Nicolae Breban, Bunavestire

Nicolae Breban este unul dintre cei mai importanţi prozatori ai generaţiei 60. Iar
romanul „Bunavestire” este considerat drept cea mai importantă carte a sa. Iată câteva date
despre acest roman.

„Bunavestire” a fost, totodată, una dintre cele mai controversate cărţi din anii 70.
Redactat în perioada 1972 – 1973, romanul a fost publicat abia în 1977, la editura Junimea, Iaşi.

Apariţia târzie a romanului a fost întâmpinată cu atacuri violente în reviste precum

„Săptămâna”, „Luceafărul”, dar şi în ziarul Partidului Comunist, „Scânteia”. O cronică elogioasă,
semnată de Nicolae Manolescu în revista „România literară”, nu a făcut decât să înteţească
atacurile furibunde ale detractorilor cărţii. Această „întâmpinare” a Buneivestiri s-a dovedit a fi
rodul unei duble deformări de perspectivă. Iniţial i s-a aplicat cărţii o „cheie” politică datorită
problemelor de atitudine politică ale autorului. Apoi ideile unora dintre personaje au fost luate
drept idei ale autorului.

Distanţa în timp a mai estompat acest impact politic şi a adus unele clarificări necesare
din punct de vedere artistic.

Romanul în discuţie nu face trimiteri la o anume realitate politică, el este o meditaţie

asupra relaţiilor de putere, a politicului în general. O primă perspectivă a asimilat acest roman
categoriei „utopiilor negre”, atât de frecventă în romanele secolului XX, ce-şi proiectează
imaginea în negativ în special în sfera politicului (dacă ar fi să luăm în considerare doar creaţii
precum „1984” de George Orwell sau „O zi mai lungă decât veacul”, de Cinghiz Aitmatov).
Scriere împânzită de categorii negative, „Bunavestire” nu este doar o anti-utopie. Miturile
fundamentale sunt recitite, reinterpretate, aplicate realităţii cotidiene într-o perpetuă negare şi
destructurare, care marchează dramatic lungul drum al căutării Eului, Tatălui, Stăpânului (temă
recurentă în creaţia lui Nicolae Breban). Fervoarea negaţiei, ironia, subminarea cunoscutelor şi
osificatelor structuri nu face decât să traducă o altă fervoare – cea a necesităţii unei afirmaţii.

Citit (şi posibil de citit) ca un roman „realist”, „Bunavestire” îşi intensifică impactul
asupra unui „real” etern uman prin dublul mitic şi simbolic al personajelor şi întâmplărilor în
care acestea sunt angrenate. Grobei, protagonistul romanului, erou şi antierou, întruchiparea
„omului fără însuşiri” al lui R. Musil, este un mărunt funcţionar bănăţean, dar şi apostolul unei
noi religii. El este şi o imagine „răsturnată” a unui Crist, a unui Fiu ce încearcă zadarnic să se
întrupeze din imaginea unui Tată (Zeu, Stăpân). Zadarnic deoarece Tatăl este mereu căutat,
niciodată găsit. În cele din urmă, asumată este doar căutarea. Ceea ce pare a fi, la un moment
dat, imagine a Tatălui, se dovedeşte a fi doar imagine goală. Încremenită în efigie, ea stârneşte
doar idolatria sterilă.

Căutarea se dovedeşte însă a fi una creatoare, stimulatoare faţă de viaţă şi faţă de tot
ceea ce este viu (opusă reificării în efigie, aducătoare de moarte). Aici, pe parcursul căutării,
personajele îşi relevă adevărata coerenţă de destin şi reala personalitate aflată (după cum
observa Nicolae Manolescu) sub semnul centaurului. Un centaur care trăieşte pe jumătate în
realitate şi pe jumătate în mit. În cazul romanului „Bunavestire”, ele evoluează între kitsch şi
tragic, între Apocalipsă şi ridicol.