau oblic în jos şi posterior şi, de
obicei, există un grad de cominuţie posterioară. Deplasarea fragmentelor fracturate este
conditionată de integritatea aparatului tendino-fibros periolecranian. Acesta este format din
fasciculele posterioare ale ligamentelor laterale ale cotului şi din „aripioarele chirurgicale” ale
cotului (expansiunile vaştilor ce se prind pe feţele laterale ale olecranului). Dacă acest
aparat este integru şi, deci, dacă aripioarele sunt intacte, nu apare deplasarea. Dacă este rupt,
apare deplasarea interfragmentară, fragmentul proximal fiind tras în sus şi basculat dorsal, prin
contracţia tricep.sului. Deplasarea este accentuată de hemartroză şi de flexia cotului.
Fracturile bazei olecranului. Traiectul de fractură interesează partea orizontală a marii
cavităţi sigmoidiene şi compromite stabilitatea cotului. Sunt frecvente şi se produc, de regulă,
prin traumatism direct. Traiectul de fractură are punct de plecare la unirea treimii verticale cu
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

cea orizontală a marii cavităţi sigmoide, de unde coboară oblic în jos şi în posterior, separând
un fragment din diafiza cubitală.
Prin asocierea acestor traiecte apar fracturi cominutive sau cele plurifragmentare. Aceste
tipuri de fracturi se produc prin traumatisme violente,
După criteriul deplasării fragmentelor fracturate, Colton împarte fracturile olecranului
în fracturi fără deplasare şi fracturi cu deplasare.
Fracturile cu deplasare sunt de mai multe tipuri: fractură avulsie, fractură cu traiect oblic
sau transvers, fractură cominutivă şi fractură-luxaţie a cotului (luxaţia anterioară transolecraniană
a cotului).
O fractură este considerată fără deplasare dacă diastazisul este mai mic de 2 mm şi nu
creşte la flexia cotului la 90° şi dacă pacientul poate executa extensia activă antigravitaţională a
cotului.
Aspecte clinice
Anamneza relevă un traumatism direct pe faţa posterioară a cotului sau o cădere pe
mână, cu cotul flectat. Subiectiv, bolnavul acuză durere şi impotenţă funcţională a cotului.
Obiectiv, la inspecţie se constată tumefierea cotului, apariţia unei echimoze tardive, bolnavul
susţinându-şi antebraţul flectat cu mâna sănătoasă. La palpare, se găsesc urmatoarele semne:
durere, diastazis interfragmentar accentuat prin flexia pasivă a cotului, prezenţa mobilităţii
anormale în focar (nu se insistă în evidenţierea ei), absenţa extensiei active a cotului afectat şi
absenţa crepitaţiilor în focar datorită diastazisului interfragmentar. Fragmentul proximal
ascensionat se află deasupra liniei Malgaigne.
Examenul clinic se continuă cu cercetarea pulsului la artera radială şi cu verificarea
funcţiilor senzitive şi motorii ale nervului cubital, care poate fi cel mai frecvent lezat în fracturile
olecranului. Pentru funcţia senzitivă se verifică sensibilitatea auricularului. Pentru funcţia motorie
se cere bolnavului să execute o abducţie a degetelor (mişcarea executată de către muşchii
interosoşi dorsali) şi o mişcare de abducţie a auricularului (mişcarea este executată de către
muşchiul cubital anterior). În lezarea nervului cubital scade forţa pensei dintre police şi auricular.
Examenul radiologic
Examenul radiologic constă în efectuarea a două radiografii de cot, una de faţă şi cea de a
doua de profil, ultima fiind hotărâtoare în stabilirea diagnosticului şi a tipului de fractură.
Pentru evaluarea fracturilor osteocartilaginoase se efectuează tomografie computerizată.
Diagnosticul
Diagnosticul pozitiv se pune pe baza durerii în punct fix, ineficienţa extensiei cotului şi
imagistică.
Diagnosticul diferenţial în fractura de olecran se face cu fracturile de paletă humerală şi
cu luxaţia posterioară de cot.

3.3.6. Eoluție, prognostic și complicații


Prognostic relative bun. Fractura olecranului corect tratată consolidează în două luni.
Complicaţiile fracturilor de olecran sunt următoarele:
➢ complicaţii imediate: - compresiunea nervului cubital
- deschidere
- fractură sau luxaţie asociată
➢ complicaţii tardive: - calus vicios
- pseudartroză de olecran
- artroză posttraumatică de cot
- calcifieri heterotrope
- osteoartrită septică
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

2.3.4.Fracturile coronoidei
Mecanism de producere
Reprezintă pierderea continuităţii osoase la nivelul coronoidei
Sunt fracturi rare care se produc cel mai frecvent prin smulgerea vârfului coronoidei de
către muşchiul brahial. Fracturile bazei coronoidei de produc prin impactul trohleei humerale.
Fracturile se produc prin mecanism indirect prin cădere pe mână, cu cotul în semiflexie;
coronoida este fracturata de trohlee. Uneori se pot produce fracturi parcelare, prin smulgere
(tendonul brahialului).
Clasificare
Clasificarea Regan şi Morrey:
tip I - fracturi ale varfului
tip II – fracturi cu fragment mai mic de 50% din inaltimea coronoidei
tip III - fracturi cu fragment mai mare de 50% din inaltimea coronoidei
Simptomatologia și explorări imagistice
Este nespecifică şi constă în - durere şi impotenţă funcţională relativă
- antebraţul (semi)flectat, sprijinit de mâna sanatoasă
- echimoza Kirmisson
- durere în punct fix
- instabilitate articulară, eventual blocaj articular
Diagnosticul de certitudine se pune pe baza examenului radiologic din două incidenţe:
faţă şi profil.
Evoluție și prognostic
Prognosticul este relativ bun.
Complicaţiile imediate: - luxaţie asociată sau instabilitate articulară
Complicaţiile tardive: - calus vicios cu limitarea mecanică a flexiei
- osteom la nivelul muşchiului brahial
- pseudartroza cu instabilitate articulară
- artroza de cot posttraumatică, calcifieri heterotope

2.3.5. Fracturile diafizare ale oaselor antebrațului

Sunt încadrate sub această denumire soluţiile de continuitate ale radiusului şi cubitusului,
situate între două planuri ce trec unul prin tuberozitatea bicipitală şi altul la patru centimetrii
deasupra interliniului articular radio-carpian.
Sunt fracturi frecvente ce apar cu precădere la adulţi.
Mecanismul de producere și anatomie patologică
Mecanismul de producere al fracturilor antebrţului este complex.
Se admite ca mecanism de producere cel indirect (cădere cu sprijin pe mână), situaţie
în care oasele antebraţului sunt solicitate între greutatea corpului şi impactul cu solul. Mai rar,
fracturile apar prin mecanism direct, atunci când oasele sunt lovite cu un corp dur sau când, în
cădere antebraţul întâlneşte un obstacol. Prin aceste mecanisme pot apărea leziuni osoase fie la
nivelul ambelor oase (50%), fie la nivelul unui singur os (44%): radiusul (25%) sau cubitusul
(19%).
Fracturile ambelor oase se produc de obicei printr-un mecanism indirect. Sediul de
elecţie al traiectului de fractura este în 1/3 medie (61% ) (fig. 15) şi mai rar în 1/3 superioară
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

(21%) sau inferioară (18%). Traiectul de fractură poate avea aspecte variate: transversal, oblic, cu
al 3-lea fragment „în aripă de fluture", cominutiv, bifocal. La adult, fracturile sunt complete, rare
fiind cazurile când fragmentele de fractură nu se deplasează. De obicei ele sunt cu
deplasare (ad latum, încălecate, angulate), dar caracteristică este rotaţia (decalajul), Aceasta
rezultă prin dezechilibrul dintre muşchii pronatori (rotundul şi pătratul pronator) şi supinatori
(bicepsul şi scurtul supinator) care acţionează asupra fragmentelor fracturare.

Fig. 16 – Fractură în treimea media a antebrațului (după http://www.ispub.com/ispub )

Fracturile izolate ale oaselor antebraţului se produc frecvent printr-un mecanism


direct. Sediul traiectului de fractură este la nivelul zonei de impact, în cele 2/3 proximale
cubitusul fracturându-se mai uşor datorită situaţiei superficiale (aşa-numita fractură „de
apărare"). Cele mai multe fracturi sunt fără deplasare.
În cazul fracturilor izolate ale unui singur os trebuie cunoscut faptul că antebraţul este un
segment scheletic cu oase duble: când unul din oase prezintă o fractură cu deplasare, ea va fi
însoţită obligatoriu de luxaţia celuilalt os. Astfel, fractura deplasată a radiusului este acompaniată
de luxaţia capului cubital (fractura-luxatie Galeazzi) (fig. 16), iar fractura deplasată a cubitusului
de luxatia capului radial (fractura-luxaţie Monteggia) (fig. 17). Cel mai probabil mecanism de
producere a fracturii Galeazzi este căderea pe mâna în hiperextensie combinată cu pronaţia
marcată a antebraţului. Fractura Monteggia se poate produce printr-un mecanism direct: în
cădere, creasta cubitusului poate intâlni un obstacol; după fracturarea cubitusului, dacă
accidentatul încearcă să se ridice, cu această ocazie radiusul se poate luxa. Fractura Galeazzi este
de trei ori mai frecventă decât fractura Monteggia.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Fig. 17 - Fractură-luxaţie Galeazzi ( după http://www.uhrad.com/)

Fig. 18 – Fractură-luxație Monteggia (după http://www.uhrad.com/ )

Clasificare
Aceasta se face în funcţie de sediul traiectului de fractură (1/3 medie, 1/3 superioară, 1/3
inferioară).
Dymond (38) clasifică fracturile izolate ale cubitusului în fracturi fără deplasare care se
trateaza conservator şi fracturi cu deplasare (mai mult de 10° angulaţie în orice plan şi mai mult
de 50% translaţie) care au indicaţie chirurgicală.
În 1967 Bado extinde termenul la “leziuni Monteggia" clasificându-le în 4 tipuri (fig. 18):

I. Fractura diafizei cubitale la orice nivel cu luxaţia anterioara a capului radial.


II. Fractura diafizei cubitale cu luxaţia posteroexternă a capului radial.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

III. Fractura metafizei cubitale cu luxaţia externă sau posteroexternă a capului radial.
IV. Fractura 1/3 superioară antebraţ cu luxaţia anterioară a capului radial.

Fig.19 – Clasificarea BADO a


fracturilor Monteggia

Examen clinic
Simptomatologie:
• durere şi impotenţă funcţională variabilă
• antebraţul flectat, sprijinit de mâna sănătoasă
• deformarea regiunii
• crepitaţii osoase
• mobilitate anormală
Se va examina antebraţul pe toată lungimea sa, inclusiv articulaţiile proximală şi distală
În cazul fracturi-luxaţie Galeazzi se poate observa ascensionarea stiloidei radiale iar capul
ulnei proemină, este reductibil, dar instabil. În cazul fracturi-luxaţie Monteggia-Stănculescu, la
palpare capul radiusului lipseşte din locul său normal, sub capitul.

Examenul radiologic
Examenul radiologic este uneori singurul în măsură să stabilească diagnosticul de
certitudine al fracturii. Radiografia trebuie să fie de bună calitate şi să includă ambele oase ale
antebraţului precum şi articulaţiile vecine.

Diagnosticul pozitiv și diagnosticul diferențial


Diagnosticul pozitiv se stabileşte pe baza examenului clinic şi radiografic.
Diagnosticul diferenţial se face cu contuzia de antebraţ (radiografia exclude fractura).
Sediul precis al durerii diferenţiază fractura izolată a radiusului de cea a cubitusului. Uneori, în
fractura Monteggia tip II confuzia cu luxaţia posterioară de cot nu poate fi înlăturată decât prin
efectuarea radiografiei.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Evoluție, prognostic și complicații


Evoluţia spre consolidare a fracturii se face lent, în cel puţin 3 luni (în fractura ambelor
oase) datorită vascularizaţiei precare a fragmentelor fracturare, cu suprafeţe de contact mici, cu
inserţii musculare reduse şi focar instabil.
Prognosticul depinde de o serie de factori: tipul fracturii, metode de tratament, existenţa
complicaţiilor.
Complicaţii imediate
– leziunile vasculo-nervoasoase (n. median, mai rar n.cubital sau n. radial)
– deschidere
- sindromul compartimental apare în special după traumatismele prin strivire.

Complicaţii tardive
- calusul vicios limitează mişcarea de prono-supinaţie prin suprimarea curburilor
radiusului.
- pseudartroza (2,9%)
- sinostoza radio-cubitală
- sindromul Volkman

2.4. Evaluarea aparatului locomotor

Evaluarea aparatului locomotor - se realizează imediat ce anamneza ți examenul clinic general s-a
terminat și ne ajută sa căutam toate simptomele pentru stabilirea diagnosticului clinic al aiec|iunii (ce aparţine
exclusiv medicului) si a diagnosticului funcţional al apaiaiului locomotor (re spons abili lalea
kinetoterapeutului).
Aceste sinmtome se impart în doua categorii și anume: subiective (durerea, impotenţa funcţională, atitudinile
vicioase şi diformităţile, tulburările de sensibilitate), şi obiective realizate prin evaluarea directă a pacientului.

2.4.1. Simptome subiective

Durerea este un simptom care se defineşte ca o experienţî senzorială dezagreabilă, trăită cerebral și apărută
după stimularea unei structuri vii. Deoarece stirnulii algici sunt stimuli potenţiali nocivi, algorecepţia se mai
numește și nocirecepţie. Senzaţiile dureroase, spre deosebire de celelalte tipuri senzoriale, au o importantă
componentă afectivă, ce tulbură starea de bine a individului. De obicei durerea se însoţeşte de reacţii
psihosomatice şi vegetative. Reacţiile psihice se caracterizează prin stări de teamă, nelinişte și discomfort.
Clasificarea durerii
• După locul apariţiei şi percepţia ei de către pacient:
-durere difuză - suprafață mică şi bine localizată, fără iradiere;
-durerea iradiantă - este cea care se deportează de punctul ei de origine, de cele mai multe ori distal, pe un
traiect nervos;
-durerea proiectată - apare în cazurile în care excitaţia nociceptivă acţionează de-a lungul căii de transmitere
dureroasă, cu origine în orice punct de la nerv la cortex;
-durerea referită - este cea care îşi are originea într-o zonă bine determinată, dar se percepe într-o altă zonă,
în general mai superficială decât cea de origine.
• După calităţile ei:
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

- durerea ascuţită - bine localizată denotă leziune superficială;


- durere ascuţită - în "junghiuri", denotă leziune a nervului (de obicei la nivelul rădăcinii, afectând fibrele
delta);
- durere tip "furnicătură" - denotă iritare ce afectează fibrele alfa;
-durerea surdă - este tipică pentru originea somatică profundă.
Impotența funcțională
Poate îmbrăca două forme şi anume:
➢ Impotenţă funcțională parţială;
➢ Impotenţă funcțională totală.
De asemenea, ea poate fi limitată la un segment, pe tot membrul sau pe mai multe membre, iar din punct de
vedere al evoluţiei poate fi progresivă sau regresivă, trecătoare sau definitivă și staţionară.
Cauze generatoare ale impotenţei funcţionale pot fi: întreruperea continuităţii osoase (fracturi);
rupturi musculo-tendinoate; blocaje articulare; anchiloze articulare; reacţii antalgice; leziunile nervilor
rahidieni; leziuni ale sistemului nervos central: crizele pitiatice (o idee fixă, obsedantă, care provoacă
inhibiţia parţială a centrilor de elaborare psihică conştientă și dezlănţuirea de acte inconştiente).
Atitudinile vicioase şi diformităţile
Îl pot determina pe bolnav să se prezinte la medic şi pot îmbrăca diverse forme legate de regiunea
interesată şi de boala care le determină.Diformitatea se înregistrează în foaia de observație în funcție de
regiunea în care este localizată, ca simptom subiectiv.
Tulburării de sensibilitate
Se prezintă sub fonta unor senzaţii (prezentate de pacient) la nivelul diferitelor ţesuturi: amorţeli,
furnicături, înţepături. Ca o formă particulară a tulburărilor de sensibilitate, la amputaţi, se descrie
"membrul fantoma", ca o percepţie falsă a segmentului corporal amputat.

2.4.2. Simptome obiective

Constau în utilizarea unor aparate şi tem pentru determinarea deficienţelor aparatului locomotor în
urma căruia va fi determinat diagnosticul funcţional.
.Inspecția
Este metoda de examinare caracterizată prin cercetarea vizuală a întregului organism, a unei regiuni,
a unui segment sau a unei zone strict localizate. Ea reprezintă prima şi cea noi simplă metodă obiectivă de
investigaţie semiologică.
În ceea ce priveşte modalitatea tehnică de realizare a inspecţiei, aceasta trebuie să ţină cont de
anumite reguli: se face sistematic, cu atenţie, după un anumit plan şi o anumită metodologie; se face direct,
pe pacientul dezbrăcat şi din toate poziţiile necesare observaţiei; examinatorul va urmări permanent reacţiile
pacientului (grimase, paloare, geamăt, şchiopătat, etc); examenul va fi atât static cât şi dinamic, orice semn
care indică stare de oboseală sau disconfort în timpul examinării va duce la încetarea acesteia; examenul va
fi atât general cât și local.
La inspecție se apreciază:
– Starea tegumentelor (aspect, culoare) cu precizarea elementelor semiologice existente particular,
supraiacent şi subiacent pentru articulaţia respectivă;
– Mărirea de volum a articulaţiei (tumefacţie articulară) cauzată de acumulare de lichid, proliferare
sinovială, modificări ale structurilor periarticulare, hipertrofie osoasă, etc);
– Tulburările de statică generate de articulaţiile afectate (deformări, dezaxari, deviaţii);
– Fixarea în poziţii anormale ale diferitelor segmente ale corpului;
– Simetria/asimetria pentru diferitele segmente ale membrelor, egalitatea lungimii acestora;
– Examinarea maselor muscularecu aprecierea vizuală a formei regiunii respective, determinată de
troficitate și tonus muscular;
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

– Mișcările involuntare, mai ales spasmele musculare vizibile.


Evaluarea amplitudinii articulare
Evaluarea amplitudinii articulare sau bilanţul articular constă în aprecierea gradului de mobilitate
într-o articulaţie, prin măsurarea analitică a unghiurilor de mişcare, pe direcţiile anatomice posibile, în
planurile şi axele corespunzătoare.
Realizarea măsurătorilor presupune o oarecare experienţă din partea kinetoterapeutului. Acurateţea
măsurătorilor este şi în funcţie de obiectivul lor. Pentru orientarea unui examen clinic general se pot admite
variaţii de 8 - 10°; pentru alcătuirea unui program de kinetoterapie în vederea recuperării unui deficit
funcțional e nevoie de mai multă precizie, erorile nedepășind 5 - 6°.
Mobilitatea articulară poate fi măsurată prin evaluare directă, subiectivă, ”din ochi, cu ajutorul goniometrului
prin măsurarea distanţei dintre două puncte situate pe segmentele care alcătuiesc unghiul de mişcare, cu
ajutorul firului cu plumb, prin suprapunerea a două radiografii la nivelul excursiilor maxime de mişcare; prin
goniometre încorporate în circuite electronice, care pot măsura unghiurile și în mişcare.
Pentru o bună reuşită a goniometrizării, trebuie să avem în vedere câteva reguli și anume:
• pacientul să fie relaxat, aşezat confortabil, să fie instruit asupra manevrelor care vor
urma.Starea de contractură, teama, etc., limitează amplitudinea de mişcare pasivă, iar necooperarea, pe cele
de mişcare activă;
• segmentul de testat trebuie corect aşezat pentru obţinerea poziţiei 0, dar şi într-o poziţie
preferenţială pentru desfăşurarea mişcării şi aplicarea goniometrului;
• goniometrul va fi aplicat întotdeauna pe partea laterală a articulaţiei, cu câteva excepţii ( ex.:
măsurarea supinaţiei);
• goniometrul nu trebuie presat pe segmente, ci aplicat ușor, pentru a nu împiedica mișcarea;
• amplitudinea mișcărilor articulare în direcții opuse se vor măsura fiecare în parte, apoi se va
nota și suma lor, care reprezintă gradul de mișcare a unei articulații într-un anumit plan.Gradul de mişcare a
unei articulații este egal cu valoarea unchiului maxim măsurat al acelei mişcări, dar numai dacă s-a plecat de
la poziţia 0.În cazuri patologice, scăzând din valoarea acestui unghi.
• goniometrizarea se realizează pornind din poziţia 0, de start. Această poziţie este cu
membrul superior de-a lungul truchiului, mâna în supinaţie (palma priveşte înainte).
În realizarea practică a evaluării articulare se va ţine seama de: poziţia iniţială a pacientului, a
segmentelor de testat și a kinetoterapeutului; locul de aşezare a centrului goniometrului, care va fi în
majoritatea cazurilor in centrul articulaţiei de testat; modul de aşezare a braţului fix şi reperul spre care e
îndreptat ( ex.: braţul fix pe linia mediana a feţei laterale a braţului înspre epicondilul numeral lateral);
modul de aşezare a braţului mobil şi reperul înspre care e orientat (ex.: braţul mobil pe linia mediană a feţei
dorsale a antebraţului, înspre mijlocul distanţei dintre apofizele stiloide antebrahiale); evitarea poziţiilor
vicioase care ar mării sau micşora aparent unghiul de mişcare (ex.: în testarea extensiei braţului se va evita
flexia trunchiului); comanda verbală va fi fermă şi explicită; reperele vor rămâne aceleaşi atât pentru poziţia
iniţiala, cât și pentru cea finală.
Pentru exemplificare modului de realizare practică şi descriere teoretică a modalităţii de
goniometrizare a membrului superior, voi folosi un exemplu:

Ex.: Goniometrizarea în rotaţia internă a umărului, valoarea normă 90 -95 °

Poziția inițială: pacientul în decubit dorsal, braţul de testat abdus la 90°, cot flectat la 90°, antebraţ supinat,
palma priveşte spre pacient, kinetoterapeutul homotateral;
Centrul goniometrului în centrul articulaţiei cotului, pe partea dorsală (la nivelul olecranului):
- braţul fix perpendicular sau paralel cu solul;
- brațul mobil urmarește linia mediană a feţei dorsale a antebraţului, orientat înspre mijlocul distanţei dintre
cele două apofize stiloide antebrahiale;
Comanda - rotează intern umărul.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Se va evită retropulsia umărului, motiv pentru care se poate pune o perna sub umăr; abducţia umărului va
trebui menţinută la 90° pe tot parcursul testării.
Evaluarea manuală a forţei musculare.
Bilanţul muscular reprezintă evaluarea forţei musculare prin examen manual; este deci o metodă
subiectivă, dependentî de experienţa kintoterapeutului.
Scala folosită este:

F 0 ( zero ) - mușchiul nu realizeză nici o contracție evidentă;


F1 ( schițată ) - reprezintă sesizarea contracției mușchiului prin palparea lui sau a
tendonului; se poate aprecia doar pentru mușchi superficiali; pentru cei profunzi nu se observă
diferență între F0 și F1;
F2 ( mediocră ) - permite muşchiului să mobilizeze segmentul în amplitudine completă numai cu
eliminarea gravitaţiei; pentru aceasta se utilizează planuri de alunecare (plăci de plastic sau lemn talcat) sau
se susţine segmenml de către kinetoterapeut;
F3 ( acceptabilă) - reprezintă forţa unui muşchi capabil să mobilizeze segmentul in amplitudine
completă îrnpotriva gravitaţiei, fară alte mijloace rezistive;
F4 ( bună ) - este forţa unui muşchi capabil să mobilizeze segmentul în amplitudine completă și
împotriva unei rezistențe cu valoare medie;
F5 ( normală ) - reprezintă forţa unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul pe toată
amplitudinea de mișcare, împotriva unei rezistenţe maxime, aplicate pe segmentul de mobilizat, cât mai
distal.
Pentru o diferenţiere mai clară a forţelor, se utilizează şi cotaţlile de + și –. Se notează cu + atunci
când mişcarea pe sectorul respectiv nu depăşeşte jumătate din amplitudinea maximă posibilă pentru acea
mişcare, şi cu – atunci cănd depăşeşte jumătate din amplitudine, dar totuşi nu se poate realiza pe întreg
sectorul de mobilitate.

De exemplu: flexia cotului este de 120° pentru un muşchi (biceps brahial) ce are forţă 2, dar
antigravitațional nu reușeşte să realizeze o forţă de 3. Astfel, segmentul va fi poziţionat antigravitaţional,
după care i se va cere pacientului să realizeze flexia cotului. Dacă va realiza o flexie sub jumătate din
amplitudinea posibilă, va fi notată acea forţă cu 2+, iar dacă depăşeşte jumătate din amplitudine, ori va atinge
nivelul maxim de mobilitate, va fi notată cu – .
În ceea ce priveşte scopul bilanţului muscular, acesta este multiplu: permite stabilirea diagnosticului
funcţional şi a nivelului lezional (măduvă, plex, trunchi nervos), al bolii neurologice; stă la baza alcătuirii
programului de recuperare şi stabilește secvenţial rezultatele obţinute prin aplicarea acestui program;
conturează deseori prognosticul funcțional al pacientului.
Pentru realizarea corectă a bilanţului muscular, sunt necesare respectarea anumitor condiţii:
– un testator bine antrenat pentru aceste manevre şi cunoscător ai anatomiei funcţionale a
sistemului muscular şi al biomecanicii;
– o colaborare totală din partea pacientului;
– bilanţul muscular fiind un proces activ; va fi precedat întotdeauna de bilanţul articular, căci
starea articulaţiei (redoare, durere) poate influenţa precizia bilanţului muscular; se va realiza în şedinţe
succesive dacă este cazul pentru a nu obosi pacientul;
– se efectuează în condiții de confort: cameră caldă, linişte, pe o masă specială de testare, etc.;
– retestările să fie făcute de acelaşi kinetoterapeut pentru a reduce gradul de subiectivism;
Rezultatele vor fi exprimate într-un sistem de cotare internaţional ( 0 -5 ).
În realizarea practică a bilanţului muscular se va ţine seama de:
○ poziţia iniţială a pacientului, a segmentelor de testat şi a kinetoterapeutului;
○ utilizarea poziţiilor fară gravitaţie pentru forţele 1 și 2 şi antigravitaţionale pentru forțele 3, 4, 5;
○ efectuarea corectă a prizelor şi contraprizelor de către kinetoterapeut;
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

○ explicaţii (eventual demonstraţii) acordate pacientului despre: mișcarea dorită (ori prin denumirea
deplasării unui segment față de alt segment, ori prin denumirea mișcării la nivelul articulaţiei
respective), fixarea de către pacient a segmentului (segmentelor) adiacente segmentului ce urmează
a fi mobilizat (stabilizare activă);
○ comanda verbală va fi fermă și explicită;
○ se vor evita mișcările bruscate, care pot duce la obţinerea unor valori mai mari de forţă musculară
decât cea reală.
Bilanțul articular va fi analitic.

CAPITOLUL III

PARTEA SPECIALĂ

CERCETĂRI PERSONALE

3.1.Obiectivele cercetării
1. Evidenţierea beneficiilor aduse de metodele kinetoterapeutice folosite în programele de
recuperare având ca scop redobândirea forței musculare, refacerea amplitudinii de mișcare
a segmentelor antebrațului, reînvăţarea unor gesturi şi acte motorii prezente în activitatea
zilnică.
2. Analiza modificărilor calităţii vieţii la subiecţii care au fost supuşi unui program complex
de kinetoterapie din cadrul unei clinici specializate de recuperare.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

3. Momentele decisive ale recuperării reprezintă o succesiune de paşi esenţiali în revenirea


spre funcţionarea normală segmentelor componente ale antebrațului.Dacă una dintre
trepte nu este atinsă, atunci cele situate “mai sus” nu vor putea fi abordate.

3.2.Material și metodă
3.2.1. Loturile de studiu

Studiul realizat cuprinde două aspecte după cum urmează:


– în prima etapă a studiului am facut o statistică ce scoate la iveală clasificarea unui lot de
pacienți în număr de 124, ce au suferit fracturi ale antebrațului în decursul a unei perioade de 7
luni (noiembrie 2008 – mai 2009) și s-au prezentat la Clinica de Ortopedie aparținând Spitalului
Clinic Județean din Timișoara. Clasificarea a fost făcută în funcție de vârstă, sex, vârstă și sex, în
funcție de mediul de proveniență al acestora, de etiologia fracturilor precum și de localizarea
acestora.
– a doua parte a studiului reprezintă din nou o statistică ce ia în calcul două evaluări
complete efectuate înainte și post recuperarea kinetoterapeutică de specialitate în cazul unui lot
de 8 pacienți ce au suferit fractură de antebraț.Această a doua parte a studiului , ce reprezintă
totodată și scopul lucrării mele, fost efectuat la Compartimentul de Recuperare al Mâinii ”Casa
Austria” aparținând de Spitalul Clinic Județean Timișoara, sub îndrumarea Dr.Galoși
Lucian.Perioada de-a lungul căreia am efectuat studiul este același ca și mai sus, adică 7 luni.

Repartiţia cazurilor în funcţie de mediu de provenienţă

Din cele 124 de cazuri care s-au prezentat pentru fracturi recente, 34 au provenit
din mediul rural şi 90 din mediul urban. Deşi există diferenţe în ceea ce priveşte modul
de viaţă în cele două medii, populaţia din mediul urban este mai expusă la traumatisme şi
fracturi ale oaselor antebraţului, procentual,numărul de cazuri fiind reprezentat în tabelul nr.1

Tabel nr.1

Mediu de provenienţă Nr. cazuri Procente

Urban 90 73
Rural 34 27
Total 124 100

Grafic nr. 1
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Repartiţia pe grupe de vârstă

Fracturi ale antebraţului se întâlnesc la toate vârstele, fiind mai rare după decada a 8-a de
viaţă. Numărul redus de cazuri la copii sub 10ani prezenţi în acest loc se explică prin faptul că
majoriatea copiilor sunt trataţi la Clinica de Ortopedie pediatrică. În cadrul acestei lot o frecvenţă
mai mare a fracturilor se întâlneşte în decadele a 3-a, a 4-a şi a 6-a.

Tabel nr. 2

Grupe de vârstă Nr. de cazuri Procente %


0–9 3 2
10 – 19 14 11
20 – 29 19 15
30 – 39 20 16
40 – 49 13 10
50 – 59 25 20
60 – 69 7 6
70 – 79 16 13
80 – 89 7 6
90 – 99 1 1
Total 124 100

Grafic nr. 2

Repartiţia cazurilor în funcţie de grupele de vârstă şi sex

Aşa cum am arătat anterior, fracturile antebraţului se întâlnesc la toate vârstele cu anumite
particularităţi. Acelaşi lucru se observă şi în repartiţia pe sexe şi grupe de vârstă. Fracturile
antebraţului se întâlnesc la ambele sexe, însă cu o incidenţă mai mare în rândul sexului masculin,
datorită diferenţelor legate de natura activităţilor la cele două sexe.

Tabel nr. 3
Grupe de vârstă Femei Bărbaţi
0–9 2 1
10 – 19 1 13
20 – 29 2 17
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

30 – 39 2 18
40 – 49 4 9
50 – 59 9 16
60 – 69 4 3
70 – 79 13 3
80 – 89 6 1
90 – 99 1 0
Total 43 81

Grafic nr. 3

Grafic nr. 4

Etiologia fracturilor de antebraţ

Aşa cum reiese din partea practică Mecanismul de producere al fracturilor antebraţului
este complex şi poate fi direct şi indirect. În cadrul lotului luat în studiu primul loc în etiologia
fracturilor îl au fracturile produse prin cădere, de la acelaşi nivel sau de la înălţime, urmate de
cele din accidente rutiere,de muncă şi prin agresiune. Alte accidente au un rol mai mic în
etiologia fracturilor de antebraţ.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Tabel nr. 4
Mecanismul de producere Nr. cazuri
Prin cădere 76
Accidente rutiere 22
Agresiune 8
Aparute pe teren patologic 3
Accidente de muncă 6
Prin traumatism direct 2

Grafic nr. 5

Grafic nr. 6

Ponderea diferitelor tipuri de fracturi ale oaselor antebraţului în funcţie de sediul de


producere al fracturii

Din totalul de cazuri cu fracturi recente care s-au prezentat la medic cele mai multe erau
fracturi ale epifizei distale de radius. Cu o pondere mai mică se clasează fracturile olecran,
fracturile ambelor oase ale antebraţului şi ale diafizei cubitusului. Mult mai rare sunt fracturile-
luxaţii Galeazzi şi Moteggia şi fracturile epifizei proximale ale radiusului.

Tabel nr. 5
Sediul fracturi Nr. cazuri Procente (%)
Fractura olecranului 23 18
Fractura cubitus 17 13
Fractura de stiloida 2 2
Fractura epifizei distale a radiusului 46 34
Fracura diafizei radiale 9 7
Fractura-luxaţie Galeazzi 3 2
Fractura-luxaţie Monteggia 1 1
Fractura epifizei proximale a radiusului 2 2
Fracura ambelor oase ale antebraţului 28 21

Grafic nr. 7
3.2.2 Metode de cercetare folosite
Metoda bibliografică
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

La realizarea lucrării de faţă, studiul bibliografic s-a desfăşurat pe toată perioada


cercetării, având un rol deosebit, ajutându-ne la înţelegerea fenomenelor şi sarcinilor pe care le-
am avut de realizat. Pe lângă literatura românească de specialitate, au fost studiate şi materiale
aparţinând unor autori străini.

Metoda convorbirii
Convorbirea se desfăşoară pe baza unui plan şi a unor întrebării dinainte elaborate, ceea
ce reprint anamneza.Aceasta se face între kinetoterapeut şi pacient şi presupune: relaţie directă,
sinceritate deplină şi existenţa la subiect a unei oarecare capacitaţi de introspecţie şi autoanaliză,
evaluare şi autodezvăluire.

Metoda statistico-matematică
Aceasta metoda poate fi definită ca totalitatea schemelor şi procedeelor de observare şi
analiză a datelor. Avantajele acestei metode sunt:
- Contribuie la o delimitarea mai riguroasă a problemelor studiate, dar şi la ordonarea
gândirii şi interpretării rezultatelor.
- Concentrează informaţiile şi permite construirea de tablouri de sinteză.
- Ajută la stabilirea concluziilor, pe baza cărora se pot prevede evoluţia viitoarelor
fenomene.
- În cadrul demersului statistic sunt parcurse următoarele etape: culegerea datelor,
înregistrarea lor după anumite cerinţe, ordonarea, prezentare, prelucrarea şi interpretarea lor în
vederea extragerii unor concluzii.
În lucrarea de faţa s-au folosit următoarele formule de calcul a unor parametri statistici:
Pentru calculul mediei aritmetice:

- xi
x=∑
n
Metoda testelor
Testul este un instrument constituit dintr-o probă sau o serie de probe elaborate în vederea
înregistrării forței musculare, amplitudinii articulare, pragului sensibilității adiacente locului
fracturii. Pentru un test să fie eficient trebuie ca aceasta să îndeplinească mai multe cerinţe:
standardizarea, etalonarea, fidelitatea, validitatea.
Pentru realizarea acestei lucrării s-au folosit următoarele:
–Măsurarea parametrilor articulari;
–Testarea forței musculaturii antebrațului (bilanțul muscular);
–Determinarea reobazei, cronaxiei și existența transmiterii sinaptice de la acest nivel.
Metoda tabelară
În tabelele contruite sunt înregistrate toate datele reprezentând evaluările efectuate, inainte
și după terminarea recuperării kinetoterapeutice de specialitate.Pe baza lor se construiesc mai
apoi graficele aferente.Pentru executarea lor am folosit Microsoft Office Excell 2007.

Metoda reprezentării grafice


Graficele se construiesc în scopul de a uşura înţelegerea materialului prezentat, de a
ilustra mai sugestiv fenomenele analizate. Sunt modalităţi de analiză, mijloace ilustrative de
exprimare a rezultatelor.Programele folosite de mine au fost Microsoft Office Word 2007 și
Microsoft Office Excell 2007.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Metoda comparării procentuale


Cuprinde toate valorile înregistrate din urma evaluărilor dar sub formă
procentuală.Rezulatele sub formă procentuală ne oferă o mai bună apreciere evoluției
recuperării.Am folosit Mocrosoft Office Excell 2007.

3.2.3. Tehnici folosite în recuperarea kinetoterapeutică post-fracturi

Tehnicile care stau la baza realizării unui program de kinetoterapie se clasifică în două mari
categorii: tehnici akinctice şi tehnici kinetice.
Din categoria tehnicilor akinetice fac parte: imobilizarea (de punere în repaus, de contenție, de
corecţie și posturarea (corectivă și de facilitare).
Din categoria tehnicilor kinetice fac parte:
 tehnici kinetice statice: contracţia izometrică, relaxarea musculară;
 tehnici kinetice dinamice: active (reflexe şi voluntare) şi pasive (prin tracţiuni, prin asistenţă, sub
anestezie, autopasivă, pasivo-activă, prin manipulare)
În afară de aceste tehnici de bază există tehnici speciale sau tehnici combinate, cum ar fi: tehnici de
stretching, tehnici de transfer, tehnici de facilitare neuromusculară.

A.Tehnici akinetice
Tehnicile akinetice au două caracteristici de bază: absenţa contracţiilor musculare voluntare: nu
determina mişcarea segmentului.

-Imobilizarea
Imobilizarea se caracterizează prin menţinerea şi fixarea artificială, pentru anurnite perioade de timp,
a corpului în întregime sau doar a unui segment într-o poziţie determinată, cu sau fără ajutorul unor instalaţii
sau aparate.
Imobilizrea suspendă în primul rând mişcarea articulară, ca şi contracţia dinamică voluntară, dar permite
efectuarea contracţiilor izometrice a muşchilor din jurul articulaţiilor respective.
Imobilizarea poale fi totală, dacă antrenează întregul corp sau poale fi regională,. segmentară, locală, dacă
implică părţi ale corpului.
Imobilizarea totală are ca scop obţinerea repausului general în: politraumatisme, arsuri întinse, boli cardio-
vasculare grave, paralizii etc.
Imobilizările regionale, segmentare sau locale realizează imobilizarea completă a unor părţi ale corpului,
concomitent cu păstrarea libertăţii de mişcare a restului organism.
În funcţie de scopul urmărit, pot fî:
Imobilizarea de punere în repaus - indicate în: traumatisme craniocerebrale, medulare, toracice,
procese inflamatorii localizate (artrite, tendinite, miozite, arsuri, flebite etc.) precum şi alte procese ce
determină algii intense de mobilizare. Imobilizarea se face pentru segmentul respectiv şi se realizează pe pat,
pe suporturi speciale, în eşarfe, orteze etc.
Imobilizarea de contenție - constă în menţinerea "cap la cap" a suprafeţelor articulare sau a
fragmentelor osoase; blochează un segment sau o parte dintr-un segment într-un sistem de fixaţie externă
(aparat gipsat, atelă, plastice termomaleabile, orteze, corsete etc.).Tehnica este utilizată pentru consolidarea
fracturilor, în luxaţii, artrite specifice, discopatii etc
Imobilizare de corecţie - constă in menţinerea pentru anumite perioade de timp a unor poziţii corecte,
corecrive sau hipercorective în vederea corectării unor atitudini deficiente: devieri articulare prin retracturi
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

(genu flexurn, recurbatum, posuraurnatic, paralitic, degenerativ etc.), deviaţii ale coloanei vertebrale in plan
frontal sau sagital (scolioze, cifoze etc.).
Imobilizarea de corecţie se realizează cu aceleaşi sisteme ca si cea de contenţie. Nu pot fi corectate decât
posturile defectuoase, care ţin de ţesuturi moi (capsulă, tendon, mușchi, etc). Doar când osul este în creştere,
anumite tipuri de imobilizare pot influenţa forma sa. Irnobilizările de contenţie și corecţie urmează în general
unor manevre şi tehnici fie ortopedo-chirurgicale, fie kinetologice (tracţiuni, manipulări, mișcări pasive sub
anestezie, etc ).

-Posturarea
Posturările corective sunt cele mai utilizate în kinetologia terapeutică sau de recuperare în multe
cazuri se reconundă preventiv în boli a căror evoluţie este previzibilă.
De un mare interes fn recuperarea funcţională sunt posturile seriate care se fixează cu orteze amovibile, pe
măsură ce se câştigă din deficitul de corectat Se consideră că noaptea este cel mai potrivit interval pentru
posturi - imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv sau de păstrare a amplitudinilor de mişcare câştigate
prin kinetoterapia din timpul zilei.
Din punct de vedere tehnic, posturile corective pot fi:
Libere ( posturi corective) sau autocorective. Acestea sunt atitudini impuse pacientului şi adoptate
voluntar de acesta, pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor articulare. Sunt indicate, mai
ales, in hipertonii reversibile.Posturările autocorective folosesc greutatea unui segment sau a întregului corp,
realizând posturări segmentare, menţinute prin greutatea unui membru sau a unui segment al acestuia.
Liber-ajutate (prin suluri, perne, chingi etc) sau realizate manual;
Fixate ( posturi exterocorective; instrumentale ) cu ajutorul unor aparate sau instalaţii. Acestea
restabilesc mobilitatea articulară utilizând greutăţi ( încărcături ): directe (săculeţi de nisip, suluri, perne
plasate proximal sau distal de articulaţia mobilizată; indirecte, aplicate prin intermediul montajelor cu
scripeţi.
Aceste posturări solicită intens articulaţia.De aceea menţinerea nu depăşeşte 15-20 de minute. Posturări de
facilitare
Posturările induc efecte de facilitare asupra organelor interne.În vederea facilitării unui proces
fiziologic perturbat de boală, poziţionarea corpului într-o anumită postură poate reprezenta un tratament de
mare valoare.

B. Tehnici Kinetice

Tehnicile kinetice statice se caracterizează prin modificarea tonusului muscular fără să determine mişcarea
segmentului.
-Contracţia izometrică reprezintă o contracţie musculară în care lungimea fibrei musculare
rămâne constantă, în timp ce tensiunea musculară atinge valori maxime, prin activarea tuturor unităţilor
motorii ale grupului muscular respectiv. Contracţia izometrică se realizează fără deplasarea segmentelor,
contra unei rezistenţe egale cu forţa maximă a muşchiului respectiv sau când se lucrează contra unei
greutăţi mai mari decât forţa subiectului, dar imobile.În realitate, se produce o microdeplasare neglijabilă
între momentul creșterii tensiunii musculare și cel al relaxării.
-Relaxarea musculară: se realizează când tensiunea de contracţie a mușchiului respectiv scade,
muşchiul se decontracturează.Relaxarea poate fi considerată ca o atenuare a tensiunii de orice natutră
(nervoasă, psihică, somatică), cu schimbarea centrului de atenţie, de concentrare sau de efort. Relaxarea
reprezintă un proces psihosomatic, pentru că se adreseaă concomitent atât stării de tensiune musculară
crescută, cât şi stării psihice tensionate, vizând o reglare tonico-emoţională optimă.
Relaxarea musculara poate fi:
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

generală - proces în legaturî cu relaxarea psihică


locală - se referă la un grup muscular
Relaxarea ca tehnică kinetică statică se referă la relaxarea locală.
Tehnicile kinetice dinamice se realizează cu sau fără contracţie musculară - ceea ce tranşează de la început
diferenţa dintre tehnicile active și cele pasive.
Tehnicile kinetice dinamice cuprind: mișcarea activă reflexă și mișcarea voluntară
Monilizarca activa sc caracterizează prin iniphcarea contracţiei musculare proprii scfinv-nuilu. ce se
mobilizează
-Mişcarea activă reflexă este realizată de contracţii musculare reflexe, necontrolate şi necomandate
voluntar de pacient; mișcările apar ca răspuns la un stimul senzitivo-senzorial în cadrul arcurilor reflexe
motorii. Contracţia reflexă se poate produce prin reflexe medulare și supramedulare.
-Mișcarea activă voluntară - caracteristica acestei tehnici este mișcarea voluntară comandată, ce se
realizează prin contracţie musculară și consum energetic.În mişcarea voluntară contracţia este
izotonică, dinamică, mușchiul modificându-si lungimea prin apropierea sau depărtarea capetelor de
inserţie.
Obiectivele urmărite prin mobilizarea activă voluntară, sunt: creşterea sau menţinerea amplitudinii
mişcării unei articulaţii; creşterea sau menţinerea forţei musculare; recăpătarea sau dezvoltarea coordonării
neuromusculare.
Modalităţile tehnice de mobilizare activă voluntară sunt următoarele:
Mobilizarea liberă ( activă pură ) - mişcarea este executată fără nici o intervenţie facilitatoare sau
opozantă exterioară, în afara, eventual, a gravitaţiei.
Mobilizarea activă asistată - mișcarea este ajutată de forţe externe reprezentate de: gravitaţie,
kinetoterapeut, montaje cu scripeţi, etc, fără ca acestea sa se substituie forţei musculare
mobilizatoare.Mişcarea este denumită activo-pasivă atunci când pacientul iniţiază activ mișcarea însă nu o
poate efectua pe toată amplitudinea, motiv pentru care este necesară intervenţia unui ajutor spre finalul
mişcării.
Denumirea mişcare pasivă-acitvă este în cazul în care pacientul nu poate iniţia activ mişcarea, dar odati
ce esee ajutat în prima parte a mişcării exocută liber restul amplitudinii de mişcare.Se utilizează:
când forţa musculară este insuficientă pentru a mobiliza segmentul contra gravitaţiei;
când mișcarea activă liberă se produce pe direcţii deviate, datorită rotaţiei capetelor osoase articulare sau
suferinţelor neurologice, care perturbă comanda sau transmiterea motorie:
Mobilizarea activă cu rezistenţă - în acest caz forţa exterioară se opune parţial forţei mobilizatoare
proprii.
Tehnica mobilizării active cu rezistenţă are ca obiectiv principal creşterea forţei şi / sau rezistenţei
musculare.În mişcarea voluntară muşchii acţionează ca agonisii, antagoniști, sinergiști şi fixatori. Agoniștii
sunt mușchii care iniţiează şi produc mișcarea, motiv pentru care se numesc "motorul primar". Antagoniștii
se opun mişcării produse de agonist; au deci rol frenator, reprezentând frâna elastică musculară, care
intervine de obicei înaintea celei ligamentare sau osoase. Mușchii agonisii şi antagonişti acţionează
totdeauna simultan, însă rolul lor este opus:
- când agoniştii lucrează, tensiunea lor de contracţie este egalată de relaxarea antagoniștilor, care
controlează efectuarea uniformă şi lină a mișcării prin reglarea vitezei, amplitudinii și direcției;
-când tensiunea antagoniștilor crește, mişcarea iniţială produsă de agoniști încetează.
Cu cât relaxarea antagoniștilor este mai mare, cu atât mişcarea agonistului este mai rapidă şi mai puternică.
Sînergişiii sunt muşchii prin a căror contracţie acţiunea agoniştilor devine mai puternică. Sinergiștii conferă
şi ei precizie mişcării prevenind apariţia mişcărilor adiționale, simultan cu acţiunile lor principale.
Fixatorii acţionează ca şi sinergiștii, tot involuntar și au rolul de a fixa acţiunea agoniştilor, antagoniştilor şi
sinergiştilor.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

-Contracţia izotonică este o contracţie dinamică prin care se produce modificarea lungimii
muşchiului determinănd mişcarea articulară.Pe tot parcursul mişcării, deci al contracţiei izotonice, tensiunea
de contracţie rămâne aceeaşi.
Modificarea lungimii muşchiului se poate face în 2 sensuri: prin apropierea capetelor sale, deci prin
scurtare (contracţie dinamică concentrică) și prin îndepărtarea capetelor de inserţie, deci prin alungire
(contracţie musculară excentrică).
Contracţia izotonică poate fi:
Concentrică - cănd agoniștii înving rezistenta externă; muşchiul se contractă pentru a învinge o
rezistenţă din afară, se scurtează apropiindu-şi atât capetele de inserţie, cat şi segmentele osoase asupra
cărora acţionează. Acest tip de contracţie scurtează muşchiul dezvoltându-i tonusul şi forţa.
Contracţiile concentrice se execută în:
➢ Interiorul segmentului dc contracţie - când mișcarea respectivă este iniţiată din punctul zero anatomic
sau din diverse unghiuri articulare pozitive, se desfășoară în sens fiziologic (muşchiul se scurtează
reuşind să învingă rezistenţa) și se opreşte la amplitudini mai mari sau la sfârşitul cursei.
Pe parcursul mişcării, agoniștii îşi apropie capetele de inserţie, se scurtează progresiv, pentru ca la sfârşitul
cu rsei de mișcare să fie maxim scurtaţi.
➢ Exteriorul segmentului de contracţie - când mişcarea respectivă, iniţiată din diverse unghiuri articulare
ale mişcării opuse, numite unghiuri negative, se desfăsoară în sens fiziologic și se opreşte la unghiuri
articulare negative mai mici sau îm punctul zero anatomic.
Prin repetare mişcările concentrice produc hipertrofie musculară, urmată de creşterea forţei, iar la nivel
articular cresc stabilitatea.
Excentrică - se realizează când agoniștii deși se contractă, sunt învinşi de rezistenţa
externă.Contracţia excentrică se realizează atunci când muşchiul fiind contractat și scurtat cedează treptat
unei forţe care-l întinde şi-i îndepărtează atât capetele de inserţie, cât şi segmentele osoase asupra cărora
lucrează mușchiul respectiv. Prin acţiunea ei dezvolta elasticitatea și rezistenta muşchiului.
Contracţiile excentrice se execută în:
➢ Interiorul segmentului de contracţie - când mişcarea respectivă iniţială din diverse unghiuri pozitive se
desfăşoară în sens opus celui fiziologic (rezistenţa externă învinge mușchiul care se alungeşte treptat) și
se opreşte la unghiuri articulare mai mici sau la punctul zero anatomic.
Pe parcursul mişcării, anoniştii îşi îndepărtează capetele de inserţie, se alungesc progresiv, în punctul zero
anatomic fiind maxim alungiți.
➢ Exteriorul segmentului de contracţie, când mişcarea respectivă, iniţiată din punctul zero anatomic sau
din diverse unghiuri negative, se desfăşoară în sens opus celui fiziologic şi se opreşte la unghiuri
negative mai mari.
Prin repetare, contracțiile excentrice produc lucru muscular rezistent sau negativ; cresc elasticitatea
musculară, iar la nivel articular cresc mobilitatea.
-Contracţia izokinetică este o contracţie dinamică în care viteza mişcării este reglată în așa fel încât
rezistenţa aplicată mişcării este în raport cu forţa aplicată pentru fiecare moment din amplitudinea unei
mişcări. Pentru o corectă izokinezie trebuie ca rezistenta să varieze în funcţie de lungimea muşchiului, pentru
a se solicita aceeaşi forţă. Se realizează cu aparate speciale numite dinamometre.
-Mişcarea pasivă se face cu ajutorul unei forţe exterioare, subiectul neefectuând travaliu
muscular.Mobilizarea pasivă se utilizează numai în kinetologia terapeutică și de recuperare (neavând rost ca
exercițiu fizic )
Modalităţi tehnice de realizare ale mişcării pasive:
Tracţiunile - constau în întinderi ale părţilor moi ale aparatului locomotor, se fac în axul segmentului
sau articulației, putăndu-se executa manual sau prin diverse instalaţii.
Tracţiunile continue (extensii continue) se execută cu instalaţii, cu contragreutăţi, arcuri, scripeţi, plan
înclinat etc. Sunt utilizate mai ales în serviciile de ortopedie, pentru realinierea osului fracturat sau pentru
deplasări ale capetelor articulare, iar în serviciile de recuperare, pentru cercetări ale articulaţiilor blocate şi
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

deviate în flexie, extensie etc. Un efect împortant al acestor tracţiuni este obţinerea decoaptării articulare
determinate de contractura musculară puternică.Presiunea crescută intraarticular este generatoare de
durere.Instalarea unei tracţiuni continue reduce durerea, întinde muşchii, decontractându-i. Aplicarea
tracţiunii continue se face fie prin broșe transosoase, fie prin benzi adezive la piele, fie prin corsete de fixaţie,
mașoane, etc.
Tracţiunile discontinue se pot executa atât cu mâna - de către kinetoterapeut, cât și cu ajutorul unor
instalaţii, întocmai ca cele continue.
Se indică în: articulaţii cu redori ce nu ating poziţia anatomică; articulaţii dureroase cu contractură
musculară; discopatii - tracţiuni vertebrale; procese inflamatorii articulare - se realizează tracţiuni cu forţă
moderată, care au și rolul de a decoapta.
Tracţiunile - fixații alternante - sunt mai mult o variantă a tehnicii de posturare exteroceptivă dar se
menţin pe perioade mai lungi. Tehnica se aseamănă și cu ortezele progresive pentru corecţia devierilor
deterninate de cicatrice retractile sau redori articulare generate de retraccturi de tesuturi moi.Tracţiunea nu se
execută în ax, ci oblic, pe segmentele adiacente articulaţiei. Sistemul de poziționare este realizat prin tije cu
şurub sau alte sisteme de tracţionare treptată, prinse în aparate rigide amovibile, confecţionate din plastic,
piele sau chiar gips, care îmbracă segmentele respective. Reglajele progresive de tracţiune cresc la un
interval de cca. 48 de ore. Tehnica este utilizată pentru corecția devierilor determinate de cicatrice retractile
sau redori articulare generate de retracturi ale ţesuturilor moi.
Mobilizarea forţată sub anestezie este o tehnică executată în general de către specialistul ortoped. Prin
anestezie generală se realizează o bună rezoluţie musculară, care permite, fără opoziţie, forţarea redorilor
articulare, cu ruperea aderenţelor din porţile moi.
Mobilizarea pasivă pură asistată este cea mai obişnuită tehnică de mobilizare pasivă executată de
kinetoterapeut, în timp ce pacientul îşi relaxează voluntar musculatura. Kinetoterapeutul iniţiază, conduce si
încheie mişcarea cu presiuni sau tensiuni lente, dar insistente, pentru a ajunge la limitele reale ale mobilităţii.
Mişcările pasive cu tensiuni finale ating de obicei amplitudini mai mari decât mişcările active.

Forţa şi ritmul de mobilizare


Forța aplicată de către kinctoteropeut la nivelul maxim de arrrptitudine este de obicei dozată în
funcţie de apariţia durerii, dar si de experienţa acestuia în cazurile unor pacienţi cu praguri la durere fie prea
înalte, fte prea coborâte.
Viteza imprimată mişcării este în funcţie de scopul urimărit: mişcarea lentă şi insistentă scade
tonusul muscular, pe când mişcarea rapidă crește acest tonus.
Ritmul mişcării poate fi simplu, pendular ( în 2 sau în 4 timpi), la capetele cursei menţinându-se
întinderea.
Durata unei mişcări este de aproximativ 1-2 secunde, iar menţinerea întinderii la capătul excursiei,
de 10-15 secunde.
O şedinţă de mobilizare pasivă a unei articulaţii durează în funcţie de articulaţie ( la cele mari maxim 10
minute ), și în funcţie de suportabilitatea bolnavului. Şedinţa se repetă de 2-3 ori pe zi. Este indicat ca, înainte
de începerea mobilizării pasive, regiunea de mobilizat să fie pregătită prin căldură, masaj, electroterapie
antialgică, eventual prin infiltraţii locale.De asemenea, în timpul executării mişcărilor pasive poate fi
continuată aplicarea de căldură și, din cănd în cănd, oprită mişcarea pentru un masaj de 1-2 minute. Când
apar reacţii locale: durere, contractură, pierdere de amplitudine sau generale: febră, stare de enervare sau
oboseală, pauza dintre şedinţe va fi mai mare sau chiar se vor suspenda pentru câteva zile.
Mobilizarea pasivă mecanică - utilizează diverse sisteme mecanice de mobilizare tip Kinetech
-adaptate pentru fiecare articulaţie şi tip de mişcare în parte.
Aceste aparate permit mişcarea autopasivă sau realizează mişcarea prin motorațe electrice sau prin
manevrarea de către kinetoterapeut.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Mobilizarea autopasivă - prezintă mobilizarea unui segment cu ajutorul altei părți a corpului, direct
sau prin intermediul unor instalaţii ( de obicei scripeţi ).Aceasta autoasistență este o bună metodă de aplicat
de către bolnav la domiciliu sau în intervalele dintre şedinţele de kinetoterapie organizate la sală.
Exemple de mobilizări autopasive.
- prin presiunea corpului
- prin actiune a membrului sanatos
- prin intermediul unor instalații de tip ”coardă - scripete ”- mobilizarea antebrațului în redori cu mâna opusă,
care trage de o coardă prevăzută cu cingă de prins brațul și trecută peste un scripete
- prin intermediul unei instalații de mecanoterapie mobilizată prin manivelăsau roată de către insuși
pacient.
Mobilizarea pasivo-activă, denumită și mobilizare pasivă asisitată activ de bolnav.Metoda este
utilizată pentru reeducarea forței musculare.În cazul unei forțe musculare de valoare sub 2 , când mușchiul se
contractă fără să poată deplasa segmentul, eventual doar în afara gravitației, mobilizarea pasivo - activă se
indică pentru a ajuta efectuarea unei mișcări sau a întregii amplitudini de mișcare, conservând capacitatea de
contracție pentru un număr mai mare de repetiții.
Manipularea este o formă pasivă de mobilizare, dar prin particularitățile de tehnică este considerată
ca făcând parte din grupul metodelor și tehnicilor kinetologice speciale.
Efectele mișcărilor active:
Asupra aparatului locomotor: mențin amplitudinile articulare normale și troficitatea structurilor
articulare; mențin sau cresc excitabilitatea musculară; diminuă contarctura musculară prin întinderea
prelungită a mușchiului; determină ” strech - reflexul ” prin mișcarea pasivă de întindere bruscă a
mușchiului, care determină contracșie musculară.
Asupra sistemului și sistemului psihic: mențin memoria kinestezică pentru segmentul respectiv;
mențin moralul și încrederea pacientului.

C. Strechingul

Strechingul reprezintă tehnica (ridicata la rangul de metodă) de bază în kinetoterapia de recuperare a deficitului
de mobilitate articulară determinată de scurtările adaptative ale ţesutului moale i constă în întinderea (elongarea)
acestuia și menţinerea acestei întinderi o perioadă de timp.
Stretchingul țesutului moale necontractil este pasiv, mecanic, de lungă durată ( 20-30 min ) şi se
bazează pe întinderea fibrelor de colagen ( în repaus acestea sunt crețe ).Această întindere a ţesutului
conjunctiv trece progresiv printr-o etapă elastică, apoi una plastică, urmată de un punct de ”gâtuire” după
care orice tensiune ce tinde să mai alungească ţesutul, determină falimentul ( ruperea ) lui.Dacă elasticitatea
este proprietatea ţesutului de a reveni la lungimea iniţială după ce o forţă l-a scos din starea de repaus,
plasticitatea este tendinţa unui ţesut ce a fost deformat de a nu se mai întoarce la poziţia de la care s-a început
deforrnarea. Punctul de gâtuire poate fi îndepărtat, respectiv zona plastică poate fi mărită dacă se aplică
căldura pe ţesutul respectiv. Această aplicare se face în timpul, sau cu 10 minute înainte de începerea
strechingului, după care sursa de căldură se va îndepărta la finalul stretchingului iar ţesutul este lăsat ”să se
răcească” in poziţia alungită câştigată. Imensitatea forţei de întindere trebuie si fie crescută foarte lent,
deoarece atunci când forţa de întindere este mare si / sau aplicată rapid, există pericolul ruperii structurii
supusă întinderii.
Pentru a obţine o alungire optimă a ţesutului moale, se va ţine seama de curba tensiune/deformare
(stress/strain ) a fibrelor de colagen astfel încât stretchingul să se situeze în zona de plasticitate ( dar sub
punctul forţei ce determină ruperea fibrelor ).
Întinderea ţesutului contractil al muşchiului se realizează prin nai multe modalităţi de streching.Cel
mai folosit în kmetoterapia este stretchingul manual, pasiv, executat lent (pentru evitarea strech-reflexului)
cu o menţinere a întinderii într-o întindere de uşor disconfort timp de 15-60 sec. (durata optimă este de 30
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

sec). Menţinerea strechingului își găseşte explicaţia în faptul că dacă răspunsul fusurilor neuromusculare
este imediat, pentru stimularea optima a organelor Golgi ( care vor determina relaxarea reflexă a muşchiului
respectiv), întinderea trebuie sa dureze minim 6 sec.
Studii recente au arătat ca după primele patru repetări a strechingului ( dintr-un total de 10 ) s-au
înregistrat modificările cele mai avantajoase, respectiv o creştere de 10% din lungimea iniţială de repaus. În
cazul muşchilor multiarticulari sretchingul se aplică mai întâi analitic, începându-se cu articulaţia distală,
încheindu-se cu un stretching global pentr toate articulațiile.Din considerente de gradare a forţei de întindere
( mai ales la pacienţii ce prezintă o teamă crescută față de durere ), dar şi din motive de economie de timp, se
aplică auto (selv) stretchingul. Strechingul ciclic, mecanic, a fost aplicat pacienţilor cu limitare de mobilitate
dând rezultate bune, dar inconvenientul îl constituie faptul că necesită o aparatură complicată.
Indicaţiile generale în ceea ce priveşte execuţia corectă a stretchingului ar fi următoarele:
• tehnici de relaxare generală, efectuate înaintea strechingului;
• masaj (de tip profund) executat după aplicarea de căldura, dar înainte de streching;
• poziţia iniţială și cea în care se va executa stretchingul propriu-zis să fie stabilă, relaxată și comodă;
• să fie executate exerciţiile între orele 14.30 și 16.30, deoarece atunci se înregistrează maximul
capacităţii de mobilitate articulară;
• încălzirea generală a organismului, printr-un efort aerob de minim 5 min;
• stretchingul să fie precedat de mişcări active;
• respiraţia să fie uniformă şi liniştită;
• nu se fac aprecieri asupra gradului şi duratei întinderii (nu este concurs);
• în cazul ambelor direcții de mişcare limitată, după stretchingul unei grupe musculare se aplică
stretchingul și pe mușchii antagoniști (se începe cu musculatura cea mai contractată);
• nu se face streching pe două grupe musculare simultan;
• strechingul se poate combina cu tracţiunea în ax a articulaţiei respective;
• durerea ce apare după 2 ore de repaus (de la terminarea strechingului) denotă că intensitatea acestuia
a fost prea mare, iar durerea care persistă peste 24 de ore arată că au avut loc leziuni fibrilare;
• după şedinţa (şedinţele) de tratament ce a avut în program stretchingul, nu trebuie să apară spasm
muscular, să scadă forţa musculară sau să apară oboseala musculară.

D. Tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă (FNP)

Facilitarea neuromusculară proprioceptivă reprezintă uşurarea, încurajarea sau accelerarea răspunsului


motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor din mușchi, tendoane, articulaţii; la aceasta se adăugă
stimularea extrero- și telereceptorilor. În cazul musculaturii hipotone ne folosim de mai multe tehnici FNP.

1.Tehnici FNP generale

Inversarea lentă şi inversarea lentă cu opunere (IL şl IL0)


ILO = reprezintă contracţii concentrice ritmice ale tuturor agoniştilor şi antagoniştilor dintr-o
schemă de mişcare, pe toată amplitudinea, fără pauză între inversări; rezistența aplicată mişcărilor este
maximală (cel mai mare mare nivel al rezistenţei ce lasă ca mişcarea să se poată executa). Prima mişcare
(primul timp) se face în sensul acţiunii musculaturii puternice (contracţie concentrică a antagonişiilor
muşchilor hipotoni), determinăndu-se în acest fel un efect facilitator pe agoniștii slabi.
II.O = este o variantă a tehnicii IL, in care se introduce contracţia izometrică la sfârşitul amplitudinii
fiecărei mişcări (atât pe agonist cât și pe antagonist ).
Contracţiile repetate (CR) - se aplică în 3 situaţii diferite:
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

- când muşchii schemei de mişcare sunt de forța 0 sau 1: segmentul se poziţionează în poziţie de
eliminare a acţiunii gravitaţiei, iar musculatura să fie în zona alungită şi se fac întinderi rapide, scurte ale
agonistului; ultima întindere este însoţită de o comandă verbală femă de contracţie a muşchiului respectiv;
mișcării voluntare apărute i se opune o rezistenţă maximală. Este foarte importantă sincronizarea comenzii
care trebuie făcută înainte de a efectua ultima întindere astfel încât contracţia voluntară să se sumeze cu
efectul reflexului miotactic.
– când muşchii sunt de forța 2 sau 3 (Forța 2 = mușchiul poate realiza mişcarea pe toată amplitudinea
dar nu are suficientă forţă pentru a învinge gravitaţia; Forţa 3 = muşchiul poate realiza mişcarea
pe toată amplitudinea și are forţă suficientă doar pentru învingerea gravitaţiei): contracţie
izotonică cu rezistenţă pe toată arnplitudinea de miscare, iar din loc în loc se aplică întinderi
rapide, scurte.
– când mușchii sunt de forţă 4- 5 , dar fără să aibă o forţă egală peste tot (Forţa 4 =
muşchiul poate realiza mişcarea pe toată amplitudinea și împotriva unei forţe mai mari decât
gravitaţia): contracţie izotonică până la nivelul golului de forţă unde se face izometrie, urmată de
relaxare; se fac apoi întinderi rapide, scurte ale agonistului, după care se reia contracţia izotonică
cu rezistenţă maximală, trecandu-se de zona golului de forţă.

2. Tehnici FNP specifice

Iniţierea ritmică (IR) se realizează atât în caz de hipertonie cât şi în hipotonie. Se realizează
mișcări lente, ritmice, mai întâi pasiv, apoi treptat pasiv-activ şi activ, pe întreaga amplitudine a unei
scheme de mişcare.În cazul în care există o hipertonie care limitează mişcarea, scopul este obţinerea
relaxării; când există o hipotonie, IR are ca scop iniţial menţinerea memoriei kinestezice şi păstrarea
amplitudinii de mişcare.
Mişcarea activă de relaxare - opunere (MARO) se aplică în cazurile hipotoniei musculare ce
nu permite mişcarea pe o direcţie. Se execută astfel: pe musculatura slabă, în zona medie spre scurtă, dar
acolo unde există o forţă "mare" se execută o contracţie izometrică. Când se simte că aceasta contracţie a
ajuns maximă, se solicită pacientului o relaxare bruscă (verificată de către kinetoterapeut prin intermediul
contraprizei), după care kinetoterapeutul execută rapid o mişcare spre zona alungită a musculaturii
respective, aplicând și câteva întinderi rapide în această zonă de alungire musculară. Urmează o contracţie
izotonică cu rezistenţă pe toată amplitudinea posibilă.
Relaxare - opunere (RO) (hold – relax). Se utilizează când amplitudinea unei mișcări este
limitată de hipertonie musculară; este indicată şi atunci când durerea este cauza limitării mişcării.
Tehnica RO are 2 variante:
- L RO antagonistă - în care se face izometria mușchiului hiperton;
- IL RO agonistă - în care se face izometria mușchiului care face mișcarea limitată.
În ambele variante, izometria se va executa în punctul de limitare a mișcării; după menținerea
timp de 5-8 sec a unei izometrii de intensitate maximă se va cere pacientului o relaxare lentă. Odată
relaxarea făcută, se poate repeta izometria de mai multe ori sau pacientul, in mod activ, va încerca să treacă
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

de punctul iniţial de limitare a mișcării (contracţie izotonică a agonistului, fără rezistenţă din partea
kinetoterapeutului).

E. Metode de educare / reeducare neuromotorie

Metoda Kabat
Metoda foloseşte scheme de mișcare globală, plecând de Ia axioma: ”Creierul ignoră acţiunea
proprie rnuschiului, el recunoaşte numai mișcarea”. Principiile metodei Kabat sunt următoarele:
• Dezvoltarea neuromotorie normală se face în sens cranio-caudal şi proximo – distal;
• Dezvoltarea fetală este caracterizată de răspunsurile reflexe secvenţiale la stimuli exteroceptivi;
• Dezvoltarea comportamentului motor este legată de dezvoltarea receptorilor senzitivi, vizuali,
auditivi, etc.;
• Întregul comportament motor este caracterizat de mişcări ritmice, reversibile, executate în
amplitudini complete de flexie şi extensie;
• Dezvoltarea motorie implică mişcarea combinată ale membrelor bilateral simetric, homolatetal,
bilateral asimetric, alternativ reciproc, diagonal reciproc;
• Dezvoltarea motorie include si inversarea rapidă dintre funcţiile antagoniste, cu predominanţa flexiei
sau extensiei;
• Dezvoltarea motorie reflectă și direcţia mișcării: de la verticală, la orizontală și apoi la oblică sau
diagonală.
Regulile pentru crearea diagonalelor specifice pentru facilitarea unui anume muşchi sunt:
➢ la MS flexia este asociata rotaţiei externe, în timp ce rotaţia internă se asociază extensiei;
 Pivoții distali se alinează pivoților proximali astfel:
 supinaţia şi abducţia se asociază flexiei şi rotaţiei externe;
 pronaţia şi abducţia se asociază extensiei și rotaţiei interne;
 flexia pumnului este legată de adducţia umărului;
 extensia pumnului este legată de abducţia umărului
 Pivoții digitali se alinează pivoților proximali și distali astfel:
 flexia cu adducţia degetelor se asociază flexiei pumnului şi adducției umărului
extensia cu abducţia degetelor se asociază extensiei pumnului şi abducției umărului

3.2.4.Mjloacele fundamentale ale kinetoterapiei în recuperarea post-fracturi

A. Masajul

Masajul reprezintă prelucrarea metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau mecanice, în
scop fiziologic, profilactic și terapeutic.

Efectele masajului
Efectele asupra circulaţiei subcutanate
Orice aplicare a masajului asupra pielii este urmată de apariţia, mai mult sau mai puţin rapid a unei
înroşiri locale, de intensitate variabilă. Această vasodilataţie superficială crează senzaţia de creştere a căldurii
locale. Fery nu a putut si obiectiveze clar aceast lucru, după efleurajele aplicate pe regiunea dorsală.
Experienţa ar trebui refăcută cu manevre mai intense. Această vasodilaiaţie ameliorează troficitatea locală,
crescând schimburile între mediul celular și sanguin precum și aportul nutritiv de oxigen și transportul de
deşeuri metabolice și de gaz carbonic.
Efectele asupra circulaţiei de întoarcere venoase
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Presiunile alunecate şi cele statice permit creşterea circulaţiei de întoarcere venoasă. S-a aritat prin
dopplergrafie influența acestor tehnici pentru favorizarea circulaţiei venoase. Efectul este optimal când sunt
efetuate într-un ritm lent: 5 secunde cel puţin trebuie să se scurgă între două manevre succesive.
Efectele asupra circulaţiei de întoarcere limfatice
Aceste manevre de masaj deosebit de blânde aplicate pe traiectul vaselor limfatice superficiale prin
drenaj limfatic manual, realizează accelerarea fluxului de întoarcere limfatic. Aceste tehnici se efectuează
după un protocol special și se aplica în caz de edeme, fie de origine limfatică, fie venoasă, fie mixtă, pentru a
ajuta la resorbţia acestora.
Efectele asupra contracţiei musculare
Frământatul, strechingul și încălzirea principalilor mușchi ale membrelor superioare au efecte
benefice asupra creșterii amplitudinii de mişcare articulară. El arata o tendinţa spre di nâ nutrea forţei
acestor muşchi.
Contraindicaţiile generale ale masajului
Utilizarea în mod raţional a unei terapii trebuie să se bazeze pe cunoaşterea inovaţiilor,
contraidicaţiilor precum şi a limitelor acesteia, trebuie cunoscute de asemenea şi eventualele riscuri la care
pacientul poate fi expus în timpul unei şedinţe de tratament.
Contraindicațiile masajului sunt următoarele:
– fenomene inflamatoare aflate în faza acută;
– pusee inflamatoare reumatismale;
– procese infecțioase în stadiu evolutiv;
– existenţa echimozelor sugerează aplicarea locală a unor tehnici de mare intensitate, dar nu
contraindică aplicarea masajului cu suprafaţă mare de contact pe o suprafaţă mare.

B. Termoterapia – Crioterapia

1. Termoterapia foloseşte ca factor terapeutic temperatura cu valori cuprinse între 40-8O° C cu medii
diferite, apă, aer încălzit, nisip, băi de soare, nămol.
Reguli generale de aplicare: obligatoriu se aplică comprese reci pe frunte, ceafă, pcecordial: se aplică înainte
de masă; sunt urmate de o procedura de răcire; nu se aplica mai multe proceduri calde pe zi.
Baia cu aburi sau căldură umedă poate fi generală sau parţială Baia generală se realizează într-o
încăpere sau dulap special. Se indică bolnavului să stea pe scaun cu corpul in dulapul special, lăsându-se
afară doar capul. Se aplică comprese reci pe frunte, în jurul gâtului şi precordial. La început temperatura
cuprinsă între 38-40º C, treptat temperatura crește până la 50 -55º C. Pacientul poate fi hidratat cu ceai, apă
pentru creşterea sudorației. Baia de aburi se aplică pe o perioada de maxim 30 minute în funcție de pacient
şi scop, astfel:
• durată scurtă 3-5 minute se folosesc ca proceduri pregătitoare de încălzire;
• durată 10-15 minute folosite în cazul tulburărilor de circulaţie;
• peste 15 minute se administrează celor cu obezitate, diabet zaharat, traumatisme poutraumatice şi
reumatice.
Este contraindicată la copii sub 12 ani, la cei cu debilitate fizică, anemii grave, hemoragii şi
persoane cu vârste de peste 75 ani.
Bai de aer cald sau căldură uscată pot fi generale sau parţiale. Se desfăşoară în aceleaşi condiţii ca
baia cu aburi. Durata băilor de aer cald este cuprinsă intre 10-20 minute, iar temperatura aerului este
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

cuprinsă intre 60-120º C|. Are aceleaşi indicaţii şi contraindicaţii ca și baia de aburi dar nu elimini
transpiraţia.
Băile de lumină se realizează într-un loc amenajat sub formă de cilindru, semicilindru sau hexagon
prevăzut cu 40 de becuri de 60 W și un termometru. Pacientul este aşezat pe un pat, taburet în funcție de
segmentul care va fi supus băii de lumină. Temperatura aerului ajunge până la 60-80º C. Pe lângă rolul
temperaturii aerului apare şi rolul radiaţiilor infraroşii emise de becuri.
Sauna este o procedură cu aer foarte uscat la umiditate 2-9 % și temperatura 80-100º C. Sauna se
realizează într-o cabină de lemn de brad sau pin cu o suprafață de 10-40 m² , aportul de căldură 5 cal/min şi
temperatura pielii creşte până la 30-40º C. În sauna finlandeză se folosesc pietre încinse care se umezesc cu
½ litri de apă care se evaporă. Aceasta dă senzaţia de caldură umedă care este mai suportabilă Urmează
flagelarea tegumentului cu nuiele foarte elastice de mesteacăn. Sauna este urmată de un duș rece cu o durată
de aproximativ 10 minute.
2. Crioterapia - terrmoterapia sub forma aplicaţiilor scurte de gheață pe tegumentul diferitelor părţi.
Aplicaţiile pot fi sub formă lichidă, solidă sau gazoasă.Tehnicile folosite pot fi:
Comprese reci care acţionează prin conducție, temperatura apei fiind de 1°C cu bucăţi de gheață în
ea. Durata de menţinere a compreseieste de 2-20 minute.
Imersia (scufundarea) unor părţi sau întregul corp în apă.Temperatura apei sub 4ºC.Durata
imersiei este de 20-30 minute.
Baia de membre - temperatura apei 2- 3º C cu durată de 4-10 minute.
Masaj cu gheaţă - în general indicat în refacerea circulaţiei, în combaterea durerii şi în cazuri de
contuzii la sportivi.Durata masajului cu gheaţă variază între 2 şi 20 de minute.
Efectele fiziologice ale recelui:
- produce vasoconsuicţie; produce o hiperemie reactivă; scade viteza de transmisie a influxului
nervos pe nervii motori musculari;
- produce inhibiţie nervoasă periferică; scade metabolismul celular și tisular; crește vascozitatea pe
structurile conjunctive de colagen, ceea ce contribuie la relaxare; afectează dexteritatea – mișcările de fineţe.
Indicaţiile crioterapiei în funcţia de efecte:
– efectul antispastic - ne indică în otice leziune craniană sau cervicală, în contracturi şi spasm
muscular, în toate traumatismele acute în primele 15-20 minute;
– efectul antalgic - este folosit în dureri fasciculare, dureri musculare, în bursite, tendinite.
– efectul antiinflamator - la infecţii locale acute în primele 24 de ore, în combaterea edemului
şi a durerii sau în orice inflamație.

C. Electroterapia

Curentnl Galvanic
Curentul electric de frecvenţa zero sau curentul continuu, poartă numele de curent galvanic.
Intensitatea curentului poate varia crescând de la valoarea zero a intensităţii până la un anumit nivel (curent
continuu ascendent) sau descrescând spre zero (curent continuu descendent). Dacă aceste creşteri şi
descreşteri au loc ritmic, curentul ia forma unei curbe ondulatorii şi se numeşte curent variabil.
Efecte fiziologice ale curentului galvanic asupra fibrelor nervoase senzitive:
– senzaţia înregistrată este în funcţie de creşterea intensităţii curentului aplicat:
furnicături - înţepături - arsurî - durere.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

– la polul (+) se induce fenomenul de analgezic datorat hiperpolarizării celulei şi scăderii


excitabilităţii acesteia;
– la polul (-) se induce fenomenul de stimulare prin depolarizare a celulei şi creşterea
excitabiiităţii acesteia.
Asupra fibrelor nervoase motorii:
la polul (-) se înregistrează o scădere a pragului de excitaţie înregistrându-se acelaşi fenornen de
stirnulare neuromotorie cu creşterea excitabilităţii.

Asupra sistemului nervos central:


– efectele instalate sunt în funcție de polaritatea aplicată;
– polul (+) aplicat cranial determină un efect analgezic, descendent;.
– polul (-) aplicat cranial determină un efect stimulant, ascendent.
Asupra fibrelor vegetative vasomotorii:
– vasodilataţie superficială şi profundă;
– acțiune hiperemizantă, de activare a vascularizației;
– eritemuI cutanat.

Curenţii diadinamici
Au ca efecte: fiziologice, analgezice, hiperemiante, trofice, resorbtive, dinamogene.
Indicaţiile curenţilor diadinamici:
– aparat locomotor: - stări posttraumatice: - contuzii, entorse, luxații, întinderi musculare,
redori articulare;
– afecţiuni reumatice: - artroze reactivate, artrite, mialgii,
– manifestări articulare: - tulburări circulatorii periferice – acrocianoză, boala varicoasă,
stări după degerături sau arsuri, arterteriopatii periferice obliterante.
Contraindicaţii: fracturi certe sau suspecte, nu se aplică pe regiunea precordială, plăgi, leziuni
dermatologice, alergii la diferite substanţe decelate anamnestic, evitarea regiunilor in care sunt încorporate
piese metalice de osteosinteză, endoproteze sterilele; nu se aplică în stări hemoragice locale, tromboze
venoase superficiale și profunde.

D. Ultrasunetul

Ultrasunetele furnizate de aparatele folosite în fizioterapie au o frecvență cuprinsă între 800 - 1000 Hz.
Mecanisme de producere: procedee mecanice, procedee magnetice, procedeul piezoelectric.
Efecte fiziologice ale ultrasunetului:
- analgezice - realizate prin intermediul SNC cu efect miorelaxant, acțiune hiperemiantă, activarea
circulaţiei sangvine, acţiune asupra SNV, efecte antiinflamatorii, acţiune vasomotorie și metabolică.
Indicaţii generale:
– afecţiuni reumatismale: - reumatism degenerativ, reumatism inflamator cronic,
reumatism articular.
– traumatologice: - fracturi recente, întârzierea formarii calusului, contuzii, entorse,
luxaţii, hematoame, posturi vicioase, scolioze, deformări ale piciorului.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

E. Radiațiile infraroșii (RIR)

Sunt denumite şi radiaţii calorice, având lungimi de undă cuprinse între 0,76 - 50 nncrometri.
Mecanism de producere: sunt emise de corpuri incandescente, de gaze aduse la luminescență prin
descărcări electrice.
Efecte fiziologice:
- acţiune calorică - (cu cât lungimea de undă este mai scurtă, cu atât acţiunea calorică este mai
profundă), vasodilatație arteriolară și capilară (eritem caloric), edem uşor al stratului mucos, edemanţierea
papilelor dermice, infiltraţii leucocitare perivasculare, creşterea debitului sangvin, creşterea metabolismului
local şi îmbunătăţirea troficităţii, activarea glandelor sudoripare, influenţează terminaţiile nervoase cu
calmarea consecutivă a nevralgiilor.

F. Terapia cu LASER

Efecte ale terapiei cu laseri atermici: analgezic, miorelaxant, antiintlamator, trofic, resorbtiv, bactericid,
virucid.
Indicaţii terapeutice ale laserilor atermici:
– traumatologice – fracturi, rupturi musculare, hematoame musculare, miozita
calcară posttraumatică, entorse, luxații, tendinite posttraumatice;
– reumatologice - poliartrită reumatoidă, spondilită anchilozantă, artroze, tendinite,
bursite.
Contraindicații: iradierea directă a globilor oculari cu rsic de inducere a retinopatiei degenerative,
iradierea tumorilor maligne, stări febrile; pacienți cu afecțiuni psihice – epilepsii, sindroame nevrotice.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

CAPITOLU IV

REZULTATELE STUDIULUI

4.1. Analiza statistică și interpretarea rezultatelor

Datele pacienților în urma anamnezei și evaluării sunt prezentate în tabelele de mai jos.

Tabel nr. 6 – Vârsta și sexul pacienților


Nume Vârsta Sexul
Pacienți
M.M. 43 M
T.I. 35 M
P.C. 19 F
S.R. 24 M
V.I. 44 F
N.M. 22 M
P.E. 37 F
A.M. 25 F

Grafic nr. 8

Tabel nr.7 – Incidența fracturilor în funcție de vârstă

Grupe de vârstă Nr. de cazuri Procente %


0 -9 0 0
10 – 19 1 12.5
20 – 29 3 37.5
30 – 39 2 25
40 - 49 2 25
Total 8 100
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Grafic nr. 9

Mișcare Activ Pasiv


Flexie 90º 90º
Extensie 75º 80º
Supinație 15º 20º
Pronație 40º 45º
Tabel nr. 8 - Amplitudinea de mișcare în articulația pumnului – valori normale

Tabel nr. 9 - Amplitudinea mișcării de flexie activă în articulația pumnului - evaluare

Flexie activă
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Nume pacienți Inițial Final

M.M. 43 68
T.I. 46 69
P.C. 47 66
S.R. 44 70
V.I. 49 71
N.M. 51 72
P.E. 53 72
A.M. 52 70
MA ± DS 48.125 ± 3,72 69.75 ± 2,052

Tabel nr. 10 - Amplitudinea mișcării de flexie pasivă în articulația pumnului – evaluare

Nume pacienți Inițial Final

M.M. 47 80
T.I. 49 81
P.C. 50 79
S.R. 53 82
V.I. 47 84
N.M. 53 81
P.E. 48 85
A.M. 52 87
MA ± DS 49.875 ± 2,531 82.375 ± 2,722

Flexie pasivă
Grafic nr. 11

Grafic nr. 12

În urma utilizării testului Student rezultatele obținute în urma comparării flexiei active
inițiale și finale pe lotul de pacienți, au reieșit statistic foarte semnificative intrucât p˂0.01
(p=1.43657E-07).
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

În urma utilizării testului Student rezultatele obținute în urma comparării flexiei pasive
inițiale și finale pe lotul de pacienți, au reieșit statistic foarte semnificative intrucât
p˂0.01(3.78929E-08).

Tabel nr. 10 - Amplitudinea mișcării de extensie activă în articulația pumnului – evaluare

Extensie activă

Nume pacienți Inițial Final

M.M. 43 68
T.I. 46 69
P.C. 47 66
S.R. 44 70
V.I. 49 71
N.M. 51 72
P.E. 53 72
A.M. 52 70
MA ± DS 48.125 ± 3,72 69.75 ± 2,052

Tabel nr. 11 - Amplitudinea mișcării de extensie pasivă în articulația pumnului – evaluare

Extensie pasivă

Nume pacienți Inițial Final

M.M. 45 70
T.I. 48 72
P.C. 49 70
S.R. 48 74
V.I. 51 73
N.M. 53 75
P.E. 55 74
A.M. 54 73
MA ± DS 50,375 ± 3,461 72,625 ± 1,846
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Grafic nr.13

Grafic nr. 14

În urma utilizării testului Student rezultatele obținute în urma comparării extensiei active
pasive inițiale și finale pe lotul de pacienți, au reieșit statistic foarte semnificative intrucât p˂0.01
(1.43657E-07).

În urma utilizării testului Student rezultatele obținute în urma comparării extensiei pasive
pasive inițiale și finale pe lotul de pacienți, au reieșit statistic foarte semnificative intrucât p˂0.01
(5.29815E-08).

Tabel 12 - Amplitudinea de mișcare în articulația pumnului – evaluare

Supinație activă

Nume pacienți Inițial Final


M.M. 9 13
T.I. 10 14
P.C. 8 12
S.R. 9 14
V.I. 11 15
N.M. 7 10
P.E. 10 13
A.M. 9 13
MA ± DS 9.125 ± 1,246 13 ± 1,511
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Tabel 13 - Amplitudinea de mișcare în articulația pumnului – evaluare

Supinație pasivă

Nume pacienți Inițial Final


M.M. 10 16
T.I. 12 18
P.C. 11 17
S.R. 13 19
V.I. 9 15
N.M. 14 19
P.E. 15 20
A.M. 11 18
MA ± DS 11.875 ± 17.75 ± 1,669
2,031

În urma utilizării testului Student rezultatele obținute în urma comparării supinației active
inițiale și finale pe lotul de pacienți, au reieșit statistic foarte semnificative intrucât p˂0.01
(5.73434E-07).

În urma utilizării testului Student rezultatele obținute în urma comparării supinației


pasive inițiale și finale pe lotul de pacienți, au reieșit statistic foarte semnificative intrucât p˂0.01
(3.24562E-08).

Grafic nr. 15
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Grafic nr. 16

Grafic nr. 17

Grafic nr.18

Tabel nr. 14 - Amplitudinea de mișcare în articulația pumnului – evaluare


Pronație activă

Nume pacienți Inițial Final


M.M. 27 34
T.I. 29 35
P.C. 32 37
S.R. 31 36
V.I. 32 38
N.M. 26 33
P.E. 28 33
A.M. 35 40
MA ± DS 30 ± 3,023 35.75 ± 2,492

Tabel nr. 15 - Amplitudinea de mișcare în articulația pumnului – evaluare


Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Pronație pasivă
Nume pacienți Inițial Final
M.M. 31 39
T.I. 33 40
P.C. 30 37
S.R. 34 41
V.I. 36 42
N.M. 32 40
P.E. 33 43
A.M. 37 45
MA ± DS 33.25 ± 2,375 40.875 ±
2,474

În urma utilizării testului Student rezultatele obținute în urma comparării pronației active
inițiale și finale pe lotul de pacienți, au reieșit statistic foarte semnificative intrucât p˂0.01
( 3.53915E-07).

În urma utilizării testului Student rezultatele obținute în urma comparării pronației pasive
inițiale și finale pe lotul de pacienți, au reieșit statistic foarte semnificative intrucât p˂0.01
(3.80125E-07).

Grafic nr. 19

Grafic nr. 20
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Grafic nr. 21

Grafic nr. 22

Nume Inițial Final


Pacienți
M.M. 1 3
T.I. 2 4
P.C. 0 2
S.R. 1 3
V.I. 2 4
N.M. 3 5
P.E. 1 2
A.M. 2 4
MA ± DS 1.5 ± 0,925 3.375 ± 1,06
Tabel nr.16 – Scor testing muscular

Grafic nr. 23
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

În urma utilizării testului Student rezultatele obținute în urma comparării bilanțului


muscular inițial și final pe lotul de pacienți, au reieșit statistic foarte semnificative intrucât p˂0.01
(1.40517E-06).

Grafic nr. 24

Grafic nr. 25

Interpretarea rezultatelor

Valorile lui p în urma aplicării testului Student au fost interpretate după cum urmează:

➢ p>0,05 valori nesemnificative statistic


➢ p<0,05 valori semnificative statistic
➢ p<0,01 valori foarte semnificative
➢ p<0,001 valori extrem de semnificative

Valorile amplitudinii de mișcare a articulațiilor în alcătuirea cărora intră oasele


antebrațului, respectiv radiusul și ulna, au fost influențate semnificativ, statistic vorbind, de la
prima evaluare efectuată, în sensul îmbunătățirii acestora.

Ceea ce ne arată concret acest lucru este interpretarea comparativă a parametrilor de


mobilizare, flexie-extensie și prono-supinație, din cele două evaluări efectuate.

Astfel, amplitudinea mișcărilor de flexie, extensie, supinație, pronație active și pasive și


bilanțul articular au crescut considerabil obținând în fiecare caz creșteri foarte semnificative
statistic (p˂0.01) în urma testului Student efectuat, în decursul celor 7 luni de recuperare de
specialitate, la toți cei 8 pacienți evaluați.

Acelați lucru se poate observa în urma rezultatelor obținute și în cazul evaluării


amplitudinii mișcărilor de prono-supinație.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

Calculând MA% (media aritmetică procentuală), a rezultatelor obținute în cele două


etape de evaluare s-a putut observa:
- o îmbunătățire cu 35,22% a amplitudinii de mișcare din flexia activă;
- o imbunătățire cu 37,5% a amplitudinii de mișcare din extensia activă;
- o imbunătățire cu 25,83% a amplitudinii de mișcare din supinația activă;
- o imbunătățire cu 14,37% a amplitudinii de mișcare din supinația activă;

În ceea ce privește bilanțul muscular, acesta a fost și el influențat considerabil obtinându-


se o ameliorare simțitoare în legătura cu forța musculară.
Astfel, folosindu-ne din nou de MA% s-a constatat o creștere a forței musculare raportată
la cele două evaluări, cu 37,5% .

4.2. Concluzii și recomandări

Pe baza rezultatelor obținute în urma anamnezei efectuate, am constatat că majoritatea


cazurilor de fractură de la nivelul antebrațului sunt cauzate în principal prin cădere și apoi în
urma accidentelor rutiere.

Deși fracturile de antebraț par să contureze un tablou clinic asemănător la toți pacienții,
programul de recuperare kinetoterapeutic nu este unul standard și asta datorită marii variabilități a
etiologiei, a sediului lezional și bineînțeles a asocierii acestor factori reprezentativi.

Recuperarea posttraumatică post-fracturi are la bază elementul principal al kinetoterapiei


și anume mobilizarea, la care se adaugă mijloacele specifice utilizate în kinetoterapie.Toate
acestea facilitează atingerea unor obiective bien stabilite în recuperarea post-fracturi.

Rezultatele recuperării depind de factori obiectivi, cum ar fi: gravitatea fracturii, vârsta
pacientului, capacitatea bilologică a acestuia de regenerare precum și de factori subiectivi:
cooperarea pacientului, conștiinciozitatea și punctualitatea în efectuarea tratamentului, de
mijloacele și metodele folosite.

Întocmirea unui program de recuperare strict individualizat pentru fiecare pacient, permite
o recuperare adecvată cu rezultate apărute într-un timp cât mai scurt.
Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

BIBLIOGRAFIE

1. ALBU CT., ALBU ADRIANA - ”Kinetoterapia pasivă ”, Editura Poliroma, Iași, 2002;

2. CHIRIAC M. - ” Testarea manuală a forței musculare”, Editura Universității din Oradea,


Oradea, 2000;

3. CORDUN M. - ” Kinetologie medicală”, Editura AXA, bucurești, 1999;

4. DRAGAN I. - ” Medicină sportivă”, Editura medicală, București, 2002;

5. DRAGAN I. - ” Medicină sportivă aplicată”, Editura Editis, București, 1994;

6. FLORA D. - ” Tehnici de bază în kinetoterapie”, Editura Universității din Oradea, 2002;

7. HĂULICĂ I. - ” Fizilolofie umană”, Editura medicală, București, 1996;

8. ISPAS C. - ” Noțiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuți”, Editura Art Design,


București, 1998;

9. KISS J. - ” Fiziokinetoterapia și recuperarea medicală ”, Editura medicală, București, 2002;


Fracturile antebrațului și recuperarea lor posttraumatică

10. KNOLL MARGARET, VASS DOROTHY - ” Proprioceptive neuromuscular facilitation


”, Hobler-Harper Book, 1969;

11. KRAUSZ L., KRAUSZ L. T. - ” Fiziokinetoterapie – pe baze fiziopatologice ”, Editura


medicală universitară Iuliu Hațieganu, Cluj-Napoca, 2004;

12. KRETSCHMANN H., WEMIRICH V. - ” Cranial neuroimaging and clinical anatomy ”,


Editura Stutgard Thieml, Germany, 2006;

13. MÂRZA D. - ” Metode speciale de masaj ”, Editura plumb, Bacău, 1998;

14. MÂRZA D. - ” Masajul terapeutic ”, Editura Plumb, Bacău, 2002;

15. PANAIT GH. - ” Ortopedie traumatologie practică ”, Editura Publistar, București, 2002;

16. PAPILIAN V. - ” Anatomia omului - vol. II – Osteologie și miologie ”, Editura Didactică și


Pedagogică, București, 2001;
17. PASZTAI Z. - ” Kinetoterapia în recuperarea funcțională a aparatului locomotor ”, Editura
Universității din Oradea, 2001;

18. PASZTAI Z., PASZTAI ELISABETA, PASZTAI ANDREEA - ” Terapii-tehnici-metode


complementare de relaxare, decontracturare folosite în kinetoterapie ”, Editura logos, Galați,
2001;

19. RĂDULESCU A. - ” Fizioterapie – proceduri de hidrotermoterapie, crioterapie, masaj


medical clasic, masaj tegumentar ”, Editura medicală, București, 2002;

20. SBENGHE T. - ” Kinesiologie.Știința mișcării ”, Editura medicală, București, 2002;

21. SBENGHE T. - ” Kinetologie profilactică terapeutică și de recuperare ”, Editura medicală,


București, 1987;

22. SBENGHE T. - ” Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor”,


Editura medicală, București, 1981;

23. VLĂDUȚU P., PÂRVULESCU N.V. - ” Semiologie și noțiuni de patologie medicală ”,


Editura Sitech, Craiova, 2001;

24. ZOLTAN P. - ” Kinetoterapia în recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului


locomotor ”, Editura Universităţii din Oradea, 2001;