TEMA 9

DREPTURILE STRĂINILOR
1. Consideraţii preliminare
 De regulă, pe teritoriul unui stat se află, atât cetăţenii statului respectiv, cât
şi străini. Aceştia din urmă pot fi: persoane aflate în misiuni oficiale
(diplomaţi, consuli, funcţionari internaţionali, militari), turişti, apatrizi,
refugiaţi, persoane migrante, etc.
 Din punct de vedere al statutului juridic pe care îl au pe perioada în care se
află pe teritoriul unui stat străin, se pot distinge cel puţin patru astfel de
situaţii, după cum urmează:
1. situaţia persoanelor care au o cetăţenie şi care, în condiţii stabilite prin
înţelegeri bilaterale, regionale ori internaţionale, continuă să se bucure de
protecţia statutului lor;
2. situaţia persoanelor care nu au nici o cetăţenie ori sunt apatride sau nu mai
vor ori nu mai pot să beneficieze de aceasta – cazul refugiaţilor;
3. situaţia persoanelor care îşi părăsesc propria ţară, definitiv ori pentru un
termen nedefinit, în căutarea unor condiţii mai bune – cazul migranţilor;
4. situaţia în care au loc exoduri masive de populaţie, ca urmare, fie a
izbucnirii unor conflicte armate pe teritoriul ţării lor, fie a unor calamităţi
naturale ori tehnologice.
 În toate situaţiile menţionate, cu excepţia celei de la punctul 1., toate
categoriile de persoane se află în situaţia de a căuta adăpost în alte state,
determinaţi fiind de anumite împrejurări obiective sau subiective.
 De pildă, apatrizii neavând nici o patrie trebuie să trăiască undeva;
refugiaţii recurg la o asemenea măsură deoarece în propria ţară sunt
persecutaţi; migranţii, pentru în ţara lor nu au condiţii decente de trai; alţii
deoarece sunt ameninţaţi în viaţa şi integritatea lor de război, calamităţi,
etc.
 Cu toate că nu există nici un fel de circumstanţiere în ceea ce priveşte
dispoziţiile art. 13 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi ale art. 12 paragraful 2 din Pactul Internaţional cu privire la
Drepturile Politice şi Civile şi, prin urmare, orice persoană, indiferent de
motiv, are dreptul de a părăsi ţara sa -exercitându-şi astfel un drept
fundamental- statele decid dacă primesc sau nu străini pe teritoriul lor şi le
stabilesc statutul juridic (condiţii de admitere, obligaţii ce trebuie
îndeplinite, drepturile acestora, etc.).
 Pe plan internaţional -din considerente de solidaritate umanitară- s-a
convenit asupra unui regim de protecţie, pe care, în principiu, statele s-au
angajat să-l includă şi să-l garanteze -în legislaţiile lor naţionale- regim
juridic, care să conţină un minimum de standarde umanitare.
2. Statutul apatrizilor
2.1. Dreptul la cetăţenie
 Fenomenul apatriei este un fenomen tot atât de vechi ca şi acela al
cetăţeniei. Cuvântul “apatrie” provine din limba greacă: “a” – fără şi “patris”
– patrie şi înseamnă, prin urmare, “fără patrie”.
 Apatria este o situaţie anormală, care apare în urma unor conflicte negative
de legi. Astfel, copiii născuţi din părinţi cetăţeni ai unui stat, ce aplică jus
sanguinis, vor fi apatrizi, adică nu vor avea nici o cetăţenie.
 De asemenea, vor fi apatrizi şi copiii născuţi din părinţi fără cetăţenie.
 Se ajunge la apatrie şi în cazul căsătoriei unei femei cu un străin, dacă
aceasta -potrivit legislaţiei naţionale- pierde cetăţenia ţării sale fără să fi
putut dobândi cetăţenia soţului, precum şi prin adopţiune, când legislaţia
statului persoanei adoptate prevede pierderea cetăţeniei în această situaţie,
iar legea statului adoptorului nu îi acordă cetăţenia.
 Apatria poate apărea şi ca rezultat al unei condamnări ori al unui act al
puterii de stat prin care se retrage cetăţenia. Pot apărea probleme speciale
în acest sens şi în cazul copiilor născuţi din familii multinaţionale.
 Cu toate că este atributul exclusiv al unui stat de a reglementa regimul
juridic al cetăţeniei, absenţa unor prevederi generale în materie poate
conduce, şi a condus, la conflicte negative de legi şi, implicit, la apatrie.
 Fenomenul apatriei a cunoscut o amploare deosebită
începând cu perioada interbelică şi a dat naştere unor
situaţii de natură a tulbura viaţa internaţională.
 Din acest motiv, şi nu numai, O.N.U. a început să se
preocupe de ameliorarea situaţiei apatrizilor încă din
1948, acţiunea sa fiind orientată spre:
1. efectuarea de studii asupra problemei apatriei şi a
consecinţelor sale;
2. adoptarea de măsuri, pe termen scurt, pentru
protejarea anumitor categorii de apatrizi;
3. iniţierea unor convenţii internaţionale, care să
consacre dreptul la o cetăţenie.
2.2. Fenomenul apatriei
 Prin Rezoluţia nr. 116 D/VI din 1 şi 2 martie 1948, Consiliul Economic şi
Social a avut iniţiativa de a crea un cadru juridic pentru apatrie, în sensul
de a-l invita pe Secretarul General al O.N.U. să studieze modul în care este
asigurată protecţia apatrizilor, precum şi legislaţiile naţionale şi convenţiile
internaţionale în scopul de a se pronunţa asupra oportunităţii ţi necesităţii
încheierii unor noi convenţii în acest sens.
 Secretarul General a dat curs solicitării, iar în studiul elaborat a propus -
alături de alte recomandări- ca următoarele principii să fie universal
recunoscute şi aplicate:
 orice copil trebuie să primească o cetăţenie la naştere şi
 nici o persoană nu trebuie, în cursul existenţei sale, să-şi piardă cetăţenia
atâta timp cât nu primeşte o alta.
 Consiliul Economic şi Social, după examinarea studiului, a creat un
Comitet special, compus din reprezentanţii a 13 state pentru:
 a examina dacă este cazul să elaboreze o Convenţie revizuită şi globală cu
privire la statutul internaţional al refugiaţilor şi a persoanelor deplasate şi să
redacteze textul acestei convenţii, în caz afirmativ;
 a studia mijloacele de suprimare a problemei apatriei şi de a face orice
sugestii pe care le consideră utile pentru soluţionarea acestei probleme.
 2.3. Apatria în instrumentele adoptate de
O.N.U. şi în alte Convenţii Internaţionale
 În art. 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se
stipulează prima dispoziţie referitoare la apatrie, şi anume:
1. orice individ are dreptul la o naţionalitate şi
2. nimeni nu poate fi -în mod arbitrar- privat de naţionalitatea sa, nici
de dreptul de a-şi schimba naţionalitatea.
 Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Politice şi
Civile cuprinde doar o singură referire la copil, şi anume faptul că
acesta “are dreptul de a dobândi o cetăţenie”. În schimb,
Convenţia asupra femeii căsătorite protejează femeia
căsătorită, în sensul ca acesta să nu devină automat apatridă, ca
urmare a contractării ori a desfacerii căsătoriei sau a unei
schimbări a naţionalităţii soţului în timpul căsătoriei.
 În sistemul Naţiunilor Unite au fost adoptate trei instrumente
internaţionale şi anume: Convenţia referitoare la statutul
apatrizilor; Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatrie şi
Declaraţia cu privire la drepturile omului ale persoanelor care nu
posedă naţionalitatea ţărilor în care trăiesc.
Convenţia referitoare la statutul
apatrizilor
 Această Convenţie a intrat în vigoare la 6 iunie 1960, iar în
 Preambulul ei se prevede să se asigure apatrizilor “exercitarea, cât mai larg posibil, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. De asemenea, prevede pentru apatrizi un
tratament asemănător cu cel recunoscut refugiaţilor (prin Convenţia din 28 iulie 1951),
recunoscând, totodată, drepturi precum: remunerarea pentru o activitate profesională
şi dreptul de asociere.
 În Capitolul I este definit conceptul de “apatrid”, care desemnează “o persoană pe care
nici un stat nu o consideră ca resortisant al său prin aplicarea legislaţiei sale”.
 Nu sunt considerate apatrizi persoanele care:
1. beneficiază de protecţie sau asistenţă din partea unui organism ori a unei instituţii a
O.N.U., alta decât Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru Refugiaţ, pe timpul cât
beneficiază de protecţia şi/sau asistenţa menţionate;
2. sunt considerate de autorităţile competente ale ţării în care şi-au stabilit reşedinţa ca
având aceleaşi drepturi şi obligaţii ce decurg din posesiunea cetăţeniei acelei ţări;
3. pot fi dovedite că:
 - au comis o crimă contra păcii, o crimă de război ori o crimă împotriva umanităţii;
 - au comis o crimă gravă de drept comun în afara ţării lor de reşedinţă înainte de a fi
admise în acea ţară;
 - s-au făcu t vinovate de agitaţie împotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
 Apatrizii rezidenţi pe teritoriul unei ţări au obligaţia de a se conforma legilor acelei ţări,
precum şi măsurilor luate pentru menţinerea ordinii publice.
 Totodată li se recunosc aceleaşi drepturi ca şi naţionalilor în ceea ce priveşte libertatea
de a-şi practica religia şi de a face educaţie religioasă copiilor lor. În art. 7 se prevede
că pentru alte drepturi “fiecare stat contractant va acorda apatrizilor regimul pe care îl
acordă în general străinilor”.
 În Capitolul II este reglementată condiţia juridică a apatrizilor. Astfel, statutul
personal al oricărui apatrid va fi garantat de legea ţării domiciliului său ori -în lipsa unui
domiciliu- de legea ţării sale de reşedinţă.
 Apatridului i se recunoaşte acelaşi drept cu al naţionalului în ceea ce priveşte accesul la
tribunale, inclusiv asistenţa judiciară şi scutirea de cauţiunea judicatum solvi.
Beneficiază, de asemenea, de protecţia proprietăţii industriale (în special: a invenţiilor,
desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică, numelui comercial) şi a proprietăţii literare,
artistice şi ştiinţifice.
 Capitolul III recunoaşte apatrizilor un tratament nu mai puţin favorabil decât cel
acordat străinilor în ceea ce priveşte munca salariată.
 Avantajele sociale -potrivit Capitolului IV- sunt similare cu cele recunoscute
naţionalilor cu referire la învăţământul primar, asistenţa şi ajutoarele publice şi
legislaţia muncii şi securităţii sociale (remuneraţii, alocaţii familiale, durata muncii,
concedii plătite, vârsta de admitere la angajare, ucenicia şi formarea profesională,
munca femeilor şi adolescenţilor, accidente de muncă, boli profesionale, maternitate,
boală, invaliditate, şomaj, alocaţii familiale, etc.).
 Titlul Capitolului V este “Măsuri administrative” şi se referă
la ajutorul administrativ, libertatea de circulaţie, acte de
identitate, acte de călătorie, obligaţii fiscale, transfer de
bunuri, expulzarea şi naturalizarea. Art. 31 prevede că
“statele contractante nu vor expulza un apatrid care se află
în mod obişnuit pe teritoriul lor decât pentru cauze de
securitate naţională sau de ordine publică”. Expulzarea nu
se poate face decât pe baza unei hotărâri pronunţate
conform unei proceduri prevăzute de lege.
 Capitolul VI se referă la “Clauzele finale”, de o importanţă
deosebită fiind articolul, conform căruia statele contractante
se angajează să comunice Secretarului General al O.N.U.
textul legilor şi al regulamentelor promulgate pentru
asigurarea aplicării Convenţiei.
 Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatrie
 A fost adoptată la 30 august 1961 de Conferinţa plenipotenţiarilor. A
intrat în vigoare după mai mult de 13 ani, al 13 decembrie 1975. A avut o audienţă
relativ restrânsă deoarece la 30 iunie 1994 doar 18 state erau parte la Convenţie.
Dispoziţiile Convenţiei pot fi rezumate astfel:
1. Fiecare stat contractant acordă cetăţenia sa persoanei născute pe teritoriul său şi care,
altfel, ar fi apatridă; cetăţenia poate fi acordată, de drept, la naştere ori la cerere;
copilul nelegitim care s-a născut pe teritoriul unui stat contractant şi a cărui mamă
posedă în momentul naşterii persoanei respective cetăţenia acelui stat, dobândeşte
cetăţenia la naştere dacă, în caz contrar ar fi apatrid;
2. Copilul abandonat, găsit pe teritoriul unui stat este, până la proba contrarie,
considerat că s-a născut pe teritoriul acelui stat, din părinţi posedând cetăţenia acelui
stat;
3. Naşterea la bordul unei nave sau aeronave se va considera ca fiind survenită pe
teritoriul statului sub al cărui pavilion navighează nava ori este înmatriculată
aeronava;
4. În anumite condiţii, un stat contractant acordă cetăţenia sa unei persoane care, nefiind
născută pe teritoriul său, ar fi în momentul naşterii, datorită acestui fapt, apatridă ori
în cazul în care tatăl sau mama sa posedau cetăţenia primului dintre aceste state;
5. Dacă legislaţia unui stat contractant prevede pierderea cetăţeniei ca urmare
a unei schimbări în starea civilă, precum: căsătoria, divorţul, legitimarea,
recunoaşterea ori adopţiunea, această pierdere trebuie să fie subordonată
posedării sau obţinerii cetăţeniei unui alt stat;
6. Un stat contractant nu poate priva de cetăţenia sa o persoană dacă această
privare îl va face apatrid (Convenţia admite unele excepţii de la această
regulă);
7. O persoană sau un grup de persoane nu pot fi lipsite de cetăţenia unui stat
contractant pe considerente de ordin rasial, etnic, religios ori politic.
 Declaraţia cu privire la drepturile omului ale persoanelor care nu
posedă naţionalitatea ţărilor în care trăiesc
 A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 13 decembrie
1985. Cu toate că nu se referă strict la problema apatriei, ci mai mult la
problema străinilor care au reşedinţa într-o altă ţară decât propria ţară,
Declaraţia prezintă importanţă pentru faptul că atât apatrizii, cât şi străinii
nu au cetăţenia statului în care trăiesc trebuie să se bucure ţi să le fie
garantate anumite drepturi fundamentale.
3. Statutul refugiaţilor

 Refugiaţii reprezintă o categorie de persoane care şi-au părăsit ţara din considerente de
persecuţie rasială, religioasă, naţională, apartenenţei la un grup social ori opiniilor
politice. Numărul acestora se ridică la câteva milioane, cu o tendinţă marcantă de
creştere.
 3.1. Statutul refugiaţilor la Naţiunile Unite şi în Convenţiile internaţionale
 Obiectivul principal al O.N.U. l-a constituit asigurarea unui sistem de protecţie şi a unei
asistenţe materiale adecvate. Realizarea acestui obiectiv s-a efectuat prin crearea unor
organisme specializate şi elaborarea unor instrumente juridice cu caracter de
universalitate, care să dispună asupra unor standarde minime de protecţie. Vom
puncta, în continuare câteva organisme specializate pentru refugiaţi, de-a lungul
timpului:
 Administraţia Naţiunilor Unite pentru Ajutorare şi Reconstrucţie – U.N.R.R.A. –
înfiinţată la 9 noiembrie 1943, cu scopul de a ajuta populaţiile din Europa şi Extremul
Orient, cuprinzând un număr mare de refugiaţi, care au avut de suferit de pe urme celui
de-al doilea război mondial. U.N.R.R.A. a funcţionat până la 31 martie 1949, când
activitatea sa a fost preluată de Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii şi Înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.
 Agenţia Naţiunilor Unite pentru Ajutor şi Reconstrucţie – A.N.U.A.R. – înfiinţată
în 1949 de Adunarea Generală a O.N.U. pentru a asigura mijloace de existenţă
populaţiei arabe din Palestina, care s-a refugiat în Iordania, Gaza, Liban, după crearea
statului Israel.
 Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi – O.I.R. – înfiinţată de Adunarea Generală a
O.N.U., în 20 august 1948. Obiectivul principal -care se regăseşte în Preambulul Constituţiei
Organizaţiei- este de a ajuta refugiaţii şi persoanele deplasate să se repatrieze, Statele
contractante recunoscând că “refugiaţii şi persoanele deplasate autentice trebuie să primească
un ajutor internaţional pentru a se putea reîntoarce în ţara a cărei naţionalitate o au sau în
care şi-au avut înainte reşedinţa obişnuită ori să găsească un nou cămin într-un alt loc, în
condiţiile prevăzute…”. Mandatul O.I.R. a fost valabil până la 30 iunie 1950.
 Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi – Î.C.N.U.R. – a luat fiinţă la data
de 1 ianuarie 1951, prin Rezoluţia nr. 319/IV. Potrivit Statutului, Î.C.N.U.R., al cărui sediu a
fost stabilit la Geneva, este un organ subsidiar al Adunării Generale a O.N.U., căruia i s-au
încredinţat funcţii de protecţie internaţională a refugiaţilor. “precum şi de căutare a soluţiilor
permanente pentru problema refugiaţilor, ajutând guvernele şi -sub rezerva aprobării
guvernelor interesate- organizaţiile private să faciliteze repatrierea liber consimţită a acestor
refugiaţi ori asimilarea lor în noile comunităţi naţionale”.
 Statutul refugiaţilor este reglementat în sistemul Naţiunilor Unite prin trei instrumente juridice,
precum şi printr-o serie de rezoluţii, prin care Adunarea Generală a O.N.U. a tratat diverse
probleme ale refugiaţilor şi a extins protecţia internaţională la alte categorii de persoane care
se aflau în situaţii similare. Pentru prima dată în istoria omenirii au fost adoptate instrumente
juridice internaţionale, care abordau problema refugiaţilor în general, fără a face referire la
grupuri naţionale speciale, aşa cum au făcut documentele adoptate în perioada interbelică. Cea
mai importantă dintre aceste documente este Convenţia privind Statutul Refugiaţilor –
adoptată la 28 iulie 1951 de Conferinţa de la Geneva a plenipotenţiarilor.
 Convenţia consolidează precedentele acorduri internaţionale în domeniu şi întăreşte
protecţia pentru această categorie de persoane, încercând, totodată, să asigure un sejur
permanent, asimilarea şi naturalizarea refugiaţilor.
 Cele 46 de articole, conţin dispoziţii, care ar putea fi grupate în trei categorii:
1. Dispoziţii care dau o definiţie a persoanelor care sunt sau nu refugiaţi prin care dacă au
fost au încetat să mai fie;
2. Dispoziţii care definesc statutul juridic al refugiaţilor, drepturile şi obligaţiile lor în stare
de refugiu;
3. Clauze finale referitoare la aplicarea Convenţiei.
 Convenţia privind Statutul Refugiaţilor emite o definiţie generală a refugiatului
care, însă, este limitată în timp. Potrivit art. 1 paragraful 2 termenul de refugiat se va
aplica oricărei persoane „care, în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie
1951 şi a unor temeri nejustificate de a fi persecutate datorită rasei, religiei,
naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau, datorită acestei temeri nu
doreşte protecţia acestei ţări; sau care, neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara
ţării în care avea reşedinţa obişnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate
sau -datorită respectivei temeri- nu doreşte să se întoarcă”. Trebuie subliniat faptul că
un refugiat rămâne un străin în ţara de azil, iar fiecare stat emite propriile reglementări
cu privire la azil, care sunt diferite de cele ce privesc proprii cetăţeni. Aceste
reglementări trebuie să fie în consonanţă cu standardele stabilite pe plan internaţional,
la care statul respectiv a achiesat. Ca atare, dacă dreptul internaţional recunoaşte
anumite drepturi refugiaţilor, aplicarea acestor drepturi rămâne o chestiune de drept
intern.
Statutul juridic al refugiaţilor este axat pe două
paliere fundamentale:

 Protecţie: asigurată prin Convenţie în scopul de a se substitui lipsei

protecţiei naţionale ce rezultă din părăsirea ţării de origine.
 Protecţia este fundată pe două elemente, după cum urmează:
1. dreptul de azil: este protecţia acordată unei persoane datorită calităţii sale
de refugiat şi cuprinde dreptul de a rezida în ţara respectivă. Cuprinde
următoarele elemente:
 dreptul de intrare: este recunoscut fiecărui refugiat şi garantează acestuia şi
dreptul de a reveni în ţara de azil când călătoreşte în străinătate;
 dreptul la un sejur protejat: implică atribuirea unui statut juridic special
care guvernează raporturile refugiatului cu ţara de azil;
 dreptul la o situaţie juridică privilegiată: în raport cu a altor categorii de
străini, situaţie privilegiată care este justificată de faptul că, spre deosebire
de un străin, refugiatul nu se poate întoarce în ţara sa.
2. Principiul de netrimitere (protecţia contra trimiterii în statul persecutor)
– non refoulement
 Dreptul de şedere în ţara de azil nu este absolut, un refugiat poate, în
împrejurări determinate, să fie expulzat, dar nu poate fi constrâns să plece
în ţara de origine (statul persecutor).
 Statul care foloseşte refugiaţi în mod regulat ca membri ai echipajului la bordul unei
nave purtând pavilionul său va trebui să examineze cu bunăvoinţă posibilitatea de a
autoriza respectivii refugiaţi să se stabilească pe teritoriul său şi să le elibereze
documente de călătorie ori să le admită un titlu temporar pe teritoriul său în scopul
facilitării stabilirii lor într-o altă ţară.
 O persoană care a primit dreptul de azil într-o ţară are o serie de obligaţii – dintre care
cea mai importantă este „de a se conforma legilor şi regulamentelor, precum şi
măsurilor luate pentru menţinerea ordinii publice”, dar şi de drepturi, care trebuie
aplicate fără discriminare pe considerente de rasă, religie ori ţară de origine.
 Asistenţă: include şi asigurarea socială pentru persoanele, inclusiv refugiaţii, care n-au
mijloace să se întreţină. În sprijinul acestora vine comunitatea internaţională, guvernele
respective şi diferite organizaţii de caritate.
 După adoptarea Convenţiei din 1951, Naţiunile Unite au
 manifestat o preocupare constantă pentru consolidarea statutului refugiaţilor, acţionând
în trei direcţii principale:
 lărgirea categoriilor de persoane care pot să beneficieze de statutul de refugiat
 Prin Protocolul privind statutul refugiaţilor s-a reuşit ca aplicarea Convenţiei
din 1951 să se aplice tuturor categoriilor de refugiaţi. Protocolul a fost conceput
pentru a răspunde fluxurilor de refugiaţi din Europa comunistă – „refugiatul era”, după
cum aprecia prof. Francois CREPEAU din Canada, „o probă vie a superiorităţii ideologice
a democraţiilor occidentale, iar primirea sa era o victorie politică înainte de a fi o datorie
umanitară”.
 reglementarea azilului teritorial
 Declaraţia asupra azilului teritorial„a recunoscut că acordarea
de către un stat a azilului persoanelor care se bazează pe art. 14 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este un act paşnic şi
umanitar şi nu poate fi considerat ca inamical cu privire la un alt stat”,
elaborând, totodată o serie de principii, care trebuie aplicate de state. Cu
toate că Declaraţia nu a avut efectul scontat, până în prezent nu s-a reuşit
elaborarea unui alt instrument juridic internaţional, deşi au existat
preocupări în acest sens.
 instituirea asistenţei materiale ca element fundamental al statutului de
refugiat
 Asistenţa materială a prezentat mai puţină importanţă atâta
 timp cât nu s-a apreciat corect caracterul nelimitat al statutului de refugiat.
În 1952 s-a înregistrat prima măsură ce a vizat asigurarea asistenţei
materiale, pentru ca în 1954, Adunarea Generală a O.N.U. să autorizeze, din
nou, Înaltul Comisariat pentru a întreprinde „un program de soluţii
permanente” în favoarea refugiaţilor. Cu toate acestea, problema
refugiaţilor, cu gravele ei implicaţii, continuă să rămână la ordinea zilei
datorită persecuţiilor pe motive rasiale, religioase ori apartenenţei la un
grup social sau opiniilor politice care au loc într-o anumită ţară.
4. Drepturile populaţiilor
migrante
 În Roma antică, inamicul public expulzat şi străinul rezident erau
numiţi în acelaşi fel – Hostis. În ciuda internaţionalismului religios şi a
ideilor filozofice progresiste, această identitate a supravieţuit dispariţiei
Imperiului Roman şi chiar s-a consolidat o dată cu apariţia statelor naţionale
în Occidentul european.
 Dreptul internaţional a început să se preocupe, din ce în ce mai
mult, de modul în care statele tratau indivizii în interiorul frontierelor lor,
preocupări ce s-au constituit, de fapt, în unele restricţii. Disocierea definitivă
a identităţii făcute între Hostis şi străin s-a efectuat o dată cu adoptarea
Cartei O.N.U., a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a celor
două Pacte Internaţionale cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi
Economice, Sociale şi Culturale, precum şi a altor instrumente juridice
internaţionale. Cu toate că dreptul internaţional al drepturilor omului a
moderat cele mai mari inegalităţi din statutul străinilor, impunând statelor
obligaţia de a le acorda cel puţin „un tratament minim”, problema nu este
încă soluţionată deoarece guvernele au tendinţa să cedeze unei reacţii
instinctive de apărare şi să adopte măsuri restrictive faţă de nenaţionali,
mai ales faţă de imigranţi, dând, astfel, satisfacţie unor opinii publice
primare şi xenofobe.
4.1. Problema migraţiei

 În prezent, mişcările de populaţii au căpătat o amploare fără

precedent, cauzele, diverse şi complexe, constând în: conflicte armate,
foamete, catastrofe naturale, încălcarea flagrantă a drepturilor omului,
condiţii economice deplorabile, etc. Factorii, care determină aceste cauze
sunt: demografici, economici, tehnologici, de dezvoltare, politici ori
combinaţi.
 Factorii demografici au rol important în mişcările de populaţii, mai
ales în ţările în curs de dezvoltare, cu o rată de natalitate foarte ridicată, iar
populaţiile vor încerca, pe căi legale sau ilegale, să se deplaseze spre ţările
industrializate, unde se înregistrează o stagnare a natalităţii.
 Valuri masive de imigrare sunt provocate şi de factori economici,
în sensul că populaţiile din ţările sărace vor căuta locuri de muncă mai bine
plătite în ţările dezvoltate din punct de vedere economic.
 După deschiderea frontierelor de către fostele ţări comuniste s-a constatat a
amploare a deplasării forţei de muncă calificată din ţările în curs de
dezvoltare spre ţările industrializate, unde această muncă este mult mai
bine plătită, dar, în schimb, se constituie într-o frână în calea progresului
economic în ţările de emigraţie.
 Factori determinanţi ai expatrierii spre ţări care asigură garanţii de
securitate sunt cei de natură politică din unele state şi regimuri totalitare ori
intolerante.
 Numeroase persoane pleacă din regiuni devastate de conflicte armate,
interne sau internaţionale, pentru a evita tulburări sociale ori pentru a-şi
proteja integritatea fizică. Altele pleacă datorită catastrofelor naturale, a
malnutriţiei sau a foametei, care fac ravagii în ţara lor.
 Există două mari categorii de mişcări migratorii: mişcări voluntare (fără
relevanţă pentru că persoanele respective continuă să se bucure de
protecţia diplomatică a statului lor) şi mişcări forţate. Acestea din urmă, o
dată ce au emigrat nu mai au nici o protecţie naţională, motiv pentru care
trebuie să se bucure de protecţie internaţională. Din această categorie fac
parte:
1. persoanele care sunt victime ale unei persecuţii individuale (refugiaţii);
2. persoanele ameninţate de efectele unor conflicte armate interne şi
internaţionale;
3. persoanele ale căror drepturi ale omului le-au fost încălcate flagrant;
4. persoanele care îşi părăsesc ţara datorită suprapopulării, a politicii
economice dezastruoase, discriminării sociale şi a altor forme de exploatare;
5. persoanele care emigrează datorită unor catastrofe naturale bruşte sau
progresive.
4.2.Dreptul internaţional al
migrării
 Din punct de vedere juridic, conceptul de emigrare are două
elemente principale:
1. intenţia de a pleca definitiv din ţara de origine pentru a se stabili în altă
ţară;
2. părăsirea efectivă a teritoriului ţării respective.
 Migrarea, cu cele două componente ale sale – emigrarea şi
 imigrarea – este o problemă ce aparţine, în acelaşi timp, dreptului intern şi
dreptului internaţional. Este o problemă de drept intern deoarece intră în
atributul suveran al fiecărui stat. Prin legislaţia sa internă, statul
reglementează, în special, condiţiile de admitere a străinilor pe teritoriul
său, precum şi condiţiile de emigrare.
 Reglementarea imigrării se face în raport de interesele lor. Forţa dreptului
intern asupra imigrării ridică problema rolului dreptului internaţional al
migrării. Deşi este mai puţin elaborat şi structurat decât alte ramuri ale
dreptului internaţional, existenţa dreptului internaţional al migrării nu este
astăzi contestat de nimeni. Acesta îşi are izvorul într-o serie de instrumente
juridice internaţionale, care guvernează protecţia drepturilor străinilor.
Printre convenţiile internaţionale enumerăm:
 Convenţia nr. 87 privind muncitorii migranţi,
adoptată la 1 iulie 1949 de către Organizaţia
Internaţională a Muncii (O.I.M.);
 Acordul tip asupra migraţiilor temporare şi
permanente ale muncitorilor, inclusiv ale
refugiaţilor şi persoanelor deplasate, anexat la
Recomandarea O.I.M. pentru muncitorii migranţi nr.
86 din 1949;
 Pactele Internaţionale cu privire la Drepturile
Omului, din 1966;
 Convenţia cu privire la discriminarea rasială din
7 martie 1966;
 Convenţia Internaţională asupra protecţiei
drepturilor muncitorilor migranţi şi a membrilor
lor de familie din 18 decembrie 1990.
 Problema statutului acestor persoane a ajuns în atenţia Naţiunilor Unite în 1972,
când unul dintre reprezentanţii statelor membre s-a plâns de violarea drepturilor omului,
ca urmare a expulzării masive a concetăţenilor săi de către Guvernul unui stat străin. L
 a 18 mai 1973, Consiliul Economic şi Social invita Comisia şi Subcomisia de luptă
contra măsurilor discriminatorii şi protecţie a minorităţilor „să studieze cu
prioritate problema aplicabilităţii, la persoanele care nu sunt resortisanţi ai ţărilor în care
trăiesc, a dispoziţiilor internaţionale în vigoare referitoare la protecţia drepturilor omului,
să examineze măsurile ce ar trebui luate în domeniul drepturilor omului, inclusiv
posibilitatea de a adopta o Declaraţie”.
 La 13 decembrie 1985 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia cu privire la
drepturile omului ale persoanelor care nu posedă naţionalitatea ţărilor în care
trăiesc. Declaraţia dispune că drepturile omului consacrate în Declaraţia Universală
şi în cele două Pacte Internaţionale au un caracter de universalitate, ele fiind
recunoscute fiinţei umane fără nici o discriminare, deci, inclusiv, străinilor. În al doilea
rând recunoaşte că „persoanele particulare trăiesc din ce în ce mai mult în ţări a căror
naţionalitate nu o posedă”.
 Se mai precizează drepturile statului de a stabili condiţiile de admitere a străinilor pe
teritoriul lor, precum şi obligaţiile acestora din urmă. Declaraţia nu se aplică străinilor
care intră sau stau ilegal pe teritoriul unui stat. De asemenea, statele au dreptul de a
promulga legi sau regulamente cu privire la intrarea străinilor, la termenii şi condiţiile
şederii lor , precum şi de a stabili distincţii între cetăţenii săi şi străini. Străinii au
obligaţia de a se conforma legilor statului în care rezidă sau în care se găsesc şi de a
respecta obiceiurile şi tradiţiile poporului statului respectiv.

 Se mai precizează drepturile statului de a stabili condiţiile de
admitere a străinilor pe teritoriul lor, precum şi obligaţiile acestora
din urmă. Declaraţia nu se aplică străinilor care intră sau stau
ilegal pe teritoriul unui stat. De asemenea, statele au dreptul de a
promulga legi sau regulamente cu privire la intrarea străinilor, la
termenii şi condiţiile şederii lor , precum şi de a stabili distincţii
între cetăţenii săi şi străini. Străinii au obligaţia de a se conforma
legilor statului în care rezidă sau în care se găsesc şi de a respecta
obiceiurile şi tradiţiile poporului statului respectiv.
 În conformitate cu dreptul intern al statului de reşedinţă şi cu
obligaţiile sale internaţionale, străinilor le sunt recunoscute
drepturile şi libertăţile enunţate în Declaraţia Universală,
precum şi în Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
Civile şi Politice şi în Pactul Internaţional cu privire
Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, printre care:

1. dreptul la viaţă, la siguranţa persoanei lor;
2. dreptul la protecţia faţă de orice ingerinţă arbitrară sau ilegală în viaţa lor
privată ori de familie, în domiciliul lor sau corespondenţa lor;
3. dreptul la egalitate în faţa instanţelor de judecată şi de a fi asistat, în caz de
nevoie, în mod gratuit de un interpret;
4. dreptul de a-şi alege soţul sau soţia, de a se căsători şi de a fonda o familie;
5. dreptul la libertatea de gândire, opinie, conştiinţă şi religie;
6. dreptul de a-şi păstra limba maternă, cultura şi tradiţiile;
7. dreptul de a-şi transfera, în străinătate, sub rezerva reglementărilor
naţionale, câştigurile, economiile sau alte valori monetare personale;
8. dreptul la condiţii de muncă sigure şi salubre;
9. dreptul de a se afilia la sindicate;
10. dreptul la protecţie sanitară, la îngrijire medicală, la învăţământ, la odihnă
(aceste trei drepturi sunt recunoscute uneori, în condiţii prevăzute de lege);
11. dreptul de a părăsi ţara;
12. dreptul la libertatea de expresie;
13. dreptul la întrunirea paşnică;
14. dreptul la proprietate, sub rezerva dreptului intern.
 Aceste din urmă patru drepturi sunt în
interdependenţă cu protejarea siguranţei naţionale,
ordinii şi sănătăţii publice ori morale ale statului de
reşedinţă.
 Unul dintre drepturile fundamentale ale omului,
inderogabil, care este recunoscut oricărei fiinţe
umane, inclusiv străinului, se referă la interzicerea
torturii, a pedepselor crude, inumane sau degradante,
precum şi la experienţele medicale şi ştiinţifice.
 În concluzie, străinii, care îşi au reşedinţa în mod legal
pe teritoriul unui stat li se recunosc drepturi civile
inerente oricărei fiinţe umane, precum şi unele
drepturi economice, sociale şi culturale, dar nu şi
drepturi politice, a căror exercitare ţine de atributul
suveran al statului.