SECERIȘUL

“Floarea grâului
Grăi Domnului:
De mărime, eu-s mai mare,
Decât toate florile
Că eu, Doamne, când rodesc
Toată lumea o hrănesc”.
- Colind

Andreea-Miruna Tutoveanu
EACF II
Secerișul, alături de călușari și sânziene, face parte din ciclul
obiceiurilor de vară.

Obiceiurile cu privire la seceriș nu se mai practică de mai bine de o sută

de ani, însă ele au fost consemnate, în urma interviurilor luate unor
bătrâni, din mai multe ținuturi ale României, care au povestit cum se
desfășurau practicile legate de culesul grâului (secerișul propriu-
zis,claca, cununa de spice, treierișul, etc.).

Ion Mușlea a lansat, în anul 1931, chestionarul ce poartă numele

Obiceiuri de vară (călușeri, sânziene, seceriș) și care se regăsește în
Arhiva de Folclor din Cluj.
 ALCĂTUIREA CETEI DE CLĂCAȘI

 Claca de întrajutorare reciprocă era bazată pe legături de rudenie.

În acest caz, se purtau haine de sărbătoare. Înainte de plecarea
către lan, gazda oferea clăcașilor mâncare și băutură. Apoi, drumul
era parcurs în cântec și voie bună.
 Alaiul de clăcași era alcătuit după o anumită rânduială – în unele zone,
primii erau lăutarii, urmând membrii familiei gospodarului și, abia
apoi, urmai clăcașii (fetele și feciorii). Din alai nu lipseau nici maturii
și nici vârstnicii.
 În cadrul clăcilor de muncă obligatorie, nu se mai respecta această
rânduială. În acest caz, țăranul era în robie iar stăpânul câștiga
profit.
Imaginea aparține Muzeului Național al Satului “Dimitrie Gusti”
 PREGĂTIREA ÎN VEDEREA SECERIȘULUI

 Cei care luau parte la secerat trebuia să fie curați, în special

femeile, ca să nu spurce grâul (în Prahova și Vâlcea).
 Zilele benefice din săptămână pentru începerea secerișului erau
lunea, miercurea și joia.
 Zilele nefaste din săptămână pentru începerea secerișului erau
marțea, vinerea și sâmbăta.
 Ziua în care începea secerișul era stabilită de sfatul bătrânilor (în
Putna și Bihor).
 Începutul secerișului nu avea dată fixă, el depindea de starea vremii,
dar și de stadiul de coacere a boabelor de grâu.
 Înainte de începerea secerișului, toți lucrătorii erau udați cu apă;
prin analogie cu limpezimea apei era curățenia grâului (în Feleag,
Mureș).
 Primele spice smulse erau legate sub brâu sau sub cingătoare, ca să
nu doară spatele.
 Fetele se încingeau cu brâu de spice , pentru “a nu le fura ielele”.
 O fată sau un fecior care mergea la secerat pentru prima oară “se
lega pe lângă șele” cu o legătoare de grâu pe care o dădea, după
câteva minute de secerat, să se lege snopii cu ea (din nou, poate avea
legătură cu puritatea/curățenia).
 PERIOADA RECOLTEI GRÂULUI

 Pe toată perioada cât se recolta grâul, era interzis jocul horei (în
Timiș).
 Munca dura, de regulă, o zi întreagă, cu pauză, la amiază, pentru luat
prânzul și odihnă.
 Încă din cele mai vechi timpuri grâul se tăia cu secera, dar unii
gospodari au trecut, mai târziu, la tăiatul cu coasa.
 Feciorii secerau, fetele legau snopii (în sudul Transilvaniei).
 Fetele secerau, feciorii legau snopii și făceau clăile (în restul
Transilvaniei).
 Snopii erau așezați în clăi, în sensul rotației solare.
 În timpul muncii, lucrătorii intonau diverse cântece și strigături și erau
acompaniați de lăutari.
 Dacă nu se termina de secerat într-o singură zi “un pământ”, seara se
făcea o cruce, din două mănunchiuri, ce se așeza la capătul ogorului, ca
să fie ferit de rău.
 Se mai lăsa un mănunchi nelegat până când se relua lucrul.
Foto: AGERPRES FOTO – La secerat (placă fotografică); 1940
 “CA LA CRUCEA DE LA BISERICĂ, AȘA SE FACE BUZDUGANUL”

 La sfârșitul secerișului, femeile strângeau mănunchiuri din spice de

grâu, pe care le împleteau în cununi.
 Cununa constituia obiectul ritual.
 Termenul cunună este mai vechi decât termenul buzdugan (acest din
urmă termen se folosește mai ales în satele din jurul Drăgușului).
 Alte denumiri pentru cunună: peană (Deal), cruce (Cojocna, Țaga),
lustăr (Cojocna), barba popii (Fiscut).
 Două mănunchiuri de spice de grâu, suprapuse perpendicular și
legate, sub forma unei cruci, alcătuiau cununa (Țara Oltului).
 Buzduganul avea dimensiuni diverse, în funcție de regiune, iar în
unele locuri putea ajunge chiar până la 2 metri.
 În unele sate, brațele laterale ale crucii erau amplificate de două sau
de trei ori (Drăguș, Voila, Pojorâta, Arpașul de Jos).
 Buzduganul mai avea și forma steagului de nuntă, aspect ce trimite
către ideea de fertilitate și bunăstare.
 Buzduganul era jucat la fel ca steagul de nuntă.
 Forma buzduganului se amplifica prin adăugarea mănunchiurilor de
spice și perpendicular pe crucea de bază, marcându-se, astfel, cele
patru puncte cardinale (Sibiu, satele Veștem și Mohu).
Imaginea aparține Muzeului Național al Satului “Dimitrie Gusti”
 CUNUNA PURTATĂ PE CAP

 Pe Valea Streiului, Hațeg, apoi în Munții Apuseni, dar și în Bistrița-

Năsăud, cununa se împletea în formă rotundă, precum o coroană.
 Era purtată pe cap de o fată numită “mireasă” sau “mireasa grâului”.
 Prin această denumire se subliniază legătura cu ceremonialul nupțial.
 O informatoare din satul Șanț, județul Bistrița-Năsăud, amintește:
“Dacă e fata curată se face grâul bun și mândru. Dacă nu, se face
rău, neghinos și cu tăciune.”
 Împletirea cununii era un adevărat meșteșug, care nu îi reușea oricui.
Mănunchiul de grâu se împletea în trei sau în patru, precum părul
femeii, apoi se făcea roată. Greutatea unei cununi ajungea cam la 2
kg, așa că era necesar să fie ținută pe cap cu amândouă mâinile.
 În toate zonele, cununa se făcea exclusiv din spice de grâu.
 În unele sate din sudul Transilvaniei, buzduganul era împodobit cu
flori de câmp.
 DUCEREA CUNUNII

 În fruntea alaiului cununii se afla, de obicei, persoana care purta

cununa, îmbrăcată în haine de sărbătoare.
 În vechime, cununa era purtată de o tânără secerătoare, candidată
la căsătorie.
 Mai recent, cununa se aducea și de către feciori (în sudul
Transilvaniei).
 Cu unele excepții, femeile duceau cununa (satele Pojorâta, Sărata,
Scurei, Breaza).
 Primul care isprăvea munca, fată sau fecior, ducea cununa (satele
Corbi și Lupșa).
 În urma lor, venea restul alaiului, format din femei tinere și mai în
vârstă, alături de toți cei care ajutaseră la strânsul recoltei, iar, în
urma lor, lăutarii.
 Tot drumul, de la holdă până în ograda gospodarului, tot alaiul, cu
excepția lăutarilor, intona cântecul ceremonial al cununii.
 CUM SE ÎNTREBUINȚA GRÂUL DIN CUNUNĂ

 Până la următoarea însămânțare, cununa era păstrată în casă, la loc

de cinste, lângă icoană. Uneori se ținea la grinda casei.
 Boabele de grâu simbolizau fertilizarea pe cale magică a viitoarei
recolte. Grâul din cunună se amesteca, astfel, cu grâul de sămânță
pentru anul următor.
 În credințele agricultorilor, grâul era considerat o plantă sacră,
născută din trupul unei divinități. Așa că toate acțiunile legate de
acesta, aveau un substrat mitic – relația dintre zeul cerului, Soarele,
și mama, Pământul.
 Cu spicele de grâu din cunună se împodobea steagul de nuntă – din
nou, substrat magic ce simbolizează belșugul și fertilitatea.
 Cu spicele din cunună se împodobește găina ce este dată nașului de
cununie, la masă.
 Boabele de grâu din cunună se amestecau cu cele ce se dădeau drept
hrană păsărilor de curte.
 UDAREA CUNUNII

 Obiceiul udării cununii constituia momentul cel mai important din

desfășurarea ceremonialului.
 La răscruce de drumuri, cununa și, odată cu ea, fata sau băiatul care
o purta, erau udați din abundență cu apă de către feciorii care
așteptau cu vasele pline.
 Pe lângă simpla udare a cununii, se mai practica și cufundarea ei în
apă, când alaiul trecea peste un râu, în drumul spre sat (în sudul
Transilvaniei, satele Mărgineni, Șercăița, Șinca Veche).
 “Sunt dintre secerători care vor să apere cununa (să n-o ude) și udă
pe cei ce-or vrut să ude” (Lupșa, jud. Alba, 1967).
 Semnificația magică a apei este concretizată prin funcția ei sacră de
purificare și fertilizare.
 De asemenea, funcția rituală a udării cununii este aceea de invocare
a ploii pe cale magică. Ploaia ar asigura belșugul următoarei recolte.
 Actul udării cununii și-a pierdut vechea semnificație și, în ultimul
timp, avea loc numai din obișnuință. Feciorii așteptau ascunși, cu
gălețile pline, ca să se veselească.
 Fata care poartă cununa se învârtește încet, pe loc, “ca să sară apa
pe ea” (în Bistrița-Năsăud).
 Fata se ferește să fie udată (în Hunedoara).
 Feciorul veghează ca să nu fie udat și să nu îi fie furat buzduganul
de flăcăii din sat (în Țara Oltului).
 DESCÂNTECUL CUNUNII

 Descântecul cununii mai poartă numele de staroste sau taroste.

 Acesta reprezintă un monolog în versuri, rostit de o femeie, similar
orației de la nuntă și care cuprinde etapele desfășurării obiceiului,
într-un mod fabulos.
 Descrie drumul de la holdă până la gospodărie, în care sunt incluse
pățanii cu elemente fantastice, împrumutate din basm.
 În textul monologului, se cere să vină un tânăr, ca să ia cununa de pe
capul fetei. El trebuie să fie la fel de “curat” precum fata (în
Bistrița-Năsăud).
 La final, feciorul sărută fata, ia cununa și o dă gazdei, care o așază la
loc de cinste – la icoană sau la grinda casei, unde va fi păstrată până
la primăvara următoare, când totul se va lua, din nou, de la capăt.
 MASA TRADIȚIONALĂ

 Cina din casa gospodarului se făcea după regulile tradiționale și se

asemăna, parțial, cu masa de nuntă.
 La masă se așezau, după o anumită rânduială, numai clăcașii și băiatul
care a luat cununa de pe capul fecioarei.
 Nelipsit de la masă era, în trecutul îndepărtat, grâul fiert în lapte.
 În ultimii ani, masa tradițională era compusă din bucate variate:
“zeamă de toșmagi” (supă cu tăiței), “găluște cu curechi și rais”
(sarmale cu orez), slănină, “pită”, “ginars” (în Bistrița-Năsăud).
 În alte zone, meniurile variau: carne de porc afumată, plăcinte și
băutură (în Țara Oltului).
 BIBLIOGRAFIE

 MOLDOVEANU, Elisabeta, Cântecele de seceriș ale poporului român,

București, Editura Academiei Române, 2000.
 Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1968-1970, Cluj,
1971.