ATITUDINI ȘI COMPORTAMENT

VERIFICAT: CAUNENCO IRINA

ELABORAT : REȘETNIC ELENA
PSIHOPEDAGOGIE ANUL III.
 CONCEPTUL DE ATITUDINE

Încă de la primele studii sistematice de psihologie socială, atitudinea a fost considerată drept cel mai
caracteristic, mai indispensabil concept al domeniului (G.Allport).
Pentru clarificarea conceptului propunem câteva definiţii şi două scheme: modelul tripartitiv al unei
atitudini (M.Rosenbereg si C.Hovland, 1960
E. Bogardus – o atitudinea este o tendinţă pro sau contra faţă de un element din mediu, care devine astfel o
valoare pozitivă sau negativă. O atitudine are semnificaţie numai în relaţie cu anumite valori.
G.W.Allport - o atitudine este o stare mentală de pregătire – cristalizată pe baza experienţei – care exercită
o influenţă direcţională sau dinamică asupra răspunsurilor individului, faţă de toate obiectele cu care el vine
în contact.
ATITUDINE ŞI COMPORTAMENT

Cunoaşterea comună - ca şi reflecţia teoretico-filosofică - au avut de multă vreme ca temă importantă raportul
dintre ceea ce oamenii simt (şi gândesc), ceea ce spun şi ceea ce ei fac. De la experimentul lui La Piere (1934),
respectiva temă a devenit una centrală şi pentru abordările sistematice din câmpul disciplinelor socioumane, în
particular din psihologia socială. Ea figurează aici ca raportul dintre atitudine şi comportament, dar dacă ţinem
seama că atitudinea este măsurată prin opinii, atunci transcrierea problemei din limbajul comun este:
Atitudini -ceea ce oamenii simt şi gândesc.
Opinii declarate -ceea ce spun.
Comportament -ceea ce fac efectiv.
CONVERGENŢA ATITUDINE-COMPORTAMENT

Prezenţa paralelismului ridicat dintre răspunsurile atitudinale şi cele comportamentale se datorează, în primul rând,
faptului că atitudinea este o forţă motivaţională, generând o acţiune specifică. În această calitate ea apare ca şi
cauză a comportamentului, multiplicându-se în actele noastre de conduită. Pe o asemenea proprietate a ei se bazează
ideea că dacă schimbăm mentalitatea oamenilor se va schimba şi comportamentul lor.
Dar convergenţa atitudine-comportament se explică şi prin aceea că, în acord cu teoria disonanţei cognitive de a
realiza o convergenţă între evaluările şi comportamentul nostru, atitudinea poate apărea ca „autojustificare"
(raţionalizare) a acţiunilor noastre.
În acest caz, comportamentul este cauza, iar atitudinea, efectul. Trecerea rapidă de la regimurile totalitare la
democraţie este o situaţie aproape cvasiexperimentală în acest sens. Fără a fi ipocriţi - şi aceştia sunt numeroşi -
mulţi indivizi, mai mult sau mai puţin constrânşi de împrejurări, întreprind acţiuni discrepante faţă de convingerile
lor prealabile, iar odată întreprinse, respectivele acte de conduită determină o reformulare a convingerilor
(atitudinilor), o adaptare a lor la noua situaţie. Desigur, autojustificarea poate fi dezvoltată chiar înaintea
desfăşurării acţiunii.
DIVERGENŢA ATITUDINE-COMPORTAMENT

Dacă concordanţa dintre atitudinile şi acţiunile noastre pare ceva firesc, discrepanţa dintre cele două
planuri a suscitat mai multă atenţie şi a condus la o serie de experimente şi interpretări. Ca şi pentru
multe alte fenomene psihosociale, explicaţia mai productivă se află în interacţiunea personalitate -
situaţie. La care, pentru problematica valorilor şi atitudinilor, trebuie adăugată neapărat discutarea
metodologiei implicate. În acelaşi timp, metodologia e legată strâns de raportul personalitate-context.
Din motive didactice vom trata însă separat cele trei seturi de factori:
Metodologici
De personalitate.
De situaţie.
FACTORI DE PERSONALITATE

Convergenţa sau divergenţa atitudine - comportament depinde în mare măsură de tăria atitudinii respective. La
rândul ei, tăria unei atitudini înseamnă: cât de importantă este această atitudine în sistemul atitudinal al
personalităţii, pe ce cantitate de informaţie se bazează ea, dacă atitudinea a fost însuşită prin experienţă personală
sau are ca suport doar informaţii şi păreri venite de la alţii. Atitudinile mai periferice, bazate pe informaţii sărace,
şi care nu sunt rezultatul unei experienţe directe, au o putere predictivă mult mai slabă pentru comportament.
Tăria şi relevanţa atitudinii dau şi gradul de accesibilitate definit ca uşurinţa cu care indivizii îşi amintesc diferite
atitudini şi pot opera cu ele cognitiv (implicit aceasta presupune şi cât de bine sunt ele definite). Cercetările
întreprinse arată că un indicator valid al accesibilităţii este timpul de răspuns al subiectului vizavi de o atitudine a
lui sau alta; cu cât e mai rapid răspunsul, cu atât accesibilitatea e mai mare.
Factorii de personalitate contează în realizarea (sau nu) a concordanţei dintre atitudine şi comportament
şi prin aceea că, datorită unei constelaţii aptitudinale specifice, nu toţi oamenii au abilitatea de a
traduce la cote înalte atitudinile lor în acte efective. Să ne gândim, de pildă, la câte drame nu se pot
naşte din împrejurarea că un elev, pentru care şcoala şi învăţatura reprezintă o valoare, nu obţine
performanţe pe măsura ambiţiilor părinţilor şi ale lui însuşi.
De asemenea, în transpunerea atitudinii în planul acţional prezintă importanţă şi nivelul general de
activism a! persoanei în cauză. Un individ care este într-un înalt grad activ e foarte probabil că va
acţiona în mai mare măsură conform atitudinilor sale decât unul mai pasiv.
În realizarea conduitelor concrete intervin multe alte variabile de personalitate, astăzi insistându-se mult
pe cele ce ţin de procesarea informaţiilor în structuri cognitive. Cercetări concrete arată, pe de altă
parte, ca obişnuinţele sunt în multe cazuri predictori mai puternici decât atitudinile (Ajzen şi Madden,
1986).
Examinând o serie de studii cu privire la legătura dintre atitudini şi conduite, A. Wiker (1971)
susţinea că predicţiile comportamentale pot fi făcute cu mai mare acurateţe prin cunoaşterea
situaţiei decât prin cunoaşterea diferenţelor de personalitate. Între timp lucrurile s-au nuanţat,
evidenţiindu-se, printre altele, că divergenţa atitudine-comportament este mult sporită atunci
când cerinţele situaţionale sunt strict definite, iar încălcarea lor, prompt şi destul de sever
sancţionată - chiar dacă nu legal. Cuiva, de pildă, nu-i place deloc să se îmbrace la costum şi
cravată, dar multe ocazii profesionale îi impun această ţinută.
Prezenţa celorlalţi, a semenilor - care pretind un anumit gen de comporta-ment - este un factor ce
determină abateri de la atitudinea reală a indivizilor, mergând până la comportamente contraatitudinale.
Dar aşa cum au constatat şi multe studii empirice, oamenii diferă semnificativ între ei şi prin cât de mult le
pasă de părerea celorlalţi şi în consecinţă cât de atent îşi supraveghează reacţiile lor verbale, gestuale şi
comportamentale. Indivizii profund interesaţi în a produce impresii favorabile, în acord cu exigenţele
situaţiei, vor conserva mult mai puţin convergenţa atitudine-comportament faţă de indivizii care dau o
atenţie mai mare propriilor lor valori şi atitudini. Comportamentul în prezenţa celorlalţi, în locuri publice
este un exemplu de interacţiune a factorilor de personalitate cu cei situaţionali.
Dar chiar dacă alţii nu sunt prezenţi, neconcordanţa atitudine comportament poate surveni din faptul că în
situaţii de viaţă reală, subiectului îi este dată o singură alternativă acţională. În acest caz, întrucât nu are
posibilitatea alegerii şi e contrâns de alte împrejurări, el realizează acea alternativă cu toate că nu are faţă
de ea o atitudine pozitivă.
 
Relaţia dintre atitudine şi comportament - o caracterizare sintetică .
După cum analizele prezentate mai sus sugerează, între atitudine şi comportament există o
strânsă relaţie, dar de tip probabilistic: numai cu o oarecare probabilitate putem deduce un
anumit comportament dintr-o anume atitudine şi invers. Relaţia nu este de simplă corelaţie,
ci cauzală; atitudinea determinând, în calitate de constituent motivaţional, comportamentul.

Dar e important de reţinut că şi comportamentul determină atitudinile şi convingerile

noastre prin fenomenul de justificare postacţională. De fapt, dacă avem în vedere o perioadă
de timp mai îndelungată în viaţa indivizilor şi a comunităţilor umane, între atitudine şi
comportament legătura este de circularitate cauzală.
EVALUAREA CONSECINȚELOR
COMPORTAMENTALE
+ PROBABILITATEA FIECĂREI
CONSECINȚE.
ATITUDINEA FAȚĂ
DE COMPORTAMENT.
APROBAREA COMPORTAMENTULUI DE CĂTRE
PERSOANE INTERIOZATE NORME SOCIAL
ACESTOR PERSOANE. SEMNIFICATIVE.
+ CÂT DE MULT ȚINEM DE PĂRERILE
SUBIECTIVE.

INTENȚIE COMPORTAMENTALĂ.

COMPORTAMENT