Generația 60.

Poezia lui Nichita Stănescu

Curs 7
 Nichita Stănescu
 „poetul cel mai impermeabil la cotidian, poetul emoționat de idei mai repede decât de sentimente”
(Roxana Sorescu, „Nichita Stănescu”, în op. cit., p. 562)
 Bogdan Crețu: „Mereu fugise de tot ce era material. Concretul îl îndepărta de abstract. Imediatul îl
scotea din viziune, din impersonal. Dacă într-o zi «rezolva» o problemă palpabilă, poezia i se
refuza.” (196)
 Biografia fabuloasă - „poetul ca și soldatul nu are viață personală”
v. Interpretarea dată de Bogdan Crețu în Nichita. Poetul ca și soldatul
• „Mereu i s-a părut că și poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul își părăsește
viața și pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El își pune trupul în fața glonțului ca să îi apere pe
ceilalți. Dar și poetul își pune trupul în fața morții. Ca să ce? Tot ca să-i apere pe ceilalți. Ca să-i
apere de ei înșiși, poate. Nici poet nu poți fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Și asumată,
cu toată otrava ei. E pe viață și pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glonț. Meseria
poetului este moartea de sine însuși. Poetul ca și soldatul nu are viață personală. Nu au înțeles: nu
e nicio metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viața lor personală. Unul trebuie să
moară pentru ceilalți, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalți, nepoeții. Și scrisul e tot o formă
de moarte. Lași din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toți visează la gloria
poetului. (...) Dar cine ar accepta să ducă viața poetului? Cine ar vrea să trăiască așa cum a trăit
el? Pentru că nu e nicio întâmplare. Ce boemă? E o luptă pe viață și pe moarte. Poezia înseamnă
autodistrugere. Hybris. Intensitate. Risipă. Altfel nu e poezie. Oamenii amabili, drăguți, de bun-simț
nu scriu poezie. Nu scriu deloc. Nu simt nevoia. Fericiții! Nenorociții” (p. 177-178)
• „I se spune din ce în ce mai des «Nichita». Un prenume ce devine un nume care indică o
personalitate lirică de prim rang, un stil de viață și un limbaj specific.” (E. Simion, „Nichita
Stănescu”, în DGLR, p. 400)
 Nichita Stănescu – date biografice
 Date biografice: 31 martie 1933, Ploiești – 13 decembrie 1983, București
 Modele poetice în timpul liceului: poezie gravă, cu deschideri metafizice (dar
nu inspirată de Blaga) ci de Ion Barbu, Bacovia; în limbajul argotic al
mahalalei (Arghezi, poeții Văcărești, Anton Pann), Topârceanu
 Facultatea de Litere București – bun prieten cu Matei Călinescu, Mircea
Ivănescu, Cezar Baltag, Petre Stoica
 Debut: 1957, revista „Tribuna”, Cluj
 Primul volum, 1960, Sensul iubirii. Tot în 1960 debutează: Cezar Baltag, Marin
Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu. Tinerii critici au
sentimentul că poezia poate recuceri lirismul.
 1975 – primește premiul Herder
 1982 – premiul „Cununa de aur” la Struga, Iugoslavia
 Sărbătorit la 50 de ani ca poet național
 Legenda Nichita Stănescu
Figura angelică
Poetul – revelația:
•Ioana Em. Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești – Nichita Stănescu era convins că destinul unui
poet nu e determinat de lecturile sale formative ci de o revelație trăită în adolescen ță: „ Spălându-mi mâinile la o
pompă de apă din curte, după un meci de volei, obosit fiind, mi s-a părut că mâinile mele sunt absurde şi brusc
am luat cunoştinţă că am un trup. Fapt înspăimântător pentru că el dădea o lovitură fiinţei mele, o smulgere din
specie.” – descoperirea alterității, absurdul
Boemia –
•Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul:
• Stilul de viață: „e straniu cum nu are nici cea mai elementară noțiune de confort. Nu are nevoie de pernă,
de pijamale, de fotolii moi, de pahare împerecheate, de haine elegante. E un fel de-al lui de a nu fi de fa ță
acolo unde este. E o absență. E o despărțire de trup. El e un om fără trup.” (63-64); „obiectele umplu un spa țiu
și te iau prizonier. Fac acel spațiu să devină al tău. Dar mai ales te fac pe tine să devii al lui.” (93) „Fugea prin
dematerializare. Lucra la propria distrugere, credeau unii. Dar pentru el era o desâvâr șire a lucrării.” (95) o
asumare a morții
- Alcoolismul: „Doar așa mai poate fi fericit. Doar așa mai poate stoarce poezie din el. Dar numai în fa ța și în
aplauzele altora. Singur niciodată. Nu mai poate lucra singur. Nu mai îndrăzne ște să rămână el cu el.” (164)
„Beau pentru că nu mă suport, bre, trebuie să ies din starea aia. Trebuie să fac o măgărie, când îmi iese o
poezie bună, pe care simt că nu eu am scris-o, trebuie să mă simt iar porc, să cobor jos, să mă încarc de
vinovăție.” (165) „Simțea că-și scrisese cărțile înainte să împlinească 40 de ani și îi devenise limpede că nu se
mai putea depăși.Și, dacă nu poți fi mai mult decât ai fost, măcar să nu- ți mai pese.” (166)
Finalul: masca de zeu antic
Receptare critică a gen. 60
 pentru criticii generației 60 este fără îndoială cel mai mare poet al generației
sale, prestigiu recunoscut deja în 1975 de Nicolae Manolescu într-o
retrospectivă dedicată poeziei lui N. S., „Starea poeziei” (în Literatura română
postbelică. Poezia, p. 131-136) „nu încape îndoială că NS este cel mai
important poet român de după al doilea război” (142)
 și în 1978 de Eugen Simion, în Scriitori români de azi, I - debutul lui N.S. pe
fondul dispariției lui Labiș, considerat liderul generației
 Contestarea mitului Nichita Stănescu în anii 90
 Model social: seamănă cu un poet underground, împotriva orizontului de așteptare al
epocii prin inventarea în poezie a unei „naivități ludice” (Dobrescu, 179)
 Sensul iubirii (1960) și O viziune a sentimentelor (1964) – valori, simboluri
asemănătoare culturii alternative occidentale: „exaltarea mistică a tinereții, a vitalității
ingenue, motivele solare” (Dobrescu, 179)
 Legenda N. Stănescu: 1) vitalismul anilor 60 / reprezentare a unei identități apropiată
de cultura alternativă – ex. O călărire în zori; și admirația pentru ezoterisme orientale
(v. ermetismul poeziei NS, ex. Elegia întâia - „El începe cu sine și sfîrșește/ cu sine./
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă”); 2) instituția criticii
căutând să impună autonomia esteticului, poezia suplinește filosofia; 3) la fel cu
limbajul propagandei oficiale, „limba de lemn” (Françoise Thom), limbajul poetic NS e
impersonal, „dincoace sau dincolo de simțul identității și responsabilității” (Dobrescu,
182)
 CZ: restaurarea individului/eului liric ǂ intimitate
 Poezia lui NS: Lipsa totală de tranzitivitate; Abolirea referinței la lume, întoarcerea spre sine sau
spre un „dublu artificial al realității” (F. Thom); Dezinteresul pentru comunicarea reală cu cititorul;
Poetul e autoritatea absolută

 NS. nu e poet underground – ar fi presupus voința de a fi altfel

Etape ale poeziei:
1) Pastișe (în adolescență)
2) Debut târziu, la 27 de ani, în 1960 cu Sensul iubirii;
•1964, O viziune a sentimentelor („cu totul remarcabilă și personală e alunecarea aceasta din planul
biologic într-unul cosmic” (Manolescu, 121); recuperarea și inventarea miturilor (Amfion constructorul);
imaginație euforică; poetica transparenței și a zborului; reinventarea erosului în poezie, dezinvoltura
cu care vorbește despre aceste teme; vizionarism deschis spre întâmplările ființei, recuperarea
subiectivității; adolescența;
•1965, Dreptul la timp – despre moarte și prietenie (Enghidu), mitul creației (Către Galateea); bucuria
invenției poetice, de descendență argheziană

3)1966, 11 elegii: metafizica poeziei, faza conceptualizantă; „stil solemn și ermetic ca în vechile
cosmogonii” (E. Simion, art. cit., 403); criza (de contemplare, de timp); introduce sistematic mituri și
concepte, reformulează modelele modernității înainte de a le părăsi; asumarea existențialului care
vrea să înțeleagă totul; dorința de a cuprinde necuprinsul (cf. Rimbaud);
Elegia a doua - „Dar suferința de a scrie (Poezia), dar rupturile în interiorul subiectivității (precum cele
sugerate de tăcerile, golurile elegiilor) nu au zeii lor? Propozițiile nu merg mai departe și gândul
cititorului aleargă în voie.” (E. Simion, art. cit., 407)
1969, Necuvintele, 1970, În dulcele stil clasic: despărțirea de neomodernitate (ludic, vizionar, manierist
– reabilitarea romanței și a elegiei erotice)

4) 1978, Epica magna, 1979, Operele imperfecte, Noduri și semne (1982) – destrămarea versului;
poemul = colecție de aforisme
Nichita Stănescu despre poezie
Poezia metalingvistică = „o poezie care nu se mai bizuie pe formele tradiționale de seducție
(muzicalitate, pitorescul limbajului, ermetismul gramatical, metafora fastuoasă etc.); o poezie
care să apropie versul de «limbajul 0» al expresivității (...) un vers care să fie memorabil,
emblematic prin chiar simplificarea maximă a limbajului; (...) un lirism care transformă tema
poeziei în temă de meditație lirică” (E. Simion, art. cit., p. 408); „nu se mai folosește de cuvinte
pentru a sugera tensiunile ei semantice, ci de «necuvinte»”.
Se apropie de Bacovia, care introdusese prozaismul în discursul liric.

E. Simion, art. cit.

- Neomodernist până în 1970
- Prin conceptul propus se apropie de postmodernism
- Poet de graniță – modernitatea reinventată de șaizeciști și o postmodernitate inventată alături
de Marin Sorescu și Leonid Dimov
Bibliografie selectivă
Crețu, Bogdan, Nichita: Poetul ca și soldatul, Polirom, 2022
Dobrescu, Caius, „Nichita Stănescu: între mit național și poet underground”, Modernitatea ultimă,
Univers, 1998
Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică, vol. I, Poezia, Editura Aula, 2001
Mincu, Marin, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea, Pontica, 2007
Negrici Eugen, Literatura română sub comunism, 1948-1964, Cartea Românească, 2010
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, 1978
Simion, Eugen, „Nichita Stănescu”, în Dicționarul General al Literaturii Române, Univers
enciclopedic, vol. VI, S/T, 2007
Simuț, Ion, Literaturile române postbelice, Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2017
Sorescu, Roxana, „Nichita Stănescu”, în Literatura română contemporană, I Poezia, coord. Marin
Bucur, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980