PLATON.

DIALOGUL MENON

Galațan Adelina gr203 PPS

■ Platon este unul dintre cei mai cunoscuţi filosofi ai Greciei antice. Acesta s-a născut în
Atena în 428 î.e.n. şi a murit în jurul anului 348.
■ Încă de atunci, Platon a admirat filosofia lui Socrate şi a decis să adopte metoda
socratică de educaţie, în care studentul trebuia să ajungă la propriile concluzii bazate pe
punerea de întrebări, în loc să disemineze informaţia deja existentă. Altfel spus,
filosoful credea că cea mai bună metodă de învăţare era dezvoltarea gândirii critice.
■ Războiul Peloponesiac dintre Atena şi Sparta a amânat educaţia lui Platon, întrucât
acesta trebuia să servească în armată. Atunci când Atena a fost înfrântă, conducerea
democratică ateniană a fost înlocuită cu oligarhia, suspendând drepturile atenienilor.
După ce vechea conducere a fost restaurată, Platon a considerat să urmeze o carieră
politică, dar atunci când Socrate a fost executat în anul 399 î.e.n., Platon a renunţat la
această idee şi a decis să îşi dedice viaţa filosofiei.
■ Timp de 12 ani, Platon a călătorit în toată lumea cunoscută, studiind matematica,
astronomia, societăţile şi credinţele religioase ale diferitelor popoare. 
■ În anul 385 î.e.n. a stabilit o şcoală de gândire bazată filosofie şi ştiinţe politice. Abia în
529 e.n., după aproape nouă secole de existenţă, această şcoală a fost închisă de către
împăratul Iustinian I, din cauza expansiunii creştinismului.
■ Platon a scris mai multe dialoguri, care sunt editate în prezent sub formă de cărţi, printre
care cunoscutul dialog Parmenide sau cele două relevante în acest
caz, Menon şi Phaedon. În acestea, Platon discută despre teoria sa conform căreia
oamenii au vieţi anterioare. Conform lui, cunoaşterea acumulată în aceste vieţi este
prezentă şi în viaţa actuală şi este „renăscută” cu ajutorul educaţiei.
■ Menon este un text important pentru studiul platonismului. Deşi socratic, amplitudinea
sa, alături de prezenţa teorii reamintirii, pledează pentru mai multe legături cu
dialogurile de maturitate. Apar totuşi elementele specific şocratice ca problema definirii
virtuții
■ Virtuţile sunt particulare: există oameni virtuoşi, fapte bune, dar în acelaşi timp nu
există o artă sau o ştiinţă a virtuţii. Temeiul ei este opinia _ ( doxa)_ _sau inspirația
divină.
■ Prima definiție a virtuții:
«MENON Dar nu este greu de răspuns, Socrate. Mai întâi, dacă vrei să vorbim despre virtutea la
bărbați, e simplu, fiindcă virtutea unui bărbat este să se ocupe de treburile cetății cu pricepere și,
ocupându-se de ele, să facă prietenilor bine, iar duşmanilor rău şi să se ferească să nu sufere el
însuşi vreun neajuns. Dacă vrei să vorbim despre virtutea la femei, nu este greu de explicat că
femeia trebuie să îngrijească bine casa, s-o ocrotească şi să fie supusă bărbatului ei. Şi mai există o
virtute a copiilor, fete sau băieți, și una a oamenilor în vârstă, fie ei liberi sau sclavi. Şi mai există
şi alte virtuți, foarte multe la număr, aş că nu ne vine greu să spunem ce este virtutea: pentru
fiecare îndeletnicire sau vârstă, pentru fiecare faptă, fiecare dintre noi are o anumită virtute.
■ A doua definiție: MENON Ce-ar putea fi altceva decât să fii in stare să-i conduci pe oameni?
■ A treia definiţie: MENON De bună seamă: curajul mi se pare că este şi el o virtute, şi
chibzuinţa şi inţelepciunea şi generozitatea
■ A patra definiţie: MENON Dacă-i aşa, Socrate, cred că virtutea este, cum zice poetul, „să te
bucuri de lucrurile frumoase şi să fii puternic". Asta spun şi eu că este virtutea, să doreşti
lucrurile frumoase şi, dorindu-le, să le poţi dobândi.
■ A cincea definiţie.: a putea să dobândeşti lucrurile bune
■ A şasea definiţie: virtutea Înseamnă să agoniseşti aur şi argint
■ A şaptea definiţie : dreptatea faţă de oameni şi față de zei
■ A opta definiţie: renuntarea la bunuri
Concluzionăm ca virtutea este:
■ Acesta a pus problema paradoxului cunoaşterii – cum cineva poate căuta o cunoaştere
specifică dacă nu ştie ce anume să caute. Chiar dacă ar fi găsită, cum ar fi recunoscută drept
cunoaştere? Dacă acea cunoaştere se ştie, de ce mai este nevoie de căutarea ei? Socrate
răspunde prin teoria reamintirii (anamnesis), care presupune că sufletul este continuu
reîncarnat şi poartă cunoaşterea acumulată din vieţile anterioare. Trauma naşterii împiedică
oamenii să îşi reamintească ceea ce au acumulat. În schimb, cunoaşterea poate fi redobândită
cu ajutorul educaţiei.
■ Spre exemplu, atunci când un elev este întrebat despre o noţiune de geometrie, iar răspunsul
este unul greşit, educaţia autentică trebuie să îl ajute punându-i întrebări suplimentare ca acesta
să ajungă singur la răspunsul corect. Aşadar, conform lui Platon, elevul nu putea ajunge la
răspunsul corect dacă acesta nu îl ştia dinainte; întrebările au avut simplul rol de îndrumare.
Aşa-zisul paradox al lui Menon:
■ . Dacă ştim ceea ce căutăm, cercetarea nu este necesară.
■ Dacă nu ştim ceea ce căutăm, cercetarea este imposibilă.
■ Deci, cercetarea este ori non-necesară ori imposibilă.
■ Premisele acestui argument sunt însă echivoce.

Expresia „ştim (sau nu ştim) ceea ce căutăm" poate fi înţeleasă în două sensuri:
– Ştim (sau nu ştim) întrebarea (dar nu avem răspunsul)
■ b) Ştim (sau nu ştim) răspunsul la o întrebare. Evitând eroarea echivocaţiei, paradoxul
dispare. El se menţine numai dacă păstrăm ambiguitatea premiselor. Oricum, Platon
încearcă să evite paradoxul prin teoria reamintirii, care atribuie expresiei---:-Ştim ceea
ce căutăm" un al treilea sens: ştim dar in mod virtual, în măsura în care sufletul nostru a
uitat ceea ce a văzut în lumea de dincolo.
■ Platon cauta sa explice metoda ipotezei prin acel vestit mit al reamintirii. In "Menon"
teoria despre reamintire este introdusa de Platon cu referire la "Pindar si multi alti
poeti". In "Menon" Platon isi pune aceasta intrebare si raspunde ca, cum se poate
explica faptul ca cineva, care n-a auzit niciodata de principii matematice - cum este
cazul sclavului Menon - intrebat de Socrate, ajunge totusi la cunostinta unor
asemenea principii? Platon nu stia ca exista ceva pe care filozofia moderna, incepand
cu Kant, o numeste "energia creatoare a constiintei" sau "spontaneitatea spiritului" si
de aceea el solutioneaza aceasta aporie in felul urmator : sufletul trebuie sa fi intuit
aceste principii si idei intr-o alta viata, intr-o alta lume, in care el a preexistat. Platon
se afla aici sub influenta misticii orfice-pitagoreice, pe care el a cunoscut-o, probabil,
in cea dintai calatorie pe care a facut-o in Italia sudica. Si, zice Platon, fiindca
sufletul a primit cunoasterea inaintea vietii acesteia, atunci este sigur ca orice
cunoastere sau stiinta adevarata este reamintire (anamnysis). Pentru a lamuri aceasta
problema, Platon ia in ajutor mitul. Sufletul omului a intuit, dupa acest mit, Ideile in
stare de pre­existenta. Dar prin intrarea lui in trup si in aceasta lume, sufletul a uitat
iarasi aceste Idei. Reamintirea lor este trezita in clipa in care omul priveste obiectele
din aceasta lume, ce au o asemanare sau neasemanare cu Ideile, ce au fost intuite in
stare de preexistenta. Este aici vorba: despre legea asocierii prin asemanare.
[MITUL REAMINTIRII]

■ povestea despre nemurirea sufletului şi despre fuptul că, nemuritor fund, îşi poate
aminti ceea ce a văzut în lumea inteligibilă. Acesta este răspunsul la îndoiala exprimată
de Menon privitoare la posibilitatea cunoaşterii. Acest mit este ilustrat prin discuţia cu
sclavul lui Menon, discuţie în care Socrate încearcă să demonstreze că un sclav,
neinstruit fund, este capabil să-şi „reamintească„ adevăruri matematice. De fapt, discuţia
cu sdavul este iniţiată în urma cererii pe care Menon i-o adresează lui Socrate de a-i
dovedi că mitul reamintirii este adevărat. Socrate ar fi putut să-l provoace pe Menon
însuşi la această discuţie, dar preferă să-l aibă pe Menon ca martor. AstfeL discuţia este
de fapt un alt „mit", Ia care Menon devine părtaş. Problema pe care Socrate încearcă să
o discute cu sclavul este una de geometrie: care trebuie să fie lungimea laturilor unui
pătrat cu suprafaţa dublă faţă de unul dat? Sclavul răspunde pripit că laturile trebuie să
fie şi ele duble, dar Socrate îl va face să-şi dea seama de falsul acestei opinii.
[CONFIRMAREA TEORIEI
REAMINTIRll
■ «SOCRATE Dar dacă admitem că şi în timpul existenţei lui ca om, şi înainte de ea, se
află în el păreri adevărate care, o dată trezite prin întrebări, devin ştiinţă, nu înseamnă
oare că sufletul lui deţine învăţătură dintotdeauna? ( ... ) Atunci, dacă adevărul despre
lucruri există dintotdeauna în sufletul nostru, nu-i aşa că sufletul nostru trebuie să fie
nemuritor şi că trebuie deci să încercăm, cu încredere, să descoperim şi să ne reamintim
tot ceea ce, întâmplător, nu ştim acum, adică tot ce deocamdată am uitat? ( ... ) De fapt,
în ce-ţi spuneam există lucruri pe care nu le-aş putea susţine cu tot dinadinsul: dar că,
socotindu-ne datori să căutăm ceea ce nu ştim, devenim mai buni, mai curajoşi şi mai
puțin leneşi decât daca am crede că ceea ce nu ştim nici nu e cu putinţă să aflăm, nici nu
suntem datori să căutăm, pentru această convingere aş lupta cu înverșunare, atât cât îmi
stă în putere şi cu vorba, şi cu fapta»
CONCLUZIILE DIALOGULUI
■ Acum însă, dacă în întreaga noastră discuţie întrebările şi răspunsurile au fost corecte,
noi putem spune că virtutea nu există nici de la natură, nici datorită învăţăturii, ci că
apare, la cei la care-apare, fără legătură cu puterea lor de înţelegere, ca un dar divin,
doar dacă nu cumva ar exista, printre oamenii politici , vreunul în stare să formeze alt
om politic. ( ... ) O certitudine în privinţa ei nu vom avea însă decât atunci când ,
înainte de a încerca să aflăm în ce chip apare virtutea la oameni, vom căuta să
descoperim ce este virtutea în sine»