SISTEME DISPERSE

Sistemele disperse sunt ansambluri bicomponente sau multicomponente, dintre

care una în cantitate mai mare - mediul de dispersie, iar celelalte - componente
dispersate.
După gradul de divizare a componentelor dispersate, există componente
dispersate grosier - cu dimensiunea particulelor de 10-3 - 10-6 m, sisteme
dispersate coloidal - 10-6 - 10-9 m şi sisteme dispersate molecular sau ionic - 10-
9 - 10-10 m.
 Sistemul dispers Componenta
Mediul dispergent dispersată Exemple

gaz gaz aerul

lichid gaz gaze dizolvate în
apă
Omogen(soluţii) lichid lichid lichide miscibile
lichid solid săruri solubile în
apă
solid solid sticla, alama
gaz lichid ceaţa
gaz solid fumul
lichid gaz spuma
lichid lichid emulsii (laptele, ulei
în apă)
Eterogen(coloizi,
suspensii) lichid solid coloizi- sol
(hidrosol);
suspensii- argilă în
apă
solid solid aliaje eterogene-
bronzul
solid gaz spume solide
solid lichid sisteme capilare
Trecerea substanţelor în stare de soluţie se realizează prin dizolvare,
fenomen compus dintr-un proces fizic, de difuziune a moleculelor sau ionilor
solvatului printre moleculele solventului şi un proces chimic, de solvatare (de
hidratare, în cazul apei), adică de asociere a unui număr de molecule ale
solventului de către particulele solvatului.

La dizolvarea unei substanţe solide concurează 3 tipuri de forţe de atracţie:

• forţele de atracţie dintre ionii sau moleculele substanţei solide (energia de
reţea);
• forţele de atracţie dintre moleculele solventului (legături de hidrogen sau forţe
van der Waals);
• forţele de atracţie dintre ionii sau moleculele substanţei care se dizolvă şi
moleculele dizolvantului (energia de solvatare sau hidratare).

Solubilitatea este proprietatea substanţelor de a se dizolva într-un anumit solvent,

în cantităţi dependente de temperatură şi presiune. În general, solubilitatea creşte
cu temperatura pentru solide sau lichide (nefiind practic influenţată de presiune),
iar în cazul gazelor solubilitatea creşte cu presiunea şi scade cu temperatura.
Substanţele sunt uşor solubile dacă forţele de solvatare depăşesc celelalte forţe
implicate, de mai sus; există o strânsă legătură între forţele de solvatare şi structura
asemănătoare a moleculelor solutului cu a moleculelor solventului.
În cazul precipitatelor, energia de reţea a particulelor substanţei depăşeşte tăria
interacţiunilor ce s-ar stabili între particulele solutului şi cele ale solventului; oricum
însă, nu există substanţe total insolubile, ci doar greu solubile sau practic insolubile.

În funcţie de cantitatea de substanţă dizolvată, soluţiile pot fi:

• infinit diluate;
• diluate;
• concentrate,
• saturate sau nesaturate;
• foarte rar suprasaturate.
La dizolvarea substanţelor solide şi în special a celor polare au loc două
procese antagoniste:
- consumul de energie necesar detaşării ionilor din reţeaua cristalină şi
transmiterii energiei cinetice de translaţie în soluţie;
- degajarea de energie prin atragerea în jurul fiecărui ion a unui strat de
molecule dipolare de solvent (solvatarea ionilor), cu formarea legăturilor de tip
ion-dipol.
Deci, dizolvările se însoţesc de efecte termice, de degajări de căldură
(dizolvările exoterme, unde predomină energia de solvatare, iar entalpia de
dizolvare este negativă, H < 0, de exemplu dizolvarea în apă a NaOH sau
H2SO4) sau de absorbţii de căldură (dizolvările endoterme, de exemplu ale
NH4NO3 sau Na2S2O3 în apă, cînd predomină energia de reţea, iar entalpia
de dizolvare este pozitivă, H > 0).
Entalpia de dizolvare se determină în condiţii standard, la temperatura de 25 C şi
presiunea de 1 atm, se raportează la 1 mol de substanţă şi se exprimă în kJ sau
kcal (1J = 4,185 cal).
Totdeauna la dizolvare, entalpia liberă a procesului este negativă (G< 0):
G = H -TS < 0
în care: - H - entalpia la dizolvare (efectul termic);
- T - temperatura absolută ( 0K); (T0K = t0C + 273,15);
- S - entropia de dizolvare.
Întrucât entropia exprimă gradul de dezordine internă a sistemului, care creşte la
dizolvare, reiese că totdeauna variaţia de entropie este pozitivă (S > 0), deci chiar
în cazul unei dizolvări endoterme (H > 0), entalpia liberă G scade la dizolvare (G
< 0).
În general, la amestecarea a două sau mai multor substanţe pentru a forma o
soluţie, volumul soluţiei rezultate nu este egal cu suma volumelor componentelor, ci
se produce o contracţie de volum; de asemenea, se înregistrează un efect termic
(degajare sau absorbţie de căldură; entalpie de dizolvare); acestea sunt soluţiile
reale, care diferă mult ca structură şi polaritate.
Dacă însă componentele diferă foarte puţin structural sau ca polaritate (de exemplu
amestecurile benzen-toluen), dizolvările conduc la soluţii ideale, care nu prezintă
variaţii de volum sau entalpie la formare.
 Exprimarea concentraţiei soluţiilor
• concentraţia procentuală - reprezintă grame de substanţă dizolvată raportată la 100 g
soluţie:
c% = 100 md / (md + ms)
în care: - md - masa substanţei dizolvate;
- ms - masa solventului;

• concentraţia molară (molaritate) - reprezintă număr de moli (sau fracţiuni de mol) de

solvat conţinuţi de 1 l soluţie;

• concentraţia normală (normalitate) - reprezintă număr de echivalenţi-gram (vali) (sau

fracţiuni de echivalent-gram) de solut din 1 l soluţie; echivalentul chimic se calculează
diferenţiat, în funcţie de tipul substanţei:
- acizi: E = M / nr. de atomi de hidrogen ionizabili (M - masa molară a acidului);
- baze : E = M / nr. grupări (OH);
- săruri : E = M / (nr. atomi de metal-cationi x valenţa metalului);
- săruri participante la procese redox : E = M / nr. de electroni schimbaţi (cedaţi
sau primiţi);
• titrul - reprezintă grame solut din 1 ml de soluţie;
fracţia de masă - reprezintă cota parte a unui component raportată la totalul maselor
componenţilor din soluţie:
fmi = mi / (m1 + m2 +...+ mn),
în care m1, m2,..., mi,...,mn - reprezintă cantităţile componenţilor exprimate în g,
kg sau alte unităţi de masă; fracţia de masă este adimensională şi subunitară;

• concentraţia la mie - indică grame de solut conţinute de 1 kg soluţie şi este de 10 ori

conc. %;
• fracţia molară - reprezintă cota parte a unui component, exprimată în grame,
raportată la totalul numărului de moli a componenţilor din soluţie:
xa = ma / (ma + mb +...+ mn)

• fracţia volumică - reprezintă cota parte a volumului unui gaz, raportată la volumul
total al componentelor: va = va / (va + vb +... vn)
Atât fracţia molară, cât şi cea volumică sunt de asemenea adimensionale şi
subunitare.

• concentraţia procentuală molară - reprezintă de 100 de ori fracţia molară (mai

uşor de operat);

• concentraţia molală - indică numărul de moli de solut din 1 kg solvent (folosită în

ebulioscopie şi crioscopie);

• concentraţia activă (activitatea) - este o concentraţie corectată, utilizată în studiul

unor mărimi care în soluţii foarte diluate sunt proporţionale cu concentraţia
solutului, dar care la concentraţii mai mari prezintă abateri de la proporţionalitatea
directă; relaţia activitate (a) - concentraţie reală a soluţiei (C) se stabileşte prin
intermediul factorului de activitate (f), care este în general subunitar:
a = f. C