1

RELIGII MONOTEISTE
Creștinismul
 2
INTRODUCERE
Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, din
această religie făcând parte catolicii, protestanții și ortodocșii. Religia
acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere
numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți.
Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și
iudaismul contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul
perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri născute pe malurile
Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.
Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus,
derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în
religia creştină ca fiind Mesia şi fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos",
în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba
ebraică a cuvântului ‫ משיח‬Maşiah (arabă ‫ َمسيح‬Masīh).
 3
Sfânta Treime
Creştinismul îşi are originea la ceea ce pentru creştini reprezintă evenimentul şi misterul lui Hristos (adică viaţa,
cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morţi, înălţarea la cer şi trimiterea Mângâietorului în ziua de
Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deşi totuşi o
altă religie din aceeaşi matrice, anume islamul, percepe creştinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii
religiei situează creştinismul pe o poziţie aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum
islamul şi iudaismul, din cauza noţiunii specific creştine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanţă", fapt ce
claseaza creştinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive, care prin expresia unui
monoteism pluriform (mai mulţi zei sunt consideraţi a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiaşi
probleme ca şi dogma trinitară, anume a coexistenţei unităţii divine şi a pluriformităţii divine (multiplicităţii de
manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici "nuer". Dubla natură a uneia dintre
manifestările dumnezeului creştin, anume a lui Iisus, divină şi umană, nu face decât să complice şi mai mult situaţia
creştinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creştină, atât Vechiul cât şi Noul
Testament, nu conţine afirmaţii sau speculaţii trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.
 4
BIBLIA
Biblia (din limba greacă βιβλίον, plural βιβλία - cărți) se referă la Scripturile sacre din iudaism și creștinism. Istoricii
Bibliei consideră că ceea ce creștinii numesc Vechiul Testament este rezultatul activității a circa 100-150 scriitori
diferiți, provenind din cărturarii aflați în serviciul conducătorilor politici și clericali din regatele Israelului și Iudeei
antice. Cărțile acestea au fost adunate în secolele I-II d.Hr. pentru a forma prima Biblie ebraică, iar mai târziu, cu
adăugirea Evangheliilor și a unor cărți suplimentare, Biblia creștină, sau Sfânta Scriptură, care conține atât Vechiul
Testament, cât și Noul Testament. Biblia este cea mai răspândită carte din lume.
Vechiul Testament conține Cele Cinci Cărți ale lui Moise (Geneza, Exodul, Levitic, Numeri, Deuteronom, care sunt la
fel în toate cele 3 religii), Cărți istorice, Cărți poetice, Cărți profetice majore, Profeți minori.

V.T. V.T. V.T.

Noul Testament coincide în toate cele 3 subgrupe și conține
protestant 27 de cărți.
catolic ortodox
(39 cărți) (46 cărți) (51 cărți)
 5
Simboluri de credință
În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină şi umană, fiecare dintre ele deplină.
Credinţa creştină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morţi, se constituie în teologia
creştină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un
motiv de mari dispute între adepţii săi încă de la începuturile creştinismului şi punctând cu crize şi
dispute istoria acestei religii până astăzi.
Majoritatea denominaţiunilor creştine afirmă fidelitatea sa faţă de esenţa creştinismului primordial,
în ciuda formei schimbate.
Cele trei mărturisiri de credinţă (crezuri) ale creştinilor sunt:
• Simbolul apostolic (anul 50);
• Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) şi
Constantinopol (381);
• Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunţit dogmele creştine de bază, comune celor
mai multe tendinţe şi confesiuni creştine.
 6
Locașuri de cult

Instituţia specifică creştinismului este

Biserica.
Autoritatea doctrinală este Sfânta
Scriptură sau Biblia, la care se adaugă,
în ortodoxie şi catolicism, Tradiţia
Bisericii, iar pentru catolicism şi
Magisteriul bisericesc, reprezentat de
auto-ritatea papei.
 7
Marea Schisma de la 1054
Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică
(catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă
vreme între creștinătatea latină și cea greacă. Principalele cauze rezidă în disputele asupra autorității
papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deși au existat și cauze minore, cum ar fi
disputele legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.
Încă de la începuturi, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți patriarhi: episcopul
Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat episcopul Constantinopolului
și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Conciliului din Calcedon din 451. Patriarhii erau
superiori celorlalți episcopi ai bisericii. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții
mai înalte pe argumentul că era "Noua Romă", patriarhul Romei considera că el, ca succesor al
Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate .
 8
Marea Schismă de la 1054
Papa Leon al IX-lea (1049-1054) și Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au
desăvârșit ruptura definitivă dintre cele două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri
ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină, divergențe teologice etc.). Această ruptură a
rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.

Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică) condusă de Papă și una
oriental-grecească (Biserica Ortodoxă) condusă de Patriarhul Constantinopolului. Din această perioadă
este inițiată o adevărată competiție între cele două Biserici. Fiecare dintre ele va încerca să-și extindă
aria de influență și să mărească numărul credincioșilor aflați sub ascultarea sa.
 9
Reforma Protestantă
Reforma Protestantă, câteodată, numită și Revoluția Protestantă, a fost o mișcare în secolul XVI de a
reforma Biserica Romano-Catolică din Europa Occidentală. Reforma a fost începută de Martin Luther,
cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor. La sfârșitul lunii Octombrie 1517, el le-a afișat pe ușa
Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obișnuit ca afișier pentru comunitatea universitară.
În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorități religioase ale timpului. Reforma s-a sfârșit în divizare,
prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru tradiții care au izvorât direct din reforma
sunt tradiția luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă și cea anglicană. Tradiții
protestante ulterioare își au, de obicei, rădăcinile în aceste patru școli inițiale ale Reformei. În plus,
Reforma Protestantă a dus la o Reformă Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-o
varietate de noi mișcări spirituale, reforme ale comunităților religioase, înființarea de seminarii,
clarificarea teologiei catolice, ca și schimbări structurale în instituția Bisericii.
 10
Reforma Protestantă
Protestantismul nutrește nobila aspirație de a reveni la formele primare ale creștinismului. Principiile fundamentale
ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât și de Biserica Ortodoxă. Protestanții de toate categoriile,
luterani, zwinglieni și calvini sau reformați se deosebesc de cele doua Biserici, în învățătura lor despre har, mântuire,
Biserică, sfințenie, numărul și valoarea Tainelor.
În învățătura luterană despre mântuirea omului numai prin credință, stă în legătura și concepția lor despre coruperea
totală a chipului și asemănării omului cu Dumnezeu, prin căderea protopărinților Adam și Eva în păcatul originar,
încât omul este incapabil de vreun efort personal în actul mântuirii, adică să facă ceva bun de la sine și ca atare
faptele bune ale omului nu pot avea în actul mântuirii nici un rol. Referitor la predestinare, luteranii susțin că
Dumnezeu știe totul mai dinainte și rânduiește totul mai dinainte.
În învățătura despre Biserică, ei preferă concepția despre Biserica invizibilă, nu admit infailibilitatea bisericii ca
depozitară a carismei adevărului și nici infailibilitatea sinoadelor ecumenice. Nu admit ierarhia bisericească harică,
stabilită canonic pe temeiul succesiuni apostolice, ci preoția universală. Renașterea morală a omului se face în
legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice. În ortodoxia răsăriteană și romano-catolicism, însă,
acestea se face prin mijlocirea ierarhiei harice.
 11
Uniația
Uniația este o modalitate de prozelitism practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat
atragerea creștinilor ortodocși aflați sub vremelnică stăpânire catolică la o formă de catolicism. Această formă
presupunea acceptarea conducerii papale și a câtorva dogme catolice, păstrându-se însă folosirea ritului ortodox și a
limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma în vederea latinizării ulterioare a creștinilor uniți.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spații geografice și în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în
special de ordinul iezuit și de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii a fost întemeiată și Biserica Unită
din Ardeal.

Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în
urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice - reprezentată în special prin iezuiți - și a monarhiei habsburgice, asupra
clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie Anghel.
 12
Uniația
La început iezuiții au pus o singură condiție pentru unirea românilor ortodocși cu Biserica Romei, aceea de a accepta
primatul papal, promițând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea și cultul Bisericii Ortodoxe. În același timp ei
au fluturat înaintea clerului român (preoți și protopopi) mai multe avantaje materiale.
Mitropolitul Atanasie, deși ezita în legătură cu unirea, fiind chemat la Viena și constrâns, a cedat și a semnat actul de
unire cu Roma. Iezuiții au venit și cu un text falsificat de ei, în care se spunea că mitropolitul Atanasie si protopopii
români au acceptat patru puncte de cedare: a) papa este capul întregii Biserici; b) folosirea azimei la săvârsirea
„missei"; c) introducerea adaosului Filioque în simbolul credintei; d) dogma purgatoriului.
După unirea cu Roma a început o perioadă neagră de prigonire a ortodocșilor, și de către catolici, și de către unii din
episcopii uniți, sprijiniți de trupele imperiale: biserici furate de la ortodocși și date uniților – deși uniții erau numai
câțiva față de marea masă a ortodocșilor -, amenzi, arestări, bătăi, ucideri.