Dimineață pierdută

Introducere

Romanul „Dimineață pierdută”, de Gabriela Adameșteanu, urmărește

destinul unei familii vreme de mai bine de un secol. Publicat pentru prima
dată la București, în anul 1983. romanul este considerat a fi cea mai bună
lucrare în proză a scriitoarei, definindu-se drept  „roman de familie”.

Titlul

Titlul romanului („Dimineață pierdută”) face trimitere la destinul Vicăi,

protagonista operei. Astfel, rămasă orfană, Vica și-a ratat copilăria,
pierzând chiar „dimineața” vieții sale, întrucât această frumoasă perioadă a
existenței personajului principal fusese sacrificată. 

Tema

Romanul are în centru tema familiei, al cărei destin este urmărit vreme de
mai bine de un secol. Această tematică este abordată prin intermediul
rememorării, relatarea începând odată cu descoperirea unei fotografii de
familie ce data din anul 1914. În ea apar: Sophie Mironescu (mama Ivonei),
Margot (sora ei), Ştefan Mironescu şi Titi Ialomiţeanu (amantul Sophiei).
Această fotografie simbolizează nostalgia declanșată de amintirea
vremurilor „de aur”,  înaintea instaurării regimului comunist.

Perspectiva narativă

În romanul „Dimineață pierdută”, faptele sunt relatate din punctul de

vedere al protagonistei, perspectiva narativă fiind subiectivă. Astfel,
evenimentele petrecute în text sunt prezentate de către un narator implicat
în acțiunea operei, tehnica narativă utilizată fiind cea a memoriei
involuntare.

Concluzie
În concluzie, romanul „Dimineață pierdută”, de Gabriela Adameșteanu,
urmărește atât destinul unei familii, cât și pe cel al unei națiuni întregi.
Astfel, surprinzând România în trei ipostaze istorice diferite, opera de față
prezintă situații diferite, dar aceiași protagoniști, al căror destin este
urmărit de-a lungul perioadei interbelice, până în perioada post-
comunismului. 

Rezumat

Romanul „Dimineață pierdută” de Gabriela Adameșteanu a fost publicat

pentru prima dată la București, în anul 1983. Este considerat drept cel mai
bun roman al prozatoarei și se definește ca fiind un „roman de
familie”. 

Volumul cuprinde patru părţi şi un epilog, precum și următoarele

capitole: „Strada Coriolan”, „Berceni”, „Parcul Domeniilor”, „Madam
Ioaniu”, „Ivona”, „Ora ceaiului”, „După-amiază în grădina cu trandafiri”,
„Terasa cu clematite”, „Jurnalul Profesorului Mironescu”, „Geblescu”, „Niki
şi Gelu”.

Acţiunea romanului se petrece în anii 1970, însă oscilează între

diferite perioade, datorită tehnicii narative a memoriei involuntare.
Astfel, atât primele patru capitole, cât şi cel final, o au ca
protagonistă pe Vica Delcă. Capitolele cinci, zece și unsprezece
surprind vizita Vicăi în casa Ivonei Scarlat, iar capitolele VI-IX prezintă un
alt interval temporal (1914-1916) din viaţa familiei Mironescu. Din
combinarea acestor planuri temporale reiese o structură unde fiecare
secvență narativă dă naștere alteia.

În incipit, cititorul face cunoștință cu Vica, fostă croitoreasă, hangiţă şi

femeie de casă, care pleacă în vizită la foştii ei stăpâni. Inițial, nu este
primită în casă, însă apoi, situația se schimbă, iar Vica petrece o dimineață
rememorând întâmplări din vremuri trecute alături de Ivona Scarlat. Vica o
vizitează pe Ivona fiindcă, în memoria mamei sale, aceasta îi dă cincizeci de
lei în fiecare lună. Ambele femei erau bătrâne, însă diferențele dintre ele nu
se șterseseră. În timp ce Vica este mahalagioaică, băgăreață, directă și
vorbește vulgar, Ivona este însăși imaginea lumii înstărite de dinaintea
comunismului românesc. Fiică de profesor universitar, ea este distinsă,
elegantă, contrastând puternic cu partenera ei de discuție.

Această „călătorie în timp” este declanșată de descoperirea unei fotografii

de familie din anul 1914. În ea apar: mama Ivonei (Sophie Mironescu), sora
ei (Margot, care avea să devină patroana unei case de modă), Ştefan
Mironescu şi Titi Ialomiţeanu (amantul Sophiei). Fotografia are efect
nostalgic, ea reprezentând vremurile „de aur” ale familiei, de dinaintea
instaurării regimului comunist. Din rememorările celor două se
construiește povestea familiei Ivonei. Aceasta este completată de câteva
capitole ce prezintă experiența Primului Război Mondial, când Sophie
Mironescu, era căsătorită cu un profesor universitar inteligent și delicat,
dar bolnăvicios și în vârstă. Astfel, plictisită, alături de soțul ei, era mereu în
căutare de aventuri extraconjugale. Între timp, cititorul asistă la singura
relație cu adevărat onestă și caldă: cea a Ivonei cu tatăl ei. Din nefericire, în
vârstă fiind, acesta s-a stins din viață, lăsând în urmă o fiică profund
îndurerată, singură (relația cu mama sa era dificilă) și marcată de pierderea
suferită.

Ștefan Mironescu este cel care, pasionat de istorie și filosofie, inițiază

discuții profund analitice referitoare la starea politică a României. Ceilalți
membri ai familiei, incapabili de a răspunde pe măsură, se plictisesc
îngrozitor la auzul unor astfel de discuții. Pe parcursul romanului, asistăm
la degradarea fizică treptată a personajului, care stârnește din ce în ce mai
multă empatie pe măsură ce boala îl doboară. Între timp, Sophie şi Titi
Ialomiţeanu întrețin raporturi extraconjugale, iar Sophie va rămâne din
nou însărcinată (cu amantul său), iar Ivona rămâne singura bucurie a
bătrânului. Titi este amantul Sophiei pentru scurt timp, începând, apoi, o
relație cu sora acesteia, Margot. Margot dezvoltase o obsesie pentru Titi,
din dorința de a câștiga competiția cu sora ei. Apoi, însă, se va îndrăgosti de
Geblescu, cel cu care se și căsătorește.

După instalarea comuniștilor la putere, Titi petrece o perioadă în

închisoare, după care devine informator al Partidului Comunist. Geblescu o
părăsește pe Margot, care trebuie să o crească singură pe Riri, fiica lor.
Pentru a-și salva pielea, Geblescu fuge în străinătate. Astfel, instalarea
regimului comunist a ruinat familia începând cu bunurile confiscate și
încheind cu urmărirea și dosarul politic. Sophie se recăsătorește cu
generalul Ioaniu, dar va avea mult de suferit: casa înstrăinată de lideri
politici, deposedarea de avere, necesitatea de a deschide o pensiune pentru
a-și întreține fiica și nepotul, părăsiți de avocatul Niki. Generalul moare,
aflat în detenție politică, iar familia află mult prea târziu despre cele
întâmplate.

Vica supraviețuiește tumulturilor istorice, însă cu mari dificultăți. Ea

relatează și finalul romanului: accidentul lui Niki, moartea Ivonei. Bătrână
și bolnavă, își petrece finalul vieții într-un spital, fiind vizitată din când în
când de nepotul ei, Gelu.

Așadar, istoria familiei se încheie. Tudor, fiul Ivonei, şi Riri sunt trimiși în
exil. Vica nu are copii şi se bucură că nu a dat fii unei lumi ce funcționează
în baza individualismului. Toţi cei fotografiaţi în acea zi de vară a anului
1914 au dispărut de mult. Ivona, fetiţa complexată în trecut de înfăţişarea
ei, a devenit o pensionară prizonieră a unei căsnicii nefericite. Lumea
zugrăvită de fotografia cea veche este pierdută pe vecie.

În concluzie, deși surprinde istoria unei familii, „Dimineață pierdută”

reprezintă o metaforă a României în trei ipostaze istorice
distincte. Astfel, acest roman devine o veritabilă frescă a trei lumi
diferite, dar locuite de aceleași personaje. Destinul familiei este urmărit pe
parcursul unui secol, începând cu perioada interbelică și încheind cu post-
comunismul (deși este vorba despre un post-comunism imaginar, având în
vedere că romanul a fost scris în perioada comunistă).