Importanța analizatorului tactil-

kinestezic în compensarea
deficienței vizuale
A ELABORAT : GALAȚAN ADELINA
ADOCHIȚĂ CORINA
 Deficienţele vizuale desemnează pierderile parţiale de vedere cunoscute sub denumirea de ambliopie
când vederea e afectată şi după corectarea unui eventual viciu de refracţie sau pierderile totale ale
vederii cunoscute sub denumirea de cecitate.
 In funcţie de momentul instalării tulburărilor la nivelul analizatorului vizual, pot fi identificate:
 deficienţe vizuale congenitale
 deficienţe vizuale dobândite (la vârsta copilariei mici: 0-3 ani; la vârsta preşcolară: 3-6 ani; la vârsta
şcolară mică: 6/7-10/11 ani şi după vârsta de 10 /11 ani.
 Este foarte important de ştiut vârsta la care s-a instalat tulburarea vizuală, deoarece acesta reprezintă
un indicator al experienţelor vizuale ale persoanei, oferindu-ne astfel indicii despre cum această
experienţă poate fi exploatată în acţiuni de recuperare şi educare. De exemplu, copiii care dobândesc
cecitatea după vârsta de 4 ani, dispun de un repertoriu de reprezentări vizuale însemnat, iar datele
tactil-kinestezice şi cele auditive evocă întotdeaua imagini vizuale corespunzatoare, formate pâna la
această vârstă.
Compensarea deficienţei vizuale
 Compensarea deficienţelor vizuale reprezintă o modalitate de menţinere şi redresare a funcţiilor vitale
din organism. Astfel, în scopul restucturării schemei funcţionale a analizatorilor valizi, pentru realizarea
compensării prin activităţi educative sunt propuse mai multe modalităţi.
 compensarea se realizează prin mijloace naturale ale organismului, dar şi prin mijloace tehnice
La nevăzători consecinţele orbirii se manifestă într-o manieră comună, dar şi diferenţiată între cei
congenitali şi cei ce-au dobândit cecitatea:
La congenitali lipsa totală a reprezentărilor vizuale face ca de la naştere să se structureze o schemă
funcţională fără participarea vederii, o echilibrare la nivelul analizatorilor valizi care să compenseze absenţa
analizatorului vizual. Se stabileşte de la început o dominanţă tactilo-motorie.
Analizatorul cutanat suplinește sau chiar substiuie văzul absent. Nevăzătorii pot fi antrenați în a „vedea cu
pernuțele degetelor.
 Educaţia tactil-kinestezică are ca scop principal reeducarea raportului dintre senzaţia vizuală si cea tactil-
kinestezică, îmbogăţirea percepţiei vizuale, controlul şi autocontrolul simţului tactil-kinestezic, dezvoltarea
capacităţii de fixare, fără suportul celorlalţi analizatori (pentru ambliopi) şi formarea abilităţilor necesare
învăţării scris-cititului în sistemul Braille. 
Nevăzătorii folosesc sistemul Braille în care funcţia dominantă este dată de
analizatorul motor tactil-kinestezic.
Acest sistem punctiform a fost inventat de L. Braille în 1809 şi se realizează
în relief prin schimbarea poziţiei a 6 puncte existând 64 de combinări
posibile. Aceste litere (1mm şi 2,5 distanţă între ele – corespunzător
pragului maxim al sensibilităţii tactile) se fac pe o foaie specială (mai
groasă şi mai consistentă).
Scrierea se realizează pe verticală prin trecerea unui punctator într-o căsuţă
sau alta a plăcii de scris. Placa este alcătuită din două părţi între care se
introduce foaia. Scrierea se realizează de la dreapta la stânga.
Citirea se realizează de la stânga la dreapta prin întoarcerea foii şi prin
perceperea literelor cu degetele mâinii drepte (cea stângă are rol de control).
Nevăzătorii în citit trebuie să-şi formeze o imagine tactilă a literei, iar în
scris trebuie să-şi formeze o schemă motorie (mai greu întrucât pentru
imaginea motorie contactul direct lipseşte).
Din cauza efortului depus pentru înţepare şi pentru trecerea de la o căsuţă la
alta viteza scrierii este mai redusă decât cea în alb – negru. În scriere
analizatorul motor şi cel kinestezic au rolul cel mai important.
 În orientarea spaţio-temporală un rol important îl
au experienţa şi dezvoltarea psihică. Nevăzătorii cu
dezvoltare psihică superioară, dacă nu se află în
stadiul de regresie îşi formează o serie de abilităţi
pentru orientarea într-un anumit timp. experienţa
proprie este fundamentală, învăţarea din experienţa
altora se realizează doar parţial. Restructurările
funcţionale prin stabilirea unei dominante tactile,
nevăzătorul îşi dezvoltă o sensibilitate faţă de unii
stimuli (mişcarea aerului în spaţii largi, intersecţii
sau spaţii închise) – la intersecţii sau în locuri
deschise percep cu faţa sau cu dosul mâinii
diferenţele curenţilor de aer faţă de alte spaţii;
 Exerciţii Jocuri Activități
• Jocuri senzori-motorii
• Identificarea formelor prin pipăit • Jocuri de comportament motor
• Identificarea obiectelor prin pipăit • Jocuri de identificare prin pipăit • Activităţi de educaţie
• Identificarea proprietăţilor materialelor (moale, dur,
• Jocul „Baia păpuşii" estetică
aspru).
• Exerciţii pentru senzaţia cutanată de temperaură • Jocul „Dejunul„ • Activităţi de lucru manual
• Exerciţii de imitare a gesturilor adulţilor • Jocul „Băcănia,, • Activităţi dialogate
• Exerciţii de comparare a cantității • Jocuri pentru construirea mulţimilor • Activităţi practice
• Exerciţii de asociere • Jocuri pentru construirea de submulţimi
• Exerciţii de clasare după criteriul formei, mărimii, grosimii,
• Exerciţii de grupare culorii(„Aşează-mă la căsuţa mea"
• Exerciţii de corespondenţă „Unu, doi, treci la locul tău" „Ghiceşte
• Exerciţii de detectare a direcţiei şi vitezei mişcărilor cum este"„Aşeaza-mă la culoarea mea„)
• Exerciţii de coordonare a mişcării degetelor de la o
mână / de la ambele mâini. • Jocuri de apartenenţă a unui obiect la
• Exerciţii de identificare şi executare a unor poziţii mai multe mulţimi, în funcţie de
ale corpului şi faţă de obiecte, după comenzi proprietatea aleasă. („Spune-mi unde
verbale. pot locui?" )
Indiferernt de forma şi scopul exerciţiului de educaţie vizuală, el presupune desfăşurare în patru etape:
 -Dobândirea noţiunii (însuşirea este asociată cu diferite obiecte din mediul de viaţă - prin ce se
aseamănă, prin ce se deosebesc, etc, urmată de denumirea noţiunii).
 -Verificarea înţelegerii noţiunii (generalizare, prin regasirea însuşirii în alte obiecte) .
 -Controlul cunoştintelor dobândite (prin întrebări : “care este forma?”; ”ce obiect este asemănător cu
acesta?” etc)
 -Revenirea la complexitatea realului – prin jocuri de utilizare integrată a insuşirii respective.
Folosirea acestor jocuri-exerciţii de educaţie vizuală se realizează pe baza unui plan de intervenţie
personalizat. În funcţie de profilul psihologic si social al fiecărui copil cu deficienţe de vedere, scopul lor
este
 creşterea si dezvoltarea armonioasă,
 perceperea cât mai corectă a realităţii,
 conturarea identităţii personale şi formarea unei imagini de sine favorabile, adaptabilitate în relatiile
personale, independenţă şi capacitate cat mai mare de acţiune.