Unitatea de învăţare 1.

CONCEPTUL DE FICŢIUNE

Cuprins

1.1. Introducere................................................................................................................. 7
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................7
1.3. Conceptul de ficţiune – perspectiva diacronică şi conotaţiile negative ale
termenului................................................................................................................... 8
1.4. Conceptul de ficţiune – perspectiva sincronică.......................................................... 9
1.5. Ficţiune şi imaginaţie..................................................................................................10
1.6. Ficţiune şi narativitate................................................................................................ 11
1.7. Rezumat....................................................................................................................... 12
1.8. Test de autoevaluare................................................................................................... 12

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 1 este una introductivă, conţine patru subcapitole dedicate
noţiunii centrale a cursului de faţă, anume conceptul de ficţiune. Dată fiind
complexitatea problemelor legate de acest concept, am preferat o defalcare în
explicarea conceptului din două perspective: diacronică şi sincronică şi o
prezentare a acestuia în raport cu alte concepte, imaginaţia şi naraţiunea.

1.2. Obiectivele unităţii de învăţare 1

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să descrie relaţia ficţiune-literatură;
- să descrie relaţia ficţiune-naraţiune;
- să arate care sunt asemănările dintre conceptele ficţiune şi imaginaţie;
- să înţeleagă corect evoluţia conceptului prezentat.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 h.

1
 1.3. Conceptul de ficţiune – perspectiva diacronică şi conotaţiile negative ale
termenului

Termenul „ficţiune” pune probleme întrucât sensurile sale sunt diverse şi deconcertante
prin această diversitate. Adeseori şi filosofii sau specialiştii în logică se feresc să-l definească,
deşi îl folosesc frecvent, iar teoreticienii literari preferă să enumere diferitele sensuri pe care
noţiunea le-a avut şi/sau le are decât să aleagă unul dintre ele ca fiind cel mai edificator.

DEFINIŢIA 1
Termenul „ficţiune”, apărut la sfârşitul secolului XVI, derivă din latinescul fictio, care la
rândul său este un derivat medieval al verbului fingere. Acesta însemna „a face” sau „a
forma”. Aşadar sugestia pe care ne-o oferă definiţia etimologică este destul de vagă.

DEFINIŢIA 2
În toată perioada clasică şi până în modernitate ficţiunea a fost echivalată cu ideea de
invenţie, de fabulaţie.

Poeţii (termenul de scriitor a intrat mai târziu în uz) care apelau la ficţiune au fost
consideraţi de mulţi nişte mincinoşi.
 La sfârşitul secolului XVI, Sir Philip Sidney le lua apărarea poeţilor spunând că în
măsura în care ei nu afirmă nimic, nici nu pot fi acuzaţi că mint. Deci ficţiunea nu
afirmă adevăruri sau neadevăruri, de aceea nu poate fi considerată falsă sau
mincinoasă.
 În secolul XVIII, un important filosof, Hume, şi nu era singurul, îi acuza în continuare
pe poeţi că sunt „mincinoşi prin chiar profesia lor”, ceea ce însemnă că literatura era
considerată o activitate fundamental neserioasă.

Totuşi începând chiar cu secolul XVIII noţiunea de ficţiune începe să capete un sens nou
şi să nu mai fie supusă aceloraşi acuze. Tot mai mulţi teoreticieni ajung să accepte faptul că
ficţiunea prezintă o lume care nu e neapărat dependentă de realitate şi de adevărurile ei. Este
ceea ce în lingvistică se numeşte „vacanţă denotaţională”.

Ficţiunea şi literatura în perspectivă diacronică. Uneori ficţiunea în sens foarte larg a

fost sinonimă chiar cu literatura, cu toate genurile literare, dramă, roman, epopee, până şi cu
anumite tipuri de lirică. Această nediferenţiere se explică prin faptul că noţiunea însăşi de
literatură nu era definitivată şi cum ea presupunea ideea de invenţie a fost echivalată cu
ficţiunea care implică acelaşi lucru.

2
 Încercaţi să stabiliţi o legătură între cele două definiţii şi arătaţi în ce măsură cea
de-a doua oferă mai multă precizie primeia.

Exemple
Daniel Defoe îşi prezenta romanul, Robinson Crusoe, considerat de mulţi
specialişti primul sau printre primele romane moderne, drept o „poveste
adevărată”. În secolul XVIII, acest gen literar era considerat unul inferior,
popular în sensul de lipsit de orice valoare literară, aşa încât autorilor de romane
cu pretenţii le era ruşine să recunoască apartenenţa scrierilor lor la genul
romanesc care va cunoaşte ceva mai târziu un succes fără precedent.
Nu numai în cultura occidentală povestirile şi romanele au fost privite
adeseori în secolele trecute cu reticenţă. În tradiţia chineză, de pildă, povestea
non-istorică se numeşte xiao-shuo şi pînă târziu în secolul XX a fost considerată
nedemnă de un om cultivat. Şi în cultura arabă ficţiunea a fost văzută ca
marginală. Astfel, într-o lucrare de tip enciclopedic din 788, Fihrist a lui Al-
Nadim, povestirea ficţională este prezentată abia spre sfârşit şi este
desconsiderată prin asocierea ei cu magia.

1.4. Conceptul de ficţiune – perspectiva sincronică

Astăzi nu mai judecăm sau blamăm un roman pentru că ar fi „fals” sau neadevărat,
întrucât ştim foarte bine că scopul scrierilor de ficţiune nu este de a face afirmaţii adevărate
sau mincinoase.

DEFINIŢIE
Ficţiunea literară este un tip de discurs aparte, diferit de alte discursuri prin faptul că are
capacitatea de a construi un univers autotelic, un univers imaginar închis asupra sa. Lumea
operei literare ficţionale a fost adeseori subordonată realităţii, dar în modernitate cel puţin a
încercat să se detaşeze de această realitate şi să-şi câştige autonomia. Sensurile foarte
diferite ale noţiunii de ficţiune din prezent au ca idee comună invenţia, prezentarea unor
evenimente şi personaje imaginare.

Sensuri actuale pentru termenul ficţiune:

 În viaţa de zi cu zi se întâmplă să folosim acest termen cu semnificaţia sa
peiorativă. Când acuzăm pe cineva că afirmaţiile sale sunt pure ficţiuni, de fapt ne

3
 gândim la minciuni, la exagerări grosiere, la fabulaţii care pot dăuna prin
distorsionarea adevărului, prin fals.

! Unii critici au ţinut să facă diferenţa între ficţional, care să fie folosit cu referire la
literatură şi termenul fictiv care apare în contexte ale vieţii de zi cu zi, ale realităţii.
De pildă, Toma Pavel distingea între cele două adjective: ficţional însemnând
„conţinut într-o operă de ficţiune” şi „fictiv”, eronat.

 În filosofie termenul de ficţiune se diferenţiază destul de mult de sensul pe care

acesta îl are în literatură. Filosofia califică anumite concepte sau idei drept
construcţii „fictive”, câtă vreme literatura consideră „fictive” evenimente şi
personaje. Deci ficţiunea filosofică nu are aproape nimic în comun cu cea literară,
poate doar ideea de invenţie.
 În critica literară de limba engleză, termnul „ficţiune” (fiction) desemnează, de
mai mult de un secol, romanele, nuvelele, short-stories. Însă nu numai criticii
literari folosesc astfel acest termen ci şi editorii, bibliotecarii sau librarii

Rememoraţi câteva situaţii din viaţa de zi cu zi în care aţi folosit termenul

ficţiune, fără ca acesta să aibă vreo legătură cu o operă literară.
Construiţi situaţii în care să fie evidentă distincţia ficţional-fictiv.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 invenţie;
 ficţional/fictiv;
 minciună vs. adevăr.

1.5. Ficţiune şi imaginaţie

Imaginaţia se manifestă în zone variate ale existenţei, activitatea mentală umană în

ansamblul ei este dependentă de imaginaţie, însă terenul ei predilect este chiar arta. Nu numai
că imaginaţia pare a fi sursa ficţiunii, dar există şi asemănări între cele două concepte.
Asemănări:
4
  şi conceptul de ficţiune, şi cel de imaginaţie au denumit şi denumesc (pentru unii)
aspecte considerate ca lipsite de importanţă majoră, vitală, neimplicate în decizii
capitale ale vieţii;
 ficţiunea şi imaginaţia au fost considerate periculoase şi de evitat pentru că erau
considerate mincinoase, înşelătoare;
 imaginaţiei i s-a cerut să se subordoneze raţiunii şi să fie controlată strict de
gândirea logică; or, imaginaţia este opusă prin chiar definiţia ei (care presupune
libertate) oricărui tip de constrângere; ficţiunii i s-a cerut să se supună realităţii
considerate epistemic şi ontologic superioară;
 şi ficţiunea, şi imaginaţia sunt preocupate de ludic şi, implicit, de gratuitate.

Să ne reamintim...
 între ficţiune şi imaginaţie există o legătură foarte strânsă;
 şi imaginaţia şi ficţiunea au fost adesori în trecut privite cu reticenţă;
 jocurile imaginaţiei şi ale ficţiunii au fost văzute ca neserioase.

1.6. Ficţiunea şi naraţiunea

În ultimul timp, termenul ficţiune este aplicat discursului narativ, fie el istoric, jurnalistic
sau autobiografic şi nu numai discursului care se bazează pe imaginaţie, adică literatura ca
artă, literatura de ficţiune.
Există teoreticieni ai literaturii şi naratologi care identifică ficţiunea cu orice tip de
poveste, de prezentare structurată1 a unor întâmplări.
Pro teza panficţionalistă2:
 Acestă teză a găsit un răsunet pozitiv în rândul deconstructiviştilor, poststructuraliştilor
şi în rândul adepţilor postmodernismului.
Contra tezei panficţionaliste:
 Paul Ricoeur este unul din marii filosofi care nu e de acord cu confundarea povestirii
(de orice fel, chiar şi când povestim o întâmplare reală) cu ficţiunea. Ficţiunea trimite,
în viziunea sa, la o povestire nonreferenţială, deci nu depinde în mod obligatoriu de
o realitate căreia trebuie să i se supună şi pe care să o respecte.
 Dorrit Cohn, pledând şi ea pentru definirea ficţiunii ca povestire non-referenţială,
adaugă faptul că naraţiunea referenţială (a unor întâmplări reale şi fără intenţie de
deformare) este verificabilă şi incompletă, câtă vreme ficţiunile sunt neverificabile şi
1
Orice discurs inteligibil structurează informaţia sau evenimentele pe care le prezintă, le pune într-o formă, le
organizează, creează o logică a lor.
2
Potrivit tezei panficţionaliste totul, uneori chiar felul în care percepem lumea, trebuie considerat a fi ficţiune.

5
complete.

Identificaţi diferite situaţii din viaţă în care se povesteşte ceva. Credeţi că ar

trebui să considerăm toate aceste povestiri ficţiuni? Argumentaţi răspunsul.
Explicaţi de ce, potrivit spuselor lui Dorrit Cohn, naraţiunile referenţiale, adică
ale unor evenimente reale, sunt incomplete? Şi de ce, prin comparaţie, ficţiunile
sunt complete?

Să ne reamintim...
 unele teorii moderne identifică ficţiunea cu naraţiunea de orice fel; până şi
scrierile factuale sunt considerate de o parte a criticilor şi teoreticienilor drept
ficţionale;
 dacă ficţiunea este definită de unii teoreticieni şi filosofi ca povestire
nonreferenţială nu înseamnă că nu se poate raporta la lumea exterioară
textului, doar că nu trebuie s-o facă exact şi să se refere exclusiv la aceasta.

Exemple
Reportajele, biografiile, autobiografiile, toate relatările de evenimente care pot fi
supuse probei adevărat/fals nu trebuie considerate a fi ficţiuni. În schimb,
romanele, epopeile, filmele, nuvelele, care nu sunt apreciate după adevărul sau
falsitatea lor (criterii non-pertinente pentru ele) sunt, fără tăgadă, ficţiuni.

1.7. Rezumat
Unitatea de învăţare 1 prezintă aspecte introductive, legate de conceptul de
ficţiune, privit dintr-o perspectivă diacronică, dar şi sincronică, şi conexiunile
acestuia cu alte concepte precum imaginaţia şi naraţiunea.

1.8. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)

1. Amintiţi-vă conţinutul romanului Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe şi
gândiţi-vă ce şi de ce ar fi putut trece drept veridic, aşa încât autorul să poată
susţine că povestea sa este „adevărată”, cum de fapt nu era...
2. Comentaţi afirmaţia lui Michel Riffaterre: „Singurul motiv pentru care
expresia «adevăr ficţional» nu este un oximoron, în timp ce sintagma «adevăr
fictiv» este constă în faptul că ficţiunea este un gen, în timp ce minciunile nu
sunt”.