Doctrinele

Doctrinele etice
etice în
în
Epoca
Epoca Modernă
Modernă
1. Raţionalismul
2. Utilitarismul
 1. Raţionalismul

• Immanuel Kant (1724-1804) este figura proeminentă care a

elaborat un sistem filosofic extrem de influent printre economişti
(apriorismul, raţionalitatea).
• Moralitatea se bazează în întregime pe raţiune, pentru că
raţiunea dă oamenilor normele morale cărora trebuie să li se
conformeze acţiunile lor;
• Normele morale alcătuiesc datoria morală căreia trebuie să i se
supună toţi oamenii: „Conceptul de datorie este în sine acela al unei
obligări (constrângeri) a bunului-plac prin lege, fie ea o
constrângere exterioară sau autoconstrângere,
• Imperativul moral pronunţă prin sentinţa sa categorică
(necondiţionatul a trebui) această constrângere, care nu se referă
deci la fiinţe raţionale în genere (printre care s-ar putea afla şi
unele sfinte), ci la oameni ca fiinţe naturale raţionale, care sunt
îndeajuns de lipsiţi de sfinţenie încât să poată fi cuprinşi de
dorinţa de a încălca legea morală, cu toate că îi recunosc
autoritatea şi, chiar şi atunci când o urmează, o fac totuşi fără
plăcere (opunându-se înclinaţiilor lor), în ceea ce constă propriu-
zis constrângerea”.
 1. Raţionalismul

• A acţiona în conformitate cu datoria morală nu-i

face pe oameni întotdeauna fericiţi şi nu serveşte
întotdeauna interesului personal: „Bunăvoinţa
poate fi nelimitată; căci aici nu este nevoie să
acţionezi. Mai greu este însă cu binefacerea, mai
ales atunci când ea trebuie săvârşită nu din
afecţiune (dragoste) faţă de ceilalţi, ci din
datorie, prin sacrificarea sau reprimarea unora
din propriile noastre pofte”.
• Natura fundamentală a oamenilor, aceea de fi
fiinţe raţionale, le cere să urmeze imperativul
categoric, principiul care stă la baza moralităţii.
 1. Raţionalismul

• Raţiunea este singura sursă a comportamentului moral.

• Kant nu este de acord că acţiunile întreprinse pentru
satisfacerea dorinţelor indivizilor sunt moralamente bune;
după cum acţiunile care nu sunt decât expresii ale
emoţiilor sau sentimentelor, chiar ale unor sentimente
bune faţă de ceilalţi, cum ar fi simpatia şi generozitatea,
nu sunt acţiuni bune din punct de vedere moral.
• Aceste acţiuni pot să fie în acord cu ceea ce este
moralitatea, ele nu au valoare morală decât dacă sunt
întreprinse din datorie morală. Pentru a fi bună din
punct de vedere moral, o acţiune trebuie să fie
întreprinsă pentru că aşa este moral, nu pentru că
oamenii au înclinaţia să o facă.
 1. Raţionalismul

• Dintr-o perspectivă exterioară, felul în care îi tratăm pe

ceilalţi oameni sau pe noi înşine poate să pară acelaşi, chiar
dacă acţiunea noastră este motivată de datoria morală, de
dorinţă sau sentiment.

• „De exemplu, scrie Kant, este desigur conform datoriei ca

băcanul să nu-i ceară clientului său neexperimentat preţuri
prea mari, şi acolo unde afacerile sunt intense, negustorul
deştept nici nu o face, ci are un preţ fix general pentru
oricine, aşa că un copil cumpără de la el tot atât de bine ca
orice client”.
 1. Raţionalismul

• Este bine ca orice comportament exterior să fie în acord cu

comportamentul moral. Totuşi, acţiunile oamenilor sunt bune
din punct de vedere moral – au valoare morală – numai dacă
intenţia lor interioară este aceea de a-şi face datoria morală.
• Kant consideră că această doctrină a binelui moral este în
acord cu gândirea morală obişnuită a oamenilor şi că este
necesară oricărei moralităţi care se aplică tuturor fiinţelor
gânditoare. Moralitatea se presupune a fi universală.
•
Un imperativ categoric sau necondiţionat este o normă care
nu depinde de nici o condiţie.
 2. Utilitarismul

• Utilitarismul, privit ca teorie morală, susţine că factorul moral

fundamental este cantitatea de fericire, fericirea fiecăruia
contând în mod egal.
• Utilitariştii acţionali, între care Jeremy Bentham (autor al unui
studiu controversat despre Deontologie) este cel mai semnificativ,
consideră că acţiunile sunt bune dacă procură fericirea şi rele
dacă procură nefericirea.
• Principiul utilitarist fundamental – cea mai mare fericire a celui
mai mare număr;
• Acţiunea posibilă este calculată în întregime în termeni de
utilitate;
• Valorile fundamentale sunt analizate în termeni de plăcere şi
durere;
• Fericirea înseamnă plăcerea şi absenţa suferinţei, iar nefericirea
înseamnă durerea şi absenţa plăcerii. Altfel spus, fericirea
presupune maximizarea plăcerii şi minimizarea suferinţei;
 2. Utilitarismul
• Acţiunile bune vizează nu numai fericirea celui
care le săvârşeşte, ci fericirea generală.
Acţiunile bune aduc cât mai multă fericire pentru
un număr cât mai mare de oameni, iar moralitatea
unei acţiuni depinde de consecinţele sale (ceea ce
produce cele mai bune consecinţe – cea mai mare
fericire – este de asemenea cea mai bună);
• Utilitatea şi fericirea sunt într-o relaţie
strânsă;
• Utilitariştii acţionali încearcă să estimeze sau
să calculeze cât de multă fericire aduc
diferite acţiuni sau tipuri de bunuri luând în
considerare intensitatea plăcerilor şi durerilor,
durata lor, certitudinea apariţiei lor, când vor
avea loc şi câţi oameni vor fi afectaţi;
 2. Utilitarismul

• Utilitariştii acţionali propun ca oamenii să facă

aceste estimări de fiecare dată când sunt pe cale să
săvârşească o anumită acţiune. Individul trebuie să
se gândească, de fiecare dată, care acţiune, din mai
multe acţiuni posibile pe care le-ar putea săvârşi,
poate aduce mai multă cantitate de fericire.
• Utilitarismul acţional cere o mare capacitate de
auto-sacrificiu din partea oamenilor. Dacă oamenii
trebuie să acţioneze întotdeauna astfel încât să
promoveze fericirea generală şi nu doar propria
fericire, trebuie să sacrifice multe avantaje
personale pentru a le oferi altora. Prin urmare,
fiecare om este în felul său un sfânt.
 2. Utilitarismul

• Utilitariştii normativi cred că moralitatea

implică o procedură în doi timpi:
• Acţiunile oamenilor trebuie să fie evaluate
conform unor norme morale generale, iar
acestea trebuie să fie evaluate în funcţie de
cât de multă fericire este probabil să aducă. În
consecinţă, oamenii nu trebuie să fie
preocupaţi constant de promovarea fericirii
generale, ei pot avea drepturi care nu trebuie
să fie violate pentru fericirea generală.
• Oamenii trebuie să urmeze normele morale generale, ca
de pildă, “să nu furi” sau “ai grijă de părinţii tăi”, fără a fi
nevoie de calculul efectului acţiunilor lor asupra întregii
lumi. Astfel, J. S. Mill consideră că utilitarismul normativ
nu cere oamenilor să-şi sacrifice propria fericire pentru
fericirea altor oameni.
• Mill consideră că normele morale cer oamenilor să facă
ceea ce va contribui la promovarea fericirii generale numai
în acele cazuri în care acţiunea lor ar avea un efect
semnificativ asupra fericirii altor oameni. Utilitarismul nu
conţine nici un principiu explicit despre felul cum ar trebui
distribuită cantitatea de fericire, deşi unii utilitarişti
vorbesc de un prinpiu al distribuirii corecte.
 2. Utilitarismul
• În multe cazuri contează din punct de vedere moral în ce măsură
cantitatea de fericire produsă de o acţiune sau de o normă morală
este distribuită unui singur individ sau mai multora sau este
împărţită în cantităţi mici pentru fiecare om. Mill introduce şi
distincţia după care plăcerea poate să difere atât calitativ, cât şi
cantitativ; unele plăceri sunt mai de preţ decât altele.
• Plăcerile „facultăţilor superioare” sunt mai valoroase decât plăcerile
pe care oamenii le împărtăşesc cu lumea animală. Plăcerea oamenilor de
a gândi şi de a înţelege lumea sau plăcerea pe care le-o oferă artele
sunt mai valoroase decât plăcerea de a mânca, de a bea, de a dormi. La
baza acestei diferenţe calitative stă constatarea că toţi cei care au
experimentat ambele tipuri de plăceri consideră că plăcerile
superioare sunt dezirabile plăcerilor inferioare. Mill susţine că toţi cei
care au experimentat cele două forme de plăceri vor prefera „o fiinţă
umană oarecum nesatisfăcută decât un porc satisfăcut”.