Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comunicarea Nonverbală: Hanea Ioana Livia-Gradinita Cu PP Nr.33 Sibiu Olariu Irina - Gradinita Cu PP Nr.26 Sibiu
Comunicarea Nonverbală: Hanea Ioana Livia-Gradinita Cu PP Nr.33 Sibiu Olariu Irina - Gradinita Cu PP Nr.26 Sibiu
NONVERBALĂ
Stanley Jones şi Elaine Yarbrough (apud Joseph De Vito, Human Communication, The
Basic Course, apud Mihai Dinu, Comunicarea) au încercat să clasifice funcţiile comunicării
tactile, delimitând cinci clase principale:
1. atingeri care transmit emoţii pozitive;
2. atingeri în joacă; înzestrate cu un potenţial metacomunicativ de invidiat, acestea
uşurează interacţiunea, fără ca, totodată să angajeze răspunderea celui ce atinge;
3. atingeri de control, vizând dirijarea comportamentelor, a atitudinilor sau chiar a
sentimentelor persoanei atinse. În majoritatea cazurilor, atingerea de control implică o relaţie de
dominare şi, ca atare, ea nu poate fi efectuată decât unidirecţional;
4. atingere rituală; cea mai cunoscută şi mai frecvent utilizată este strângerea mâinii în
semn de salut şi de despărţire. Gestul are mai multe implicaţii decât pare şi îmbracă nenumărate
forme. Atitudinile de dominare, egalitate sau supunere sunt communicate prin intermediul poziţiei
mâinii celui ce iniţiază gestul de salut; forţa cu care se strânge mâna, constituie şi ea un parametru
semnificativ.
5. atingerea în alt scop decât comunicarea propriu zisă. Ea poate îmbrăca o multitudine
de forme, de la susţinerea unei persoane care urcă şi coboară dintr-un vehicul, la atingerea frunţii
unui bolnav, ori a încheieturii. Chiar dacă obiectivul urmărit este altul, în majoritatea acestor cazuri
se transmit şi informaţii afective.
Prezenţa personală
Prezenţa personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului,
a îmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a altor accesorii
vestimentare.
Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma
corpului, aspectul exterior şi personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri:
1- ectomorf (fragil, subţire şi înalt);
2- endomorf (gras, rotund, scurt);
3- mezomorf (musculos, atletic, înalt).
Datorită condiţionărilor sociale am „învăţat” ce să ne „aşteptăm” de la
oamenii aparţinând diferitelor categorii. Astfel tindem să-I percepem pe ectomorfi ca fiind tineri,
ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi, nervoşi şi mai puţin masculini; pe endomorfi îi percepem ca fiind
bătrânicioşi, demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, de încredere,
prietenoşi, dependenţi de alţii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind încăpăţânaţi, puternici,
aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, veşnic învingători.
Îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale,
oglindeşte personalitatea individului, este un fel de extensie a eului şi, în acest context,
comunică informaţii despre aceasta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau
al celor din jur. Îmbrăcămintea se poate folosi pentru a crea un rol.
Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De
exemplu, femeile care acced la o funcţie managerială înaltă vor tinde să se îmbrace într-un mod
particular (costum sobru din două piese), purtând accesorii similare celor bărbăteşti (servietă
diplomat).
Îmbrăcămintea non-conformistă comunică faptul că purtătorul este un
original, răzvrătit social, posibil creator de probleme sau artist.
Pentru situaţii de afaceri este apreciată îmbrăcămintea elegantă şi de
calitate, dar nu sofisticată.
PROXEMICA
Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de 5 dimensiuni: mărime,
grad de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară.
Fiecare din noi are preferinţe în legătură cu distanţa faţă de cei cu care comunicăm.
În majoritatea culturilor europene, nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40-50 cm decât în cazul celor
din familie sau a persoanelor iubite; aceasta defineşte spaţiul intim. „Invadarea” acestui spaţiu produce
senzaţia de disconfort.
Apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de natură strict
personală; depărtarea excesivă poate comunica aroganţă, importanţă, statut social superior. Cu cât o
persoană este mai importantă, cu atât va tinde să aleagă o masă de birou mai mare, care impune o
distanţă mai mare faţă de interlocutor.
Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere (atunci
când există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal prin împrăştierea foilor,
întinderea picioarelor etc., devine evident ce vor acestea să ne comunice.
Modul în care managerul foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica ceva
despre personalitatea sa, despre stilul de conducere şi luare a deciziilor. Managerul ce stă în spatele
biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. Probabil că acest tip de manager va lua deciziile singur şi stilul său
de conducere este mai degrabă autocratic decât democratic.
În general, spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde şi intime.
Cele mari sunt asociate cu puterea, statutul şi importanţa. De aceea, adeseori suntem intimidaţi intrând
într-un spaţiu mare, înalt şi cu mobilier masiv.
Proxemica este cea care studiază toate aceste relaţii spaţiale ca mod de comunicare.
Jocul teritoriilor, modul de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale
organizării spaţiale, distanţele fizice ale comunicării ţin de această disciplină.
De această disciplină este legat şi numele lui Edward Hall, (Limbajul tăcut,
Dimensiunea ascunsă, Dincolo de cultură). El tinde să dea o definiţie a culturii ca ansamblu de coduri şi va
aplica această codificare în cea mai celebră lucrarea a sa, The Hidden Dimension – Dimensiunea ascunsă,
adevărată gramatică a spaţiului. El pleacă de la idea că animalele au un teritoriu adaptat nevoilor lor şi că
omul posedă şi el această noţiune de spaţiu individual, de bulă psihologică. Orice spaţiu personal se
organizează cu o parte interioară şi cu una exterioară; el posedă zone private, zone publice. Astfel, lumea
nord occidentală comunică în funcţie de patru distanţe: intimă, personală, socială, publică (figura 1).
Limbajul culorilor
Atenţie însă: a face prea multe gesturi poate fi mai rău decât a nu face
deloc. Nu umblaţi după cantitate, ci mai curând după calitate.
Faceţi exerciţii de mimică
Treceţi în faţa oglinzii şi antrenaţi-vă să mimaţi situaţii sau personaje. De exemplu, dacă vreţi
să descrieţi unele deformări corporale provocate de o anume meserie, reprezentaţi-vi-le în
minte şi încercaţi să le reproduceţi: grădinarul, dactilografa, preotul, laborantul, camionagiul
sau agentul comercial etc. aucu toţii atitudini specifice funcţiilor lor. Exageraţi-le, ca să le
puteţi descifra mai bine. Un gest explicit a fost îndelung studiat şi reprodus în mod
scrupulos dinainte, singur, în faţa oglinzii.
Expresiile feţei
Dacă sala e vastă, primele rânduri se vor delecta cu mimica voastră, iar cei din spate doar o
vor ghici, dacă nu cumva un proiector este îndreptat spre voi. în toate cazurile, emoţiile, sen
timentele, preferinţele şi revoltele voastre trebuie să vi se poată citi pe faţă cât mai clar cu
putinţă. Repetăm, ca şi cum aţi fi în-tr-o discuţie amicală.
De exemplu, pentru a marca dezacordul vostru cu o idee sau cu o persoană, încruntaţi-vă
sprâncenele, la fel ca pentru a exprima preocuparea voastră sau a vă afişa concentrarea. Ca
să vă exprimaţi furia, dezgustul sau ura, strângeţi din ochi si lăsaţi în jos colţurile gurii şi la
fel faceţi ca să vă arătaţi dispreţul. Ca să insistaţi asupra mirării, ridicaţi sprâncenele şi
faceţi-vă ochii mari. Ca să insistaţi asupra unei idei, ridicaţi o sprânceană.
Ce nu trebuie făcut
Să afişaţi în permanenţă un zâmbet înţepenit şi prostesc.
Să mişcaţi capul fără încetare.
Să ridicaţi mereu ochii în tavan.
Să fixaţi cu ochii un obiect.
Să faceţi tot felul de mişcări mimice involuntare (puteţi să vă vindecaţi de acestea?).
Să strâmbaţi din nas.
Să faceţi mutre.
Să scoateţi limba.
Pregătirea psihologică
După ce toate detaliile practice şi tehnice vor fi fost puse la punct în mod
definitiv, acordaţi-vă timp pentru relaxare, gândiţi-vă la voi înşivă şi pregâtiţi-vă sub aspect
psihologic. Dacă v-aţi pregătit bine, totul va merge aşa cum doriţi.
Aşezaţi-vă pe unul din scaunele pe care vor sta auditorii şi „reprezentaţi-vă” aşa cum veţi
arăta în timpul expunerii. Aveţi un aer convingător, siguri de voi, strălucitori, perfecţi?
Gândi-ţi-vă la toate momentele din viaţa voastră când aţi cunoscut succesul şi
reuşita: examene, discuţii amicale, întrevederi cu patronii, cu clienţii (dar omiteţi cu grijă
eventualele voastre eşecuri). Gândiţi-vă ce exaltant este să obţii un succes... Amintiţi-vă
motivaţiile pe care le-aţi avut atunci când aţi acceptat să vorbiţi în public. Concentraţi-vă
asupra a ceea ce doriţi să spuneţi, asupra emoţiilor pe care doriţi să le transmiteţi.
O dată ce dispuneţi de toate elementele pentru a reuşi un exerciţiu de acest tip,
totul nu mai e apoi decât o chestiune de concentrare, nu vă abateţi de la ţel şi năpustiţi-vă
înainte Aveţi încredere în voi, căci acum aveţi la îndemână tot ce vă trebuie ca să faceţi o
expunere excelentă.
Să nu vă închipuiţi că vă veţi relaxa cu totul, îndată ce veţi fi la tribună în faţa
tuturor; nu pentru aceasta sunteţi acolo. Sunteţi ca să transmiteţi un mesaj interesant şi, ca
să o faceţi, şi de data aceasta vă va ajuta gradul de concentrare atins.
În sfârşit, câteva sfaturi practice: nu beţi alcool, chiar dacă vă închipuiţi că astfel veţi fi mai
stimulaţi: alcoolul n-ar putea decât să vă facă ochii injectaţi, nesiguri, gesturile mai puţin
precise şi limba încleiată. Nici cafea să nu beţi, n-aţi fi decât mai încordat şi poate timorat,
excitat şi chiar febril. Evitaţi de asemenea mesele abundente înainte, băuturile gazoase,
laptele, berea, mustul, cremele îngheţate, în fine, tot ce ar risca să vă facă rău la stomac.
Singurul lucru posibil, dacă vă simţiţi prea tulburat este să luaţi un calmant slab,
cu condiţia de a-i fi verificat efectele asupra voastră cu câteva zile înainte.
•BIBLIOGRAFIE:
Pacout, Nathalie, 1999, Arta de a vorbi în public, Ed. Semn Bucureşti