Cartea Milionarului

Rezumat

„Cartea Milionarului” este titlul unui ciclu epic neîncheiat, din care amintim prima
parte, intitulată „Cartea de la Metropolis”, singura care a fost încheiată cu succes. Ea a
fost publicată în anul 1977, urmând apariția unor fragmente din volumele următoare în
revista „Viața românească”. Autorul intenționase ca acesta să fie primul dintr-o serie
de volume care ar fi compus ciclul: „Cartea de la Metopolis”, „Cartea Dicomesiei”,
„Sfârșit la Metopolis” și „Epilog în orașul Mavrocordat”. Opera a fost distinsă cu
Premiul pentru roman al Uniunii Scriitorilor din România.

„Cartea de la Metopolis” cuprinde povestiri petrecute în Câmpia Dunăreană situată

între Brăila și Călărași, zonă de care autorul este atașat, și pe care acesta o cunoaște
foarte bine. Acțiunea romanului debutează în Metopolis (loc fictiv), într-un timp al
întemeierii, înfățișat ironic și generat de sensul simbolic al roții. Acesta presupune
ciclicitatea destinului uman, mereu aflat sub influența vremurilor în care trăiește.
Metopola se află în câmpia Dicomesiei, concurând mereu cu orașul  Mavrocordat.
Acest ținut reprezintă, de fapt, regiunea de Sud-Est a Europei, caracterizată de
balcanism, multiculturalitate, precum și de un anumit hedonism, asociat cu plăcerea
pentru petreceri și socializare.  

Milionarul și roata sunt primii veniți în Metopolis. Primul este autor și personaj în
același timp, acesta fiind conștient de unicitatea situației în care se află („Te-am
întrebat dacă ai venit aici cu roata să faci avere. Au mai venit și alții, și cu două roți, și
cu patru, și ce s-a întâmplat se vede... E drept, cu o singură roată n-a mai încercat
nimeni până acum, de la începutul civilizației pe globul pământesc”). El este
„colecționarul” poveștilor spuse de alte personaje: Andrei Mortu, Constantin Pierdutul
I-ul, Generalul Glad, Generalul Marosin, Havaet, Topomestristul, femeia paracliser și
Păcatele Lumii.

Amintind de vechea societate romană, orașul pune bazele unei noi epoci, cea a
Generalului Glad din Marmația. Aceasta este, de fapt, o poreclă, asemeni celei a
protagonistului („Mi se spune Milionarul și e singura poreclă de aici, din Metopolis,
care nu e scârboasă”), fiindcă în Metopolis, toată lumea trebuia să aibă o poreclă.
Povestea Generalului și a Iepei-Roșii (sora lui) tratează problema „costului” unei
porecle. De fapt, întregul roman se concentrează asupra legendelor personajelor, și nu
asupra întâmplărilor propriu-zise, motiv pentru care este dificilă „povestirea” acțiunii
acestuia. Astfel, „fiecare metopolisian are viața lui, asupra ei lucrează cu grijă, cât
privește felul cum el vede existența și poveștile celorlalți, acolo el își permite să
procedeze sumar și cu mijloacele fixe de tipar al legendelor”.
Impresia de atemporalitate a romanului provine nu din lipsa reperelor temporale, ci
chiar din prezența lor. Aceasta creează impresia cum că Metopola este imună la
trecerea timpului, ceea ce este o simplă iluzie. În finalul romanului, generalul Marosin
este îmbătrânit, amintind cititorilor că scurgerea timpului este de neoprit („arăta
istovit, fața slăbită și obrajii supți căpătaseră o paloare străvezie”).  

Totuși, în roman „trăim vremuri moderne”, astfel încât confruntarea dintre vechi și
nou este nelipsită. Personajele-legendă își pierd forța, intervenind în poveste Havaet,
reprezentant al „lumii noi”. Ideea „negoțului cu ani” reflectă percepția greșită pe care
personajele o dezvoltă asupra timpului, căruia nu-i mai acordă valoarea cuvenită.
Romanul se încheie cu dezvăluirea ultimelor informații despre locuitorii
Metopolisului. Acestea sunt transmise de către Milionar, care aflase aceste informații
de la Generalul Marosin.

În concluzie, „Cartea Milionarului”, de Ștefan Bănulescu, reprezintă o istorie a unei

lumi transformată în carte. Ion Negoițescu a remarcat cum autorul „a subțiat sângele
personajelor sale din Metopolis până la desăvârșita lui transformare în apă, ținând cont
de vechimea acestui sânge, consemnată în valori numismatice și arheologice, spre a-l
trezi apoi iarăși la o utopică existență”. Astfel, utopia creată de Bănulescu își găsește
un corespondent în viziunea istorică transpusă în planul ficțiunii.